15
December , 2017
Friday

Destinul politic al României a fost marcat dramatic de un interval de exact cinci ani de zile: 23 august 1939- 23 august 1944.

La primul 23 august s-a semnat pactul Ribentropp-Molotov, care a deschis calea sfârtecării României şi a împins-o spre alianţa cu Germania nazistă. La al doilea 23 august, prin întoarcerea armelor s-a lăsat cale liberă Armatei Roşii, care a adus un regim de ocupaţie mascat, schimbat cu unul de vasalizare faţă de Moscova şi de comunizare a României. Poate că a venit timpul să ne întrebăm: ce “beneficii” a avut România de pe urma celor două evenimente, respectiv alianţele cu Germania nazistă şi apoi cu URSS.

În însemnările sale zilnice, Carol II notează că pactul Ribentropp-Molotov era cât se poate de periculos pentru România, deoarece “în loc de a avea două fronturi de apărat iată că vom avea două şi jumătate, ceea ce este aproape peste puterile noastre”. Practic erau doar trei posibilităţi: alăturarea de Antantă, trecerea de partea Germaniei sau neutralitatea. Consiliul de Coroană convocat la 6 septembrie 1939 stabilea neutralitatea drept unica soluţie de a apăra hotarele ţării.

Între 10 mai şi 22 iunie 1940 însă, Germania invada Olanda şi Belgia şi obţinea capitularea Franţei. România rămânea între Berlin şi Moscova. Optica guvernului lui Carol II a fost Germania, căreia i s-a propus “lărgirea colaborării amicale” dar, la 2 iunie 1940, Berlinul replica clar că nu pot fi discutate relaţiile bilaterale decât dacă Bucureştiul “ia în considerare eventualele cereri de revizuire ale vecinilor săi, ca de pildă a Rusiei în cazul Basarabiei”. La 23 iunie Molotov îi spunea ambasadorului german la Moscova că “soluţionarea problemei Basarabiei nu mai suportă nici o amânare”, Berlinul răspunzând după două zile că este gata ca “în spiritul înţelegerii cu Moscova să sfătuiască conducerea română pentru o clarificare paşnică a problemei Basarabiei în sensul rusesc”. O zi mai târziu URSS dădea ultimatumul prin care România era somată să-i cedeze Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa. Două Consilii de Coroană au fost reunite în această chestiune la 27 iunie 1940, cedarea fiind acceptată cu 20 de voturi contra 6. Aşa începea sfârtecarea României, pe care o putem considera drept primă consecinţă negativă a asocierii cu Germania lui Hitler.

Pierderea Basarabiei şi Bucovinei a împins România şi mai mult spre Berlin. Abia-numit premier, Ion Gigurtu anunţa, la 4 iulie 1940, că Bucureştiul aspiră la “încorporare în sistemul creat de axa Berlin-Roma”. La 15 iulie, Hitler îi comunica lui Carol II că nu va garanta frontierele României şi nu va trimite o misiune militară germană la Bucureşti atâta vreme cât nu vor fi rezolvate problemele de frontieră cu Ungaria şi Bulgaria, anticipare a Arbitrajului de la Viena (30 august 1940), prin care România pierdea nord-estul Transilvaniei. La 7 septembrie aveam să cedăm şi Cadrilaterul. Abia acestei Românii amputate Germania şi Italia aveau să-i garanteze “integritatea şi inviolabilitatea”, în principal, dar tacit, faţă de URSS. Sintetizând, vom spune că prima consecinţă pentru ţara noastră a orientării spre Berlin a fost de natură politică şi teritorială. Politic, devenea obligatorie intrarea în Axă, iar teritorial pierdeam (28 iunie- 7 septembrie 1940) 99.926 km2 (33,79 % din teritoriu) şi 6.829.238 locuitori (34% din populaţie).

Izolat şi atacat de toate partidele, Carol II îi propunea, la 4 septembrie 1940, generalului Ion Antonescu formarea guvernului. A doua zi, Antonescu cerea şi obţinea “puteri depline pentru conducerea statului român”. Abdicarea lui Carol II şi urcarea pe tron a lui Mihai s-au produs la 6 septembrie. Între timp, relaţiile cu Germania evoluau “pozitive”. La 10 octombrie 1940 sosea la Bucureşti misiunea militară germană, avînd ca obiectiv declarat instruirea armatei române şi nedeclarat controlul câmpurilor petroliere. La 3 noiembrie, România adera la Axa Berlin-Roma-Tokio, urmând ca relaţia politică să fie completată prin acorduri economico-financiare.

Acesta este capitolul la care mulţi autori invocă o inegalitate în relaţia româno-germană din 1940-1944, principala acuză fiind că petrolul românesc era plătit de Germania la preţurile antebelice care erau cu 50% sub preţurile pieţei libere a vremii. De asemenea Germania reexporta petrol românesc în ţările ocupate şi în Franţa vasalizată câştigând diferenţa dintre preţul de achiziţie şi cel de vânzare. Dacă este adevărat că petrolul românesc a fost baza energetică a efortului german de război, mai ales pe frontul estic unde şi România s-a angajat militar, tot atât de adevărat este că încă din 1940, dinainte de intrarea României în Axă, exportul de petrol era realizat pe baza acordului armament-petrol care prevedea că preţul ţiţeiului era cel din 1939. În schimb, însă, Germania trimitea României arme şi echipamente militare. Odată cu începerea campaniei din est şi cu participarea României la război decontarea petrolului a fost reglementată printr-un nou protocol semnat la 17 ianuarie 1942. Conform acestuia livrările germane de arme se făceau pe baza unui credit de război de 600 milioane mărci, restituit în proporţie de 50% prin cliring, în cote semestriale, cu 3,5% dobândă, în decurs de 7 ani; restul sumei urma să fie plătită după încheierea războiului. În 1942 întregul export de petrol al României a fost de 3,3 milioane tone, din care 2,2 milioane tone destinate Germaniei şi 1,1 milioane tone aliaţilor acesteia. În acel timp, extracţia de ţiţei a ţării noastre ajunsese la 5,6 milioane tone, cu o creştere faţă de 1941, creştere datorată asigurării industriei extractive româneşti cu utilaje şi materiale livrate de Germania.

O rămânere în urmă a livrărilor germane către România a creat o criză în relaţiile economice bilaterale, motiv pentru care Hitler a discutat direct cu Antonescu (10-12 iunie 1943). El i-a propus Mareşalului compensarea prin plata în aur a restanţelor. O nouă convenţie economică a fost încheiată pentru perioada februarie-septembrie 1943. Dar în 1943 industria germană nu mai făcea faţă nici nevoilor proprii de maşini şi utilaje. Pentru a stinge nemulţumirile României s-au purtat convorbiri dificile la Bucureşti, convorbiri soldate cu un nou protocol economic semnat la 9 februarie 1944. Prin el, Germania se obliga la livrări masive de material de război, iar România la livrarea unei mari cantităţi de cereale. Totodată Banca Naţională Germană punea la dispoziţia BNR o cantitate de aur din depozitele sale elveţiene, din care să se plătească produsele petroliere româneşti şi furniturile pentru nevoile trupelor germane din România.

Situaţia BNR la 23 august 1944, comparativ cu 23 august 1940, arată că stocul de aur crescuse în acea perioadă – în care exporturile au fost direcţionate aproape exclusiv spre Germania – cu 11 vagoane de aur, din care 8,5 din Germania. În memoriul său către Tribunalul Poporului din 15 mai 1946, Mareşalul Ion Antonescu sublinia că “până în 1940, timp de 25 de ani de pace, Banca Naţională nu reuşise decât o acoperire în devize şi aur echivalentă cu 16 vagoane. La 23 august 1944 Banca Naţională avea 23 vagoane de aur”.

De notat că în 1941-1944 România a mai exportat în Germania 85.000 vagoane cereale (10 tone fiecare) faţă de un export antebelic de 100.000-300.000 de vagoane annual, 10.000 vagoane lemn anual faţă de 50.000-100.000 vagoane anual antebelic şi aproximativ 3 milioane tone petrol anual (în 1944 doar 1,4 milioane tone), în condiţiile în care consumul intern de petrol a crescut de la 1,7 milioane tone în 1941 la 2,5 milioane tone, în 1944.

Pentru a fi corecţi, trebuie să spunem că raporturile economice româno-germane erau între parteneri egali şi că Germania a livrat României numai în 1942-1943: 6.700 tractoare cu pluguri, 110.000 pluguri, 7.100 semănătoare, 5.000 secerătoare, 71.000 prăşitoare şi 24.000 grape. Tot Germania a furnizat utilajele necesare trecerii transportului feroviar pe alimentarea cu cărbune şi pentru modernizarea nodurilor de cale ferată. În acelaşi memoriu din 1946, Ion Antonescu scria, nu fără îndreptăţire : “Am făcut mari investiţii în timpul războiului în agricultură, industrie, comunicaţii, telefoane, şcoli, biserici, armată şi opere sociale. Toate au fost acoperite cu veniturile ordinare şi cu creditul de 80 miliarde acordat de germani cu dobândă de 3,12% pe 7 şi 15 ani, fără a da nici un gaj.”

Ansamblul relaţiilor economice româno-germane din 1940-1944 s-a desfăşurat pe baza unor principii ferm expuse şi aplicate de partea română, în baza cărora România nu a făcut nicio înstrăinare de proprietate, a păstrat conducerea întreprinderilor sale şi a decis singură asupra ponderii capitalului străin în economia naţională.

Cel mai serios analist al relaţiilor româno-germane din perioada respectivă, Andreas Hillgruber, notează şi faptul că raportul marcă-leu a fost menţinut la 1 la 60 din 1941 până în 1944, ceea ce a făcut ca, dacă la începutul războiului România avea un debit de 90 milioane mărci în 1944 Germania să aibă un debit de un miliard de mărci. “Inechitatea produsă la primul acord economic s-a stins pe parcursul anilor în care guvernul român şi în special Mihai Antonescu au dovedit fermitate în apărarea intereselor şi drepturilor româneşti.” Acest tablou al relaţiilor româno-germane trebuie să-l completăm cu urmările colaborării politico-militare a lui Antonescu cu Hitler. Angajată pe frontul de est contra URSS, armata noastră a pierdut, în intervalul 22 iunie 1941-23 august 1944, 624.540 de oameni, dintre care 71.585 de morţi, 243.622 răniţi şi 309.333 prizonieri luaţi de ruşi după 23 august 1944 în Moldova, Basarabia şi Dobrogea. Între 4 aprilie şi 10 august 1944, raidurile aviaţiei aliate asupra României au avariat serios reţeaua feroviară, mai ales triajele din Braşov, Ploieşti şi Bucureşti, au distrus 30.000 de imobile, au rănit 7.809 oameni şi au ucis 7.639. La două săptămâni după ultimul raid asupra zonei petroliere, România a cerut armistiţiu, a ieşit din războiul cu URSS şi a întors armele contra Axei. Era 23 august 1944, respectiv intrarea ţării în sfera de interese geopolitice a URSS.

DESPRE LUMINILE ŞI UMBRELE ACESTEI PERIOADE, ÎNTR-UN NUMĂR VIITOR AL REVISTEI NOASTRE: ALIANŢA ROMÂNIEI CU UNIUNEA SOVIETICĂ.

Victor Ionescu

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult