23
October , 2017
Monday
„Când am realizat acest proiect ne-am gandit la nevoia de informare a celor peste zece ...
În urmă cu decenii, celebrul Constantin Tănase neliniștit de fărădelegile la care asista a montat ...
Ambasadorul României în Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Dr. Ion Jinga, ...
Mai mulţi cititori ai revistei au dorit să afle noi amănunte referitoare la modul ...
[caption id="attachment_3996" align="alignleft" width="300"] Conferinţa internaţională cu tema „Întărind excepţia culturală în Europa de mâine”, ...
La capătul unor ani de cercetări în ţară şi străinătate, istoricul George G. Potra, autorul ...
În decembrie 2013, a fost decorat de către preşedintele Republicii Moldova, Nicolae Timofti, cu „Ordinul ...
Noul ambasador al Federației Ruse la București Primire la Cotroceni Cu prilejul prezentării scrisorilor de acreditare de ...
Conferinţa Studenţilor, Profesorilor şi Cercetătorilor Români din Marea Britanie - ediţia a V-a – În această toamnă ...
O mare parte dintre români emigrați în țări europene se află în Italia, în urma ...
Dr. Bogdan Aurescu Secretar de stat pentru afaceri strategice Ministerul Afacerilor Externe La 1 martie 2012, în marja ...
Dacă 2011 a fost anul revoltelor arabe şi al indignaţilor de tot felul, un ...

Archive for June, 2010

“ZERO probleme cu vecinii”

Reporter: editura June - 12 - 2010 Comments Off on “ZERO probleme cu vecinii”

Unul din indicatorii consacrați ai stadiului general al relațiilor dintre două țări este, fără îndoială, nivelul schimburilor economice și comerciale dintre ele. O politică externă bine dirijată, vizionară, înfăptuită cu abilitate, însoțită de tratative și concesii reciproce aduce, întotdeauna, roade. Am notate aceste rânduri pornind de la o știre dintr-un cotidian turcesc care afirmă că actualul guvern turc se conduce după principiul “ZERO probleme cu vecinii”. Și ca argument prezintă relațiile economice dintre Turcia și Rusia, de neconceput până în urmă cu câteva decenii când Turcia desfășura pe granița cu Rusia, în vremea “războiului rece” peste 3 milioane de soldați aparținând NATO.

Și totuși… Aflăm că volumul schimburilor comerciale dintre cele două țări au atins în 2008 peste 38 de miliarde de dolari și în următorii 5 ani se estimează a ajunge la 100 de miliarde. Nu are rost să amintim de acordul de construire a unei centrale nucleare la Mersin – gest ce a strâns și mai mult cooperarea strategică bilateral – ca și de participarea comună la construcția gazoductului Blue Stream, ce urmează să aducă gaz Turciei via Marea Neagră. Deci, turcii sunt emancipați și țin seama de vecini. Chiar și în cazul Armeniei au manifestat inițiativă și cumpătare, iar lucrurile sunt în curs de derulare.

Dar noi? Ancheta revistei noastre în țări vecine dovedește prin răspunsurile unor ambasadori că în unele cazuri înaintăm iar în altele suportăm, împreună, consecințele crizei. Astfel, “România este unul dintre cei mai importanți parteneri comerciali ai Serbiei ne declară Zoran Popovic, ambasadorul acestei țări, exprimându-și satisfacția pentru excelentele relații politice bilaterale pe care se pot clădi proiecte comune, un comerț puternic, ca părți component ale măsurilor luate în vederea stăviliri efectelor crizei economice. În relațiile cu Bulgaria se remarcă faptul că la baza proiectelor comune de cooperare stau inițiative lansate de populație, exemplu fiind inaugurarea bacului peste Dunăre dintre Nicopole și Turnu Măgurele. “România ocupă locul 5, în 2008, ca partener comercial al Bulgariei iar în 2009 a urcat pe locul 4, ceea ce arată că în ciuda crizei economice cresc schimburile comerciale între cele două țări”, afirmă Valentin Radomirski, ambasadorul Bulgariei. Și relațiile economice cu Turcia se desfășoară pe un teren ascendant: volumul comerțului bilateral a depășit cifra de 7,5 miliarde de dolari urmând să crească până la 10 miliarde de dolari în perioada următoare. “Am luat hotărârea să continuăm relațiile noastre la nivel de “parteneriat strategic”, să lărgim și să aprofundăm domeniile de colaborare existente”, ne răspunde la ancheta noastră Ayșe Simirlioglu, ambasadorul Turciei. Și cu Ungaria lucrurile merg: de ani de zile se află printre cei mai importanți 10 parteneri de comerț exterior ai României care, la rândul ei, este cel de-al 9-lea partener economic al Ungariei. “Volumul schimburilor comerciale bilateral a atins un nivel record în anul 2008, cu o valoare de 5,5 miliarde euro, diminuate cu 20 % la sfârșitu anului 2009, din cauza crizei ”, ne răspunde Ferenc Bogar, consilier economic în cadrul Ambasadei Ungariei.

Ar mai fi de adăugat că factori politici prin declarații și atitudini au denaturat destul de mult relațiile economice cu Rusia. Am pierdut o piață imensă, un vast teritoriu de dezvoltarea relațiilor economice unde am fi putut plasa produse tradiționale pe măsura posibilităților noastre tehnice.

Din păcate ambasada Ucrainei la București nu ne-a răspuns la ancheta revistei noastre, făcută cu bună intenție și respectul cuvenit pentru un vecin cu probleme, al țării noastre.

Să sperăm că vom ajunge zile când politica externă românească va izbuti ca prin clarviziune, tratative și concesii logice să aducă țării “ZERO probleme cu vecinii”.

Carol Roman

Menirea Academiei

Reporter: Adrian Paradovschi June - 12 - 2010 Comments Off on Menirea Academiei

Interviu special acordat de preşedintele Academiei Române, acad. Ionel Haiduc

-D-le preşedinte, aţi menţionat, cu prilejul primei dumneavoastră învestituri, că Academia trebuie să se exprime ca un for de consacrare, ca o instituţie activă în domeniul cercetării şi ca un potenţial consilier al autorităţilor de stat. Menţineţi această triadă?

-Categoric! Rolul Academiei ca for de consacrare este tipic tuturor

instituţiilor de acest tip. Academia Română, cu cele 65 de institute ale

sale, care acoperă practic toate domeniile ştiinţei, este unul dintre cei

trei piloni importanţi ai cercetării ştiinţifice din România:

universităţile, institutele naţionale de cercetare-dezvoltare şi

institutele Academiei Române. De asemenea, Academia îşi asumă şi rolul de

consultant al autorităţilor de stat, în măsura în care este solicitată

(ceeea ce se întâmplă adeseori) sau din proprie iniţiativă, în probleme de

importanţă naţională.

-Cum concepeţi rolul Academiei în viaţa cultural-socială a României?

-Academia are un rol important în viaţa cultural-socială a ţării, în

primul rând prin misiunea sa: promovarea limbii ş istoriei românilor (un

rol principal, stabilit încă de fondatorii Academiei, în urmă cu 144 ani)

şi prin cultivarea tuturor ştiinţelor şi artelor. Academia este

răspunzătoare de gramatica şi ortografia limbii române, publică operele

clasicilor şi ale contemporanilor, elaborează dicţionare, atlase

lingvistice, istorice şi geografice, a iniţiat recent o Enciclopedie a

României, analizează starea economiei naţionale, organizează manifestări

ştiinţifice şi dezbateri pe teme de actualitate.

-Care credeţi că ar trebui să fie direcţiile principale ale cercetării ştiinţifice româneşti şi ce proiecte aveţi în susţinerea acesteia?

– Direcţiile principale ale cercetării ştiinţifice româneşti trebuie să

fie corelate cu preocupările cercetării mondiale şi cu interesele

naţionale. Prin urmare, trebuie concentrate spre ştiinţele vieţii,

ştiinţa materialelor, protecţia mediului, conservarea biodiversităţii, dar

şi spre domeniile umaniste la care am făcut referire anterior. Institutele

Academiei au proiecte importante în acest sens. Competenţa membrilor şi

cercetătorilor săi stă la baza acestor preocupări.

-Consideraţi că oamenii de cultură sunt apreciaţi la adevărata lor valoare de către societate, de către clasa politică?

– Clasa politică nu trebuie contrapusă comunităţii oamenilor de ştiinţă

şi cultură. În fond, printre profesioniştii implicaţi în politică se numără

şi oameni de cultură şi slujitori ai ştiinţei. Trebuie să remarcăm faptul

că oamenii politici depind de ciclurile electorale, sunt preocupaţi şi

trebuie să rezolve mai ales probleme pe termen scurt, imperative imediate;

oamenii de ştiinţă nu sunt legati de termene, au o continuitate garantată

şi pot să aibă şi o viziune pe termen lung. De aceea, este necesară

colaborarea dintre cele două categorii, iar înterpătrunderea lor este

benefică. Asta nu înseamnă că toţi oamenii de cultură şi ştiinţă trebuie

să devina politicieni (dar ca cetăţeni, să participe la viaţa societăţii)

şi nici toţi politicienii nu trebuie să fie mari savanţi sau performeri în

domeniul culturii. Experienţa în domeniul economic este la fel de

importantă.

-Consideraţi că Academia Română va putea să desfăşoare activitatea pe care v-o propuneţi cu bugetul ce v-a fost alocat în anul 2010?

-Când este vorba de cercetare ştiinţifică, niciun buget nu este

suficient. Nevoile sunt uriaşe, iar posibiliatăţile sunt limitate, în orice

ţară. Bugetul disponibil trebuie folosit raţional şi inteligent, în

funcţie de priorităţi.

-Ce greutăţi aveţi de depăşit, ţinând seama de eperienţa pe care aţi dobândit-o în perioada de exercitare a primului mandat?

-Principala greutate este determinată de lipsa de timp, insuficient

pentru lectură, gândire, alte activităţi.

Cine împiedică retrocedarea proprietăţilor

Reporter: Adrian Paradovschi June - 12 - 2010 Comments Off on Cine împiedică retrocedarea proprietăţilor

Prăbuşirea comunismului în Europa de Est ar fi trebuit să fie urmată de retrocedările averilor confiscate de regimurile acestor ţări. După 1989, problema – complicată, încâlcită, manipulată – s-a izbit ba de cadrul legislativ dintr-o ţară sau alta, ba de proceduri greoaie, ba de interese enorme.

Miza retrocedărilor, fie că ele se referă la persoane private, fie că vorbim despre culte religioase, include precumpănitor aspectul financiar, ce a determinat îndelungi procese, ca şi nesiguranţa indusă chiriaşilor. Peste tot, rezolvările au venit greu, după ani de eforturi, şi au necesitat în primul rând multă voinţă politică. Stabilirea legislaţiei a constituit prima încercare majoră. Unele state din fostul bloc comunist au demarat procedurile foarte devreme, chiar din 1991, şi putem aminti aici Bulgaria, Cehia, Slovacia, Estonia, Ungaria sau Slovenia. În altele, legislaţia a rămas mereu incompletă – Polonia şi Ucraina nu au promulgat nici în prezent legi pentru retrocedările faţă de persoanele fizice – iar în cazul statelor din fosta Iugoslavie, procesul a fost foarte mult îngreunat de războiul din anii `90. De În Cehia, Lituania sau Croaţia (până în 2002) n-au avut dreptul să-şi revendice proprietăţile decât cei care aveau cetăţenia ţărilor respective.

Mai mult raţiunile economice şi mai puţin principiile morale, după cum s-a încercat să se sugereze, stau la baza prezenţei constante a subiectului în opinia publică din toată Europa – şi chiar de peste ocean. Atât Polonia cât şi România se află de mai mult timp sub lupa diverselor grupuri de lobby din Europa şi SUA, care cer grăbirea retrocedărilor. După cum consideră expertul imobiliar american Austin Jaffe, autor al mai multor studii despre procesul de restituire în ţările Europa de Est, “restituirea e doar un capitol din tema mult mai largă a drepturilor de proprietate”. De altfel, cererea de case şi pământuri nu face decât să crească problema retrocedărilor. Pe de o parte, foştii proprietari au tot interesul să-şi recapete imobilele şi terenurile, iar pe de altă parte, există investitorii străini dornici să ajungă să cumpere proprietăţi în aceste ţări.

În ultimele rânduri…

România a fost printre ultimele ţări din fostul bloc comunist care a promovat legislaţia restituirii (2001-2002). Procesarea solicitărilor a fost extrem de lentă, ceea ce ar explica şi zecile de cazuri înaintate la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Din cauza numărului mare de proprietăţi imposibil de retrocedat în natură şi a valorii mari a compensaţiilor cerute (estimate între 5 şi 8 miliarde de euro), autorităţile române au lansat Fondul Proprietatea, conceput ca un fond de investiţii cu participaţii la cele mai mari companii de utilităţi, unde foştii proprietari devin acţionari. În schimb, Legea de restituire a proprietăţilor care au aparţinut cultelor nu acoperă perioada 1940-1945, când au fost confiscate multe proprietăţi evreieşti, şi nici nu oferă un cadru pentru retrocedarea bisericilor greco-catolice. Doar în Bucureşti, Comisia Legii nr. 10/2001, de la nivelul Primăriei Capitalei, ar mai avea nevoie de circa 22 de ani pentru a finaliza cele 43.200 de cereri de retrocedare de imobile depuse de bucureşteni.

Retrocedările, la zi

Polonia

Există legislaţie de restituire pentru culte.

Cehia

Autorităţile susţin că peste 90% din totalul cererilor de restituire au fost rezolvate.

Slovacia

Restituirile au fost îngreunate de lipsa de resurse financiare pentru plata compensaţiilor.

Slovenia

Până la sfârşitul lui 2002 fuseseră rezolvate 81% din cele peste 38.000 de solicitări de retrocedare formulate de persoane fizice.

Ungaria

Procesul de restituire în Ungaria a început în 1991, direct cu legea de retrocedare către cultele şi comunităţile religioase. Pentru persoanele fizice s-a preferat varianta compensării parţiale.

Estonia

Restituirea proprietăţilor s-a încheiat.

Letonia

Procesul este aproape finalizat.

Lituania

Lituania a retrocedat majoritatea proprietăţilor private solicitate.

Bulgaria

Bulgaria a promovat legi de restituire a imobilelor confiscate. Un solicitant care îşi recapătă proprietatea şi nu are cetăţenie bulgară este obligat s-o vândă.

Croaţia

A fost promovată în 1990 o lege de restituire a proprietăţilor, cu amendamente successive. Procesul de restituire merge extrem de încet.

Ştim să ne asumăm trecutul?

Reporter: Adrian Paradovschi June - 12 - 2010 Comments Off on Ştim să ne asumăm trecutul?

În antichitatea romană, sancţiunea postumă supremă era condamnarea memoriei: numele celui astfel damnat era şters din toate actele publice, inclusiv de pe inscripţiile care îi vor fi însoţit cariera cât timp era în viaţă. Aşa au fost pedepsiţi chiar împăraţii care îşi încheiaseră viaţa în urma unor comploturi şi care nu avuseseră dreptul moral la divinizare: Caligula, Nero şi cei trei competitori care i-au urmat la purpura imperială, ca să nu mai vorbim de senatorii condamnaţi în urma unor procese de trădare şi laesa maiestas.

Numele tuturor acestora era martelat de pe monumentele publice pe care le dedicaseră cât erau în viaţă, statuile lor erau dărâmate, arhivele erau şi ele pe cât posibil “plivite” de acte în legătură cu funcţiile pe care aceşti damnaţi le deţinuseră. Dincolo însă de această operaţie de cosmetizare, memoria colectivă – şi istoricii care o înregistrau şi o întreţineau – nu putea fi împiedicată de la funcţia ei de co-memorare: nu numai că Suetonius sau Tacitus au lăsat posterităţii pagini – memorabile – despre Caligula şi Nero, ci chiar şi un fals Nero a reuşit să răscoale întreaga parte orientală a Imperiului în vremea Flaviilor. Memoria nu e atât de plastică pe cât se crede.

De aici rezultă oricum că istoria nu reprezintă o sumă de judecăţi de valoare – nu e, adică, menită să înregistreze pentru viitorime doar faptele bune ale înaintaşilor – ci este – sau trebuie să fie – rezultatul cât mai riguros al unor judecăţi de existenţă, înregistrând ce s-a petrecut şi încercând să înţeleagă cauzele şi consecinţele celor întâmplate.

Putem dovedi oricând prin reducere la absurd că orice demers de a şterge din istorie fapte pe care le considerăm condamnabile duce la dispariţia istoriei înseşi – sau mai degrabă la înlocuirea ei cu o memorie haotică şi buruienoasă. De altfel, generaţia mea a trăit o astfel de experienţă, începând din ziua în care, la şcoală, doamna învăţătoare (care avea să devină curând tovarăşa învăţătoare) ne-a cerut în prima zi după vacanţa de Crăciun (care avea şi ea să devină vacanţă de iarnă) să rupem din manuale poza Regelui Mihai şi pe cea a Reginei Mamă. 45 de ani mai târziu, şcolarii de toate vârstele rupeau din manuale portretele politice ale Tovarăşului şi Tovarăşei. Concluzie: nu puneţi niciodată portrete inaugurale în manualele şcolare, copiii trebuie să înveţe că n-au voie să rupă cărţile.

Nu cred că e necesar să prezervăm toate mărturiile trecutului, oricât ar fi ele de odioase. Nu cred că e rău ca străzile să nu mai poarte nume factice – Popov sau Nuferilor – în loc să se cheme Berthelot. Dar nici rebotezarea lor periodică nu mi se pare prea inspirată. Nu cred că eram obligaţi să păstrăm statuia lui Lenin sau pe cea a lui Groza, nu fiindcă erau parte dintr-un trecut damnat, ci fiindcă nu fuseseră niciodată repere estetice sau istorice ale bucureştenilor. Mai ţineţi minte epigrama dedicată de Păstorel monumentului Ostaşului Sovietic? Un monument este aşezat într-un spaţiu public pentru a fi un model, şi am înţeles eforturile prietenilor bulgari pentru a demola Mausoleul lui Dimitrov de la Sofia. “Ai noştri” au scăpat ieftin, monumentul din Parcul Carol e abstract. Poate că de asta s-a abstractizat sculptura în ultimul secol.

Lăsând gluma de-o parte, istoria nu e nici suma tuturor documentelor şi monumentelor unei epoci. Dar istoria e datoare să respecte şi documentele, şi monumentele, ceea ce înseamnă doar într-o primă abordare să le înregistreze, şi înseamnă, în esenţă, să le interpreteze şi să le explice. Nu facem istorie trecând sub tăcere legislaţia anti-evreiască a regimului Antonescu (sau minimizându-i efectele), ci explicându-i şi rădăcinile istorice, şi influenţele care au stimulat-o, şi gravitatea consecinţelor ei pentru statul român – care se dovedea incapabil să-şi apere cetăţenii, intrând într-o spirală a discriminării care va coborî tot mai adânc în infernul represiunii în următoarea jumătate de secol: de la Iaşi şi Dorohoi la Aiud şi Piteşti nu e decât o aruncătură de băţ…

Nu putem şterge din istoria noastră evenimente şi personalităţi care au decis soarta semenilor lor pentru mulţi ani înainte. Pseudo-istoria practicată la Muzeul de Istorie a PCR şi-a putut permite să falsifice fotografiile de la mitingul breslelor din mai 1939 pentru a-l travesti într-un miting comunist cu Ceauşescu în frunte. Misiunea istoricului este nu doar să dovedească falsul, ci şi să-l explice, punând în lumina rece a cercetării ştiinţifice mecanismele de falsificare a trecutului.

Am trăit vreme de jumătate de secol într-un univers de discurs care instrumentaliza trecutul aservidu-l prezentului. Eliberaţi de această presiune propagandistică, nu ne putem întoarce la certitudinile pozitiviste absolute ale secolului al XIX-lea, convinşi că suntem stăpânitorii istoriei aşa cum s-a petrecut ea; dar nici nu avem dreptul să practicăm o cenzură de semn contrar celei care ne-a oprimat până de curând. Arheologii care cercetează templele incaşe nu pot pretinde că acolo nu erau sacrificaţi oameni, istoricii care cercetează istoria Franţei nu pot trece sub tăcere Noaptea Sfântului Bartolomeu sau pe Marat, nu avem cum păstra doar memoria unui Vlad Ţepeş drept, trebuie să asumăm şi umbra sinistră a ţepelor care i-au prefăcut porecla în renume. Nu se poate scrie o istorie a anilor 1950 fără a vorbi despre închisori şi despre rezistenţa din munţi, dar nici nu putem pretinde că nu a existat o vastă acţiune de alfabetizare, cum nu putem nici eluda efectele sociale ale urbanizării acelerate. Fără a înţelege mecanismele de promovare socială ale noului regim nu avem nicio şansă de a înţelege de ce acesta a avut o viaţă postumă atât de lungă, continuând să greveze asupra proceselor de democratizare inaugurate în decembrie 1989.

Amnistia e o instituţie a dreptului, nu a memoriei istorice. Istoricul trebuie să dea seamă cinstit de tot ce poate afla despre trecut, fără erasuri, fără martelări, fără resentimente.

Prof. univ. Zoe Petre

Ţările noastre se pot ajuta, pentru ca împreună să iasă din criză

Reporter: Adrian Paradovschi June - 12 - 2010 Comments Off on Ţările noastre se pot ajuta, pentru ca împreună să iasă din criză

Criza economică a afectat economiile ţărilor întregii Europe, implicit pe ale celor din zona Balcanilor. În multe state au fost luate măsuri menite să stăvilească efectele negative, inclusiv cele legate de colaborarea dintre ţări care fac parte din aceeaşi zonă. În acest context, revista noastră continuă ancheta printre “vecini”, începută în numărul trecut, prezentând modul în care decurg relaţiile economice dintre România, Turcia şi Bulgaria, realizări şi împliniri, deopotrivă.

  1. Cum apreciaţi stadiul actual al relaţiilor economice dintre ţările noastre?

  2. Care sunt, în opinia dvs., realizările, dar şi neîmplinirile în relaţiile economice

dintre cele două ţări? Ne puteţi oferi şi câteva exemple?

  1. Luând în considerare faptul că cele două ţări sunt vecine şi au legături strânse de colaborare, cum vedeţi viitorul relaţiilor economice dintre ele?

  • Ne răspunde E.S. Valentin Radomirski, ambasadorul Bulgariei
  1. 2. 3. În ce priveşte relaţiile dintre ţările noastre, putem remarca faptul că la baza proiectelor de cooperare stau iniţiative lansate de populaţie. Pot da ca exemplu inaugurararea bacului peste Dunăre, care să facă legătura între Nicopole şi Turnu Măgurele. O dovadă a dezvoltării relaţiilor noastre este evoluţia schimburilor comerciale: în 2002, acestea erau de 341 milioane euro, pentru ca în 2008 ele să ajungă la 2.7 miliarde euro. De asemenea, România ocupa locul 5, în 2008, ca partener comercial al Bulgariei, iar în 2009 a urcat pe locul 4, ceea ce arată că, în ciuda crizei economice, cresc schimburile comerciale între cele doua ţări. Un loc important îl are turismul, ştiut fiind că tot mai mulţi români îşi petrec vacanţele în Bulgaria , unde vin să descopere o realitate care nu corespunde unor stereotipuri. Această realitate determină o abordare pragmatică a relaţiilor bilaterale.

Spuneam că suntem în criză, dar trebuie să ieşim din ea pentru că avem interes să deschidem tot mai multe posibilităţi de cooperare. Una din căile aflate la îndemâna noastră o reprezintă obţinerea fondurilor europene, pe care putem să le accesăm prin proiecte comune. La întâlnirea celor doi premieri ai ţărilor noastre, din luna februarie a.c, s-a semnat Memorandumul de Înţelegere pentru Programul de Cooperare Transfrontalieră România-Bulgaria 2007-2013, care să ne permită să luăm cât mai multe fonduri potrivit capacităţilor noastre administrative. Numai unindu-ne eforturile putem accesa aceste fonduri, mai ales că ne obligă criza să o facem. Bulgaria încearcă să iasă din criză printr-un program pe termen scurt care constă din 82 de măsuri anticriză, grupate în 8 sectoare economice, financiare, sociale etc. Ministerul de Finante se aşteaptă ca primele rezultate să se vada deja şi sperăm ca în partea a doua a anului să putem anunţa că am ieşit din recesiune. Ne aşteptăm ca, la sfârşitul lui 2010, să avem o creştere pozitivă, nu spectaculoasă, dar peste zero. Desigur, efectele crizei nu vor dispărea imediat, ele sunt de lungă durată, pentru că nu sunt doar economice sau financiare, ci şi sociale, în sensul că şomajul, educaţia, sănătatea sunt afectate. Sunt convins că ţările noastre se pot ajuta împreună să iasă din criză, mai repede. Mi-aş mai permite ca, în acest cadru, să amintesc faptul că se simte nevoia unei coordonări româno-bulgare în mecanismul de monitorizare periodică a CE în lupta împotriva structurilor mafiote. Este vorba de lupta împotriva corupţiei, împotriva crimei organizate. Trebuie să continuăm cooperarea în cadrul acestui mecanism şi e nevoie de o abordare comună pentru aceste rapoarte periodice. Guvernul nostru a luat măsuri foarte stricte de luptă împotriva crimei organizate şi voi aminti operaţiunea specială numită “Octopus”. O cooperarea mai strânsă a Ministerelor noastre de Interne în lupta împotriva corupţiei şi a crimei organizate trebuie să aducă rezultate mai bune în ce priveşte măsurile de prevenire a fenomenului. Această cooperare va creşte credibilitatea atât a Bulgariei cât şi a României, care, după cum ştiţi, nu este cea mai bună.

Cristiana Terenche

10 miliarde dolari – obiectivul volumului comerţului bilateral

Reporter: Adrian Paradovschi June - 12 - 2010 Comments Off on 10 miliarde dolari – obiectivul volumului comerţului bilateral

Criza economică a afectat economiile ţărilor întregii Europe, implicit pe ale celor din zona Balcanilor. În multe state au fost luate măsuri menite să stăvilească efectele negative, inclusiv cele legate de colaborarea dintre ţări care fac parte din aceeaşi zonă. În acest context, revista noastră continuă ancheta printre “vecini”, începută în numărul trecut, prezentând modul în care decurg relaţiile economice dintre România, Turcia şi Bulgaria, realizări şi neîmpliniri, deopotrivă.

  • Ne răspunde E.S. d-na Ayşe Sinirlioglu, ambasadorul Turciei
  1. Cum apreciaţi stadiul actual al relaţiilor economice dintre ţările noastre?
  2. Care sunt, în opinia dvs., realizările, dar şi neîmplinirile în relaţiile economice dintre cele două ţări? Ne puteţi oferi şi câteva exemple?
  3. Luând în considerare faptul că cele două ţări sunt vecine şi au legături strânse de colaborare, cum vedeţi viitorul relaţiilor economice dintre ele?
  1. Relaţiile economice şi comerciale reprezintă o dimensiune foarte importantă a colaborării noastre cu România. Turcia este pentru România cel mai mare partener de afaceri în zona Balcanilor şi al Europei de Sud-Est. România, o poartă de ieşire a Turciei către Europa de Vest, este preferată de oamenii de afaceri turci şi din punct de vedere al investiţiilor. Din perspectiva invesţiilor efectuate în România, în valoare de 5,5 miliarde euro, inclusiv investiţiile prin intermediul terţelor ţări, Turcia ocupă locul trei. În România activează peste 5500 firme turceşti în domenii cum ar fi cel bancar, construcţiile, al materialelor de construcţii, textile, industrie alimentară şi producţie, ca şi în orice alte domenii.

  1. La sfârşitul anului 2008, volumul comerţului a depăşit cifra de 7,5 miliarde dolari, obiectivul de 10 miliarde dolari pentru 2009, pe care ni-l propusesem, rămânând, la sfârşitul anului 2009, la 4,5 miliarde dolari, cifra fiind afectată de criza economică globală. Însă considerăm că obiectivul volumului comerţului de 10 miliarde dolari încă poate fi atins în perioada următoare şi derulăm o muncă susţinută, împreună cu autorităţile române, pentru ca într-o perioadă scurtă să compensăm reducerea înregistrată în volumul comerţului. Am luat hotărârea ca în perioada următoare să continuăm relaţiile noastre la nivel de “parteneriat strategic”, să lărgim şi să aprofundăm domeniile de colaborare existente. Pe lângă alte aspecte, ne aşteptăm ca, prin procesul de colaborare strategică, ce se va axa în mod special pe colaborarea în domeniul relaţiilor economice şi în cel energetic, să obţinem un trend ascendent în relaţiile economice şi comerciale.

Pe de altă parte, România este o ţară importantă pentru continuarea investiţiilor oamenilor de afaceri turci. Pe lângă sectoarele de activitate tradiţionale, cum ar fi construcţia de locuinţe şi infrastructura, pentru firmele noastre se profilează ca alternativă oportunităţi importante în sectoarele de turism, sănătate şi agricultură organică. Şi pentru firmele româneşti există oportunităţi importante pentru investiţii în Turcia.

  1. În colaborarea cu România, acordăm o importanţă deosebită sectorului energetic şi de transporturi. Guvernul turc prevede, în domeniul energetic, până în anul 2020, investiţii de 120 miliarde dolari. Construcţia şi modernizarea centralelor de energie regenerabilă şi al hidrocentralelor, domeniu în care România deţine experienţă, sunt domenii care pot constitui oportunităţi importante pentru oamenii de afaceri români. Avem posibilităţi de a pune în practică proiecte comune pentru dezvoltarea capacităţii porturilor noastre la Marea Neagră şi intensificarea legăturilor dintre acestea. De asemenea, firmele turceşti cu experienţă au posibilitatea ca, împreună cu firmele româneşti, să realizeze investiţii comune în diverse domenii în terţe ţări şi în primul rând în ţările din Caucaz, Asia Centrală şi în ţările din Orientul Mijlociu.

Florea Ţuiu

Alianţa României cu Rusia sovietică

Reporter: Adrian Paradovschi June - 12 - 2010 Comments Off on Alianţa României cu Rusia sovietică

Destinul politic al României a fost marcat dramatic de un interval de exact cinci ani de zile: 23 august 1939-23 august 1944. La primul 23 august s-a semnat pactul Ribentropp-Molotov, care a deschis calea sfârtecării României şi a împins-o spre alianţa cu Germania nazistă. La al doilea 23 august, prin întoarcerea armelor s-a lăsat cale liberă Armatei Roşii, care a adus un regim de ocupaţie mascat, schimbat cu unul de vasalizare faţă de Moscova şi de comunizare a României. Să vedem ce “beneficii” a avut România de pe urma celor două evenimente, respectiv alianţele nedorite cu Germania nazistă (vezi nr. 103 al revistei noastre) şi apoi cu URSS, alianţe în care a fost silită să intre după 23 august 1939 şi, respectiv, 23 august 1944, articol pe care îl publicăm în continuare..

Ca şi după 23 august 1939 (pactul Ribentropp-Molotov), după 23 august 1944 România s-a găsit într-o situaţie fără ieşire, fără alternative. În 1939 avea de optat între alianţa cu Germania şi distrugerea ţării, iar în 1944 între supunerea faţă de URSS şi aceeaşi distrugere a fiinţei naţionale. Brutal, mareşalul Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainian în 1944, îi spunea generalului Constantin Vasiliu-Răşcanu că România trebuie să abandoneze iluzia “că puteri îndepărtate -de peste mări şi ţări-

i-ar putea veni în ajutor. Aceste puteri fiind prea îndepărtate nu vă pot oferi practic prietenia lor”. Desigur că părinţii şi bunicii noştri nu cunoşteau atunci realitatea dramatică a împărţirii sferelor de influenţă încă de la Yalta (1943), ei împărtăşindu-se în continuare din iluzia cuprinsă în sintagma “ vin americanii”, o iluzie de tip hollywoodian spulberată de comunismul real. Proclamaţia regală de la 23 august 1944 anunţa că “pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală” (trupe sovietice intraseră pe teritoriul naţional în martie 1944, iar la 20 august lansaseră o puternică ofensivă pe frontul Iaşi-Chişinău) exista ca singură soluţie “ ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”, motiv pentru care proclamaţia regală afirmă textual: ”România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”. În realitate însă, România continua să se afle în stare de război cu Naţiunile Unite. De altfel, în seara de 24 august, Stalin ordona mareşalilor Timoşenko, Malinovski şi Tolbuhin să nu ia în seamă “nicio declaraţie a românilor despre încetarea acţiunilor militare”. La 31 august, generalul Sănătescu (numit deja premier), întâlnindu-se cu un general sovietic, consemna în jurnalul său: “Îmi spune că ştie de armistiţiul cerut, dar că până la semnareea lui suntem tot în război”. Abia la 12 septembrie 1944 generalul-premier Sănătescu putea scrie: “În fine, s-a semnat armistiţiul cu puterile aliate. Poate se vor mai normaliza lucrurile”.

Prin articolul 19 al convenţiei de armistiţiu, Aliaţii socotesc “hotărârea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă şi neavenită şi sunt de acord ca Transilvania să fie restituită României”. La 26 octombrie 1944, eliberarea Transilvaniei era un fapt împlinit, iar trupele sovietice şi române, cot la cot, trecuseră graniţa, înaintând în Ungaria. La 9 martie 1945, răspunzând unei scrisori ce-i fusese adresată de premierul Petru Groza şi vicepremierul Gheoghe Tătărescu, Stalin afirma clar că “guvernul sovietic a hotărât să satisfacă cererea guvernului român şi, în conformitate cu convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, să consimtă la instaurarea în Transilvania a administraţiei guvernului român”. Presa moscovită a acordat o atenţie deosebită acestui eveniment, subliniind că România este decisă să-şi îndeplinească toate obligaţiile faţă de Aliaţi, să aibă legături strânse cu URSS şi să participe la operaţiunile militare pe frontul anhitlerist.

Nu putem să trecem sub tăcere contribuţia deosebită a armatei române, care, prin exemplara prestaţie de după 23 august 1944, a consolidat poziţia României în ochii Aliaţilor, în primul rând ai URSS. Mareşalul Malinovski nota, la 13 aprilie 1945, când pe frontul de vest se dădeau unele dintre cele mai aprige lupte: “Armatele române luptă foarte bine şi sunt foarte mulţumit de comandanţi, de statele majore şi de trupă; sunt bravi şi gata de tot sacrificiul”. Totul începuse în aceeaşi zi de 23 august 1944, când armata românâ a acţionat impecabil şi a rezistat tuturor încercărilor de reacţie ale trupelor germane, în număr de 500.000 de oameni, aflate pe teritoriul nostru. Întoarcerea armelor a fost rapidă, coordonată şi deplină, armata română ţinând sub control întregul teritoriu al ţării, oprind tentativele de înaintare spre linia Carpaţilor a forţelor germano-ungare şi ţinând deschise drumurile pentru Armata Roşie. Datorită României, frontul sovietic a avansat cu 600 km. în trei săptămâni fără a întâmpina rezistenţă. În acelaşi timp, acţiunea României a obligat Wehrmachtul să evacueze în pripă, în 8 săptămâni, Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia şi o parte a Bosniei. Întrerupând aprovizionarea cu petrol a armatelor germane şi deschizând practic un “al patrulea front în Europa”, România a scurtat durata războiului. Cifrele ilustrează clar că efortul de război alături de Aliaţi transforma România într-o adevărată putere cobeligerantă şi o îndreptăţea la statutul de Aliat, pe care însă nu l-a primit.

Armata română a acţionat pe frontul de vest 244 de zile, cu 12-14 divizii plus corpul aerian, încadrată fiind în Frontul 2 Ucrainian. Între 23 august şi 25 octombrie 1944 a fost eliberat teritoriul naţional. După 21 septembrie 1944, Armatele 1 şi 4 române au luptat în Ungaria, pătrunzând 300 km. în adâncimea dispozitivului germano-ungar; din 210.000 militari români care au luptat în Ungaria au căzut 42.700 (peste 20% din efectiv). De la 18 decembrie 1944 şi pînă la capitularea Germaniei, românii au luptat în Slovacia, Cehia, Moravia şi Austria cu 250.000 de oameni, pierzând 66.500 (27% din efective). Efortul românesc s-a mai concretizat în parcurgerea unui traseu de luptă de 1700 km. între Constanţa şi Praga, ocuparea a 3.831 localităţi, dintre care 53 de oraşe. Economic, efortul românesc de război a fost de 1,2 miliarde dolari la valoarea din 1938. “Sunday Times”, reluat de Radio Londra la 7 ianuarie 1945, a apreciat textual că “dintre Naţiunile Unite care luptă împotriva Germaniei hitleriste, România se situează azi pe locul 4 prin numărul de soldaţi participanţi la bătălie”.

. Ca să respectăm adevărul istoric, va trebui să arătăm că după 23 august 1944, “aliatul sovietic” a dezarmat şi luat prizonieri 150.000 de militari români, a capturat toată flota noastră şi a comis o serie de abuzuri pe care şeful guvernului, generalul Sănătescu, le sintetiza astfel: ”Mare bătaie de cap cu ruşii care nu respectă nimic. Devastările şi jafurile continuă. Nu se pot face semănăturile de toamnă fiindcă ridică fără nici un fel de socoteală vitele de pe câmp. Comuniştii, care nu însemnau nimic până la venirea ruşilor, acum au protecţia lor. Am dificultăţi şi cu aplicarea armistiţiului. Ruşii nu se gândesc a-l respecta. Transportă tot ce pot la est de Prut, fără a da socoteală”. Convenţia de armistiţiu stabilea că România va plăti către URSS o despăgubire de 300 milioane dolari pentru pagubele produse pe teritoriul sovietic. Dar în total aveam de plătit, pe lângă cele 300 de milioane dolari, alte 470 de milioane ca restituiri, 200 de milioane ca reântregiri şi drepturi, 75 milioane pentru întreţinerea trupelor sovietice aflate în România şi 50 milioane dolari ca alte plăţi. Despăgubirile de război urmau a fi plătite în 6 ani, în mărfuri: petrol, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, locomotive şi vagoane de cale ferată, diverse alte bunuri şi mărfuri.

Sub egida guvernului Petru Groza s-au înfiinţat sovromurile, societăţi mixte româno-sovietice. Au apărut peste noapte Sovrompetrol, Sovromcărbune, Sovrombank şi Sovromasigurare, Sovromcuarţ şi Sovrommetal. Mai târziu, la desfiinţarea acestora (1954-1956), valoarea părţii de participare sovietică urma să fie răscumpărată de statul roman, în rate anuale, eşalonate pe 10 ani începând cu 1966 şi plătibile în mărfuri. La lichidarea sovromurilor, Moscova şi-a evaluat participarea la 9,6 miliarde lei, sumă redusă după negocieri la 5,3 miliarde lei.

În condiţiile imediat postbelice, posibilităţile României de participare la circuitul economic mondial erau drastic limitate datorită costurilor războiului pe frontul de est şi efortului militar alături de Naţiunile Unite. Valuta şi devizele româneşti din străinătate erau blocate, iar ţara nu avea credit pe pieţele financiare internaţionale. Singurele credite au venit de la URSS (10 milioane dolari), Cehoslovacia (10 milioane dolari) şi SUA (7 milioane dolari), dar ele erau insuficiente, reconstrucţia naţională fiind evaluată la 600 milioane dolari. În aceste condiţii extrem de grele, un balon de oxigen a venit tot din partea URSS, prin încheierea, la 8 mai 1945, a două importante instrumente economice: Acordul bilateral privind schimbul de mărfuri şi Acordul de colaborare economică dintre România şi URSS. Erau primele înţelegeri economice internaţionale ale României ieşite din alianţa cu Germania. Datorită lor, în 1947 România realiza importuri echivalente cu 50% din nivelul anului 1938 şi exporturi de 24% în acelaşi termen de comparaţie, după ce în 1945 valorile importurilor fuseseră de 9,21%, iar ale exporturilor de 4,38%. Din totalul schimburilor comerciale româneşti în 1947, Uniunii Sovietice îi reveneau 91% din exporturi şi 70% din importuri.

În acelaşi timp, staţionarea trupelor sovietice în ţara noastră între 1945 şi 1958, staţionare ce contravenea prevederilor convenţiei de armistiţiu, costa foarte mult. Numai reparaţiile la cazarmele ocupate de Armata Roşie până la semnarea tratatului de pace cu România (10 februarie 1947) au însumat 225 miliarde lei, iar alimentele livrate de România echivalau cu 500.000 de raţii. Dislocarea trupelor sovietice, începută în septembrie 1944, a cuprins garnizoane din Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Piteşti, Târgovişte, Slatina, Caracal, Turnu Severin, Lugoj, Timişoara, Arad, Deva, Petroşani, Alba Iulia, Sebeş, Dej, Sibiu, Buzău, Bârlad şi Focşani. În 1946, trupele sovietice ocupau 200 de cazarme şi barăci militare din 60 de garnizoane, iar în cazul aviaţiei toate pistele betonate, 73% din clădiri, 83% din hangare, 82% din atelierele de reparaţii şi 80% din magazii.

Deşi tratatul de pace prevedea retragerea în 80 de zile a tuturor forţelor aliate din România, URSS îşi rezerva dreptul de “a păstra pe teritoriul României forţele armate care i-ar fi necesare pentru menţinerea lucrărilor de comunicaţii cu zona sovietică de ocupaţie din Austria”. Practic, prin acest amendament staţionarea trupelor sovietice în România era legalizată. Dislocate în continuare în 14 garnizoane, aceste trupe de ocupaţie vor fi fost retrase abia în 1958, în baza unui acord bilateral.

Tot pe plan militar trebuie contabilizată sovietizarea armatei române prin adoptarea modelului sovietic şi schimbarea doctrinei de apărare. Între 1949 şi 1960, în armata română a fiinţat instituţia consilierilor sovietici, un fel de supervizori bine plătiţi. Acei consilieri erau cazaţi în apartamente ale căror chirii erau plătite de Ministerul Român al Apărării, casele fiind mobilate şi dotate cu aparate electrocasnice plătite de aceeaşi parte română. În 1952 erau în armata noastră 105 consilieri militari sovietici permanenţi şi 17 nepermanenţi, pentru ca în 1954 numărul lor să ajungă la 161. Apoi, treptat, numărul consilierilor militari sopvietici a scăzut la 72 în 1955, 63 în 1956, 25 în 1957 şi 10 în 1958. În acel an au fost retrase din ţara noastră trupele sovietice, iar în 1959-1960 şi ultimii consilieri militari.

Aservirea României faţă de URSS a încetat în 1964, când Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat statutul de autonomie al PMR şi implicit al ţării. Un statut continuat de deschiderea spre vest din anii `70, dar şi de închiderea spre acelaşi vest, din anii `90. Declaraţia din aprilie 1964 a avut, între alte consecinţe, închiderea Editurii şi Librăriei “Cartea Rusă”, înfiinţate în 1946, a Institutului de studii româno-sovietice, înfiinţat în 1947, a Institutului de limbă rusă “Maxim Gorki” şi a Muzeului româno-rus, înfiinţate în 1948.

În relaţia cu URSS, România a rămas doar ca membru al Pactului de la Varşovia (cu rezerve echivalente celor ale Franţei faţă de NATO) şi a CAER-ului, de asemenea cu rezerve timpuriu exprimate (1962-1964) faţă de forme integratoare vizând amputarea economiei şi chiar a fiinţei naţionale.

Strict respectată de Occident în frunte cu SUA, apartenenţa României la sfera de interese a URSS a fost o jumătate de secol factorul de îndepărtare, izolare şi întârziere a ţării noastre faţă de Europa, în care, acum, readmisă fiind, nu s-a putut reintegra deplin nici la 20 de ani după prăbuşirea comunismului ceauşist şi a Cortinei de Fier.

VICTOR IONESCU

Marea ispravă de după 1989

Reporter: Adrian Paradovschi June - 12 - 2010 Comments Off on Marea ispravă de după 1989

Acum, în anul 2010, comparând evoluţia economiei româneşti cu cea din urmă cu 20 de ani, ne putem întreba justificat: care este marea ispravă de după două decenii de transformări radicale în economie? Constatăm cu regret că speranţele şi aşteptările noastre nu s-au îndeplinit în economie şi în nivelul de trai decât parţial şi doar pentru foarte puţinii care au reuşit în afaceri. În această trecere la economia de piaţă a fost distrusă, practic, industria, una socialistă, funcţională, de bine de rău, clădită din sudoarea celor mulţi, cu multe sacrificii, şi care a fost transformată, sub presiunile tranziţiei, în fiare vechi, vândute pe nimic străinilor sau făcută cadou „băieţilor isteţi”. Recent, o mare hală a fostelor uzine „Electroputere”, din Craiova, în care se poduceau transformatoare de înaltă tensiune şi piese pentru locomotive, s-a transformat în supermarket, unde se vând produsele alimentare importate din străinătate.

Ce am lăsat în urmă

  • Dezvoltarea economiei în perioada 1949-1989

Indicatorii macroeconomici ai acestei perioade arată că în ţara noastră a avut loc o dezvoltare economică extensivă, mai ales în deceniul 1970-1980, în care s-a urmărit cantitatea, mai puţin calitatea, marcându-se cea mai puternică extindere forţată a capacităţilor de producţie în întreaga economie, sub lozinca industrializării de tip socialist, investindu-se prioritar în industrie peste 30 la sută din venitul naţional. S-a urmărit şi s-a realizat schimbarea caracterului de ramură al economiei, din agrar-industrială în industrial-agrară. În decembrie 1989, România ajunsese să aibă un produs intern brut de 800 de miliarde de lei, aproximativ 53,6 miliarde de dolari americani. Exporturile României totalizau 5,9 miliarde de dolari. Datoria externă a ţării, de 11-12 miliarde de dolari, fusese achitată în totalitate încă din februarie 1989. În jur de 58% din venitul naţional era realizat în industrie, 15% în agricultură, iar restul în comerţ şi servicii. Populaţia salariată reprezenta peste 73% din cea ocupată. Salariul minim era, în 1989, de circa 2000 de lei, adică 135 de dolari. România avea peste 8 milioane de salariaţi şi 3,5 milioane de pensionari. În sistemul bancar funcţionau 5 bănci româneşti: BNR, Bancorex, Banca pentru Agricultură şi Industrie Alimentară, Banca de Investiţii şi CEC.

România căpătase o putere economică mare, bazată pe principalele industrii ale ţării – textilă, încălţăminte, metalurgică, de maşini uşoare şi asamblare de maşini, minieră, petrolieră, prelucrare a lemnului, materiale de construcţii, chimică, alimentară, de rafinare a petrolului. Mai puţin importante erau industria farmaceutică (aceasta asigura, totuşi, medicamentele esenţiale consumate în sistemul medico-sanitar al ţării), maşini grele şi aparate electrocasnice. Se ajunsese ca toată ţara să fie împânzită de fabrici, uzine, combinate industriale, care dădeau de lucru întregii populaţii dislocate, uneori arbitrar, din mediul rural în cel urban, în procesul industrializării accelerate, cu părţile sale bune şi rele. Înainte de 1989, România producea peste 40.000 de tractoare pe an, combinatele siderurgice ajunseseră să dea anual 14 milioane de tone de oţel, industria materialelor de construcţii reuşea să asigure cele necesare constucţiilor industriale şi civile din oraşele ţării. Producţia de ciment, sticlă şi articole de sticlărie, ceramică şi prefabricate, luase o mare amploare. Prelucrarea lemnului, industria alimentară şi cea uşoară se dezvoltaseră substanţial, ca şi industria energetică, petrochimică şi cea de armament, care au contribuit la plata datoriei externe. România dispunea de o puternică industrie navală, în şantierele de la Marea Neagră şi de pe Dunăre care au dotat flota comercială şi de pescuit a României, mărind numărul vaselor la 360 şi situând ţara noastră pe locul al 9-lea în lume, flotă care, din păcate, a dispărut aproape fără urmă, după 1990. În agricultură, pe suprafaţa agricolă a ţării, de 14,7 milioane hectare, din care zece milioane arabile, lucra circa 30% din populaţia activă.

Turismul intern se dezvoltase atât cât să permită tuturor cetăţenilor ţării să poată petrece vacanţe în staţiunile noi de pe litoralul românesc al Mării Negre şi din staţiunile montane apărute sau dezvoltate înainte de 1989.

Unde ne aflăm

Evoluţii în perioada 1990-2010 –

Trecerea de la economia planificată central la cea de piaţă funcţională s-a dovedit a fi un proces mult mai complicat şi mai complex decât se crezuse iniţial, deoarece a trebuit ca acest proces să aducă restructurări pofunde în activitatea tuturor ramurilor economiei. Schimbările radicale puteau fi făcute doar în baza unui model care să definească paşii în această reformă economică deosebit de îndrăzneaţă. Din păcate, nu exista un model deja verificat în practică, pentru că nu avusese loc nicăieri trecerea de la o economie socialistă bazată pe proprietatea de stat şi planificarea centralizată la economia de piaţă, după care guvernul să se ghideze şi să evite eventualele greşeli făcute de alţii. Sarcina restructurării şi revenirii, după peste 40 de ani de comunism, a devenit şi mai dificilă. Cu toate acestea, imediat după evenimentele din 1989, România şi-a îndreptat interesul spre modelul capitalist european, date fiind asemănările de factură psihică şi de tradiţii mai mari cu ţările din partea vestică a Europei.

Deceniul 1990-2000 a fost perioada marilor transformări şi a dificultăţilor majore, pentru că autoritatea guvernamentală din anul imediat următor evenimentelor din 1989 nu a dovedit destulă fermitate, din cauza instabilităţilor politice fireşti după asemenea răsturnări revoluţionare. Acum, la două decenii de la evenimentele de atunci, constatăm că, deşi avem o economie de piaţă, încă se mai simt influenţe ale economiei planificate centralizat. Pornite cu handicap major, cu mentalităţi din regimul abia răsturnat, era firesc ca reformele să fie întârziate şi să nu se înceapă cu dreptul. A fost încetinit procesul privatizărilor, trecute în strategia dezvoltării pe baze private a economiei. Aceasta a avut urmări negative în procesul traziţiei la economia de piaţă funcţională, urmându-se un curs sinuos, apărând prăbuşiri de întreprinderi, modificări ale schimbului valutar, ceea ce a influenţat negativ exporturile. În consecinţă, în primii doi ani de după 1989 a apărut şi prima criză economică post-decembristă, inflaţia a crescut în ritm galopant, ajungând chiar la 250%, în visteria ţării nu existau decât 700 de milioane de dolari, veniturile şi nivelul de trai al populaţiei scăzuseră alarmant de repede, iar la sfârşitul anilor `90 s-au înregistrat falimentele răsunătore ale marilor bănci româneşti, începând cu Bancorex, Credit Bank, Dacia Felix, Banca Albina, Bankcoop, Banca Română de Scont, Banca Turco-Română, Banca de Investiţii şi Dezvoltare. În prezent, România nu mai dispune decât de două bănci autohtone, CEC şi Eximbank.

Abia 1999 a devenit anul reluării dezvoltării economice. Mai încet decât se aştepta, s-au pus bazele sectorului privat în economie, acesta cotribuind la formarea Produsului Intern Brut cu 55% în 1996, faţă de 12,8% în 1989. Treptat, acest sector s-a extins, pentru ca în prezent să contribuie cu peste 80 % la formarea PIB-ului României.

În industria siderurgică a scăzut serios ritmul producţiei, combinatul de la Galaţi şi toate celelalte din ţară au mai produs în 2009 doar 2,7 milioane de tone de oţel, faţă de 5 milioane în 2008 şi 14 milioane în 1989, când România ocupa locul 15 în primele ţări ale lumii, în prezent ocupă locul 37. Greşeala s-a făcut imediat după 1989, când, în loc să fie privatizate repede şi la preţul pieţei de atunci, au fost decapitalizate, s-a furat din ele cât s-a putut, aşa încât multe au devenit mormane de fiare vechi.

Agricultura este la pământ. Ea nu mai poate furniza produsele necesare consumului intern, acoperit acum în proporţie de 70% din importuri. În 2001 se mai produceau circa 5300 de tractoare şi 3300 în 2006, iar după dispariţia fabicii de tractoare din Braşov, în 2007, se mai produc doar câteva zeci de tractoare, la „Mat” Craiova şi „Mecanica” Ceahlău. Ca dotare mecanică a agriculturii, România era cotată, în 2009, printre cele mai slabe din Europa. Agricultura contribuia la formarea PIB-ului României cu 6% în 2007, faţă de 12,6% în 2004. Circa trei milioane de români lucrează în agricultură, adică aproximativ 30% din persoanele ocupate înregistrate la nivelul anului 2009. Problemele majore ale agriculturii româneşti sunt date de fărâmiţarea terenurilor în mici gospodării de subzistenţă familială, retrocedarea defectuoasă a terenurilor agricole foştilor proprietari, care a creat numeroase nemulţumiri şi procese în justiţie, lipsa investiţiilor în ferme mari, private, sau a asociaţiilor agricole care să permită lucrarea mecanizată a terenurilor, dificultatea accesării fondurilor nerambursabile grantate de UE fermierilor români din cauza lipsei fondurilor de cofinanţare, pusă pe seama guvernului şi băncilor deţinute de străini, dezinteresul politic şi incompetenţa responsabililor din acest domeniu.

Şi ar mai fi de adăugat ceva: România şi fosta zonă socialistă central şi est-europeană a fost acaparată, practic, de companiile străine, măturând în calea intrării lor în aceste ţări marile obiective industriale construite de-a lungul deceniilor înaintaşe. Iată ce scria recent cotidianul austriac „Die Presse”, referindu-se la această evoluţie. „Niciodată până acum, fluxul de capital la nivel global nu a fost aşa de nestrăvilit, însă, cu tot echilibrul între ţările bogate şi cele sărace, el funcţionează mai prost decât în era colonială, cu excepţia Europei de Est. Doar Europa de Est a experimentat, în ultimii 15 ani, un aflux masiv de capital din ţările mai bogate. Doar aici cota investiţiilor directe durabile a crescut puternic la nivel de companii, de la 16 la 42 la sută. Pe post de „stăpâni coloniali” se situează, de exemplu, băncile austriece şi concernele industriale germane. Aici se adaugă şi faptul că, după căderea „Cortinei de Fier”, prăpastia dintre Europa de Vest şi cea de Est era foarte mare, chiar şi pentru lucruri secundare, precum autorităţi, justiţie sau infrastuctură”. Este, oare, voba de o „ispravă colonială”, cum sugerează ziarul austriac?

Comparaţia dintre cele două etape de dezvoltare economică a ţării în sisteme social-ecoomice complet diferite arată că atunci când începi prost, ai toate şansele să termini şi mai prost, pe toate planurile vieţii economice şi sociale româneşti. Este teama permanentă a salariatului, a micului fermier şi a pensionarului român care, pe bună dreptate, critică cu năduf „marea ispravă” de după 1989 a noului regim democratic din ultimele două decenii de după evenimentele din 1989.

  • În timp ce România nu are bani nici pentru repararea drumurilor naţionale, ungurii, cehii şi slovacii au în plan inaugurarea unor importante sectoare de autostradă în 2010. Un studiu al companiei poloneze PMR Publications arată că în Slovacia, ţară care are deja o reţea de 351 km de autostradă, în acest an vor mai fi finalizaţi alţi 40 km din D1. În momentul de faţă, se poate circula pe 271 km din autostrada D1, care va trebui să traverseze ţara de la vest la est, până la graniţa cu Ucraina. În Cehia, lungimea totală a reţelei de autostrăzi, şase la număr, ajunge la 1.113 km. Autorii studiului relevă faptul că în momentul de faţă există 17 proiecte de construcţie de autostrăzi, din care jumătate vor deveni operaţionale în acest an şi cealaltă jumătate în 2011. În 2010 sunt pregătite panglicile inaugurale pentru mai multe sectoare de legătură, care însumează 31,8 km. Compania maghiară de autostrăzi administrează 700 km. Planurile pentru acest an vizează darea în folosinţă a 58,6 km de autostradă, pe două subproiecte. Ministrul român al Transporturilor, Radu Berceanu, a anunţat că în acest an se vor inaugura zero kilometri de autostradă. Mai mult, şi reţeaua existentă de drumuri naţionale se degradează.

Cărţi mai multe – cărţi mai bune?

Reporter: Adrian Paradovschi June - 12 - 2010 Comments Off on Cărţi mai multe – cărţi mai bune?

Sub ochii noştri se petrece o revoluţie tehnologică echivalentă cu revoluţia produsă de redescoperirea tiparului de către Gutenberg, în Europa. În primăvara acestui an, „Apple” a lansat un gadget denumit IPad, care permite accesarea rapidă, în condiţii excelente şi la un preţ deocamdată imbatabil, a oricărei cărţi aflate în baza de date electronică a companiei sau în alte baze de date, accesibile public. Practic, ne aflăm la primul pas al unei „democratizări” culturale fără precedent, un fenomen care va avea consecinţe importante, cu totul imprevizibile, asupra dezvoltării intelectuale a umanităţii, în viitor.

Şi totuşi, nici măcar nu poate stârni o umbră de entuziasm, ci mai degrabă de îngrijorare, măcar pe termen mediu. Pentru a aproxima ce se va putea petrece, ar fi util să revedem ce s-a întâmplat în momentul Gutenberg. Noua tehnologie a dus la o producţie cvasi-industrială de tipărituri, ceea ce a scăzut preţul accesului la carte, a impulsionat alfabetizarea şi a bulversat scara de valori, cel puţin pentru o anume perioadă de timp, prin apariţia unor texte necanonice, vulgare – în sensul adevărat al termenului. Tiparul a permis difuzarea într-un număr extraordinar de mare, de neimaginat până atunci, a textelor canonice, dar şi a celor care nu aparţineau acestei categorii, uneori chiar dimpotrivă. Acest fapt a dus la dezvoltarea literaturii laice, la apariţia unor noi genuri literare, dar şi la manifestarea în forţă a cenzurii pe criterii ideologice. A trebuit să vină Napoleon pentru ca în locul listelor de cărţi interzise să se introducă o cenzură mult mai eficientă – cenzura înainte de tipărire, ceea ce a creat categoria de tipărituri ilegale. Altfel spus, prin introducerea cenzurii înainte de tipar, singurele piedici au rămas difuzarea cărţii şi, nu în ultimul rând, preţul, în care dreptul de autor este cel mai mic, procentual vorbind, iar difuzarea reprezintă cel mai mare procent.

Noua tehnologie schimbă cu totul raporturile. Editarea şi difuzarea devin secundare, dreptul de autor, aparent, este o componentă importantă, iar rezultatul este un preţ extrem de accesibil. „Apple” a anunţat că va pune la dispoziţie cărţi între 9,99 şi 14,99 de dolari, ceea ce pentru piaţa occidentală înseamnă o reducere între 50 şi 75%. Este posibil cu o singură condiţie: să se reducă la minimum piratarea. Rămâne însă întrebarea: ce vom citi? Invazia prostului gust şi a falselor valori va fi de neoprit. Singura soluţie rămâne autoapărarea prin educaţie şi selecţie intelectuală, ceea ce va fi foarte greu de realizat.

Care este starea cărţii în România şi cât de pregătit este publicul să înfrunte această nouă provocare? De la bun început trebuie să recunoaştem că subdezvoltarea are părţile sale bune, prin paradox. Aşa cum ogoarele necultivate devin preţioase pentru noua agricultură eco sau pentru produsele bio, o piaţă de carte subdezvoltată cum este cea românească nu va suferi foarte mult, şi asta pentru că nu are de unde. Tirajele pentru tipăriturile clasice sunt atât de mici, încât vor fi asemănătoare cu cele ale ediţiilor de lux viitoare, tipărite pentru cunoscători şi colecţionari. În numărul total de titluri apărute într-un an, nu cu mult mai mare decât cel din ultimii ani ai vechii dictaturi, traducerile sunt copleşitoare. Autorii români, atâţia câţi mai sunt, ocupă un loc neglijabil în această ecuaţie. Încetul cu încetul, s-a produs un proces de aculturaţie, sprijinit în mod energic şi evident de măsuri administrative menite să descurajeze şi creaţia originală şi o industrie editorială corectă şi eficientă. În acest context, trebuie să observăm că întroducerea şi în ţara noastră a soluţiei difuzării cărţii cu ajutorul ziarelor este un fapt bun şi demn de laudă. Mai cu seamă, toată lauda pentru “Jurnalul Naţional”, care s-a concentrat pe susţinerea şi difuzarea literaturii române, prin “Biblioteca pentru toţi”. Din păcate, o altă iniţiativă editorială, aceea a ziarului “Adevărul”, se dovedeşte doar mercantilă şi, după câte se pare, în câteva cazuri încălcând Legea dreptului de autor.

Ca un fapt secundar, putem observa că una din consecinţele intrării pe piaţă a acestor produse este amplificarea concurenţei pe piaţa cărţii, micii editori ajungând în situaţia de a nu face faţă preţurilor de dumping. Noua revoluţie tehnologică nu va avea un prea mare efect în România, deoarece efectele sale negative le-am atins cu metode clasice. Va avea un efect dezastruos şi ireparabil în domeniul prezenţei culturii române pe plan internaţional, unde paliditatea se va transforma într-o splendidă absenţă.

Eugen Uricaru

Cum am evitat o greşeală fatală…

Reporter: editura June - 12 - 2010 Comments Off on Cum am evitat o greşeală fatală…


La orele serii, la lumina palidă a unei lămpi de birou, cu greu am putut descifra hieroglifele înscrise pe e-mailul domestic. Şi mi-a plăcut şi tare m-a bucurat ce am citit, cu greu, fiind nevoit să sar cuvinte şi litere. O iniţiativă măreaţă, am crezut eu, îmi era propusă pentru revistă. Aşa că am citit textul, repet, cu greu, dat fiind lumina stânjenită de becul şchiop al lămpii.

Autorităţile intenţionează să deschidă un muzeu dedicat corupţiei. Administratorul viitorului muzeu – şi am sperat, măcar o secundă, că am putea fi noi, adică revista „Balcanii şi Europa” – va solicita opiniei publice să-i desemneze pe primii 100 de oficiali corupţi. Criteriile de alegere a celor mai corupţi oficiali se referă la funcţia deţinută, suma presupus ilicită pe care ar deţine-o, condiţiile în care au fost obţinuţi banii. Iniţiatorul va începe să colecteze exponate la recomandarea utilizatorilor de internet şi se va solicita şi sprijinul partidului aflat la putere”.

Şi atunci, mintea, înfierbântată de această idee românească superbă a început să toace nume şi sume, „tunuri” trase, verificate chipurile, anchetate, dar în cele din urmă albite, şi multe alte drăcovenii de acest gen, care, aduse în suprafeţele paginilor de ziar, mi-ar fi putut produce multe buclucuri. M-aş fi gândit să mă refer, mai întâi, la cei aflaţi la putere, în „găşculiţe”, indezirabile chiar pentru însuşi preşedintele ţării. Însă, cum am să le scriu eu numele acestora gândind că aş avea de-a face cu Internele, cu Transporturile, cu Economicul? M-aş fi putut aştepta să mă persecute, mai întâi, sectoristul, băiat de treabă şi blajin, de altfel, dar care, la ordin, şi-ar face meseria şi ar fi vai de mama mea… Apoi mi-ar fi frică să merg chiar cu metroul, căci ăla mare de tot, din „troică”, ar pune să se oprescă vagonul chiar în tunel şi m-aş găsi plasat în întuneric, înconjurat de babe hâde, urâte şi obosite, ceea ce m-ar şi exaspera! Cel cu „economicul” i-ar pune pe ai săi să-mi întrerupă curentul electric – operaţiune în care sunt mari specialişti – sau, mai grav, m-ar băga la apă ca să plătesc sume exorbitante prin manevre numai de ei ştiute, aşa-numitele „recalculări”.

Deşi drăcuşorul din mine nu-mi dădea pace, eram gata să pun mâna pe pix şi să fac un text de iniţiere pentru cetăţeni, îndemnându-i să-i „toarne” pe toţi cei pe care i-ar fi socotit a fi mari corupţi. Când, însufleţit de acţiune… eşec total! Lumina s-a aprins, un jet luminos mi-a adus întregul text în faţa ochilor şi… stupoare. Amintitul anunţ era exact aşa cum îl desluşisem eu, dar cu o mică scăpare: era vorba despre crearea unui muzeu dedicate corupţiei, numai că nu la noi, ci în sud-vestul Chinei, în localitatea Chengdu. Iar sprijin se cerea Partidului Comunist pentru realizarea iniţiativei, iar premierul chinez, Wen Jiabao, recunoştea că “fenomenul corupţiei reprezintă o mare problemă în China”.

Aha, mi-am zis, ispăşit, chestia asta o fi la ei, nu la noi. Chiar aşa! Cum să-i cert eu pe nenumiţii miniştri că ar fi corupţi?! M-ar bate Dumnezeu, prin intermediul unor pământeni specializaţi. Şi s-ar ajunge din nou la exasperanta solicitare: “dovada, dovada”. Şi eu ce m-aş face? Cum să aduci dovezi, când procuraturile, tribunalele şi comisiile parlamentare se chinuie şi nu ajung la nici un capăt? Aşa că… aşa rămâne. Să fie la ei!

Carol Roman

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult