26
September , 2017
Tuesday

Istorie şi Actualitate

Între Cruce şi Semilună

Reporter: Adrian Paradovschi April - 26 - 2010

Războiul dintre creştini şi musulmani – resentimente vechi într-un mileniu nou

Cine se înşeală azi susţinând că există un pericol real ca lumea musulmană să inunde Europa, aproape ca în zorii primului mileniu al erei noastre? Greşesc europenii mai mult sau mai puţin marcaţi de naţionalism în plină globalizare, care resping ridicarea de moschei sau minarete pe teritoriile lor sau cei care propovăduiesc toleranţa şi care afirmă că musulmanii nu au de ce se teme pe luminatul bătrân continent?

În fond, şi creştinii şi musulmanii au fost victimele unor episoade violente declanşate, secol după secol, deceniu după deceniu, de clase de conducători care erau (sau se declarau) fanatici religioşi. Fiecare dintre cele mai neînsemnate acţiuni, orice masacru, asediu, exod, exterminare, genocid sau ocupaţie, toate episoadele scăldate în sânge de pe parcursul acesta atât de dramatic au fost invariabil precedate de îndemnuri la luptă în numele unor idealuri propovăduite de ambele religii. Izbucnirea unor războaie care ni se par de o cruzime fără seamăn a fost mereu susţinută de un eşafodaj cu un major conţinut religios. Jihad-ul, care cutremură şi azi întreaga lume sau cruciadele, care, punând la pământ generaţii întregi de nobili europeni au aruncat de fiecare dată continentul înapoi în timp, nu fac decât să sublinieze că pictogramele religioase care ciocnesc cele două lumi de peste 1300 de ani sunt interpretate ca puncte de plecare pentru drame umane de neimaginat. Toate acestea pentru că islamul respinge esenţa divină a lui Hristos ori pentru că lumea creştină a încercat de multe ori să se impună cu forţa. Rămâne de necrezut câte vieţi au curmat efectele fanatismului religios manifestat de ambele părţi, câte distrugeri au provocat, câte oraşe sau state întregi au fost făcute una cu pământul, câte populaţii au fost decimate sau umilite prin sclavie – indiferent că este vorba despre cea veche, în lanţuri sau cea nouă, în… blocadă economică.

De peste 1.300 de ani pare că nu contează ce edifică musulmanii şi creştinii şi nu atârnă prea mult în ecuaţia intereselor mai-marilor celor două lumi admiraţia neîndoielnică pe care o au unii pentru ceilalţi aceşti descendenţi ai unor civilizaţii strălucite; nu au importanţă nici armistiţiile, înţelegerile mutuale, coabitarea paşnică, întrucât lăcomia şi ura şi-au găsit întotdeauna căi de a împinge statele spre distrugere şi naţiunile spre dezastru, în numele intoleranţei religioase. În pofida iertării pe care o propovăduieşte Coranul şi contrar păcii pe care a lăsat-o ca legământ Iisus.

Europa se teme?

Emoţia intensă şi persistentă indusă de o eventuală aderare a Turciei la Uniunea Europeană vădeşte un substrat de teamă. S-ar spune că întregul continent are încă proaspete în minte distrugerile provocate de expansiunea vechiului Imperiu Otoman, că în AND-ul europeanului contemporan este întipărit momentul în care a căzut Constantinopolul, azi inimă a unei naţiuni musulmane. Candidatura Turciei la UE a stârnit nenumărate dispute, mulţi temându-se de perspectiva aderării unei ţări sărace, cu o populaţie de 70 de milioane de musulmani. Unul dintre cei care s-au neliniştit public vizavi de „invadarea” Europei este cardinalul ceh Miloslav Vlk, arhiepiscopul din Praga, care declara cã musulmanii au fost bine plasaţi pentru a umple vidul spiritual “creat pe măsură ce europenii golesc sistematic conţinutul creştin al vieţilor lor. Europenii vor plăti scump pentru că au părăsit fundaţiile spirituale”. Aserţiunea vine în contextul în care s-au derulat mai multe “acte proteguitoare”, ce pot fi interpretate, la rândul lor, în diverse partituri. Astfel, referendumul din Elveţia a arătat că Ţara Cantoanelor este împotriva construirii de minarete pentru moschei şi a ridicat, încă o dată, problema prezenţei islamice crescânde în Europa occidentală. Şi Stefano Allievi, un sociolog italian de la Universitatea din Padova, a făcut un raport despre moschei, cu titlul: „Conflicts Over Mosques in Europe: Policy Issues and Trends” (“Controverse asupra moscheilor în Europa: aspecte politice şi tendinţe”). Publicat sub patronajul Reţelei Fundaţiilor Europene, raportul este centrat pe controversele apărute în Europa din cauza prezenţei islamice – conflicte cu privire la principii şi idei, ciocniri ce derivă din episoade de violenţă care au avut loc în Europa şi referitoare la islam sau provocate de terorismul fundamentalist islamic şi din consecinţele sale în ţările europene, toate fiind teme abordate frecvent şi obiect al dezbaterii publice. Autorul afirmă că moscheile în ele însele nu sunt o problemă, dar relativismul cultural şi religios care se răspândeşte şi care duce acum la o schimbare nu numai cantitativă, ci şi calitativă în statele europene, este. Modul în care Europa înfruntă această situaţie va fi o temă majoră pentru anii care vor veni, consideră specialistul.

Iar şirul contradicţiilor continuă: la Londra, cercetătorii estimează că mai mulţi musulmani se află în moschei vinerea decât creştini în biserici duminica, deşi oraşul găzduieşte de şapte ori mai mulţi cetăţeni născuţi creştini decât cetăţeni născuţi musulmani; analistul francez Michel Gurfinkiel estimează că în Franţa, un eventual război etnic de stradă ar poziţiona copiii indigenilor împotriva celor ai emigranţilor într-o proporţie de 1 la 1. Mai mult, pornind de la datele curente, specialiştii estimează o majoritate musulmană în armata rusă cam prin anul 2015 şi în toată ţara în jurul anului 2050.

În ce priveşte viitorul Europei, omogenizarea relaţiilor de lungă durată cu minoritatea musulmană poate avea una dintre următoarele trei finalităţi: integrare armonioasă, expulzarea musulmanilor sau o izbândă islamică. În condiţiile în care emigranţii musulmani nu se acomodează şi chiar dispreţuiesc în mare măsură civilizaţia vestică şi în special sexualitatea acesteia (pornografia, divorţul, homosexualitatea), iar căsătoriile mixte au loc foarte rar, majoritatea analiştilor preferă să excludă o viitoare integrare armonioasă; undeva, cândva, faptul că musulmanii sunt mereu mai mulţi şi mai interesaţi de o Europă în care identitatea naţională şi religioasă sunt concepte tot mai diluate se va ciocni din nou cu creştinătatea. La fel de posibil este ca uşa Europei să li se trântească musulmanilor în faţă. Partidele europene opuse activ emigraţiei şi islamului, în general, au dedesubturi neo-fasciste, dar ele ajung adesea să aibă influenţă, iar uneori să guste puterea, lepădându-se de originile lor antisemite şi de dubioasele lor teorii economice, concentrându-se în special asupra chestiunilor religioase, demografice, de identitate, ca şi pe educarea asupra islamului şi a musulmanilor. Partidul Naţional Britanic şi Partidul Vlaamse Belang, din Belgia, sunt două asemenea exemple de entităţi politice care şi-au schimbat discursul şi, câştigând bazin electoral, ar putea, într-o zi, să guverneze. Există şi voci care opinează că vom asista la o Europă islamizată, într-un orizont de timp nu foarte îndepărtat.

Pe de altă parte, nu ajută deloc edificării unui climat de toleranţă şi coexistenţă paşnică pretenţii de supremaţie cum ar fi declaraţia binecunoscutului radical islamist Omar Bakri Mohammed: „Doresc ca Anglia să devină un stat islamic. Doresc să văd steagul islamului fluturând pe Downing Street nr. 10” sau „prezicerile” immamului din Belgia: “În curând vom lua puterea în această ţară. Cei ce azi ne critică vor regreta. Ei vor fi siliţi să ne servească. Pregătiţi-vă, ora se apropie”.

Religia, ca pretext de război

Nu este an, nu este lună, nu este săptămână chiar în care să nu fie vărsat sânge de creştin sau de musulman. Fără îndoială, intervenţia sovietică în Afganistan, războiul din Golf, distrugerea turnurilor gemene, atentatele din Londra sau Madrid, răsturnarea de la putere a lui Saddam Hussein şi ocuparea Irakului se înscriu într-o lungă serie începută cu peste 1.300 de ani în urmă. “Religiile poartă în ele germenele războiului? Nu. (…) Religiile pot servi însă ca pretext de război”, afirmă Jean Paul Roux, în volumul “Istoria războiului dintre islam şi creştinătate – 622-2007”. Privind înapoi, la secolele de dominaţie arabă asupra Europei şi a Africii de nord, devine limpede că din India în Gibraltar şi de la izvoarele Nilului la Eufrat lumea a aflat, de multe ori dureros, de existenţa Dumnezeului musulmanilor, revelat lui Mahomed, de civilizaţia strălucită a Coranului, dar şi de Jihad, “războiul sfânt” menit să le demonstreze “necredincioşilor” superioritatea fără drept de apel a islamului. De partea cealaltă, efortul de recuperare a unor vaste teritorii pentru creştinătate a fost uriaş şi a durat secole. Şi sub semnul crucii s-au derulat războaie devastatoare, încă din zorii mileniului unu al erei noastre, iar pierderile au fost incomensurabile de ambele părţi.

De remarcat faptul că în fruntea acestor confruntări au stat mereu elitele celor două civilizaţii, fiecare considerându-se mai îndreptăţită decât cealaltă să demonstreze cu sabia, arcul, tunul sau, mai nou, prin războiul informatic, că Dumnezeul său este mai presus şi că oponenţii sunt nişte necredincioşi. S-au stins astfel în lupte cruciale pentru înclinarea balanţei când de o parte când de cealaltă străluciţi conducători de oşti, regi, hani, care au pus la bătaie, generaţie după generaţie, totul în focul valurilor succesive de urmări ale fiecărei acţiuni violente cu caracter religios. Nu vom putea estima niciodată ce s-ar fi putut edifica dacă toate aceste energii ar fi putut fi direcţionate spre progresul umanităţii.

Între deschidere şi izolare

De la realitatea că fără dimensiunea ei religioasă viaţa oamenilor şi-ar pierde mult din însemnătate până la flăcările fanatismului religios nu a fost, în istoria însângerată a războiului dintre islam şi creştinătate, decât un pas. Reverberat secol după secol, pune probleme noi contemporaneităţii. Oricât s-ar propovădui iubirea de aproape, fanaticii religioşi se îndepărtează tot mai mult de perceptul fundamental al credinţei. În Orient, acolo unde domină religia musulmană, majoritatea conflictelor actuale au o componentă religioasă, confesională, extrem de puternică. Dincolo de aparenţe, de încercări de reconciliere, lumea musulmană rămâne puternic divizată între deschidere şi izolarea de orice înseamnă Occident. Există tabăra, de orientare fundamentalistă, rebelă, care respinge orice dialog cu Occidentul, cu tot ce e diferit, în general. Ciocnirile includ conflictul dintre islam şi iudaism, pe cel de la graniţa dintre India şi Pakistan, generator a patru războaie până acum şi care vizează teritorii populate de musulmani, luptele din Filipine ale musulmanilor cu creştinii, cele din Timor, iar exemplele pot continua în toată lumea. Şi fostele state sovietice fierb mocnit, dacă ţinem seama de felul aberant în care au fost trasate graniţele dintre ele la momentul formării fostei Uniuni Sovietice.

Dar, în acelaşi timp, în ţările musulmane a început să fie vizibil un alt mod de concepere a unei lumi în care se poate coexista cu alte religii, schimbare, e drept, de diferite grade, mai ales prin programe educaţionale susţinute de occidentali creştini. Musulmanii nu mai vor să trăiască la marginea lumii moderne, iar guvernele de diferite nuanţe islamice, indiferent că sunt ori nu democratice, au început să investească în tot ceea ce poate aduce spaţiul islamic mai aproape de modernitate. Astfel, marile proiecte de infrastructură ori de construcţii demarate în Orient sunt edificatoare în acest sens. Iar programele educaţionale existente deja sunt completate de proiecte similare în Occident, unde trăiesc aproximativ 30 de milioane de musulmani.

Să triumfe raţiunea!

În mod categoric, lumea va trebui să ajungă la o cale de înţelegere între marile religii, deoarece aceasta este o cerinţă fundamentală a supravieţuirii omenirii. Istoria arată cât de păguboasă poate fi o abordare partizană în această problemă atât de complexă şi de dificilă, deopotrivă.

Eforturi se fac, de ambele părţi. 138 de lideri musulmani i-au scris Papei Benedict al XVI-lea, în 2007, şi capilor Bisericilor creştine, pentru a propune ca cele două credinţe să coopereze în crearea păcii şi a înţelegerii în lume. Semnatarii scrisorii adresau creştinilor o invitaţie deschisă de a se uni cu musulmanii în ceea ce priveşte un element esenţial pentru fiecare dintre credinţele lor – porunca iubirii. Cu peste o jumătate din populaţia lumii constând în musulmani şi creştini, autorii scrisorii consideră că reducerea tensiunilor din lume poate veni doar din pacea şi dreptatea dintre aceste două credinţe. Documentul, semnat de lideri, politicieni şi profesori universitari musulmani, cheamă la toleranţă, înţelegere şi moderaţie.

Preşedintele Consiliului Pontifical pentru Dialogul Inter-Religios a răspuns la această declaraţie spunând că este “un semn foarte încurajator” pentru dialogul dintre creştini şi musulmani. Cardinalul Jean-Louis Tauran şi-a exprimat aprecierea faţă de “documentul non-polemic”, recunoscând că liderii islamici moderaţi au demonstrat o înţelegere corectă a convingerilor creştine fundamentale. Cea mai importantă caracteristică a documentului, a afirmat Cardinalul, este faptul că se bazează pe convingeri comune; liderii musulmani au “abordat în mod spiritual dialogul inter-religios, dialog al spiritualităţii”. Cardinalul francez a declarat că următorul pas trebuie să fie un efort pentru a împiedica folosirea greşită a credinţei religioase ca pretext pentru violenţă. El i-a lăudat pe autorii declaraţiei islamice pentru faptul că recunosc “că Dumnezeu este Unul; că Dumnezeu ne iubeşte şi noi trebuie să Îl iubim; că Dumnezeu ne cheamă să ne iubim aproapele”. Iar în septembrie 2009, mesajul Consiliului Pontifical pentru Dialogul Interreligios adresat „prietenilor musulmani” era „Creştini şi musulmani, împreună pentru a învinge sărăcia”. „Respingerea fenomenelor de extremism şi de violenţă cere în mod necesar lupta împotriva sărăciei prin promovarea unei dezvoltări umane integrale”, scria cardinalul catolic Jean-Louis Tauran, în mesajul Vaticanului.

Se poate afirma că oamenii şi naţiunile vor încerca şi în viitor să tragă învăţăminte din derularea unui conflict cum nu se poate mai sângeros, care a absorbit resurse inimaginabile şi a cauzat distrugeri ireparabile. Este posibil ca lecţia istoriei şi trăsătura aceea unică a speciei umane, toleranţa supravieţuitoare, să prevaleze într-o zi şi fiecare moschee din occident să fie percepută ca un focar de apropiere a omului de Dumnezeu şi fiecare comunitate creştină din lumea islamică să fie văzută ca o generatoare de bogăţie spirituală şi de progres. Ipoteze optimiste?

  • La Bucureşti a fost deschis recent Centrul european pentru studiul islamofobiei, care îşi propune să promoveze dialogul interreligios şi intercultural şi să analizeze, la nivel european, fenomene sociale ca antiislamismul şi xenofobia. Lansat de Fundaţia EURISC, Centrul îşi propune, în acelaşi timp, să prezinte Europei experienţa pozitivă a României, care poate constitui un model în ceea ce priveşte relaţia cu minoritatea musulmană, care numără azi circa 70.000 de persoane, în majoritate comunităţi de turci şi tătari stabiliţi în Dobrogea încă din secolul al XIII-lea şi care se bucură de toate drepturile acordate minorităţilor de către statul român.
  • Cel puţin 500 de persoane, membri ai etniei Berom, majoritar creştina din trei sate creştine situate în apropiere de oraşul Joss (centrul Nigeriei), au fost ucise în timpul unor atacuri ale unor crescători de animale Fulani, de etnie musulmană. Atacurile au avut loc în mod coordonat, iar victimele, între care numeroase femei şi copii, au fost ucise cu maceta. Numeroase locuinţe au fost incendiate. Este vorba despre reaprinderea unui
    conflict anterior între cele două etnii, iar regiunea oraşului Jos este afectată în mod regulat de violenţe religioase sau etnice. În ianuarie, peste 300 de persoane au fost ucise în timpul unor violenţe între creştini şi musulmani.

Roxana Ichim

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult