4
November , 2017
Saturday
Cu prilejul înmânării Premiului „Omul Anului 2010” E.S. Ilham Aliyev, preşedinte al Republicii Azerbaidjan, la Palatul ...
Instituţie supremă de cultură şi de ştiinţă a României, Academia Română, cel mai înalt for al ...
Consistency... We shall soon turn 15 years since the first issue of our magazine appeared. We ...
Într-o lume turbulentă, în care violenţa este mediatizată în exces, există şi poveşti ce pun ...
ne declară dl. Vasile Blaga, ministrul Administraţiei şi Internelor, în cadrul interviului special acordat revistei ...
S-au împlinit trei ani de la dispariţia, într-o noapte de sfârşit de octombrie, a artistului-caricaturist-jurnalist ...
Capitală de facto a Angliei, ca şi a Regatului Unit al Marii Britanii şi al ...
În cele peste două decenii de prezenţă în viaţa economico-socială din România, „Niro Investment Group” ...
  Lista lungă a exilaților români este alcătuită, în marea sa parte, din intelectuali nevoiți să ...
Ţările din nordul Europei au pus în practică cu succes un sistem bazat pe coeziunea ...

Archive for April, 2010

Cărţi de prestigiu în EDITURA “BALCANII ŞI EUROPA”

Reporter: editura April - 26 - 2010 Comments Off on Cărţi de prestigiu în EDITURA “BALCANII ŞI EUROPA”

În urmă cu 5 ani o nouă editură, “Balcanii şi Europa” din cadrul NIRO Investment Group debuta cu volumul “Oameni, umbre şi fantome”, semnat de scriitorul Carol Roman, directorul editurii. La festivitatea ce a avut loc la librăria bucureşteană “Mihail Sadoveanu” au luat cuvântul cunoscuţi ziarişti şi scriitori: Lucian Avramescu, Ştefan Cazimir, Nicolae Dragoş, Octavian Andronic, Radu Tudor, Victor Ionescu.

Datorită susţinerii de către NIRO au fost editate, an de an şi alte volume apreciate de critici şi cititori.

Istoria vie a comunităţilor româneşti de pretutindeni, în ştiri” aduce în atenţia opiniei publice existenţa şi problematica românilor de pretutindeni, atât a celor autohtoni din jurul frontierelor şi Balcani, cât şi a celor din emigraţie, prin intermediul agenţiei de presă “Romanian Global News”, canal media care face legătura între comunităţile româneşti globale. Pentru toţi aceştia editura “Balcanii şi Europa” a venit în întâmpinare realizând un volum de informare asupra activităţilor de păstrare a identităţii naţionale a celor peste 10 milioane de români răspândiţi în lume.

Elite Rome” Lucrarea aparţinând lui Mircea Bunea şi Dana Lascu, aduce în lumina tiparului pagini menite să scape de umbrele trecutului o populaţie vie, activă, din păcate adesea urgisită şi neînţeleasă. În ciuda vremurilor grele parcurse, cei mai buni şi-au arătat valoarea şi au fost apreciaţi. Deşi toată lumea cunoaşte şi apreciază şi azi o seamă de valoroşi oameni ai Cetăţii ce aparţin etniei rome, în unele cazuri, doar parţial, unii dintre aceştia – oameni publici, artişti şi chiar ziarişti – dând gir prejudecăţilor îşi neagă obârşiile.

Parteneriatul public privat şi valenţele sale sociale” Se prezintă şi se analizează parteneriatul public social în spaţiul mondial, conotaţii legislative, sociale şi economice. Este prezentată o structură ce-şi croieşte drum statornic în ţările Uniunii Europene şi nu numai. Deosebit de utile sunt notaţiile privind parteneriatele publice private sociale la nivelul municipiului Bucureşti şi ale primăriilor de sector, experienţe şi împliniri, idei pentru viitor.

Trăznăi brand 2006” şi “Mersul pe sârmă” sunt două cărţi de publicistică scrise de directorul editurii, în registrul utilizat în revista “Balcanii şi Europa”, publicaţie de consemnări şi atitudini.

Trei… dintr-un foc

Reporter: Adrian Paradovschi April - 26 - 2010 Comments Off on Trei… dintr-un foc

1. Reducerea arsenalului nuclear

2. Scutul antirachetă

3.„Donaţia” F16 pentru România

În plină epocă de luptă „pentru pace”, SUA, împreună cu bătrâna Europă, modelează lumea de mâine pregătindu-se să preîntâmpine un eventual război, provocat, de astă dată, de terorismul internaţional. Deci, oricum am întoarce-o, revenim la antici: ”Si vis pace, para bellum”.

În ceea ce ne priveşte, ţara noastră participă, la prima vedere, doar la două dintre cele trei evenimente menţionate mai sus: la crearea scutului antirachetă şi la recepţionarea de avioane F16. La cel mai important act, semnat de curând, reducerea arsenalelor nucleare, încă nu participăm, deoarece, cu toate strădaniile autorităţilor, nu am ajuns încă să fim socotiţi o putere mondială. Dar… se speră! Mai facem câteva „parteneriate strategice”, cu unii, cu alţii, învingem criza şi venim tare din urmă! Deocamdată, din păcate, nu am fost chemaţi să participăm la semnarea START 2, alături de preşedinţii Obama şi Medvedev, care tratat stipulează câte un plafon de numai 1550 de focoase nucleare (brrr!) de fiecare parte, cu care s-ar putea distruge omenirea nu o dată, nu de două ori, ci de zeci de ori, încât să nu mai rămână nici-o vietate pe glob. Frumos progres pentru liniştea şi pacea omenirii!

Suntem, însă, şi noi, tari: dovedim participare efectivă, prin punerea la dispoziţie a teritoriului naţional pentru realizarea scutului american antirachetă, suspectat de ruşi că i-ar putea băga din nou într-o cursă a înarmării, în cazul în care ar apărea riscuri pentru forţele lor strategice nucleare. Şi unde mai punem că noi suntem arătaţi cu degetul, alături de cehi şi bulgari! Iată-ne, deci, implicaţi colateral şi în acordul START 2.

În acest context fierbinte, Prâslea cel voinic ia o decizie, cu o iuţeală de record mondial: să achiziţioneze avioane de tip F16, de mâna a doua, “gratis”, s-a sugerat iniţial, catalogate de experţi europeni a fi “Junk airplanes”, adică rable. La noi se cunoaşte soarta rablelor, în care suntem experţi! Ca să nu mai amintim de tragedia poloneză! Gratis, gratis, dar aparatele necesită, înainte de toate, operaţiuni de modernizare, achitate de noi, după cum mi-a afirmat deunăzi, direct, dl. Sebastian Vlădescu, ministrul Finanţelor. Este vorba de o “primă rată” de 1,3 miliarde dolari. La care se adaugă cheltuieli importante de mentenanţă, deoarece ne căpătuim cu o “mireasă” delicată şi mofturoasă, care trebuie bine întreţinută. Mai un şurub special, mai o supapă specială, mai o garnitură specială, mai un pistonaş special sau aşa ceva, şi tot aşa… Rabla trebuie protejată, nu glumă!

Până una, alta, cetăţeanul de rând se întreabă: de vreme ce stăm cu economia pe butuci, nu s-ar putea măcar amâna această nouă povară pusă pe umerii “românilor”, evocaţi curent de autorităţi?! Să ne ajute măcar în perioada asta grea pe care o parcurgem aliaţii din NATO şi Europa care au mai mulţi euro şi dolari decât noi, şi să ne asigure protecţia până ce ne mai tragem sufletul şi ne redresăm. Iar dacă facem rost de niscai bani, pentru “programe de înzestrare ale armatei”, cum insistă dl. Gabriel Oprea, ministrul Apărării, să-i folosim mai întâi pentru “creşterea gradului de siguranţă şi protecţie pentru militarii noştri în teatrele de operaţii”, cum solicit, pe bună dreptate, acelaşi ministru. Pentru că nici noi, la rândul nostru, nu suntem datori, ci îi susţinem: trimitem militari instruiţi, crema Armatei române, şi în Afganistan şi în Irak şi în Bosnia şi în Kosovo. Nu de alta, dar cunoaştem din istoria noastră cum se pune chestiunea cu “donaţiile gratuite”, indiferent despre cine se face vorbirea. Deoarece suntem Stan Păţitul…

Carol Roman

„Aderarea ţării noastre la spaţiul Schengen aduce avantaje, dar şi responsabilităţi”

Reporter: editura April - 26 - 2010 Comments Off on „Aderarea ţării noastre la spaţiul Schengen aduce avantaje, dar şi responsabilităţi”

ne declară dl. Vasile Blaga, ministrul Administraţiei şi Internelor, în cadrul interviului special acordat revistei noastre.


Aţi declarat, la instalarea dvs. la M.A.I., că principalul obiectiv în perioada următoare va fi integrarea în Spaţiul Schengen ….

Da, este adevărat, îndeplinirea angajamentelor din calendarul stabilit împreună cu Comisia Europeană pentru aderarea României la Spaţiul Schengen este prioritatea zero a Ministerului Administraţiei şi Internelor. Aceasta cu atât mai mult cu cât aderarea la Spaţiul Schengen, la 27 martie 2011, reprezintă unul din obiectivele strategice ale României după integrarea în rândul statelor membre ale Uniunii Europene, la 1 ianuarie 2007. Aderarea ţării noastre la spaţiul Schengen aduce avantaje evidente, dar şi responsabilităţi pe măsură. Pe de o parte, vorbim de deplina libertate de mişcare a cetăţenilor români în statele membre ale Acordului Schengen, iar, pe de altă parte, România îşi asumă şi o imensă responsabilitate: aceea de a asigura şi furniza securitate pentru cetăţenii Uniunii Europene.

Odată cu intrarea în spaţiul Schengen, în martie 2011, ţara noastră se va transforma în graniţă a Uniunii Europene, iar M.A.I. va avea obligaţia de a asigura şi furniza securitate pentru cei aproape 500 de milioane de cetăţeni comunitari. Există un program şi ce anume cuprinde acesta?

– Obiectivul esenţial, pe care România l-a stabilit pentru martie 2011, implică din partea statului român luarea unor măsuri specifice, iar una dintre cele mai importante este securizarea frontierelor externe ale spaţiului Schengen. Ministerul Administraţiei şi Internelor face parte, împreună cu alte autorităţi publice implicate în procesul de evaluare Schengen, din Grupul Interministerial Român pentru Managementul Integrat al Frontierei de Stat (GIRMIFS), organism consultativ care adoptă măsuri care vor fi întreprinse pentru securizarea frontierei de stat şi realizarea unui management integrat şi performant al acesteia. GIRMIFS a elaborat Strategia naţională de management integrat al frontierei de stat a României (SNMIFS), care reprezintă documentul fundamental, la nivel naţional, pentru realizarea unui management comun, coerent şi eficace al frontierei de stat a României. Obiectivul general stabilit de acest document strategic este îmbunătăţirea capacităţii statului român de realizare eşalonată a unui nivel înalt de control la frontiera externă a Uniunii Europene, prin adoptarea şi implementarea politicilor comune ale acesteia în domeniul managementului integrat al frontierei, concomitent cu combaterea statutului României de ţară de origine, tranzit şi de destinaţie a victimelor traficului de fiinţe umane şi cu lupta împotriva migraţiei ilegale, în contextul preconizatei creşteri a presiunilor migraţioniste la frontiera externă odată cu aderarea la Uniunea Europeană. Acesta se va realiza prin implementarea unui complex de măsuri vizând adoptarea şi implementarea acquis-ului comunitar relevant, construcţia instituţională şi investiţii pentru lucrări de construcţii civile, achiziţii de mijloace tehnice, echipamente şi sisteme specializate. Investiţiile sunt destinate modernizării şi dezvoltării infrastructurii la frontieră, precum şi dezvoltării şi eficientizării funcţiilor de supraveghere şi control la frontiere.

Strategia naţională de management integrat se implementează prin Planul de Acţiuni pentru Implementarea Strategiei Naţionale de Management Integrat al Frontierei de Stat a României în perioada 2008 – 2010, iar fiecărei acţiuni din acest plan îi corespunde o investiţie şi prin Planul Unic Multianual de Investiţii pentru Securitatea Frontierei. Investiţiile necesare realizării obiectivelor propuse în Planul de Acţiuni pentru Implementarea Strategiei Naţionale de Management Integrat al Frontierei de Stat în perioada 2008-2010 se regăsesc în acest Plan Unic Multianual. Investiţiile sunt destinate modernizării şi dezvoltării infrastructurii la frontieră, precum şi dezvoltării şi eficientizării funcţiilor de supraveghere şi control la frontiere, într-un concept integrat. Planul Unic este revizuit anual şi permite autorităţilor române să monitorizeze progresele înregistrate în vederea aderării la spaţiul Schengen.

Pe de altă parte, un alt organism înfiinţat în sprijinul aderării României la Schengen este Comisia Naţională de Autoevaluare Schengen. CNAS este un organism consultativ, cu rolul de a coordona, promova şi reprezenta politicile şi acţiunile de analiză, dezvoltare în domeniul implementării acquis-ului Schengen. Una dintre hotărârile acestui organism a fost constituirea Comisiei Mixte de Autoevaluare Schengen. Scopul Comisiei Mixte este de a evalua situaţia aeroporturilor şi porturilor internaţionale din punctul de vedere al implementării măsurilor necesare pentru aderarea la spaţiul Schengen, iar cel mai important aspect din perspectiva activităţilor acesteia o reprezintă evaluarea în domeniul controlului şi supravegherii frontierelor. De când a fost înfiinţată şi până în prezent, Comisia Mixtă a desfăşurat nenumărate misiuni de autoevaluare în domeniul controlului şi supravegherii frontierelor, atât la aeroporturile care vor opera zboruri Schengen/ non-Schengen, cât şi în porturile maritime şi fluviale, toate acestea sub coordonarea directă a Direcţiei Schengen din cadrul MAI. Mai mult, Ministerul Administraţiei şi Internelor a desfăşurat şi prin experţi proprii şi străini un număr semnificativ de misiuni de auto-evaluare în toate domeniile supuse evaluării Schengen.

-Ce măsuri preconizaţi a fi luate pentru ca aeroporturile româneşti să fie la standarde Schengen, ţinând seama de faptul că sunt o structură din domeniul “frontierelor aeriene”?

-Aeroporturile internaţionale trebuie să aibă terminale care să separe clar fluxurile de pasageri pentru zborurile Schengen, respectiv non-Schengen. Tot ce ţine de securizarea frontierei necesită investiţii în infrastructură, investiţii majore. Aeroporturile evaluate cu ocazia evaluării Schengen în domeniul frontierelor aeriene au fost Otopeni şi Timişoara. Cea mai importantă măsură de îndeplinit din punct de vedere al infrastructurii, până în momentul aderării, pentru cele două aeroporturi, este reprezentată de finalizarea lucrărilor de construcţie necesare pentru separarea fluxurilor de pasageri Schengen şi non-Schengen şi pentru asigurarea facilităţilor adecvate necesare efectuării controlului de frontieră. Nu putem omite faptul că în ceea ce priveşte un aeroport, este necesar a fi luate şi alte măsuri decât cele ce ţin de infrastructură. Acestea sunt de ordin legislativ, pregătire a personalului sau eficientizarea procedurilor folosite de personal. De asemenea, având în vedere apropiata aderare a României la spaţiul Schengen în anul 2011, este necesară demararea de urgenţă a procedurilor de certificare a aeroporturilor internaţionale (atribuţie a Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii) care au curse regulate către state terţe, deoarece, de la această dată, doar aeroporturile certificate vor putea opera zboruri extra Schengen.

-Aţi spus, adesea, că locul jandarmilor este în primul rând în stradă, alături de poliţişti, pentru o mai bună acoperire a nevoii de siguranţă a cetăţeanului şi comunităţii. Ce măsuri aţi luat în acest sens?

-În anul 2010, prioritatea este asigurarea ordinii publice în stradă, astfel încât românii să se simtă în siguranţă. În acest scop, s-a regândit managementul resurselor umane, în sensul că vor fi mai puţini oameni în birouri şi mai multe forţe în stradă, iar munca de prevenire va fi una dintre preocupările de bază ale structurilor de ordine şi siguranţă publică. Tot pe linia creşterii nivelului de siguranţă a cetăţeanului va fi accentuată colaborarea între arme. Pe de o parte, se impune îmbunătăţirea colaborării dintre arme, zonă în care Poliţia Română trebuie să îşi asume responsabilităţile de coordonare a serviciului poliţienesc, la nivelul întregii societăţi, iar pe de altă parte focalizarea eforturilor tuturor forţelor de ordine şi siguranţă publică către priorităţile identificate, pentru asigurarea siguranţei cetăţenilor.

Ţinând seama de faptul că în ultima vreme ţara noastră adăposteşte tot mai mulţi refugiaţi provenind din diverse continente, am dori să cunoaştem dacă intenţionaţi să dezvoltaţi Centrul de Tranzit în Regim de Urgenţă de la Timişoara, care reprezintă o dovadă palpabilă a evoluţiei pe linie de protecţie, oferite refugiaţilor?

-Prin înfiinţarea acestui centru, s-a transpus în practică, pentru prima oară în lume, conceptul de evacuare în regim de urgenţă. Administrat de M.A.I. prin Oficiu Român pentru Imigrări, Centrul de Tranzit în Regim de Urgenţă (CTU) de la Timişoara oferă adăpost temporar refugiaţilor aflaţi în nevoie urgentă de evacuare din ţările de azil şi găzduirea acestora, timp de 6 luni, în condiţii bune de trai şi siguranţă, în scopul pregătirii lor pentru statele de relocare. În prezent, CTU este operaţional şi a oferit protecţie pentru aproximativ 500 de refugiaţi din diverse zone ale globului. Chiar dacă toate cheltuielile ocazionate de prezenţa acestor refugiaţi în CTU sunt suportate de Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi (UNHCR), au existat şi unele discuţii legate de posibilitatea extinderii capacităţii acestui centru de la 200 la 250 de locuri, dar, pe termen scurt şi mediu, nu se intenţionează să se mărească capacitatea centrului de tranzit.

Carol Roman

„Tematica europeană devine o constantă a vieţii de zi cu zi…”

Reporter: editura April - 26 - 2010 Comments Off on „Tematica europeană devine o constantă a vieţii de zi cu zi…”

declară dl. Niculae Idu, şeful Reprezentanţei Comisiei Europene în România, în cadrul interviului special acordat revistei noastre

– Consideraţi că sunt astăzi cetăţenii României mai avizaţi în legătură cu problematica Uniunii Europene decât în 2008, când aţi fost numit în funcţie?

– Construcţia instituţională europeană, cu tot ce implică ea (concepte, valori, politici, legislaţie, oameni), este deosebit de complexă. Este nevoie de colaborarea tuturor celor care sunt implicaţi în domeniul afacerilor europene pentru ca informarea şi comunicarea pe aceste teme să fie eficientă. Scopul nostru declarat este de a aduce informaţia europeană cât mai aproape de nevoile şi casele oamenilor. Pentru asta, conlucrăm cu autorităţile şi societatea civilă şi, în acelaşi timp, ne dezvoltăm propriile instrumente. Ideea principală este de a nu ne suprapune eforturile şi de a nu ne risipi resursele. România este o ţară mare, iar fiecare dintre cetăţenii ei are dreptul să fie informat, pentru a lua cele mai bune decizii în cunoştinţă de cauză.

Revenind la întrebarea dvs., cred că la ora actuală românii înţeleg că Europa are mai multe dimensiuni decât posibilitatea accesării programelor de finanţare nerambursabilă. Şi că ei pot avea o influenţă asupra modului în care aceste dimensiuni devin realitate. E drept, suntem încă la început de drum, ca stat membru, în crearea propriului demers în cadrul proiectului european, dar toate eforturile noastre de comunicare sunt îndreptate în direcţia facilitării accesului la informaţia europeană relevantă pentru îndeplinirea acestui obiectiv. Altfel, cetăţeanul român este tot mai bine informat de la an la an, pentru că tematica europeană devine o constantă a vieţii de zi cu zi, de aceea el însuşi devine proactiv în căutarea şi utilizarea acestei informaţii.

– Ce măsuri aţi luat deja şi ce urmează să mai întreprindeţi pentru aducerea informaţiei europene cât mai aproape de cetăţenii români?

– Avem o reţea de centre de informare, reţeaua Europe Direct, răspândită în toată ţara. Sunt 30 de centre care oferă informaţie europeană tuturor celor interesaţi şi care organizează evenimente având ca scop promovarea dezbaterii pe tema procesului de integrare europeană. De asemenea, avem o reţea de centre de documentare în 14 universităţi din ţară şi un grup de experţi în politici europene (aşa-numitul „Team Europe”), gata să asigure lectori pentru orice subiect de interes din sfera afacerilor europene. Avem o pagină de internet (http://ec.europa.eu/romania/index_ro.htm), actualizată în timp real cu cele mai noi informaţii despre activităţile Uniunii Europene, un buletin de informare lunar distribuit gratuit în toată ţara şi un centru de informare în plin centrul Bucureştiului (la sediul Reprezentanţei). Organizăm dezbateri şi conferinţe pe teme de actualitate, cum ar fi criza economică, schimbările climatice şi securitatea energetică, Strategia Europa 2020, precum şi seminarii de informare adresate presei locale şi regionale. De ce? Pentru că presa locală este un partener esenţial în diseminarea informaţiei europene în comunităţile de care aparţine, precum şi în obţinerea de feed-back asupra subiectelor de interes pentru aceste comunităţi.

– Am dori să cunoaştem care sunt priorităţile anului 2010 în activitatea desfăşurată de Reprezentanţa pe care o conduceţi? Ne referim la evenimente şi acţiuni pe care le organizaţi în acest an şi pe care am dori să le aduceţi la cunoştinţa cititorilor revistei noastre.

– Anul acesta, comunicarea europeană se va concentra pe aspectele referitoare la relansarea economică, la energie şi schimbări climatice, precum şi pe cele referitoare la punerea în aplicare a Tratatului de la Lisabona. Un loc central îl ocupă promovarea principiilor şi acţiunilor reflectate în Strategia Europa 2020, adoptată recent de Consiliul European. Puteţi găsi calendarul acţiunilor noastre pe pagina de internet menţionată mai sus. Participarea tuturor celor interesaţi este binevenită, pentru că procesul de comunicare europeană nu este un monolog, ci reprezintă un dialog. Îmi exprim speranţa pentru o conlucrare cât mai diversificată cu partenerii noştri din România, în efortul de a satisface nevoile de informare şi de a deschide canalele pentru contribuţia cetăţenilor la actul de luare a deciziilor la nivel european.

Carol Roman

Între Cruce şi Semilună

Reporter: Adrian Paradovschi April - 26 - 2010 Comments Off on Între Cruce şi Semilună

Războiul dintre creştini şi musulmani – resentimente vechi într-un mileniu nou

Cine se înşeală azi susţinând că există un pericol real ca lumea musulmană să inunde Europa, aproape ca în zorii primului mileniu al erei noastre? Greşesc europenii mai mult sau mai puţin marcaţi de naţionalism în plină globalizare, care resping ridicarea de moschei sau minarete pe teritoriile lor sau cei care propovăduiesc toleranţa şi care afirmă că musulmanii nu au de ce se teme pe luminatul bătrân continent?

În fond, şi creştinii şi musulmanii au fost victimele unor episoade violente declanşate, secol după secol, deceniu după deceniu, de clase de conducători care erau (sau se declarau) fanatici religioşi. Fiecare dintre cele mai neînsemnate acţiuni, orice masacru, asediu, exod, exterminare, genocid sau ocupaţie, toate episoadele scăldate în sânge de pe parcursul acesta atât de dramatic au fost invariabil precedate de îndemnuri la luptă în numele unor idealuri propovăduite de ambele religii. Izbucnirea unor războaie care ni se par de o cruzime fără seamăn a fost mereu susţinută de un eşafodaj cu un major conţinut religios. Jihad-ul, care cutremură şi azi întreaga lume sau cruciadele, care, punând la pământ generaţii întregi de nobili europeni au aruncat de fiecare dată continentul înapoi în timp, nu fac decât să sublinieze că pictogramele religioase care ciocnesc cele două lumi de peste 1300 de ani sunt interpretate ca puncte de plecare pentru drame umane de neimaginat. Toate acestea pentru că islamul respinge esenţa divină a lui Hristos ori pentru că lumea creştină a încercat de multe ori să se impună cu forţa. Rămâne de necrezut câte vieţi au curmat efectele fanatismului religios manifestat de ambele părţi, câte distrugeri au provocat, câte oraşe sau state întregi au fost făcute una cu pământul, câte populaţii au fost decimate sau umilite prin sclavie – indiferent că este vorba despre cea veche, în lanţuri sau cea nouă, în… blocadă economică.

De peste 1.300 de ani pare că nu contează ce edifică musulmanii şi creştinii şi nu atârnă prea mult în ecuaţia intereselor mai-marilor celor două lumi admiraţia neîndoielnică pe care o au unii pentru ceilalţi aceşti descendenţi ai unor civilizaţii strălucite; nu au importanţă nici armistiţiile, înţelegerile mutuale, coabitarea paşnică, întrucât lăcomia şi ura şi-au găsit întotdeauna căi de a împinge statele spre distrugere şi naţiunile spre dezastru, în numele intoleranţei religioase. În pofida iertării pe care o propovăduieşte Coranul şi contrar păcii pe care a lăsat-o ca legământ Iisus.

Europa se teme?

Emoţia intensă şi persistentă indusă de o eventuală aderare a Turciei la Uniunea Europeană vădeşte un substrat de teamă. S-ar spune că întregul continent are încă proaspete în minte distrugerile provocate de expansiunea vechiului Imperiu Otoman, că în AND-ul europeanului contemporan este întipărit momentul în care a căzut Constantinopolul, azi inimă a unei naţiuni musulmane. Candidatura Turciei la UE a stârnit nenumărate dispute, mulţi temându-se de perspectiva aderării unei ţări sărace, cu o populaţie de 70 de milioane de musulmani. Unul dintre cei care s-au neliniştit public vizavi de „invadarea” Europei este cardinalul ceh Miloslav Vlk, arhiepiscopul din Praga, care declara cã musulmanii au fost bine plasaţi pentru a umple vidul spiritual “creat pe măsură ce europenii golesc sistematic conţinutul creştin al vieţilor lor. Europenii vor plăti scump pentru că au părăsit fundaţiile spirituale”. Aserţiunea vine în contextul în care s-au derulat mai multe “acte proteguitoare”, ce pot fi interpretate, la rândul lor, în diverse partituri. Astfel, referendumul din Elveţia a arătat că Ţara Cantoanelor este împotriva construirii de minarete pentru moschei şi a ridicat, încă o dată, problema prezenţei islamice crescânde în Europa occidentală. Şi Stefano Allievi, un sociolog italian de la Universitatea din Padova, a făcut un raport despre moschei, cu titlul: „Conflicts Over Mosques in Europe: Policy Issues and Trends” (“Controverse asupra moscheilor în Europa: aspecte politice şi tendinţe”). Publicat sub patronajul Reţelei Fundaţiilor Europene, raportul este centrat pe controversele apărute în Europa din cauza prezenţei islamice – conflicte cu privire la principii şi idei, ciocniri ce derivă din episoade de violenţă care au avut loc în Europa şi referitoare la islam sau provocate de terorismul fundamentalist islamic şi din consecinţele sale în ţările europene, toate fiind teme abordate frecvent şi obiect al dezbaterii publice. Autorul afirmă că moscheile în ele însele nu sunt o problemă, dar relativismul cultural şi religios care se răspândeşte şi care duce acum la o schimbare nu numai cantitativă, ci şi calitativă în statele europene, este. Modul în care Europa înfruntă această situaţie va fi o temă majoră pentru anii care vor veni, consideră specialistul.

Iar şirul contradicţiilor continuă: la Londra, cercetătorii estimează că mai mulţi musulmani se află în moschei vinerea decât creştini în biserici duminica, deşi oraşul găzduieşte de şapte ori mai mulţi cetăţeni născuţi creştini decât cetăţeni născuţi musulmani; analistul francez Michel Gurfinkiel estimează că în Franţa, un eventual război etnic de stradă ar poziţiona copiii indigenilor împotriva celor ai emigranţilor într-o proporţie de 1 la 1. Mai mult, pornind de la datele curente, specialiştii estimează o majoritate musulmană în armata rusă cam prin anul 2015 şi în toată ţara în jurul anului 2050.

În ce priveşte viitorul Europei, omogenizarea relaţiilor de lungă durată cu minoritatea musulmană poate avea una dintre următoarele trei finalităţi: integrare armonioasă, expulzarea musulmanilor sau o izbândă islamică. În condiţiile în care emigranţii musulmani nu se acomodează şi chiar dispreţuiesc în mare măsură civilizaţia vestică şi în special sexualitatea acesteia (pornografia, divorţul, homosexualitatea), iar căsătoriile mixte au loc foarte rar, majoritatea analiştilor preferă să excludă o viitoare integrare armonioasă; undeva, cândva, faptul că musulmanii sunt mereu mai mulţi şi mai interesaţi de o Europă în care identitatea naţională şi religioasă sunt concepte tot mai diluate se va ciocni din nou cu creştinătatea. La fel de posibil este ca uşa Europei să li se trântească musulmanilor în faţă. Partidele europene opuse activ emigraţiei şi islamului, în general, au dedesubturi neo-fasciste, dar ele ajung adesea să aibă influenţă, iar uneori să guste puterea, lepădându-se de originile lor antisemite şi de dubioasele lor teorii economice, concentrându-se în special asupra chestiunilor religioase, demografice, de identitate, ca şi pe educarea asupra islamului şi a musulmanilor. Partidul Naţional Britanic şi Partidul Vlaamse Belang, din Belgia, sunt două asemenea exemple de entităţi politice care şi-au schimbat discursul şi, câştigând bazin electoral, ar putea, într-o zi, să guverneze. Există şi voci care opinează că vom asista la o Europă islamizată, într-un orizont de timp nu foarte îndepărtat.

Pe de altă parte, nu ajută deloc edificării unui climat de toleranţă şi coexistenţă paşnică pretenţii de supremaţie cum ar fi declaraţia binecunoscutului radical islamist Omar Bakri Mohammed: „Doresc ca Anglia să devină un stat islamic. Doresc să văd steagul islamului fluturând pe Downing Street nr. 10” sau „prezicerile” immamului din Belgia: “În curând vom lua puterea în această ţară. Cei ce azi ne critică vor regreta. Ei vor fi siliţi să ne servească. Pregătiţi-vă, ora se apropie”.

Religia, ca pretext de război

Nu este an, nu este lună, nu este săptămână chiar în care să nu fie vărsat sânge de creştin sau de musulman. Fără îndoială, intervenţia sovietică în Afganistan, războiul din Golf, distrugerea turnurilor gemene, atentatele din Londra sau Madrid, răsturnarea de la putere a lui Saddam Hussein şi ocuparea Irakului se înscriu într-o lungă serie începută cu peste 1.300 de ani în urmă. “Religiile poartă în ele germenele războiului? Nu. (…) Religiile pot servi însă ca pretext de război”, afirmă Jean Paul Roux, în volumul “Istoria războiului dintre islam şi creştinătate – 622-2007”. Privind înapoi, la secolele de dominaţie arabă asupra Europei şi a Africii de nord, devine limpede că din India în Gibraltar şi de la izvoarele Nilului la Eufrat lumea a aflat, de multe ori dureros, de existenţa Dumnezeului musulmanilor, revelat lui Mahomed, de civilizaţia strălucită a Coranului, dar şi de Jihad, “războiul sfânt” menit să le demonstreze “necredincioşilor” superioritatea fără drept de apel a islamului. De partea cealaltă, efortul de recuperare a unor vaste teritorii pentru creştinătate a fost uriaş şi a durat secole. Şi sub semnul crucii s-au derulat războaie devastatoare, încă din zorii mileniului unu al erei noastre, iar pierderile au fost incomensurabile de ambele părţi.

De remarcat faptul că în fruntea acestor confruntări au stat mereu elitele celor două civilizaţii, fiecare considerându-se mai îndreptăţită decât cealaltă să demonstreze cu sabia, arcul, tunul sau, mai nou, prin războiul informatic, că Dumnezeul său este mai presus şi că oponenţii sunt nişte necredincioşi. S-au stins astfel în lupte cruciale pentru înclinarea balanţei când de o parte când de cealaltă străluciţi conducători de oşti, regi, hani, care au pus la bătaie, generaţie după generaţie, totul în focul valurilor succesive de urmări ale fiecărei acţiuni violente cu caracter religios. Nu vom putea estima niciodată ce s-ar fi putut edifica dacă toate aceste energii ar fi putut fi direcţionate spre progresul umanităţii.

Între deschidere şi izolare

De la realitatea că fără dimensiunea ei religioasă viaţa oamenilor şi-ar pierde mult din însemnătate până la flăcările fanatismului religios nu a fost, în istoria însângerată a războiului dintre islam şi creştinătate, decât un pas. Reverberat secol după secol, pune probleme noi contemporaneităţii. Oricât s-ar propovădui iubirea de aproape, fanaticii religioşi se îndepărtează tot mai mult de perceptul fundamental al credinţei. În Orient, acolo unde domină religia musulmană, majoritatea conflictelor actuale au o componentă religioasă, confesională, extrem de puternică. Dincolo de aparenţe, de încercări de reconciliere, lumea musulmană rămâne puternic divizată între deschidere şi izolarea de orice înseamnă Occident. Există tabăra, de orientare fundamentalistă, rebelă, care respinge orice dialog cu Occidentul, cu tot ce e diferit, în general. Ciocnirile includ conflictul dintre islam şi iudaism, pe cel de la graniţa dintre India şi Pakistan, generator a patru războaie până acum şi care vizează teritorii populate de musulmani, luptele din Filipine ale musulmanilor cu creştinii, cele din Timor, iar exemplele pot continua în toată lumea. Şi fostele state sovietice fierb mocnit, dacă ţinem seama de felul aberant în care au fost trasate graniţele dintre ele la momentul formării fostei Uniuni Sovietice.

Dar, în acelaşi timp, în ţările musulmane a început să fie vizibil un alt mod de concepere a unei lumi în care se poate coexista cu alte religii, schimbare, e drept, de diferite grade, mai ales prin programe educaţionale susţinute de occidentali creştini. Musulmanii nu mai vor să trăiască la marginea lumii moderne, iar guvernele de diferite nuanţe islamice, indiferent că sunt ori nu democratice, au început să investească în tot ceea ce poate aduce spaţiul islamic mai aproape de modernitate. Astfel, marile proiecte de infrastructură ori de construcţii demarate în Orient sunt edificatoare în acest sens. Iar programele educaţionale existente deja sunt completate de proiecte similare în Occident, unde trăiesc aproximativ 30 de milioane de musulmani.

Să triumfe raţiunea!

În mod categoric, lumea va trebui să ajungă la o cale de înţelegere între marile religii, deoarece aceasta este o cerinţă fundamentală a supravieţuirii omenirii. Istoria arată cât de păguboasă poate fi o abordare partizană în această problemă atât de complexă şi de dificilă, deopotrivă.

Eforturi se fac, de ambele părţi. 138 de lideri musulmani i-au scris Papei Benedict al XVI-lea, în 2007, şi capilor Bisericilor creştine, pentru a propune ca cele două credinţe să coopereze în crearea păcii şi a înţelegerii în lume. Semnatarii scrisorii adresau creştinilor o invitaţie deschisă de a se uni cu musulmanii în ceea ce priveşte un element esenţial pentru fiecare dintre credinţele lor – porunca iubirii. Cu peste o jumătate din populaţia lumii constând în musulmani şi creştini, autorii scrisorii consideră că reducerea tensiunilor din lume poate veni doar din pacea şi dreptatea dintre aceste două credinţe. Documentul, semnat de lideri, politicieni şi profesori universitari musulmani, cheamă la toleranţă, înţelegere şi moderaţie.

Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Dialogul Inter-Religios a răspuns la această declaraţie spunând că este “un semn foarte încurajator” pentru dialogul dintre creştini şi musulmani. Cardinalul Jean-Louis Tauran şi-a exprimat aprecierea faţă de “documentul non-polemic”, recunoscând că liderii islamici moderaţi au demonstrat o înţelegere corectă a convingerilor creştine fundamentale. Cea mai importantă caracteristică a documentului, a afirmat Cardinalul, este faptul că se bazează pe convingeri comune; liderii musulmani au “abordat în mod spiritual dialogul inter-religios, dialog al spiritualităţii”. Cardinalul francez a declarat că următorul pas trebuie să fie un efort pentru a împiedica folosirea greşită a credinţei religioase ca pretext pentru violenţă. El i-a lăudat pe autorii declaraţiei islamice pentru faptul că recunosc “că Dumnezeu este Unul; că Dumnezeu ne iubeşte şi noi trebuie să Îl iubim; că Dumnezeu ne cheamă să ne iubim aproapele”. Iar în septembrie 2009, mesajul Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios adresat „prietenilor musulmani” era „Creştini şi musulmani, împreună pentru a învinge sărăcia”. „Respingerea fenomenelor de extremism şi de violenţă cere în mod necesar lupta împotriva sărăciei prin promovarea unei dezvoltări umane integrale”, scria cardinalul catolic Jean-Louis Tauran, în mesajul Vaticanului.

Se poate afirma că oamenii şi naţiunile vor încerca şi în viitor să tragă învăţăminte din derularea unui conflict cum nu se poate mai sângeros, care a absorbit resurse inimaginabile şi a cauzat distrugeri ireparabile. Este posibil ca lecţia istoriei şi trăsătura aceea unică a speciei umane, toleranţa supravieţuitoare, să prevaleze într-o zi şi fiecare moschee din occident să fie percepută ca un focar de apropiere a omului de Dumnezeu şi fiecare comunitate creştină din lumea islamică să fie văzută ca o generatoare de bogăţie spirituală şi de progres. Ipoteze optimiste?

  • La Bucureşti a fost deschis recent Centrul european pentru studiul islamofobiei, care îşi propune să promoveze dialogul interreligios şi intercultural şi să analizeze, la nivel european, fenomene sociale ca antiislamismul şi xenofobia. Lansat de Fundaţia EURISC, Centrul îşi propune, în acelaşi timp, să prezinte Europei experienţa pozitivă a României, care poate constitui un model în ceea ce priveşte relaţia cu minoritatea musulmană, care numără azi circa 70.000 de persoane, în majoritate comunităţi de turci şi tătari stabiliţi în Dobrogea încă din secolul al XIII-lea şi care se bucură de toate drepturile acordate minorităţilor de către statul român.
  • Cel puţin 500 de persoane, membri ai etniei Berom, majoritar creştina din trei sate creştine situate în apropiere de oraşul Joss (centrul Nigeriei), au fost ucise în timpul unor atacuri ale unor crescători de animale Fulani, de etnie musulmană. Atacurile au avut loc în mod coordonat, iar victimele, între care numeroase femei şi copii, au fost ucise cu maceta. Numeroase locuinţe au fost incendiate. Este vorba despre reaprinderea unui
    conflict anterior între cele două etnii, iar regiunea oraşului Jos este afectată în mod regulat de violenţe religioase sau etnice. În ianuarie, peste 300 de persoane au fost ucise în timpul unor violenţe între creştini şi musulmani.

Roxana Ichim

Ancheta noastră în ţări vecine

Reporter: editura April - 26 - 2010 Comments Off on Ancheta noastră în ţări vecine

Criza economică a afectat economiile ţărilor întregii Europe, implicit pe ale celor din zona Balcanilor. În multe state au fost luate măsuri menite să stăvilească efectele negative, inclusiv cele legate de colaborarea dintre ţări care fac parte din aceeaşi zonă.

În acest context, revista noastră propune o anchetă printre „vecini”, menită să prezinte cititorilor săi modul în care decurg relaţiile economice dintre România şi ţări vecine, Serbia, Turcia, Ungaria, Ucraina, realizări şi împliniri deopotrivă.

  1. Cum apreciaţi stadiul actual al relaţiilor economice dintre România şi Serbia?
  2. Care sunt, în opinia dvs., realizările, dar şi neîmplinirile în relaţiile economice dintre cele două ţări vecine? Ne puteţi oferi şi câteva exemple?
  3. Luând în considerare faptul că cele două ţări sunt vecine şi au legături strânse de colaborare, cum vedeţi viitorul relaţiilor economice dintre ele?

Serbia: Schimburile noastre comerciale, pe un trend ascendent


Ne răspunde: ES Zoran Popovic, ambasadorul Serbiei

  1. România, în calitate de ţară vecină, este unul dintre cei mai importanţi parteneri economici ai Serbiei. În ultimii cinci ani, schimburile comerciale între cele două ţări au fost în continuă creştere. Dar există încă numeroase posibilităţi neexploatate care ar putea îmbunătăţi cooperarea noastră economică. În perioada ianuarie-noiembrie 2009, schimburile comerciale între ţările noastre au atins valoarea de 629.761 milioane euro, exporturile Serbiei cifrându-se la 304.071 milioane euro, iar importurile la 325.690 milioane euro. Dacă adaug şi faptul că în anul 2008 schimburile comerciale au ajuns la 702 milioane euro, este limpede de ce România este unul dintre cei mai importanţi parteneri comerciali ai Serbiei. Acordul de Comerţ Liber semnat între România şi Serbia (la acea vreme Serbia şi Muntenegru) în 2004 a contribuit semnificativ la dezvoltarea comerţului între statele noastre. Acordul şi-a încetat valabilitatea odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, în 2007.

În aceste condiţii, avem aşteptări mari, mai ales în ce priveşte reducerea deficitului comercial al Serbiei şi accesul privilegiat al ţării la piaţa comunitară. În concluzie, se poate spune că există în continuare numeroase posibilităţi de a îmbunătăţi cooperarea noastră economică.

  1. Faptul că relaţiile comerciale dintre România şi Serbia au cunoscut o evoluţie constantă este, fără îndoială, o realizare majoră, alături de prezenţa României între primii zece parteneri comerciali ai Serbiei. În prezent, cea mai mare insatisfacţie este generată de realitatea că există încă multe posibilităţi neexploatate. Şi mă gândesc aici la proiecte comune în infrastructură, investiţii sau exploatarea Dunării şi a portului Constanţa, pentru a îmbunătăţi comerţul dintre cele două ţări.
  2. Statutul lor de ţări vecine, excelentele relaţii politice bilaterale, precum şi prietenia tradiţională dintre România şi Serbia sunt o foarte bună fundaţie pe care se pot clădi proiecte commune, un comerţ puternic, ca părţi componente ale măsurilor luate în vederea stăvilirii efectelor crizei economice. Ne dorim, în interesul ambelor ţări, ca bunele relaţii politice să aducă şi pe mai departe o importantă cooperare economică.

Nota redacţiei

Îi mulţumim Excelenţei Sale, d-lui Zoran Popovic, ambasadorul Serbiei la Bucureşti, pentru răspunsurile oferite la ancheta noastră. Nu bucură să constatăm că în ultimii ani schimburile comerciale între ţările noastres-au aflat pe un trend ascendent.

Aşteptăm din partea Ambasadei Serbiei, pentru un număr viitor al revistei noastre, câteva informaţii privitoare la unele defecţiuni ce au existat în cadrul relaţiilor economice dintre ţările noastre, precum şi referiri la programul economic al Serbiei în direcţia colaborării viitoare cu România.

Ungaria: Relaţiile economice dintre ţările noastre devin mult mai valoroase


Ne răspunde: Ferenc Bogar, Consilier economic în cadrul Ambasadei Ungariei

1.2. 3. Începând cu anul 2000, volumul schimburilor comerciale dintre România şi Ungaria a înregistrat o creştere continuă până în anul 2008 şi într-un mod deosebit de dinamic în cursul ultimilor ani, având o evoluţie care a depăşit ritmul mediu de dezvoltare a comerţului exterior al Ungariei.

Ungaria, de ani de zile, se află printre cei mai importanţi 10 parteneri de comerţ exterior ai României. În clasamentul întocmit anul trecut, în funcţie de volumul total al schimburilor comerciale, România este al 9-lea partener economic al Ungariei. După aderarea Ungariei, şi ulterior a României, la UE, relatiile comerciale dintre cele două ţări s-au intensificat. Volumul schimburilor comerciale bilaterale a atins un nivel de record în anul 2008, cu o valoare de 5,5 miliarde de euro. Conform datelor statistice din Ungaria, întocmite la sfârşitul anului 2009, volumul schimburilor comerciale bilaterale a scăzut cu 20% atât în importuri cât şi în exporturi. Valoarea exportului din Ungaria a atins 3,2 milioane de euro, iar cea a importului din România 1,3 milioane euro, în comparaţie cu anul 2008. Aşadar, volumul total al schimburilor comerciale s-a cifrat la valoarea de 4,5 miliarde euro. Dacă ţinem cont de faptul că ambele ţări au fost lovite de criza economică internaţională într-un mod semnificativ şi că, în comparaţie cu mai multe alte ţări, scăderea a fost mult mai accentuată, aceste rezultate mai modeste pot fi apreciate ca fiind acceptabile. În perioada de criză, faptul cel mai relevant este că am rămas parteneri importanţi în relaţiile comerciale.

Ponderea maşinilor şi echipamentelor în cadrul volumului total de schimburi comerciale este determinantă în ambele direcţii. Volumul total al investiţiilor de capital de origine maghiară în societăţile mixte cu sediu în România, până data de 31 decembrie 2009, a ajuns la suma de 644 milioane euro. Astfel, Ungaria se situează pe locul al 10-lea în clasamentul investitorilor străini prezenţi în România, cu aproape 3 % din totalul investiţiilor străine. În Romania sunt înregistrate peste 10.000 firme mixte romano-ungare, care reprezintă 6 % din numărul total al societăţilor. Dacă se ia în considerare şi profitul reinvestit în această perioadă, precum şi majorările de capital, atunci, după estimări, valoarea investiţiilor depăşeşte 1 miliard de euro. Ca o caracteristică a investiţiilor de capital ale antreprenorilor maghiari este că acestea se realizează prin multe societăţi mixte (SRL-uri), având un capital social mic.

În perioadă de criză, relaţiile economico-comerciale existente între două ţări vecine, în pofida dificultăţilor, devin mult mai valoroase, având în vedere costurile mai scăzute, din punct de vedere logistic, în căutarea noilor posibilităţi de cooperare. Din acest punct de vedere, judeţele şi regiunile limitrofe joacă un rol deosebit în intensificarea relaţiilor comerciale, nu doar pentru termen scurt, ci şi pe termen mediu şi lung.

Putem să sperăm că, pe măsură ce condiţiile economice internaţionale devin din ce în ce mai favorabile, şi relaţiile noastre bilaterale, începând cu anul viitor, vor trece din nou la tendinţa de creştere obişnuită.

Florea Ţuiu

Podul Vidin-Calafat – un deceniu de opinteli

Reporter: editura April - 26 - 2010 Comments Off on Podul Vidin-Calafat – un deceniu de opinteli

Doi ani i-au trebuit lui Apolodor din Damasc să ridice celebrul pod peste Dunăre care a contribuit decisiv la succesul celei de-a doua invazii romane în Dacia. Anghel Saligny a terminat în cinci ani sistemul de poduri de cale ferată ce traversează Dunărea între Feteşti şi Cernavodă, operă de artă inginerească, cea mai grandioasă din Europa la momentul inaugurării şi care a funcţionat neîntrerupt din 1895. În 2010 se împlinesc zece ani de când România şi Bulgaria se căznesc să depăşească dificultăţile financiare şi birocratice pe care le-a ridicat proiectul podului care va lega Vidinul de Calafat şi care deja înregistrează o întârziere de peste 14 luni. În tot acest timp, declaraţiile oficiale au curs… cât Dunărea.

După 85 de ani…

Ideea construirii unui pod în zona Calafat-Vidin datează din anul 1925. Podul care va lega portul Vidin de Calafat, printr-o şosea şi o cale ferată, este un element-cheie al unui coridor european de transport care începe în Germania, la Dresda, şi duce la Istanbul, în Turcia. Scopul principal al construcţiei podului Vidin-Calafat este de a facilita transportul combinat auto şi feroviar pe aripa sudică a Coridorului IV Pan-European de Transport, precum şi interconectarea mai rapidă a axelor de transport din Sud-estul Europei la marile coridoare de transport europene. Spre exemplu, Grecia s-a alăturat solicitării părţii bulgare de a se construi podul între Vidin şi Calafat. Pentru Grecia, interesată în dezvoltarea aripii sudice a Coridorului IV Pan-European şi implicit a portului Salonic ca punct terminus al coridorului, construcţia podului în acea zonă este vitală, scurtând substanţial tranzitul către vestul Europei. Nu se poate neglija nici rolul regional, acela de a conecta sud-vestul României şi nord-vestul Bulgariei, state membre ale Uniunii Europene, printr-o legătură modernă şi rapidă (în prezent, legătura în zonă între cele două ţări se face prin intermediul feriboturilor). Bulgaria şi România au semnat un acord pentru construirea podului Vidin-Calafat încă din anul 2000, dar diverse obstacole de natură birocratică au întârziat derularea proiectului. În timp, s-a vorbit despre management defectuos şi lipsa coordonării între partea română şi cea bulgară, despre pretenţiile prea mari ale constructorului – compania spaniolă „FCC”, care a cerut, în 2008, o prelungire a termenului de finalizare si suplimentarea bugetului cu 100 de milioane euro – despre ani de studii şi devize, amânări şi decizii neinspirate, despre greutatea exproprierilor terenurilor, nenumărate expertize geologice şi modificari în proiectul iniţial. Dar principalul obstacol care a întârziat începerea efectivă a lucrărilor au fost îndelungatele neînţelegeri româno-bulgare privind locul unde să fie construit podul sau chiar privind oportunitatea lui. Cea mai recentă întâlnire a unor oficialităţi de rang înalt – premierul român Emil Boc şi omologul său bulgar Boiko Borisov – pe tema podului Vidin – Calafat a fost prilej de afirmare a nemulţumirii de ambele părţi: lucrările sunt mult întârziate şi, dat fiind faptul că este vorba despre fonduri europene (chiar dacă Bulgaria participă la o parte din cheltuieli), cele două părţi s-au văzut nevoite să semneze o declaraţie comună prin care solicită UE extinderea până la 31 decembrie 2011 a termenului în care cheltuielile aferente cofinanţării proiectelor derulate prin programul IPSA şi Fondul de coeziune, aprobate în perioada 2000-2006, sunt considerate eligibile, mai precis să fie “păsuite” pentru a putea termina podul. Pe lângă faptul că un răspuns negativ al Bruxelles-ului ar însemna oprirea lucrărilor, statul care nu respectă termenele de finalizare a proiectelor finanţate de UE poate fi chiar sancţionat politic de către oficialii europeni.

Termen nou

Construcţia unui obiectiv de infrastructură atât de important precum podul de la Vidin-Calafat (ideea construirii unui pod în zona Calafat-Vidin datează din anul 1925!) a impulsionat autorităţile de pe ambele maluri. În numeroase rânduri, oficiali din Bulgaria şi România au sugerat realizarea în viitorul apropiat a unor poduri similare care să lege cele două ţări în zone de interes economic sau de tranzit sporit. Cu ocazia unei vizite pe care a întreprins-o în 2005 în România, preşedintele bulgar Gheorghi Pârvanov propunea construirea în următorii 20 de ani a cel puţin două poduri noi peste Dunăre, unul la Nicopole-Turnu Măgurele, celălalt la Silistra-Călăraşi, declarând: „Trebuie să avem câte un pod peste Dunăre oriunde tranzitul de persoane şi de mărfuri o cere”

În 2008, reprezentanţi ai Consiliului Judeţean Olt şi directorul executiv al Prefecturii Pleven din Bulgaria au anunţat că vor depune la Uniunea Europeană un studiu de piaţă cu privire la construirea unui pod peste Dunăre în dreptul localităţilor Corabia şi Pleven. Deşi documentaţia a fost ulterior respinsă de la finanţare de către UE, autorităţile locale de pe cele două maluri ale Dunării anunţau, în 2009, că susţin în continuare construcţia acestui pod, de data aceasta ca un parteneriat public-privat. Pe 6 noiembrie 2008, experţi din România şi Bulgaria au discutat propunerea de a se construi o telegondolă peste Dunăre. Pe 5 decembrie 2008, Petăr Mutafchiev, ministrul bulgar al Transporturilor, spunea că „în acest moment există negocieri în stadiu avansat cu România privind două poduri noi peste fluviul Dunărea”. „Urmează să pregătim un proiect comun româno-bulgar în care să ne exprimăm acordul pentru construcţia unui pod la Bechet-Oreahovo, în care partea română să aibă iniţiativa, şi la Călăraşi-Silistra, în care partea bulgară să aibă iniţiativa. Iar unul dintre punctele programului de guvernare ale actualului cabinet este „Iniţierea demersurilor pentru realizarea podului peste Dunăre la Turnu Măgurele – Nicopole şi conectivitatea cu Autostrada Sudului”.

  • “Niciuna dintre părţi nu este mulţumită de ceea ce am văzut” (prim- ministru al Bulgariei)
  • “Ce am văzut aici nu îmi place, pentru că se pierd bani europeni, şi anul viitor, în iunie (2011, n. red.) trebuie să avem podul gata” (prim- ministru al României)
  • Costul total al lucrării este stabilit la 236 milioane de euro. Finanţarea lucrărilor podului şi accesului de pe malul bulgăresc este asigurată de Uniunea Europeană, prin programul ISPA, (70.000.000 euro), Banca Europeană de Investiţii (70.000.000 euro), Republica Federală Germania (20.045.167 euro), Guvernul Franţei (5.000.000 euro) şi bugetul de stat al Republicii Bulgaria (60.761.285 euro). Finanţarea accesului de pe malul românesc este asigurată de Uniunea Europeană, prin programul ISPA (33.827.745 euro) şi Guvernul României (33.072.540,70 euro). Conform proiectului, lungimea totală a căii rutiere a fost stabilită la 1.440 kilometri, iar a liniei ferate la 2.480 de kilometri. Podul ar urma să aibă două benzi de circulaţie în fiecare direcţie şi o linie de cale ferată. Lucrarea ar trebui finalizată în iunie 2011, iar podul dat în folosinţă până la sfârşitul aceluiaşi an. În prezent, poduri peste Dunăre sunt construite la Giurgeni – Vadu Oii, dat în funcţiune la 28 decembrie 1970 (construit de România), la Feteşti- Cernavodă – Dunăre şi Braţul Borcea – date în funcţiune în 1987 şi 1980 ( poduri mixte construite de România) şi podul de şosea şi cale ferată peste Dunăre de la Giurgiu – Ruse (Podul Prieteniei), dat în folosinţă în 1954, construit de România şi Bulgaria.

Alianţa României cu Germania nazistă

Reporter: Adrian Paradovschi April - 26 - 2010 Comments Off on Alianţa României cu Germania nazistă

Destinul politic al României a fost marcat dramatic de un interval de exact cinci ani de zile: 23 august 1939- 23 august 1944.

La primul 23 august s-a semnat pactul Ribentropp-Molotov, care a deschis calea sfârtecării României şi a împins-o spre alianţa cu Germania nazistă. La al doilea 23 august, prin întoarcerea armelor s-a lăsat cale liberă Armatei Roşii, care a adus un regim de ocupaţie mascat, schimbat cu unul de vasalizare faţă de Moscova şi de comunizare a României. Poate că a venit timpul să ne întrebăm: ce “beneficii” a avut România de pe urma celor două evenimente, respectiv alianţele cu Germania nazistă şi apoi cu URSS.

În însemnările sale zilnice, Carol II notează că pactul Ribentropp-Molotov era cât se poate de periculos pentru România, deoarece “în loc de a avea două fronturi de apărat iată că vom avea două şi jumătate, ceea ce este aproape peste puterile noastre”. Practic erau doar trei posibilităţi: alăturarea de Antantă, trecerea de partea Germaniei sau neutralitatea. Consiliul de Coroană convocat la 6 septembrie 1939 stabilea neutralitatea drept unica soluţie de a apăra hotarele ţării.

Între 10 mai şi 22 iunie 1940 însă, Germania invada Olanda şi Belgia şi obţinea capitularea Franţei. România rămânea între Berlin şi Moscova. Optica guvernului lui Carol II a fost Germania, căreia i s-a propus “lărgirea colaborării amicale” dar, la 2 iunie 1940, Berlinul replica clar că nu pot fi discutate relaţiile bilaterale decât dacă Bucureştiul “ia în considerare eventualele cereri de revizuire ale vecinilor săi, ca de pildă a Rusiei în cazul Basarabiei”. La 23 iunie Molotov îi spunea ambasadorului german la Moscova că “soluţionarea problemei Basarabiei nu mai suportă nici o amânare”, Berlinul răspunzând după două zile că este gata ca “în spiritul înţelegerii cu Moscova să sfătuiască conducerea română pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei în sensul rusesc”. O zi mai târziu URSS dădea ultimatumul prin care România era somată să-i cedeze Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. Două Consilii de Coroană au fost reunite în această chestiune la 27 iunie 1940, cedarea fiind acceptată cu 20 de voturi contra 6. Aşa începea sfârtecarea României, pe care o putem considera drept primă consecinţă negativă a asocierii cu Germania lui Hitler.

Pierderea Basarabiei şi Bucovinei a împins România şi mai mult spre Berlin. Abia-numit premier, Ion Gigurtu anunţa, la 4 iulie 1940, că Bucureştiul aspiră la “încorporare în sistemul creat de axa Berlin-Roma”. La 15 iulie, Hitler îi comunica lui Carol II că nu va garanta frontierele României şi nu va trimite o misiune militară germană la Bucureşti atâta vreme cât nu vor fi rezolvate problemele de frontieră cu Ungaria şi Bulgaria, anticipare a Arbitrajului de la Viena (30 august 1940), prin care România pierdea nord-estul Transilvaniei. La 7 septembrie aveam să cedăm şi Cadrilaterul. Abia acestei Românii amputate Germania şi Italia aveau să-i garanteze “integritatea şi inviolabilitatea”, în principal, dar tacit, faţă de URSS. Sintetizând, vom spune că prima consecinţă pentru ţara noastră a orientării spre Berlin a fost de natură politică şi teritorială. Politic, devenea obligatorie intrarea în Axă, iar teritorial pierdeam (28 iunie- 7 septembrie 1940) 99.926 km2 (33,79 % din teritoriu) şi 6.829.238 locuitori (34% din populaţie).

Izolat şi atacat de toate partidele, Carol II îi propunea, la 4 septembrie 1940, generalului Ion Antonescu formarea guvernului. A doua zi, Antonescu cerea şi obţinea “puteri depline pentru conducerea statului român”. Abdicarea lui Carol II şi urcarea pe tron a lui Mihai s-au produs la 6 septembrie. Între timp, relaţiile cu Germania evoluau “pozitive”. La 10 octombrie 1940 sosea la Bucureşti misiunea militară germană, avînd ca obiectiv declarat instruirea armatei române şi nedeclarat controlul câmpurilor petroliere. La 3 noiembrie, România adera la Axa Berlin-Roma-Tokio, urmând ca relaţia politică să fie completată prin acorduri economico-financiare.

Acesta este capitolul la care mulţi autori invocă o inegalitate în relaţia româno-germană din 1940-1944, principala acuză fiind că petrolul românesc era plătit de Germania la preţurile antebelice care erau cu 50% sub preţurile pieţei libere a vremii. De asemenea Germania reexporta petrol românesc în ţările ocupate şi în Franţa vasalizată câştigând diferenţa dintre preţul de achiziţie şi cel de vânzare. Dacă este adevărat că petrolul românesc a fost baza energetică a efortului german de război, mai ales pe frontul estic unde şi România s-a angajat militar, tot atât de adevărat este că încă din 1940, dinainte de intrarea României în Axă, exportul de petrol era realizat pe baza acordului armament-petrol care prevedea că preţul ţiţeiului era cel din 1939. În schimb, însă, Germania trimitea României arme şi echipamente militare. Odată cu începerea campaniei din est şi cu participarea României la război decontarea petrolului a fost reglementată printr-un nou protocol semnat la 17 ianuarie 1942. Conform acestuia livrările germane de arme se făceau pe baza unui credit de război de 600 milioane mărci, restituit în proporţie de 50% prin cliring, în cote semestriale, cu 3,5% dobândă, în decurs de 7 ani; restul sumei urma să fie plătită după încheierea războiului. În 1942 întregul export de petrol al României a fost de 3,3 milioane tone, din care 2,2 milioane tone destinate Germaniei şi 1,1 milioane tone aliaţilor acesteia. În acel timp, extracţia de ţiţei a ţării noastre ajunsese la 5,6 milioane tone, cu o creştere faţă de 1941, creştere datorată asigurării industriei extractive româneşti cu utilaje şi materiale livrate de Germania.

O rămânere în urmă a livrărilor germane către România a creat o criză în relaţiile economice bilaterale, motiv pentru care Hitler a discutat direct cu Antonescu (10-12 iunie 1943). El i-a propus Mareşalului compensarea prin plata în aur a restanţelor. O nouă convenţie economică a fost încheiată pentru perioada februarie-septembrie 1943. Dar în 1943 industria germană nu mai făcea faţă nici nevoilor proprii de maşini şi utilaje. Pentru a stinge nemulţumirile României s-au purtat convorbiri dificile la Bucureşti, convorbiri soldate cu un nou protocol economic semnat la 9 februarie 1944. Prin el, Germania se obliga la livrări masive de material de război, iar România la livrarea unei mari cantităţi de cereale. Totodată Banca Naţională Germană punea la dispoziţia BNR o cantitate de aur din depozitele sale elveţiene, din care să se plătească produsele petroliere româneşti şi furniturile pentru nevoile trupelor germane din România.

Situaţia BNR la 23 august 1944, comparativ cu 23 august 1940, arată că stocul de aur crescuse în acea perioadă – în care exporturile au fost direcţionate aproape exclusiv spre Germania – cu 11 vagoane de aur, din care 8,5 din Germania. În memoriul său către Tribunalul Poporului din 15 mai 1946, Mareşalul Ion Antonescu sublinia că “până în 1940, timp de 25 de ani de pace, Banca Naţională nu reuşise decât o acoperire în devize şi aur echivalentă cu 16 vagoane. La 23 august 1944 Banca Naţională avea 23 vagoane de aur”.

De notat că în 1941-1944 România a mai exportat în Germania 85.000 vagoane cereale (10 tone fiecare) faţă de un export antebelic de 100.000-300.000 de vagoane annual, 10.000 vagoane lemn anual faţă de 50.000-100.000 vagoane anual antebelic şi aproximativ 3 milioane tone petrol anual (în 1944 doar 1,4 milioane tone), în condiţiile în care consumul intern de petrol a crescut de la 1,7 milioane tone în 1941 la 2,5 milioane tone, în 1944.

Pentru a fi corecţi, trebuie să spunem că raporturile economice româno-germane erau între parteneri egali şi că Germania a livrat României numai în 1942-1943: 6.700 tractoare cu pluguri, 110.000 pluguri, 7.100 semănătoare, 5.000 secerătoare, 71.000 prăşitoare şi 24.000 grape. Tot Germania a furnizat utilajele necesare trecerii transportului feroviar pe alimentarea cu cărbune şi pentru modernizarea nodurilor de cale ferată. În acelaşi memoriu din 1946, Ion Antonescu scria, nu fără îndreptăţire : “Am făcut mari investiţii în timpul războiului în agricultură, industrie, comunicaţii, telefoane, şcoli, biserici, armată şi opere sociale. Toate au fost acoperite cu veniturile ordinare şi cu creditul de 80 miliarde acordat de germani cu dobândă de 3,12% pe 7 şi 15 ani, fără a da nici un gaj.”

Ansamblul relaţiilor economice româno-germane din 1940-1944 s-a desfăşurat pe baza unor principii ferm expuse şi aplicate de partea română, în baza cărora România nu a făcut nicio înstrăinare de proprietate, a păstrat conducerea întreprinderilor sale şi a decis singură asupra ponderii capitalului străin în economia naţională.

Cel mai serios analist al relaţiilor româno-germane din perioada respectivă, Andreas Hillgruber, notează şi faptul că raportul marcă-leu a fost menţinut la 1 la 60 din 1941 până în 1944, ceea ce a făcut ca, dacă la începutul războiului România avea un debit de 90 milioane mărci în 1944 Germania să aibă un debit de un miliard de mărci. “Inechitatea produsă la primul acord economic s-a stins pe parcursul anilor în care guvernul român şi în special Mihai Antonescu au dovedit fermitate în apărarea intereselor şi drepturilor româneşti.” Acest tablou al relaţiilor româno-germane trebuie să-l completăm cu urmările colaborării politico-militare a lui Antonescu cu Hitler. Angajată pe frontul de est contra URSS, armata noastră a pierdut, în intervalul 22 iunie 1941-23 august 1944, 624.540 de oameni, dintre care 71.585 de morţi, 243.622 răniţi şi 309.333 prizonieri luaţi de ruşi după 23 august 1944 în Moldova, Basarabia şi Dobrogea. Între 4 aprilie şi 10 august 1944, raidurile aviaţiei aliate asupra României au avariat serios reţeaua feroviară, mai ales triajele din Braşov, Ploieşti şi Bucureşti, au distrus 30.000 de imobile, au rănit 7.809 oameni şi au ucis 7.639. La două săptămâni după ultimul raid asupra zonei petroliere, România a cerut armistiţiu, a ieşit din războiul cu URSS şi a întors armele contra Axei. Era 23 august 1944, respectiv intrarea ţării în sfera de interese geopolitice a URSS.

DESPRE LUMINILE ŞI UMBRELE ACESTEI PERIOADE, ÎNTR-UN NUMĂR VIITOR AL REVISTEI NOASTRE: ALIANŢA ROMÂNIEI CU UNIUNEA SOVIETICĂ.

Victor Ionescu

Două radiografii subiective

Reporter: editura April - 26 - 2010 Comments Off on Două radiografii subiective

Personalitate multiplă, ziarist, om de televiziune, caricaturist şi, înainte de toate, om de spirit, Octavian Andronic tipăreşte la Editura „SemnE”, prin intermediul Fundaţiei „AlegRO”, două volume de publicistică dedicate prezenţei publice – şi nu numai – a doi oameni politici care cu siguranţă vor marca evoluţia post-comunistă a României.

Primul volum este apărut în 2009 şi cuprinde publicistica lui Octavian Andronic referitoare la un singur subiect. Subiectul este incitant, delicat şi stânjenitor în anumite privinţe. Este delicat deoarece priveşte faptele politice şi nu numai ale unui personaj aflat departe de încheierea carierei sale publice, este incitant deoarece jocul cu focul are această caracteristică, iar domnul Andronic ştie ce riscuri îşi asumă, însă el doar bănuieşte consecinţele riscului asumat şi, în fine, este stânjenitor deoarece, în ciuda adevărului, talentului şi spiritului conţinut, textele interesează, distrează, dar nu corijează. Este firesc, deoarece ele aparţin virtualului, în vreme ce subiectul se află într-o continuă competiţie cu realul.

Articolele despre faptele politice – şi nu doar – ale omului politic Traian Băsescu, risipite între ianuarie 2001 şi mai 2009, devin, între coperţile cărţii intitulate „B de la Băsescu”, o cronică minuţioasă a paradoxului românesc de azi. Este un paradox multiplu şi sigur una dintre dimensiunile sale este cea iscată de plăcerea de a fi înşelat. Domnul Octavian Andronic nu este dintre cei care se lasă păcăliţi. Şi cu atât mai puţin are o bucurie atunci când detectează undele de simpatie ale păcăliţilor, care învăluie într-o lumină aurorală, glorioasă am putea spune, pe cei ce ştiu să mintă frumos. Având o experienţă de două decenii de reporter de teren, Octavian Andronic nu are cum să piardă contactul cu realitatea, iar observaţiile sale sunt de bun simţ şi de o dezarmantă simplitate şi sinceritate. Ceea ce le dă o dimensiune specială, am putea spune – dincolo de fizicitatea realităţii – este scepticismul bine temperat, specific proteiformelor exprimări ale lui Octavian Andronic. După ce citeşti acest volum de viaţă trăită treaz, îţi vine să spui că nu toată lumea doarme.

Cel de-al doilea volum, în ordine cronologică doar, „I de la Iliescu”, are un cu totul alt subiect – viaţa politică a celui mai important om politic din România post-decembristă. Cartea cuprinde, pe lângă articole, o serie întreagă de interviuri şi discuţii cu domnul Ion Iliescu. Este acelaşi Octavian Andronic, inteligent, uneori ironic, iscoditor şi mereu partizanul adevărului, dar materia este alta. Zona subiectelor abordate nu ţine de periferia socială, ci chiar de calea maestră. De la problemele iscate în decembrie 1989 la cele apărute odată cu încercarea de lovitură de stat de la Moscova, de la principiile democraţiei la practica ei, Octavian Andronic este un interlocutor sau un analist cu totul responsabil, simpatizează dar nu linguşeşte, ironizează dar nu ia peste picior, critică şi aşteaptă răspuns.

Poate ar mai trebui adăugat şi faptul că, uneori, valorosul om politic a acordat încredere unor oameni care nu o meritau şi care, în consecinţă, au trezit nedumeriri cu privire la actul politic. Fără a fi un volum omagial – apare în momentul împlinirii a 80 de ani de viaţă ai domnului Ion Iliescu – cartea este un frumos omagiu, cinstit şi plin de căldură sufletească. Fără nicio îndoială, viitorii istorici dedicaţi perioadei acesteia, atât de frământate, din existenţa statului român, vor găsi în carte ceea ce le este absolut necesar – argumente.

Aceste două volume au ceva în comun, dar diferă foarte mult. Sunt ca două mesaje scrise în acelaşi cod. Două mesaje diferite privind aceeaşi lume – lumea politică românească din ultimii douăzeci de ani, privită cu aceeaşi unitate de măsură, cu aceeaşi acuitate, prin acelaşi cod al moralei şi eticii. Acesta este Octavian Andronic, un om care ţine la principiile sale, principii care se regăsesc sub un singur termen în orice dicţionar: bunul simţ.

Eugen Uricaru

Tragedia din martie 1990

Reporter: Adrian Paradovschi April - 26 - 2010 Comments Off on Tragedia din martie 1990

O privire retrospectivă

O atmosferă tot mai încordată, pe măsura apropierii zilei de 15 martie, aniversarea revoluţiei ungare de la 1848, agita spiritele în Transilvania. Presiunile exercitate încă de la începutul anului 1990 asupra etnicilor români care fuseseră repartizați în ținuturile secuiești în vremea lui Ceaușescu, în cadrul unui plan foarte vizibil de modificare a componenței etnice a celor trei județe, își găsesc replica în profanări suspecte de monumente istorice românești, mâzgălite cu lozinci injurioase, într-o maghiară plină de greșeli, făcând să escaladeze confruntările tot mai virulente în presa locală şi centrală. Solicitată direct să explice pe postul public de televiziune, a cărui autoritate era excepțională în acele luni, sensul sărbătorii maghiare de la 15 martie, TVR nu doar că nu o face, dar difuzează într-un crescendo primejdios emisiuni incitante, fățiș anti-maghiare. Toate acestea vor culmina, la Târgu Mureș, la 19 martie 1990, cu ciocniri violente de stradă între grupuri de români – mulţi veniţi cu autobuze special comandate din sate îndepărtate ale judeţului Mureş şi ale celor limitrofe – şi maghiarii din oraș. Agresat, scriitorul Sütö András pierde un ochi, eveniment care personalizează dramatic confruntările interetnice, imediat mediatizate de presa internaţională, a cărei prezenţă în masă la Târgu Mureş rămâne în mare măsură până azi neexplicată. O scenă violentă de agresare a unui anonim e difuzată pe toate canalele de televiziune ca paradigmă a sălbăticiei cu care românii majoritari îi agresează pe unguri. Faptul, dovedit clar ulterior, că victima, Mihail Cofariu, era român şi agresorii erau maghiari nu mai are niciun ecou în media internaţională, dobândind, dimpotrivă, prin reiterare, o valoare simbolică excesivă în interiorul României.

Evenimentele de la Târgu Mureş nu au fost niciodată elucidate până la capăt. În cadrul mini-parlamentului, CPUN, Ion Iliescu emite chiar în seara de 19 martie presupunerea (complet uitată ulterior) că responsabilitatea principală ar reveni românilor, dar comisia de anchetă care se deplasează în zilele următoare la faţa locului contrazice integral această supoziţie, aruncând vina exclusiv asupra maghiarilor din țară și din afara acesteia şi victimizând în exces comunitatea românească din zonă.

Ar fi ispititor pentru istoric să propună ipoteza unei corelaţii directe dintre aceste evenimente şi Proclamaţia de la Timişoara. Totuşi, există indicii serioase în sprijinul ideii că exacerbarea conflictului româno-maghiar se pregătea încă din cursul lunilor ianuarie şi februarie, când proiectul Proclamaţiei de la Timişoara nu apăruse încă. Ipoteza minimală, acceptată practic de toată opinia publică, este că incitările naţionaliste au avut drept scop reînfiinţarea şi legitimarea publică a Serviciului Român de Informaţii, care se constituie explicit ca replică la violenţele de la Târgu Mureş, inducând în acest fel fie ideea că acestea erau un atentat la siguranţa naţională şi la integritatea statului român, fie pe cea contrară, favorizată până azi de o mare parte a opiniei publice – anume că întreaga operaţie a fost o provocare pusă la cale de cei interesaţi în refacerea structurilor de informații și a serviciilor secrete.

În absenţa unor documente şi mărturii circumstanţiate, putem presupune că evenimentele de la Târgu Mureş s-au situat undeva la confluenţa celor două interpretări: în parte provocare, în parte replică la împrejurări cărora o lectură naţionalistă de tradiţie ceauşistă le conferea un dramatism excesiv. Ne putem întreba în ce măsură violențele din Transilvania nu erau menite să fie o contrapondere amenințătoare pentru emanciparea tot mai curajoasă a Moldovei sovietice de sub dominația Moscovei. Într-un plan mai larg, ne putem întreba în ce măsură n-a fost vorba şi de o încercare – din fericire eşuată – de a transforma zona de populaţie majoritar maghiară într-o Bosnie avant la lettre: între modul în care a involuat situaţia în fosta Iugoslavie – dar şi în Transnistria sau în Republicile Baltice – şi desfăşurarea evenimentelor din Transilvania în ianuarie-martie 1990 există destule similitudini. Ambiţii individuale frustrate ale unor personaje şi grupuri sau ale unor persoane din fosta securitate, interesate de un rol mai activ în noile circumstanţe, puteau foarte bine întâlni aici nu doar pulsiuni iredentiste autentice, venite dinspre Ungaria (unde, sub prima guvernare de dreapta, asemenea tendinţe se manifestă frecvent), ci şi elemente ale unui plan mai vast care urmărea crearea unor focare conflictuale la graniţa dintre zonele de influenţă sovietice şi cele occidentale. Gradul ridicat de infiltrare a serviciilor secrete maghiare de către KGB – fapt clar atestat până târziu, în preajma aderării Ungariei la NATO – reprezintă în opinia mea o componentă greu de ignorat a evenimentelor din martie 1990.

Faptul că violenţele s-au stins după doar câteva zile e la fel de problematic ca şi modul în care au izbucnit acestea: ne putem gândi la fel de bine şi că a fost vorba de un simplu exerciţiu limitat, şi că reacţia societăţii româneşti şi/sau maghiare în ansamblu nu a favorizat extinderea conflictului. E destul de clar, pe de altă parte, că nici guvernarea Iliescu nu s-a angajat cu prea multă convingere de partea forţelor majoritare agresive. Cu toate acestea, adoptarea explicită de către FSN a discursului naţional-comunist confirmă presupunerea că, în replică la începuturile de coagulare a Opoziţiei, echipa la putere, la origine legată mai degrabă de KGB şi GRU, a fost adusă să conceadă poziţii importante în noile structuri de putere reţelelor, intereselor – şi fantasmelor – Securităţii ceauşiste.

Prof. dr. Zoe Petre

  • Sublinierile aparţin redacţiei

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult