29
September , 2016
Thursday
1

Baza militară de la Deveselu, pe care va fi amplasat scutul antirachetă.

Prăbuşirea subită a regimurilor comuniste şi a sistemului statal comunist din Europa i-a lăsat mască, dar i-a şi ridiculizat profund pe redutabilii kremlinologi şi minunatele lor institute de analiză. CIA şi-a încropit pe site o culegere de citate din diverse documente secrete care să ateste că evenimentul politic nr. 1 al secolului XX a fost totuşi, întrucâtva, luat în calcul la Agenţie. Şi iată că acum, la aproape 25 de ani de la colapsul comunismului şi – după unii – încheierea războiului rece, strategul politic american George Friedman, fondatorul Institutului Stratfor, îşi ia riscul să sufle şi în iaurt. Nu vrea ca Occidentul să fie luat din nou prin surprindere de o altă spectaculoasă schimbare planetară, una care vizează chiar soarta structurilor instituţionale fundamentale ale Vestului – NATO şi UE, noile priorităţi geopolitice ale Americii, nouă axă Berlin-Moscova etc. Cu alte cuvinte, Vestul va fi alt Vest. Cum ne vom raporta la el? Cum trebuie să reacţionăm la noua mare schimbare, iminentă după Friedman?

NATO şi UE, afirmă Friedman – dacă nu chiar atât de direct – nu sunt instituţii eterne sau, în orice caz, nu mai au aceleaşi ţeluri şi misiuni ca atunci când au fost înfiinţate sau pe întreaga perioadă a războiului rece. Nici Statele Unite nu vor mai fi umbrela de securitate a Europei, nici scutul spaţial proiectat pentru continent nu mai trebuie luat drept arma defensivă perfectă, nici americanii nu mai trebuie văzuţi ca salvatorii providenţiali ai ţărilor din Europa răsăriteană de sub hegemonia unei Moscove imperiale.

Şi toate aceste grozăvii – cât se poate de logice şi pe deplin posibile – George Friedman a ales să le spună (şi) la Bucureşti. Adică în capitala est-europeană în care, cu cât vorbeşte mai mult cu mai-marii zilei, cu atât rămâne mai perplex. După vizita de acum câţiva ani în România, Friedman scria că această ţară e „ o carte greu de citit”. După vizita din mai 2013, a declarat, sincer dezarmat: „Am plecat din România confuz”. Şi atunci, de ce a ales Friedman să spună toate cele de mai sus la Bucureşti? Aceasta e marea întrebare. Dar până la un posibil/posibile răspunsuri, să consemnăm câteva din spusele în România şi consemnările din America ale politologului de la Stratfor.

Operaţiuni de stabilizare a Afganistanului.

Operaţiuni de stabilizare a Afganistanului.

Uniunea Europeană, a spus Friedman, „vedeţi-o cum arată”: „UE nu mai funcţionează… Problema în Europa este că nu există un lider, sunt opinii divergente între principalele state precum Germania şi Franţa şi nu există o relaţie comună… Proiectului zonei euro îi lipsesc transparenţa şi credibilitatea. De fapt, cred că problema zonei euro a eşuat… Trebuie să fie o mai bună înţelegere a noţiunii europene de suveranitate, a statului naţional aflat în competiţie cu celelalte ţări vecine… Europa este într-o criză profundă, structurală, care va dura”.

Ce trebuie să facă România într-o asemenea situaţie? „Pentru o contrapondere, România are nevoie să-şi consolideze relaţiile cu Statele Unite”. Simplu? Deloc. Dimpotrivă. „România are nevoie de o relaţie cu Statele Unite, dar asta nu înseamnă că Statele Unite vor să aibă o relaţie cu România”. Căci „America, chiar dacă este principala putere a lumii, nu poate să se implice peste tot.” Şi atunci, ce-i de făcut?. „Pentru o relaţie, trebuie să identificaţi mai întâi necesităţi comune şi mai ales să arătaţi ce aveţi de oferit”. Autorul nu ne lasă în ceaţă şi ne face sugestii: „Atât americanii, cât şi românii, vor să diminueze influenţa ruşilor” (asta-i bună, ca anecdota cu elefantul şi şoricelul pe o punte, ultimul lăudându-se: Tropăim, tropăim!). De aici necesitatea de a importa din SUA sisteme aeriene şi antitanc, avioane de luptă etc., căci România n-are nevoie de elemente de scut spaţial, care este mai degrabă un simbol, iar „în chestiuni militare nu-mi plac simbolurile”, mărturiseşte Friedman. Aşadar, Deveselu ar fi cam „frecţie la picior de lemn”. Mai mult: „Nu că ceea ce au făcut românii în Irak şi Afganistan (adică au mai şi murit, ca eroi – n.n.) nu ar fi important, dar acum trebuie se ne decidem asupra contribuţiei pe termen lung a fiecărui partener”. Altfel spus, ce crede România că a făcut până acum, în materie militară şi de securitate, pentru relaţia româno-americană, n-ar prea fi mare lucru. În sfârşit, în materie de „cooperare economică”, i-am putea interesa pe americani cu gazele de şist, zăcămintele de la Roşia Montană şi ce-ar mai fi pe aici ca rezerve de petrol şi gaze.

Dar în NATO, câte speranţe să-şi pună România de acum înainte? Friedman observă că „România a căutat mereu câte un refugiu, câte o grupare sau organizaţie care să o protejeze. Aşa a văzut România intrarea în NATO (…) Dar NATO nu o va proteja, NATO nu mai funcţionează cum trebuie de ani buni”. De fapt, forţează George Friedman evidenţele, „NATO nu este o alianţă, ci doar o grupare de ţări” (şi noi toţi cei care-i mai spuneam şi Alianţa Nord-Atlantică şi invocam principiul solidarităţii muschetarilor, înscris în faimosul art. 5 al Cartei!). „NATO este în prezent incapabilă să răspundă unor necesităţi de securitate mai presante în regiune”, ne spulberă orice speranţă analistul Stratfor.

Şi iarăşi obsedanta întrebare: ce-i rămâne României de făcut? Pentru că „statutul de membru (al NATO şi al UE – n.n.) s-ar putea să nu fie cea mai bună soluţie pentru România”. Atunci? În CSI? În Organizaţia statelor de la Shanghai? Că în BRICS sau în Uniunea Africană încă nu avem şanse.

Militari români pe frontul din Irak.

Militari români pe frontul din Irak.

George Friedman are şi aici răspuns. „România trebuie să aibă singură grijă de ea, pentru că nici NATO şi nici UE nu o vor face”. Iar ca încurajare, şi câteva vorbe frumoase: „România este un stat suveran, cu mari resurse, cu un viitor şi trebuie să îşi asume responsabilităţile pentru acest viitor al său, să accepte preţul independenţei pe care o are”.

Flatantă, dar enigmatică frază. Ce vrea să zică, de pildă, „să accepte preţul independenţei pe care o are”? Dacă ar fi fost mai explicit aici, am fi ştiut de ce a venit George Friedman la Bucureşti şi ce-a vrut de fapt să ne spună. Ambiguitatea, însă, alimentează varii speculaţii, de pildă cum că patronul Stratfor ar fi venit la Bucureşti mai degrabă pe post de reprezentant al intereselor de afaceri americane în armament clasic sau resurse energetice şi minerale.

La Bucureşti, George Friedman ne-a transmis cu calm şi sfătoşenie, uşor ironic, cam plictisit şi cam printre dinţi, un set de aprecieri incendiare şi un mănunchi de învăţăminte care ar fi trebuit să-i stupefieze pe decidenţii zilei. Căci totul va fi altfel decât până acum: UE, NATO, SUA, Germania, Rusia, vecinii României… Peste tot e nevoie de abordări noi şi de opţiuni şi decizii istorice curajoase. E de discutat mult pe semnalele lui Friedman, dar poate că şi asta s-a urmărit (iar întrebare: de către cine?).

Spusele lui Friedman nu-s fără greş. Bunăoară, ne îndeamnă implicit să ieşim, în sfârşit, din logica războiului rece, dar optează pentru o ostilizare comună româno-americană cu Rusia. Păi nu ne îndemna, chiar la Bucureşti, sub curcubeu, unul din preşedinţii Bush să fim o punte între America şi Rusia?

În general, însă, cuvintele lui Friedman despre România sunt bine cumpănite şi demne de reţinut. Mai ales că unele din comunicările sale aduc chiar a avertisment sumbru: „Dacă vă angajaţi în nostalgii romantice, dacă urmăriţi visul minunat care a fost odată UE, veţi avea de-a face cu istoria, care îşi arată faţa urâtă. Iar românii au văzut deja faţa urâtă a istoriei”. Se regăsesc aici inflexiunile funeste din avertismentul pe care Gorbaciov i l-a aruncat în faţă lui Honecker cu puţin timp înainte de demolarea Zidului Berlinului: „Istoria nu-i iartă pe cei ce întârzie”.

Corneliu Vlad

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult