4
November , 2017
Saturday

Destinul politic al României a fost marcat dramatic de un interval de exact cinci ani de zile: 23 august 1939-23 august 1944. La primul 23 august s-a semnat pactul Ribentropp-Molotov, care a deschis calea sfârtecării României şi a împins-o spre alianţa cu Germania nazistă. La al doilea 23 august, prin întoarcerea armelor s-a lăsat cale liberă Armatei Roşii, care a adus un regim de ocupaţie mascat, schimbat cu unul de vasalizare faţă de Moscova şi de comunizare a României. Să vedem ce “beneficii” a avut România de pe urma celor două evenimente, respectiv alianţele nedorite cu Germania nazistă (vezi nr. 103 al revistei noastre) şi apoi cu URSS, alianţe în care a fost silită să intre după 23 august 1939 şi, respectiv, 23 august 1944, articol pe care îl publicăm în continuare..

Ca şi după 23 august 1939 (pactul Ribentropp-Molotov), după 23 august 1944 România s-a găsit într-o situaţie fără ieşire, fără alternative. În 1939 avea de optat între alianţa cu Germania şi distrugerea ţării, iar în 1944 între supunerea faţă de URSS şi aceeaşi distrugere a fiinţei naţionale. Brutal, mareşalul Malinovski, comandantul Frontului 2 Ucrainian în 1944, îi spunea generalului Constantin Vasiliu-Răşcanu că România trebuie să abandoneze iluzia “că puteri îndepărtate -de peste mări şi ţări-

i-ar putea veni în ajutor. Aceste puteri fiind prea îndepărtate nu vă pot oferi practic prietenia lor”. Desigur că părinţii şi bunicii noştri nu cunoşteau atunci realitatea dramatică a împărţirii sferelor de influenţă încă de la Yalta (1943), ei împărtăşindu-se în continuare din iluzia cuprinsă în sintagma “ vin americanii”, o iluzie de tip hollywoodian spulberată de comunismul real. Proclamaţia regală de la 23 august 1944 anunţa că “pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală” (trupe sovietice intraseră pe teritoriul naţional în martie 1944, iar la 20 august lansaseră o puternică ofensivă pe frontul Iaşi-Chişinău) exista ca singură soluţie “ ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite”, motiv pentru care proclamaţia regală afirmă textual: ”România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”. În realitate însă, România continua să se afle în stare de război cu Naţiunile Unite. De altfel, în seara de 24 august, Stalin ordona mareşalilor Timoşenko, Malinovski şi Tolbuhin să nu ia în seamă “nicio declaraţie a românilor despre încetarea acţiunilor militare”. La 31 august, generalul Sănătescu (numit deja premier), întâlnindu-se cu un general sovietic, consemna în jurnalul său: “Îmi spune că ştie de armistiţiul cerut, dar că până la semnareea lui suntem tot în război”. Abia la 12 septembrie 1944 generalul-premier Sănătescu putea scrie: “În fine, s-a semnat armistiţiul cu puterile aliate. Poate se vor mai normaliza lucrurile”.

Prin articolul 19 al convenţiei de armistiţiu, Aliaţii socotesc “hotărârea Arbitrajului de la Viena cu privire la Transilvania ca nulă şi neavenită şi sunt de acord ca Transilvania să fie restituită României”. La 26 octombrie 1944, eliberarea Transilvaniei era un fapt împlinit, iar trupele sovietice şi române, cot la cot, trecuseră graniţa, înaintând în Ungaria. La 9 martie 1945, răspunzând unei scrisori ce-i fusese adresată de premierul Petru Groza şi vicepremierul Gheoghe Tătărescu, Stalin afirma clar că “guvernul sovietic a hotărât să satisfacă cererea guvernului român şi, în conformitate cu convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, să consimtă la instaurarea în Transilvania a administraţiei guvernului român”. Presa moscovită a acordat o atenţie deosebită acestui eveniment, subliniind că România este decisă să-şi îndeplinească toate obligaţiile faţă de Aliaţi, să aibă legături strânse cu URSS şi să participe la operaţiunile militare pe frontul anhitlerist.

Nu putem să trecem sub tăcere contribuţia deosebită a armatei române, care, prin exemplara prestaţie de după 23 august 1944, a consolidat poziţia României în ochii Aliaţilor, în primul rând ai URSS. Mareşalul Malinovski nota, la 13 aprilie 1945, când pe frontul de vest se dădeau unele dintre cele mai aprige lupte: “Armatele române luptă foarte bine şi sunt foarte mulţumit de comandanţi, de statele majore şi de trupă; sunt bravi şi gata de tot sacrificiul”. Totul începuse în aceeaşi zi de 23 august 1944, când armata românâ a acţionat impecabil şi a rezistat tuturor încercărilor de reacţie ale trupelor germane, în număr de 500.000 de oameni, aflate pe teritoriul nostru. Întoarcerea armelor a fost rapidă, coordonată şi deplină, armata română ţinând sub control întregul teritoriu al ţării, oprind tentativele de înaintare spre linia Carpaţilor a forţelor germano-ungare şi ţinând deschise drumurile pentru Armata Roşie. Datorită României, frontul sovietic a avansat cu 600 km. în trei săptămâni fără a întâmpina rezistenţă. În acelaşi timp, acţiunea României a obligat Wehrmachtul să evacueze în pripă, în 8 săptămâni, Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia şi o parte a Bosniei. Întrerupând aprovizionarea cu petrol a armatelor germane şi deschizând practic un “al patrulea front în Europa”, România a scurtat durata războiului. Cifrele ilustrează clar că efortul de război alături de Aliaţi transforma România într-o adevărată putere cobeligerantă şi o îndreptăţea la statutul de Aliat, pe care însă nu l-a primit.

Armata română a acţionat pe frontul de vest 244 de zile, cu 12-14 divizii plus corpul aerian, încadrată fiind în Frontul 2 Ucrainian. Între 23 august şi 25 octombrie 1944 a fost eliberat teritoriul naţional. După 21 septembrie 1944, Armatele 1 şi 4 române au luptat în Ungaria, pătrunzând 300 km. în adâncimea dispozitivului germano-ungar; din 210.000 militari români care au luptat în Ungaria au căzut 42.700 (peste 20% din efectiv). De la 18 decembrie 1944 şi pînă la capitularea Germaniei, românii au luptat în Slovacia, Cehia, Moravia şi Austria cu 250.000 de oameni, pierzând 66.500 (27% din efective). Efortul românesc s-a mai concretizat în parcurgerea unui traseu de luptă de 1700 km. între Constanţa şi Praga, ocuparea a 3.831 localităţi, dintre care 53 de oraşe. Economic, efortul românesc de război a fost de 1,2 miliarde dolari la valoarea din 1938. “Sunday Times”, reluat de Radio Londra la 7 ianuarie 1945, a apreciat textual că “dintre Naţiunile Unite care luptă împotriva Germaniei hitleriste, România se situează azi pe locul 4 prin numărul de soldaţi participanţi la bătălie”.

. Ca să respectăm adevărul istoric, va trebui să arătăm că după 23 august 1944, “aliatul sovietic” a dezarmat şi luat prizonieri 150.000 de militari români, a capturat toată flota noastră şi a comis o serie de abuzuri pe care şeful guvernului, generalul Sănătescu, le sintetiza astfel: ”Mare bătaie de cap cu ruşii care nu respectă nimic. Devastările şi jafurile continuă. Nu se pot face semănăturile de toamnă fiindcă ridică fără nici un fel de socoteală vitele de pe câmp. Comuniştii, care nu însemnau nimic până la venirea ruşilor, acum au protecţia lor. Am dificultăţi şi cu aplicarea armistiţiului. Ruşii nu se gândesc a-l respecta. Transportă tot ce pot la est de Prut, fără a da socoteală”. Convenţia de armistiţiu stabilea că România va plăti către URSS o despăgubire de 300 milioane dolari pentru pagubele produse pe teritoriul sovietic. Dar în total aveam de plătit, pe lângă cele 300 de milioane dolari, alte 470 de milioane ca restituiri, 200 de milioane ca reântregiri şi drepturi, 75 milioane pentru întreţinerea trupelor sovietice aflate în România şi 50 milioane dolari ca alte plăţi. Despăgubirile de război urmau a fi plătite în 6 ani, în mărfuri: petrol, cereale, lemn, vase maritime şi fluviale, locomotive şi vagoane de cale ferată, diverse alte bunuri şi mărfuri.

Sub egida guvernului Petru Groza s-au înfiinţat sovromurile, societăţi mixte româno-sovietice. Au apărut peste noapte Sovrompetrol, Sovromcărbune, Sovrombank şi Sovromasigurare, Sovromcuarţ şi Sovrommetal. Mai târziu, la desfiinţarea acestora (1954-1956), valoarea părţii de participare sovietică urma să fie răscumpărată de statul roman, în rate anuale, eşalonate pe 10 ani începând cu 1966 şi plătibile în mărfuri. La lichidarea sovromurilor, Moscova şi-a evaluat participarea la 9,6 miliarde lei, sumă redusă după negocieri la 5,3 miliarde lei.

În condiţiile imediat postbelice, posibilităţile României de participare la circuitul economic mondial erau drastic limitate datorită costurilor războiului pe frontul de est şi efortului militar alături de Naţiunile Unite. Valuta şi devizele româneşti din străinătate erau blocate, iar ţara nu avea credit pe pieţele financiare internaţionale. Singurele credite au venit de la URSS (10 milioane dolari), Cehoslovacia (10 milioane dolari) şi SUA (7 milioane dolari), dar ele erau insuficiente, reconstrucţia naţională fiind evaluată la 600 milioane dolari. În aceste condiţii extrem de grele, un balon de oxigen a venit tot din partea URSS, prin încheierea, la 8 mai 1945, a două importante instrumente economice: Acordul bilateral privind schimbul de mărfuri şi Acordul de colaborare economică dintre România şi URSS. Erau primele înţelegeri economice internaţionale ale României ieşite din alianţa cu Germania. Datorită lor, în 1947 România realiza importuri echivalente cu 50% din nivelul anului 1938 şi exporturi de 24% în acelaşi termen de comparaţie, după ce în 1945 valorile importurilor fuseseră de 9,21%, iar ale exporturilor de 4,38%. Din totalul schimburilor comerciale româneşti în 1947, Uniunii Sovietice îi reveneau 91% din exporturi şi 70% din importuri.

În acelaşi timp, staţionarea trupelor sovietice în ţara noastră între 1945 şi 1958, staţionare ce contravenea prevederilor convenţiei de armistiţiu, costa foarte mult. Numai reparaţiile la cazarmele ocupate de Armata Roşie până la semnarea tratatului de pace cu România (10 februarie 1947) au însumat 225 miliarde lei, iar alimentele livrate de România echivalau cu 500.000 de raţii. Dislocarea trupelor sovietice, începută în septembrie 1944, a cuprins garnizoane din Bucureşti, Braşov, Ploieşti, Piteşti, Târgovişte, Slatina, Caracal, Turnu Severin, Lugoj, Timişoara, Arad, Deva, Petroşani, Alba Iulia, Sebeş, Dej, Sibiu, Buzău, Bârlad şi Focşani. În 1946, trupele sovietice ocupau 200 de cazarme şi barăci militare din 60 de garnizoane, iar în cazul aviaţiei toate pistele betonate, 73% din clădiri, 83% din hangare, 82% din atelierele de reparaţii şi 80% din magazii.

Deşi tratatul de pace prevedea retragerea în 80 de zile a tuturor forţelor aliate din România, URSS îşi rezerva dreptul de “a păstra pe teritoriul României forţele armate care i-ar fi necesare pentru menţinerea lucrărilor de comunicaţii cu zona sovietică de ocupaţie din Austria”. Practic, prin acest amendament staţionarea trupelor sovietice în România era legalizată. Dislocate în continuare în 14 garnizoane, aceste trupe de ocupaţie vor fi fost retrase abia în 1958, în baza unui acord bilateral.

Tot pe plan militar trebuie contabilizată sovietizarea armatei române prin adoptarea modelului sovietic şi schimbarea doctrinei de apărare. Între 1949 şi 1960, în armata română a fiinţat instituţia consilierilor sovietici, un fel de supervizori bine plătiţi. Acei consilieri erau cazaţi în apartamente ale căror chirii erau plătite de Ministerul Român al Apărării, casele fiind mobilate şi dotate cu aparate electrocasnice plătite de aceeaşi parte română. În 1952 erau în armata noastră 105 consilieri militari sovietici permanenţi şi 17 nepermanenţi, pentru ca în 1954 numărul lor să ajungă la 161. Apoi, treptat, numărul consilierilor militari sopvietici a scăzut la 72 în 1955, 63 în 1956, 25 în 1957 şi 10 în 1958. În acel an au fost retrase din ţara noastră trupele sovietice, iar în 1959-1960 şi ultimii consilieri militari.

Aservirea României faţă de URSS a încetat în 1964, când Gheorghe Gheorghiu-Dej a afirmat statutul de autonomie al PMR şi implicit al ţării. Un statut continuat de deschiderea spre vest din anii `70, dar şi de închiderea spre acelaşi vest, din anii `90. Declaraţia din aprilie 1964 a avut, între alte consecinţe, închiderea Editurii şi Librăriei “Cartea Rusă”, înfiinţate în 1946, a Institutului de studii româno-sovietice, înfiinţat în 1947, a Institutului de limbă rusă “Maxim Gorki” şi a Muzeului româno-rus, înfiinţate în 1948.

În relaţia cu URSS, România a rămas doar ca membru al Pactului de la Varşovia (cu rezerve echivalente celor ale Franţei faţă de NATO) şi a CAER-ului, de asemenea cu rezerve timpuriu exprimate (1962-1964) faţă de forme integratoare vizând amputarea economiei şi chiar a fiinţei naţionale.

Strict respectată de Occident în frunte cu SUA, apartenenţa României la sfera de interese a URSS a fost o jumătate de secol factorul de îndepărtare, izolare şi întârziere a ţării noastre faţă de Europa, în care, acum, readmisă fiind, nu s-a putut reintegra deplin nici la 20 de ani după prăbuşirea comunismului ceauşist şi a Cortinei de Fier.

VICTOR IONESCU

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult