4
November , 2017
Saturday
- ne declară domnul Su Yanwen, Consul general al Chinei la Constanţa - Am dori să ...
Vizita preşedintelui Klaus Iohannis în Statele Unite ale Americii a cărui punct culminant a fost întrevederea cu omologul său ...
La noi, de mai multă vreme s-a instaurat o obişnuinţă nefastă: orice ar face un ...
„Îmi face o deosebită plăcere să urez «La mulţi ani» revistei «Balcanii şi Europa» la ...
Românii, cea mai numeroasă şi mai tânără comunitate din Spania, nu îşi găsesc uşor de ...
Federalizarea Europei ţine de multă vreme capul de afiş al dezbaterii continentale. Presat de accentuarea ...
Ca întotdeauna pe parcursul istoriei omenirii, nu a fost nevoie decât de o scânteie pentru ...
Admis în corul „Radio France” [caption id="attachment_6074" align="alignleft" width="300"] Nicolae Hațegan[/caption] Nicolae Haţegan, student în anul IV ...
„Românii reprezintă cea mai importantă comunitate de străini din Spania. Adevărul este că sunt perfect ...
Apărarea aliaţilor, restabilirea democraţiei, înlăturarea regimurilor dictatoriale periculoase pentru regiuni şi continente întregi sunt comandamente ...

Archive for September, 2010

Un vecin dificil…

Reporter: editura September - 14 - 2010 Comments Off on Un vecin dificil…

Publicația noastră “Balcanii și Europa”, fidelă enunțului de pe frontispiciul său -revistă de consemnări și atitudini-, găsește de cuviință să constate cu regret că, mai cu seamă în ultima vreme, Ucraina și-a înăsprit atitudinea fată de România și chiar perturbă relațiile cu țara noastră. Este o afirmație pe care o facem cu neplăcere, deoarece politica externă românescă își propune, dintotdeauna, să aibă relații bune, statornice, cu vecinii.

Revenind la afirmația inițială, ne vom referi la faptul că lucrările comisiei mixte româno-ucrainiene, formate din negociatori ai celor două Ministere de Externe, au fost întrerupte pe timp nelimitat. Motivul principal l-a constituit neînțelegerea de către partea ucrainiană a situației în care se află etnicii români, aproximativ 500 de mii de persoane, care nu beneficiază de drepturile garantate prin acte de stat: nici până astăzi, învățământul și slujbele religioase nu se pot desfășura în limba română, în numeroase localități cu populație majoritar românească, în regiunile Cernăuți, Transcarpatia și Odessa, nu există școli în limba maternă, iar cele ce au supraviețuit au fost reduse și înglobate în școli mixte. Este oare firesc ca în regiunea Odessa, în care locuiesc mulți români, să existe doar o biserică aflată sub jurisdicția Patriarhiei române? Și ar mai fi un necaz: autoritățile ucrainiene încearcă în mod ostentativ să împartă populația românească în “români” și “moldoveni”, divizând astfel unitatea și lupta acestei populații pentru păstrarea identității sale culturale, evident, ca cetățeni ai Ucrainei.

Și din nou apare și se menține virulent tema canalului Bâstroe, pe care Ucraina îl construiește în Delta Dunării, cu care, din numeroase motive economice, ecologice și morale, România nu poate fi de acord. În ciuda luărilor de poziție ale unor înalte oficialități europene, partea ucrainiană se face că nu aude și ignoră protestele vehemente atât ale României, cât și ale altor foruri internaționale.

O expresie a ignorării de către Kiev a României este modul în care gândește actualul ministru ucrainian de externe despre proiectele europene din cadrul Strategiei Dunării. În concepția acestuia, ar trebui să facă parte Ucraina-Ungaria-Austria, cât despre vreo cooperare cu România, țară mult mai dunăreană decât Ucraina (1.404 km la români, doar 79,6 km, mal stâng, la ucrainieni) nefiind rostit nici-un cuvințel. Ucraina merge mai departe însă, și insistă ca Bâstroe să facă parte din cadrul proiectelor europene privind Strategia Dunării. Există și opoziții lucide, onorabile. Astfel, întrebat de un ziarist dacă această insistență ar putea afecta implementarea Strategiei Dunării, comisarul UE Johanes Hahn a declarat că proiectul Bâstroe propus de Ucraina nu va fi, probabil, inclus în Strategia Dunării și nu va putea întârzia implementarea strategiei.

Orcine se poate întreba de ce s-a înăsprit atitudinea Ucrainei față de România, mai cu seamă în ultimul timp? Unii comentatori fac legătura cu relațiile dificile, actuale, existente între Rusia și România și care, zic aceștia ar putea influența, la rândul lor, atitudinea Ucrainei față de țara noastră. Se mai amintește şi faptul că fostul comandant al flotei ruse din Marea Neagră, amiralul Komoedov, s-a referit la crearea de noi baze militare rusești, care ar putea fi instalate în localitățile Nikolaev și Odessa și “probabil, Delta Dunării, unde Ucraina și România au dispute teritoriale…

Poate că așa se explică înăsprirea relațiilor Ucrainei faţă de România, țară intrată tot mai mult sub influența Rusiei.

Carol Roman

Români, chinezi, kurzi în sprijinul sinistraților

Reporter: editura September - 14 - 2010 Comments Off on Români, chinezi, kurzi în sprijinul sinistraților

Există momente de excepție când solidaritatea umană se manifestă plenar în diferite ipostaze. Printre marile companii din ţara noastră care au înțeles acest comandament și care au reacţionat promt în dorinţa de a veni în sprijinul miilor de sinistraţi rămaşi fără adăpost în urma inundaţiilor care au afectat o mare parte din teritoriul țării nostre se situează NIRO Investment Group care a suvenționat chiar în primele zile ale calamităților trimiterea în Moldova a unor ajutoare în valoare de 11.000 de Euro. Un camion de zece tone, plin cu îmbrăcăminte, încălțăminte, pături și alte produse necesare sinistraților a ajuns în județul Botoșani fiind distribuit cu ajutorul organelor locale şi a populaţiei.

Emulaţia existentă în zona complexului de magazine din perimetrul “Dragonul Roşu” din cadrul NIRO Investment Group a determinat şi reacţia colectivă a oamenilor de afaceri din marele complex comercial. Astfel, Comunitatea Oamenilor de Afaceri Chinezi din Complexul Comercial Dragonul Roşu şi Asociaţia Culturală a Kurzilor şi Oamenilor de Afaceri Kurzi din România au organizat o campanie pentru strângerea de ajutoare. Ambele comunități au primit un sprijin substanțial din partea NIRO Investment Group care a pus la dispoziție, zi și noapte, spații și personal ajutător în vederea colectării bunurilor. Comunitatea Oamenilor de Afaceri Chinezi împreună cu Crucea Roșie din sectorul 5 au trimis un transport cu bunuri populație sinistrate din Republica Moldova. Deasemeni, oamenii de afaceri kurzi împreună cu Crucea Roșie din România au expediat 5 camioane cu bunuri de primă necesitate pentru sinistrații din Botoșani și cei din Bacău.

În ambele acțiuni umanitare cele două comunitățile ale oamenilor de afaceri s-au bucurat de sprijinul conducerii și a personalului din cadrul NIRO Investment Group.

23 august în istoria românilor

Reporter: editura September - 14 - 2010 Comments Off on 23 august în istoria românilor

Motto: “Actul pe care l-am condus (…) a fost o încercare a mea de a salva suveranitatea României, prin încercarea tuturor şanselor, oricât de subţiri, care ne mai erau la îndemână” (fostul rege Mihai I)

23 august 1944 rămâne pentru România o dată controversată din punct de vedere al semnificaţiei politice, în contextul marilor încleştări din timpul celui de-al doilea război mondial. Pe de o parte, întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste a scurtat neîndoielnic durata războiului şi a înclinat decisiv balanţa în favoarea aliaţilor. Totuşi, conjuncture ulterioară a fost de aşa natură încât, după încheieerea războiului, România a rămas cu statutul de stat inamic învins.

După trei ani şi două luni de campanii militare împotriva URSS, care au dus armata română până în stepa din nordul Caucazului şi înapoi, Regele Mihai îşi dădea acordul pentru înlăturarea prin forță a mareşalului Antonescu şi trecerea României de partea Aliaților. În seara zilei de 23 august 1944, suveranul român a citit la radio o proclamaţie prin care anunţa lumii întregi modificãrile politice, formarea unui nou guvern, ieşirea din rãzboiul contra Naţiunilor Unite, şi alãturarea trupelor noastre coaliţiei antihitleriste. Proclamaţia regală anunţa că, “pentru salvarea ţării de la o catastrofă totală” exista ca singură soluţie “ieşirea noastră din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite. “România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.

Actul unui război câştigat, dar pierdut…

Ieşirea României din rãzboi a modificat balanţa de forţe a celor douã coaliţii aflate în luptã. Dupã eliberarea teritoriului, România a participat alãturi de armata sovieticã la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei si a unor zone din Austria, punând la dispoziţia Naţiunilor Unite peste 1 milion de soldaţi.

Dincolo de implicaţiile politice ale evenimentelor de la 23 august, armata română a jucat un rol determinant în desfăşurarea marii conflagraţii. Alături de noii aliaţi, militarii români au eliberat Transilvania şi au ajuns, luptând împotriva armatei germane, până la porţile Berlinului. Unul dintre obiectivele majore care au fost atinse prin întoarcerea armelor împotriva Germaniei a fost anularea Dictatului de la Viena, iar granita româno-sovieticã a fost restabilitã pe Prut, cum era la 28 iunie 1940.

În ciuda actului de la 23 august 1944, România a constituit, în ochii URSS, o pradă de război, iar în ochii aliaților apuseni, un stat duşman învins.

Armata românâ a acţionat decisiv şi a rezistat tuturor încercărilor de reacţie ale trupelor germane, în număr de 500.000 de militari, aflate pe teritoriul nostru. Întoarcerea armelor a fost bine coordonată şi deplină, armata română ţinând sub control întregul teritoriu al ţării şi ţinând deschise drumurile pentru Armata Roşie. Datorită României, frontul sovietic a avansat cu 600 km. în trei săptămâni, fără a întâmpina rezistenţă. Acţiunea României a obligat Wehrmachtul să evacueze, în doar 8 săptămâni, Bulgaria, Grecia, Albania, Macedonia, Serbia şi o parte a Bosniei. România a deschis, în acest fel, un “al patrulea front în Europa”.

România a scurtat durata războiului

Armata română a acţionat pe frontul de vest 244 de zile, cu 12-14 divizii plus corpul aerian. Între 23 august şi 25 octombrie 1944 a fost eliberat teritoriul naţional. După 21 septembrie 1944, Armatele 1 şi 4 române au luptat în Ungaria, apoi, de la 18 decembrie 1944 şi pînă la capitularea Germaniei, românii au luptat în Slovacia, Cehia, Moravia şi Austria cu 250.000 de oameni, pierzând 66.500 (27% din efective). Efortul românesc s-a concretizat în parcurgerea unui traseu de luptă de 1700 km. între Constanţa şi Praga, ocuparea a 3.831 localităţi, dintre care 53 de oraşe. Economic, efortul românesc de război a fost de 1,2 miliarde dolari (la valoarea din 1938). Toate aceste date demonstrează că ţara noastră putea fi considerată putere cobeligerantă şi era îndreptăţită la statutul de aliat. Dar nu l-a primit.

  • “Armata română a executat acest ordin de întoarcere a armelor împotriva Germaniei naziste. Şi a luptat timp de opt luni şi ceva, în partea a doua a războiului, pentru eliberarea Ardealului de Nord, a Ungariei, Cehoslovaciei. Am avut unităţi de artilerie şi tancuri şi infanterie care au luptat pînă la porţile Vienei” (general în rezervă Marin Badea Dragnea, fostul comandant al Corpului 38 de Armată din Banat, preşedintele Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război)

Amprenta influenţei franceze

Reporter: editura September - 14 - 2010 Comments Off on Amprenta influenţei franceze

Până în ziua de astăzi, se simt însemne în cultura şi comportamentul nostru, ce atestă influenţa unor culturi şi civilizaţii de-a lungul istoriei româneşti.

Rubrica noastră îşi propune să consemneze şi să aducă mărturii despre aportul valoric adus de diferite culturi la consolidarea unei structuri unitare a civilizaţiei româneşti.

România este o activă ţară francofonă, fără ca limba franceză să fi fost vreodată o limbă de comunicare largă, iar astăzi folosirea acestei limbi pare o extravaganţă, e drept, pozitivă. Pe ce se întemeiază această apartenenţă? Fără îndoială, încă din vemurile legendelor a existat în această parte de lume o prezenţă franceză, dacă ar fi să ne gîndim la un călător care consemnează printre primele date existente despre români, cum a fost părintele Gerard, la monahii cistercieni, fără îndoială măcar unii francezi, mănăstirile de la Igriş şi Cârţa ascultînd de abaţia de la Citeaux, la care putem adăuga prezenţa ordinelor cavalereşti. Milescu se afla în corespondenţă cu înalte feţe bisericeşti din Franţa pentru a lămuri probleme de dogmă, oşteni, negustori, călători din Franţa au călcat prin Principate, iar Despot Vodă deschidea Şcoala de la Cotnari, unde se învăţa şi franţuzeşte. Dar acestea erau doar întîmplări ale soartei, importante, dar, totuşi, întîmplări. Domniile fanariote, în toată nenorocirea lor, au avut rolul de a introduce reforme legislative şi administrative de inspiraţie franceză. Vodă Constantin Mavrocordat are meritul, încă nu pe deplin recunoscut, de a fi realizat o importantă aducere în contemporaneitate a sistemului legislativ. Ideile occidentale care circulă sunt aproape în totalitate de sorginte franceză şi ele pregătesc zona, alături de întreaga Europă, pentru preluarea torţei aprinse a Revoluţiei Franceze. Este momentul unei schimbări fără precedent a mentalităţilor şi instituţiilor. Această schimbare nu ar fi fost posibilă fără o puternică influenţă culturală, care s-a manifestat cu precădere prin circulaţia cărţilor şi prin reprezentaţiile teatrale. Momentul decisiv al prezenţei franceze în această parte a Europei a fost acela al campaniilor napoleoniene, al contactului direct al ofiţerilor francezi cu populaţia Europei răsăritene şi, paradoxal, al prezenţei armatei ruse în zonă, armată care lupta cu regimentele Împăratului, dar care adoptase cu entuziasm ideile noii Franţe. Ofiţerii ruşi convinşi de ideile Revoluţei Franceze au fondat primul ziar din Moldova, în limba franceză. Aceşti ofiţeri, mulţi dintre ei membri în lojile franc-masoneriei de influenţă franceză, au fost în strînsă legătură cu intelectualitatea nobiliară a locului, după cum marele poet Alexandr Puşkin conversa în limba franceză cu boierii din Basarabia proaspăt anexată la Rusia. Poetul, desigur, fusese exilat acolo pentru ideile sale ”franţuzeşti”. Chiar prin intermediari, Franţa era prezentă într-o lume avidă de idei noi, libertăţi şi un mod de a fi altfel decît cel greco-otoman. Deşi a pierdut războiul, Franţa a cîştigat pacea şi, mai cu seamă, minţile şi sufletele. Pînă la Revoluţia din 1848, primăvara popoarelor, influenţa franceză a crescut puternic, mai cu seamă ca urmare a ideilor care au animat Răscoala lui Horea, o mişcare iluministă manifestată în chip violent, ceea ce este ciudat, dar specific, şi a mişcării lui Tudor Vladimirescu. Oare sintagma “Patria este poporul şi nu tagma jefuitorilor” nu este un ecou simplu şi puternic al ideologiei revoluţionare franceze? Anul 1848 a fost pregătit de tinerii care au studiat în Franţa, de boierii şi tîrgoveţii luminaţi şi doritori de schimbarea lucrurilor, ca Dinicu Golescu. Revoluţia de la 1848, deşi neterminată, deşi înfrîntă, a condus către cea mai mare izbîndă a secolului, Unirea Principatelor. Oamenii luminaţi la şcolile franceze au ştiut şi au putut să comunice adevăruri simple, dar puternice, nu doar în mediul lor, ci cercurilor foarte largi de români, de la boieri la ţărani.

Dar această izbîndă nu ar fi fost suficientă, cu toate că era absolut necesară. A mai fost nevoie de o conjunctură favorabilă şi de un sprijin politic internaţional ferm şi eficient. Conjunctura a fost Războiul Crimeii, care a dus la crearea unei coaliţii cu totul excepţionale şi cu totul neaşteptate, anume că se aflau în aceeaşi tabără Anglia, Franţa, Imperiul Otoman, Sardinia, iar adversarul, Rusia, a fost înfrînt pe teren propriu. Toate puterile, din diferite motive, au acceptat formarea unui nou stat. Principatele Unite au devenit România prin voinţă şi sacrificii proprii, dar mereu Franţa a sprijinit cauza românilor. Interesant este faptul că noul stat, sub influenţa ideilor Revoluţiei Franceze, a adoptat cea mai libertară Constituţie europeană. Este interesant de amintit că acest tânăr stat european era prins într-un turbion de conspiraţii şi mişcări revoluţionare care urmăreau destrămarea sistemului imperial de control al continentului. Rusia, Turcia şi Austria erau ţinta acestor revoluţionari postrevoluţie, iar Principatele Unite erau sfâşiate intern de cele două tendinţe – una care dorea implicarea ţării în această aventură internaţionalistă şi o alta, care îşi dorea consolidarea statalităţii. Din această confruntare a rezultat abdicarea lui Cuza şi soluţia aducerii unui prinţ străin. Un prinţ care a devenit Regele Carol, cel care a ştiut să împace taberele şi să modernizeze România. În această perioadă, influenţa franceză nu mai este singura dominant, dar devine mult mai constructivă, reuşind să se împământenească, Cultura scrisă, artele, administraţia, justiţia sunt adaptate firesc cerinţelor epocii, iar metodele şi căile sunt precumpănitor franceze. Atât de franţuzeşti, încât, la începutul secolului, Nicolae Iorga, tânăr profesor universitar, a condus o mare manifestaţie studenţească pentru impunerea limbii române în discursurile parlamentare. În Parlamentul de la Bucureşti se vorbea doar în franţuzeşte!

Marele Război a adus dezastrul şi triumful. Dezastrul, provocat de lipsa armamentului promis şi mai cu seamă din pricina dezintegrării armatei ruse. Triumful, sprijinit pe contribuţia directă a Franţei la Victoria pe front a fost pecetluit de semnarea Păcii de la Trianon, unde vocea Franţei a fost hotărâtoare. Fără poziţia marelui prieten francez, jertfa sutelor de mii de soldaţi ţărani ar fi fost în zadar. Aşa cum Napoleon al III-lea a contribuit decisiv la apariţia statului românesc modern, Georges Clemenceau a susţinut şi apărat interesele României istovite, sângerânde, dar plină de speranţe. Practic, două momente covârşitoare în istoria poporului român s-au împlinit cu sprijinul direct al Franţei. Iar cel de a-l treilea, sincronizarea la lumea modernă, cea care a avut loc în perioada interbelică, datorează enorm culturii franceze. Înainte de toate, cultura scrisă. Bibliotecile personale ale intelectualilor români conţineau ultimele noutăţi editoriale de la Paris, muzica franceză, arta spectacolului, pictura, arhitectura, în general produsele spiritului erau puternic influenţate de cultura franceză, fără a fi îndatorate ei. A fost un moment fast şi roditor. Instituţii fundamentale au fost create sau modernizate după modelul francez, de la fiscalitate la sănătate, de la cercetarea sociologică la sistemul de învăţământ. Într-un fel, este firesc. Franţa era, în acel moment, cea mai mare putere europeană, economică şi intelectuală. Generaţii de tineri s-au format în universităţile Franţei, în vreme ce în România şi-a desfăşurat cu succes activitatea, decenii întregi, Misiunea Franceză. Cea care a deschis în toate oraşele ţării biblioteci şi centre de asistenţă economică. Rezultatul a fost formidabil. Astăzi, România se poate mândri cu o pleiadă impresionantă de mari intelectuali, artişti, savanţi care s-au format, măcar parţial, în Franţa. Şi tot Franţa a fost aceea care a acordat adăpost şi i-a propulsat în marea cultură universală. Lista românilor care datorează şi Franţei gloria lor este uluitoare, iar noi vom aminti doar cîteva nume – Ana de Noailles, Elena Vacaresco, Martha Bibescu, Brâncuşi, Enescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Henri Coandă, Traian Vuia, Victor Babeş, Emil Racoviţă, Virgil Constantin Gheorghiu, Mathyla Gyka, Ilarie Voronca sau Paul Celan. Lista este foarte lungă, aceste nume fiind între cele care răspund la prima chemare din memorie. Actori ca Elvira Popescu ori Yonell, cineaşti ca Jean Negulescu, pictori ca N. Grigorescu şi atât de mulţi oameni cu renume încît “se sparie gîndul” se adaugă acestei coloane a mândriei şi prieteniei care străbate istoria.

Dacă ar fi să facem ceea ce nu se face, am enumera efectele influenţei franceze asupra culturii şi civilizaţiei românilor. Bineînţeles că nu o vom face, dar vom încerca o apreciere românească asupra acestei influenţe, adică o aproximare.

Influenţa franceză nu a fost singura influenţă, dar a fost cea mai puternică şi cea mai eficientă. Acest lucru este cu atât mai demn de subliniat cu cât este evident că Franţa nu este un vecin al României şi niciodată această ţară nu a avut o acţiune sistematică şi interesată în acest proces de influenţare. Poate Franţa a avut un interes politic în cadrul procesului de echilibrare a puterii la nivel continental, în diferite momente istorice, dar acest fapt nu poate explica influenţa culturală şi de mentalitate exercitată într-o lungă şi sinuoasă perioadă de timp. La acasta adăugăm influenţa exercitată prin intermediari, ruşi sau greci, fără nici o atitudine activă a Franţei. Răspunsul ar putea fi şi acesta – datorită condiţiilor istorice care au făcut ca românii să fie izolaţi de mediul lor natural de cultură, cel european, aceştia au descoperit în această ţară marele prieten neprimejdios, care nu se află în vecinătatea apropiată. Au descoperit în această ţară o patrie a libertăţilor la care năzuiau şi tot în ea au aflat răspunsuri la întrebări pe care şi le puneau de multă vreme – cine suntem şi ce să facem ca să fim ceea ce suntem. Multă vreme, Franţa şi francezii au însemnat pentru români o cale de urmat pentru a reuşi să fie cu adevărat români. Acest lucru există în subconştientul public. Mai există. Istoria ne rezervă un viitor destul de încărcat şi cred că rolul Franţei în limpezirea lui nu s-a încheiat. Nu s-a încheiat, deoarece influenţa franceză asupra mentalului colectiv românesc continuă, deşi unii încearcă să nu observe.

Eugen Uricaru

Suveranitate perimată?

Reporter: editura September - 14 - 2010 Comments Off on Suveranitate perimată?

– evenimente comentate de reputaţi analişti

Când Jean Bodin publica, în 1576, tratatul său Despre Republică (De la République), Franța nu era defel o republică: nici în sensul comun azi, acela de stat lipsit de monarh, și nici în sensul clasic de Res Publica – cel pe care ilustrul umanist îl dădea conceptului și pe care și azi îl denotă în franceză noțiunea de republică. Sfâșiată de războiul civil între hughenoții calviniști și monarhia prea-catolică a dinastiei de Valois, Franța l-a obligat pe Bodin să înțeleagă în ce măsură este esențială o autoritate unică și indivizibilă care să pună ordine în stat. Fragmentarea societală pe care Evul Mediu o generase nu mai putea soluționa conflictele interne, ci dimpotrivă, le agrava, așa că Jean Bodin a elaborat doctrina capabilă să integreze într-un singur corp politic pe supuși și pe regele lor, și aceasta a fost noțiunea de suveranitate ca sursă a tuturor legilor și autoritate supremă în teritoriul delimitat de hotarele Franței.

Chiar dacă autoritatea monarhului ideal al lui Bodin era limitată de legile divine, ea se caracteriza înainte de toate prin faptul că era superioară oricărei alte autorități sau instituții omenești, funcționând în același cadru teritorial. Mai ciudat, totuși, oricât ar fi fost de suverană această autoritate, ea nu putea prin propria natură să afecteze nici dreptul de proprietate, și nici cutuma. Faptul că Bodin a înțeles că suveranitatea absolută nu are a fi o formă de absolutism samavolnic face ca acest corolar al unei îndelungate elaborări a conceptelor fondatoare ale statului modern să deschidă deopotrivă și calea unei înțelegeri postmoderne a acestor concepte.

În fapt, așa cum a dovedit cercetarea lui Ernst Kantorowicz, devenită celebră sub titlul de „Cele două trupuri ale regelui (“The King’s Two Bodies”, 1957), acest proces începe atunci când noțiunea însăși de trup al Mântuitorului se disjunge între corpus naturale, transmutată în împărtășanie, și corpus mysticum, corpul social al Bisericii. Această a doua noțiune, a unei instituții cu o esență mistică, dar cu o existență palpabilă în însăși structura ei organizată și organizatoare, se va transfera în timp asupra tuturor instituțiilor politice. Kantorowicz descrie cristalizarea doctrinei celor două corpuri ale regelui, el însuși ființă umană pieritoare, dar și instituție, așa cum a intuit-o atât de pregnant Shakespeare în drama “Richard al II-lea”, și cum o exprimă atât de lapidar formula bine știută prin care se proclamă în Franța deschiderea succesiunii regale: Le Roi est mort, vive le Roi. În memoria lui Jean Bodin, regretatul meu prieten, marele istoric Pierre Vidal-Naquet, îmi trimitea, pe 25 decembrie 1989, o telegramă pe care poștașul nostru francofon a afișat-o pe poarta casei: Le Roi est mort, vive la République!

Corpul politic dominant în Europa Occidentală a secolelor XVI –XVII vădește caracteristicile colectivității descrise de Kantorowicz: unitar în interiorul acelorași hotare, cu interese comune, și condus de o autoritate unică, Suveranul, cel care reprezintă interesul comun al Republicii. Indiferent dacă, în secolele următoare, regilor suverani le-a urmat poporul suveran sau câte un dictator cu puteri absolute, un partid politic, “Proletariatul” sau o juntă militară, acest corp politic, pe care de multă vreme îl numim Stat, se definește înainte de toate – în contrast cu autoritatea Papei sau a regilor din Evul Mediu – prin exercițiul neîngrădit al suveranității, în sensul de autoritate supremă într-un teritoriu dat.

Teoria lui Bodin se va materializa pe deplin în Pacea Westfalică și în sistemul politic care îi poartă numele. Anul 1648 inaugurează pentru Europa era statelor suverane, pe care nu o mai concurează nici un Sfânt Imperiu Roman, de orice nație va fi fost acesta. Olanda și Elveția sunt recunoscute ca state suverane, statelor germane li se recunoaște dreptul de a încheia alianțe în afara Imperiului, iar puterea temporală a Bisericii Catolice este definitiv scoasă din jocul puterilor europene (drept care papa Inocențiu ai X-lea condamnă tratatul ca “nul, vid, inechitabil, nedrept, damnabil, reprobabil, fără rost, fără sens și fără efecte în timp”).

Sistemul westfalic a progresat treptat, din secolul al XVII-lea până după jumătatea celui de-al XX-lea, când, prin procesul de decolonizare, putem spune că întregul glob pământesc s-a împărțit între aproape 200 de state suverane. Carta Națiunilor Unite consacră acest principiu prin articolul 2, care interzice orice atac împotriva independenței politice și a integrității teritoriale a statelor componente și restrânge drastic dreptul la intervenție. În dreptul internațional, conceptul de stat suveran se referă prioritar la această componentă exterioară a noțiunii, adică la interdicția ingerinței – echivalentul internațional al interdicției de încălcare a proprietății private. Doar că, exact în momentul acestui triumf, conceptul de suveranitate intra într-o criză dramatică.

În genere, cei care reflectează la aceste probleme fără a fi specialiști în drept sau în relații internaționale se gândesc la marile organizații internaționale ca surse ale îngrădirii suveranității statelor componente. Acest lucru e doar în parte adevărat, căci el nu reprezintă de fapt o îngrădire, ci cedarea benevolă a unora dintre componentele suveranității naționale către organisme supra-naționale: Prin Tratatul de la Maastricht, statele membre ale UE renunță de bună voie la moneda națională – care a reprezentat încă din Antichitatea greacă cel mai puternic și mai durabil simbol de suveranitate – în beneficiul monedei unice. Prin tratatul de la Washington, care a fondat Alianța Nord -Atlantică, statele membre transferă Consiliului NATO o parte din dreptul de decizie în materia cea mai sensibilă a suveranității – politicile de apărare și securitate, așa cum s-a întâmplat întotdeauna în istorie cu tratatele de alianță militară. Consiliul de Securitate al ONU este și el beneficiar al cedărilor de acest fel. Toate acestea sunt adevărate, dar au în comun, cum spuneam, particularitatea de a fi asumate de bunăvoie de statele semnatare. Adevărata criză se situează în altă parte, și anume acolo unde era aproape imposibil pentru bunicii și părinții noștri să accepte realitatea: în materie de drepturi ale omului. “Vin americanii” a rămas o iluzie nu doar fiindcă NATO a urmărit mereu doar limitarea, “containment”, a agresivității militante comuniste, ci și fiindcă această alianță de state suverane era confruntată cu alte state suverane, de la China și Cambodgia la Cuba.

Cuius regio, eius religio: vreme de mai bine de 70 de ani, asta a însemnat și că Germania nazistă a putut să aplice politica de persecuții rasiale fără ca vreo altă putere să intervină, și că Gulagul a putut prolifera din Siberia la minele de plumb din România sau la plantațiile de trestie de zahăr din Cuba, fără ca alte state suverane să intervină. Vreme de jumătate de secol, principiul non-ingerinței a împiedicat orice ingerință directă a democrațiilor occidentale acolo unde orice normă democratică era călcată în picioare, chiar dacă atrocitățile comise aici erau cunoscute și detestate de lumea liberă. Și azi, crize umanitare ca acelea din Africa sahariană nu pot fi în suficientă măsură stopate și din considerente de suveranitate a statelor care le provoacă.

Cu toate că, în 1948, marea majoritate a statelor lumii semnau Declarația Universală a Drepturilor Omului, prin care se angajau explicit să respecte peste 30 de drepturi individuale ale cetățenilor lor, documentul avea doar o valoare simbolică, fiind lipsit de sancțiuni. Declarația a reprezentat totuși un prim pas către instituirea unor obligații universale care afectau dreptul suveran al statelor în interiorul propriilor granițe. Ele au fost urmate de alte mecanisme de arbitraj, cum ar fi cele instituite prin Convenția contra Genocidului din 1948, sau prin Convenția Europeană pentru protejarea drepturlor omului și a libertăților fundamentale, din 1950. La jumătatea anilor ’60, Pactul Drepturilor Civile și Politice și cel asupra Drepturilor Economice și Sociale restrângeau din nou dreptul fiecărui stat semnatar în favoarea drepturilor individuale ale cetățenilor lor.

Din nou, însă, era vorba de cedări de bunăvoie ale unor segmente de suveranitate. Atunci, însă, când ele sunt dublate de o intervenție militară sau de proceduri judiciare cu consecințe penale, cum sunt cele ale Tribunalului Penal Internațional (pe care SUA, probabil cel mai important adversar al sistemului westfalic, refuză totuși să-l recunoască în numele principiului suveranității sale absolute). Încă din 1990, atât ONU, cât și alte organisme internaționale au asumat povara unor intervenții militare de menținere a păcii fără consimțământul statelor-țintă – în Irak, Bosnia, Kosovo, Somalia, Rwanda, Haiti, Cambogia, Liberia. Bombardamentele SUA din Irak, în decembrie 1999, sau a SUA în Irak, în 2003, nu au avut nici măcar aprobarea Consliului de Securitate.

Suveranitatea statelor este în asemenea măsură esențială pentru definirea modernității, încât realizăm cu mare dificultate că acest atribut a lipsit în istoria entităților statale de-a lungul multor milenii, și, vreme de secole măcar, a fost cu totul fragmentară și divizată – deci prea puțin corespunzătoare conceptului nostru actual de suveranitate, care nu admite decât relația univocă între națiune și suveranitatea acesteia. Pentru noi, statul se legitimează tocmai ca structură suverană, pe deplin și exclusiv stăpână a propriilor decizii. La origine însă, statul se legitima, dimpotrivă, printr-un principiu exterior sieși, adică prin faptul că nu era suveran: orașele-stat din Mesopotamia, Imperiul Bizantin sau Cruciații își revendicau legitimitatea de la o autoritate extra-teritorială prin excelență, adică extra-mundană. Oare e lumea de mâine, postmodernă, postcolonială, postcomunistă, va fi și o lume sortită Cruciadelor? Să nu uităm că acest termen, ca și opusul lui, axa răului, au revenit mult prea frecvent în discursul oficial american pentru a nu ne suscita întrebări cu privire la soarta lumii post-westfalice.

Zoe Petre

Marcarea sfârşitului celui de-al doilea război mondial

Reporter: editura September - 14 - 2010 Comments Off on Marcarea sfârşitului celui de-al doilea război mondial

Popoarele lumii sărbătoresc 65 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial. Prin semnarea, la 2 septembrie 1945, a actului de capitulare a Japoniei, s-a pus capăt celei mai cumplite tragedii din istoria omenirii. Este semnificativ faptul că războiul s-a sfârşit în Extremul Orient, exact acolo unde, de altfel ,şi izbucnise primul focar al conflictului mondial.

Scânteia celui de al doilea război mondial s-a aprins în septembrie 1931, după invazia Japoniei militariste în nord-estul Chinei. Transformând statul marionetă Manchu Huo, creat pe teritoriul ocupat, într-un cap de pod pentru continuarea agresiunii, Tokio a început, în 1937, escaladarea acţiunilor militare din China, extinzându-le apoi în Asia de sud-est şi Oceanul Pacific. Invazia japoneză s-a manifestat printr-o cruzime feroce, îndeosebi împotriva chinezilor care au rezistat cu curaj. Politica agresivă a militariştilor japonezi s-a realizat în cea mai strânsă cooperare cu Germania şi Italia – aliaţii Japoniei, prin pactul politic şi militar „Axa Berlin-Roma-Tokio”.

Guvernul sovietic s-a opus în mod activ extinderii focarului celui de al doilea război mondial în Extremul Orient. Ca răspuns la ocupaţia japoneză din Manciuria, a solicitat Ligii Naţiunilor să adopte sancţiuni eficiente împotriva agresorului. Şi URSS a fost gata să participe, cu forţe armate. Occidentul, însă, nu a sprijinit propunerile sovietice, alegând în Extremul Orient (ca şi în Europa) tactica acordării de concesii în faţa agresorilor, încercând să satisfacă apetitul Japoniei pe seama Chinei.

Japonia a atacat mişeleşte Statele Unite şi Marea Britanie, a ocupat posesiunile franceze şi olandeze din sud-estul Asiei. Tragedia de la Pearl Harbor, Coregidor şi Singapore, atacul asupra Ceylonului şi Insulelor Aleutine au demonstrat lăcomia nestăpânită şi planurile aventuriste, dar extrem de periculoase, ale militarismului japonez, mascat sub haina demagogiei despre „prosperitatea comună a Marii Asii de sud-est” .

În Uniunea Sovietică se ştia despre planurile agresive ale Japoniei împotriva ţării noastre. După cum aveau să declare mai târziu, la interogatorii, generalii japonezi prizonieri, statele lor majore pregăteau ocuparea a peste 40% din teritoriul sovietic. Numai forţa noastră de apărare a împiedicat Japonia să atace URSS. În aceste condiţii, din cauza ameninţării japoneze, eram nevoiţi ca în plină invazie germană să menţinem în Extremul Orient aproape 30% din forţele armate, care ar fi fost atât de utile pe frontul sovieto-german.

După atacul japonez asupra SUA şi Marii Britanii, aliaţii occidentali au solicitat în repetate rânduri Uniunii Sovietice să se angajeze în operaţiuni militare împotriva Japoniei, măcar prin punerea la dispoziţie a bazelor aeriene de pe teritoriul nostru. Dar în mijlocul luptelor împotriva invadatorilor germani ajunşi în adâncul Rusiei, ţara noastră nu-şi putea permite deschiderea unui al doilea front, în Orient. Abia la Conferinţa de la Teheran, din 1943, în urma solicitărilor insistente ale delegaţiilor americane şi britanice, partea sovietică a căzut de acord să intre în războiul din Extremul Orient, după încheierea acţiunilor militare pe frontul sovieto-german. Acest lucru a fost confirmat şi la Conferinţa de la Yalta, între Uniunea Sovietică, SUA şi Marea Britanie, din 1945.

Fiind de acord cu o eventuală angajare în acţiunile militare împotriva Japoniei, guvernul sovietic a pornit de la faptul că o pace trainică postbelică ar fi imposibilă în condiţiile în care înfrângerea militarismului japonez n-ar fi fost dusă până la capăt. Atât timp cât la frontierele noastre avea să existe un focar de agresiune, Uniunea Sovietică nu putea considera că securitatea sa este garantată. Erau prea vii în memoria poporului nostru acţiunile antiruseşti şi antisovietice ale japonezilor, atacul fără motiv de la Port Arthur, din 1904, ocupaţia din Extremul Orient rus din anii Războiului civil, provocările armate ale militariştilor de la lacul Hasan, din 1938, şi Halhin Gol, din 1939, actele ostile ale japonezilor pe uscat şi pe mare în timpul invaziei germane, ajutorul dat fasciştilor germani, inclusiv prin livrarea de materii prime strategice, afectarea transportului maritim sovietic, transmiterea de informaţii cu caracter de spionaj.

În anii 1944-1945, cel de al doilea război mondial era în plină desfăşurare în Extremul Orient. Trupele japoneze ocupaseră o parte considerabilă din China şi Asia de sud-est, unde se desfăşurau lupte intense. În această luptă eroică, poporul chinez imobilizase aproximativ o treime a forţelor armate japoneze. În acelaşi timp, după înfrângerea suferită de flota japoneză în octombrie 1944, pierderea de către japonezi a numeroase baze de pe insule, aliaţii occidentali deţineau cu siguranţă iniţiativa militară în teatrul de război din Pacific, ceea ce le-a permis să exercite o blocadă dură asupra insulelor japoneze dinspre ocean.

Cu toate acestea, Tokio nu se gândea la încetarea ostilităţilor, bazându-se pe armata sa de mai multe milioane de ostaşi. Comandamentul nipon era chiar dispus să folosească arma biologică. Apreciind perspectivele unui asalt al Japoniei, Statele Unite luau în considerare posibilitatea continuării ostilităţilor până la sfârşitul anului 1946 şi chiar 1947, prognozându-şi pierderile la aproximativ 1 milion de persoane (iar britanicii la circa 0,5 milioane de persoane), presupunând că în acest caz pierderile părţii japoneze ar fi atins cifra de 20 de milioane de oameni.

În războiul din Pacific şi Asia de sud-est, situaţia intrase în mare impas. Nici aliaţii occidentali, nici japonezii – în pofida tuturor forţelor de luptă implicate de ei în această perioadă – nu puteau găsi o cale destul de rapidă să iasă fără pierderi mari din situaţia militar-strategică creată. Carnagiul celui de-al doilea război mondial părea să dureze la nesfârşit.

Conducerea sovietică a trebuit să ia, în aceste condiţii, o decizie responsabilă. Ţara noastră a intrat în război cu Japonia, după un conflict sângeros şi distrugător cu Germania, atunci când rănile provocate de acesta încă nu se vindecaseră. Datorită circumstanţelor geopolitice, în faţa trupelor noastre se afla cea mai puternică grupare manciuriană (Armata Kwantung), care număra peste 1 milion de militari. Aceste trupe ar fi putut fi susţinute de numeroasele rezerve din insulele nipone şi din Coreea. Cu acestea, urmau să se dea lupte grele.

Bombardamentele nucleare americane de la Hiroshima – 6 august – şi Nagasaki – 8 august 1945 nu i-au înfrânt pe japonezi, deşi numărul victimelor era de aproape o jumătate de milion de oameni. Conducerea de la Tokyo nu a considerat ca iminentă capitularea, mizând pe posibilitatea unor manevre politice. În cercurile militare se considera că Hiroshima si Nagasaki nu au suferit „mai mult” decât alte oraşe japoneze, şi, prin urmare, rezistenţa poate continua. Este semnificativ faptul că premierul britanic W. Churchill, de asemenea, a afirmat că „ar fi o greşeală să se presupună că bomba atomică a decis soarta Japoniei”.

Totuşi, fidelă datoriei de aliat, la 9 august 1945, URSS a intrat în război cu Japonia, după denunţarea prealabilă a Pactului de Neutralitate cu Japonia, în deplină conformitate cu clauzele acestuia. Armata Kwantung a fost izolată de Japonia şi de forţele sale de expediţie din China, după care a fost înfrântă şi capturată. Prin lupte grele, trupele sovietice au eliberat China de Nord-Est şi Coreea de Nord, sudul Sahalinului şi Insulele Kurile. Situaţia militar-strategică din Extremul Orient s-a schimbat radical în favoarea aliaţilor.

Intrarea Uniunii Sovietice în războiul împotriva Japoniei a fost un eveniment extrem de important, care a grăbit considerabil sfârşitul ostilităţilor din Extremul Orient şi al celui de-al doilea război mondial în general. La 9 august 1945, la reuniunea de urgenţă a Consiliului Suprem pentru conducerea războiului, prim-ministrul japonez Suzuki a declarat: „Intrarea, în această dimineaţă, în război a Uniunii Sovietice ne pune definitiv într-o situaţie fără ieşire şi face imposibilă continuarea războiului”. Luptele soldaţilor noştri cu japonezii, uneori extrem de crâncene, au continuat, dar sfârşitul războiului era previzibil – la 2 septembrie 1945 a fost semnat actul de capitulare a Japoniei. Al doilea război mondial se sfârşise.

Anul 1945 a intrat în istorie ca anul Marii Victorii asupra forţelor fascismului şi militarismului. Aceasta a pus capăt încercărilor sângeroase de reîmpărţire a lumii de către puterile agresive, de subjugare a omenirii, concepţiile politico-filozofice antiumane bazate pe ură şi lăcomie. Această victorie a fost obţinută cu eforturile uriaşe ale URSS, SUA, China şi altor state aliate, cu preţul unor sacrificii şi privaţiuni nemaiîntâlnite. Ea a devenit un punct de reper în evoluţia civilizaţiei moderne, a creat premisele pentru dezvoltarea sa accelerată şi democratică, pentru eliberarea naţională şi renaşterea socială a popoarelor.

În Extremul Orient a fost lichidat focarul de agresiune şi de război care ameninţa stabilitatea şi securitatea globală. Schimbări profunde au avut loc şi în peisajul politic din zona Asia-Pacific: marea Chină s-a eliberat de invadatorii străini care o sfâşiau, Vietnamul, Indonezia, Coreea, Birmania şi alte ţări din regiune au pornit pe calea eliberării. Poporul japonez s-a eliberat de sub jugul militarismului, intrând într-o nouă etapă de dezvoltare socio-politică. Victoria asupra Japoniei a făcut posibilă revenirea în componenţa Rusiei a teritoriilor din Extremul Orient care îi fuseseră smulse anterior. Dreptatea istorică a triumfat.

Pentru a nu permite, însă, repetarea trecutului cumplit, trebuie să păstrăm în memorie lecţiile celui de al doilea război mondial, încheiat în Extremul Orient cu 65 de ani în urmă. Popoarele iubitoare de pace trebuie să fie unite în faţa provocărilor cu care se confruntă. Nu putem permite renaşterea ideologiilor antiumane, ambiţiile hegemonice, agresive, zămislite pe ura de rasă, etnică sau confesională. Trecutul ne avertizează asupra indiferenţei faţă de nedreptate, fărădelege, violenţă, asupra lipsei de fermitate în lupta împotriva răului. Sunt absolut intolerabile încercările de a face apologie sau de a-i reabilita pe cei ce s-au făcut vinovaţi de tragedia mondială a secolului XX, de deviere a orientărilor morale privind evaluarea caracterului şi bilanţului acestei tragedii. Altfel, nu vom putea să apărăm ordinea mondială actuală, bazată pe o nouă cultură a relaţiilor internaţionale, care nu admite repetarea unor războaie, fie ele adevărate sau „reci”.

De acest lucru ar trebui să ne amintim cu ocazia aniversării sfârşitului celui de-al doilea război mondial şi a Victoriei din Extremul Orient.

Alexander CHURILIN

Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Federaţiei Ruse în România

“Caietele Revoluţiei”

Reporter: editura September - 14 - 2010 Comments Off on “Caietele Revoluţiei”

Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989 are o activitate temeinică, absolut necesară şi onestă, consacrată fixării în istorie a unuia dintre cele mai importante evenimente din existenţa modernă a poporului român. O activitate multiformă, riguros ştiinţifică şi care se ţine departe de vacarmul, senzaţionalismul, scenarita şi mistificările care nu contenesc să forţeze parazitarea faptului istoric şi împingerea dezbaterii în mocirla politicianismului clipei.

În această idee se realizează şi publicaţia Institututlui, numită “Caietele Revoluţiei”, care are la activ câteva zeci de numere. În perioada aniversară a celor două decenii de la faptul istoric din 1989 şi răstimpul ce a urmat (dar a fost tot Revoluţie), publicaţia şi-a sporit consistenţa, şi-a extins aria de cercetare, şi-a îmbogăţit zestrea pentru istorie.

O iniţiativă salutară este inaugurarea unei suite de dezbateri pe tema anului revoluţionar – şi el – 1990, dezbateri ale căror stenograme sunt reproduse integral în paginile “Caietelor Revoluţiei”. Într-una din intervenţiile sale la aceste dezbateri, directorul general al Institutului, Claudiu Iordache, spune: “Dacă Revoluţia Română a avut protagoniştii ei, pe mulţi dintre ei îi găsiţi aici, la Institutul Revoluţiei Române din Decembrie 1989. Cei care au condus Revoluţia la Timişoara, la Arad, la Braşov, la Sibiu, la Bucureşti şi în alte oraşe sunt în această sală. Unde ar putea fi găsite surse mai veridice pentru un nou demers care, oricum, a întârziat 20 de ani?” Iar directorul general adjunct al Institutului, prof. univ. dr. Ion Calafeteanu, jalona câteva momente ale Revoluţiei, din anul 1990, care aveau să fie obiectul dezbaterilor: Timişoara de după 1989, 12 ianuarie – încercarea de a întoarce cursul Revoluţiei, martie – Târgu Mureş, Piaţa Universităţii şi 13-15 mai, alegerile de la 20 mai, căderea guvernului Roman în septembrie etc.

Caietele Revoluţiei” se referă, de asemenea, la cărţile, bune sau rele, consacrate evenimentului, între care şi prima carte temeinică şi onestă asupra Revoluţiei, datorată lui Aurel Perva şi Carol Roman, a cărei prezentare, în revistă, o reproducem alăturat.

Caietele Revoluţiei” sunt un fapt singular şi obligatoriu în presa românească de azi.

C. V.

Mitropolitul Andrei Şaguna

Reporter: Adrian Paradovschi September - 14 - 2010 Comments Off on Mitropolitul Andrei Şaguna

Ne reamintim cu evlavie și respect, de această înaltă personalitate, la trecerea a 200 de ani de la naşterea mitropolitului Andrei Şaguna (1808-1873), care, prin tot ce a cutezat în apărarea credinţei strămoşeşti ortodoxe şi ridicarea culturală a românilor, a fost, în egală măsură, expresia timpului său; prin întreaga sa operă religioasă, politică şi cărturărească, a anticipat unirea şi propăşirea prin cultură şi credinţă a poporului român.

Ideile sale despre istorie, filosofie naţională, religie sau societate continuă să aibe o mare actualitate, spiritul șagunist a rămas veşnic printre noi.

Mitropolitul şi-a fixat drept idealuri ale luptei sale şi întregii vieţi libertatea naţională şi libertatea credinţei ortodoxe, ambele înăbuşite atât în vremea sa, cât şi în multe alte momente de restrişte de atunci şi până în zilele noastre. El era conştient că un popor nu poate fi liber şi nu poate evolua decât prin credinţă şi cultură. Şaguna spunea că doreşte ca „pe Românii ardeleni din adâncul lor somn să-i deştept şi cu voie către tot ce este adevărat, plăcut şi bun să-i trag”. Prin aceasta, marele tribun se exprima în sprijinul eforturilor ce avea să le facă pentru scoaterea poporului român transilvănean din greaua robie politică, socială şi spirituală la care era supus ca naţie „inferioară”, fără nici un drept politic, economic sau cultural, în propria ţară. Odată cu venirea sa în ţară şi alegerea în fruntea creştinătăţii ortodoxe române din Ardeal, Andrei Şaguna a preluat de fapt cârma naţiunii sale din Imperiul Habsburgic şi a făcut totul pentru ea ca părinte spiritual şi conducător politic.

Credincios idealului „că numai luminându-ne profund, putem să fim liberi”, măreţul spirit Şaguna a izbutit, printr-o tenacitate de neegalat şi o impresionantă diplomaţie, să trezească şi să susţină credinţa ortodoxă în lupta pentru recunoaşterea ei şi pentru drepturile ei egale cu religia unită greco-catolică, dar şi cu tendinţele hegemoniste ale ortodoxiei sârbeşti, înfiinţând multe şcoli confesionale, ca Seminarul din Sibiu, reînviind Mitropolia Transilvaniei şi obţinând autonomia ei (în fapt autocefalia), elaborând apoi Statutul acesteia (Statutul lui Şaguna) şi înfiinţând o tipografie eparhială la Sibiu(cea mai veche din ţară, existentă şi azi). S-a angajat, în paralel la o impresionantă muncă de renaştere culturală. A înfiinţat primele gimnazii româneşti la Braşov şi Brad şi şcoli primare româneşti în cele mai îndepărtate unghere ale Transilvaniei, la care se adaugă înfiinţarea unor biblioteci de carte românească, contribuind prin toate acestea, printr-o muncă epuizantă de zi cu zi, la emanciparea naţiei sale de sub tirania Imperiului austro-ungar. A fost fondatorul şi primul preşedinte al ”Asociaţiunii Transilvane pentru literatura română şi cultura poporului român”(ASTRA), cea mai veche organizaţie neguvernamentală din ţară, activă din Epoca şaguniană şi până în prezent.

Cel care a dat numele său epocii în care a trăit, s-a născut în ajunul Crăciunului anului 1808, în bogata şi influenta colonie aromânească din Miskolcz (Ungaria), rădăcinile familiei sale fiind în zona vestitei localităţi aromâneşti Moscopole (Albania). La botez a primit numele Anastasie şi mai târziu, la trecerea în cinul monahal, numele Apostolului Creştinismului Românesc – Andrei.

Cel despre care se credea că a fost ”trimis de providenţă” (Gh. Bariţiu) a iniţiat şi realizat un eficient program socio-cultural care viza starea materială şi morală a naţiunii române, plasând în centrul acestei ample şi istorice acţiuni, Biserica. Din hotărârea lui (24 aprilie 1852) fiecare obşte bisericească şi-a făcut şcoală iar fiecare preot era şi învăţător sau profesor, astfel că până în anul 1865 ”numărul şcoalelor poporale ortodoxe române din Ardeal s-a sporit cu 339”, iar în Sinodul din 1850, condus de el, s-a cerul înfiinţarea primei universităţi româneşti din Transilvania.

Andrei Şaguna este fondatorul şi primul conducător al ziarului ”Telegraful român” şi cel care a înfiinţat în 1850 o tipografie în care s-au publicat mii de cărţi (abecedare româneşti, manuale şi lucrări bisericeşti).

Poate că mai presus de multe altele, Mitropolitul Andrei Şaguna a realizat o reforma democratică sinodală, concepând şi punând în aplicare Statutul Organic, pe drept cuvânt numit ”şagunian”. Cu ajutorul şi sub îndrumarea Mitropolitului Andrei Şaguna s-au ridicat biserici ortodoxe în numeroase localităţi din Transilvania. A ctitorit Institutul Teologic – Pedagogic şi a tipărit ”cea dintâi biblie a poporului românesc întreg” – Biblia lui Şaguna. Membru de onoare al Academiei Române, Andrei Şaguna, ca un ”Mesia al ardelenilor”, ”a lovit în stâncă şi a deschis pe seama poporului său izvorul culturii intelectuale” (Iacob Ronnicher – conducătorul saşilor).

Astăzi, la 137 de ani de la dispariție, rămășițele sale pământești aflându-se la Mausoleul de la Răşinari, constatăm cât adevăr stă în spusele lui Gh. Bariţiu: ” Şaguna a tras în viaţa sa un plan atât de larg şi măreţ, încât succesorii săi au să lucreze cel puţin 100 de ani ca să-l vadă realizat întreg”.

Închinându-şi întreaga activitate şi viaţă apărării ortodoxiei şi drepturilor naţionale ale românilor transilvăneni, Andrei Şaguna, preşedintele Adunării Naţionale de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj a influenţat în mod hotărâtor istoria Transilvaniei, întruchipând, ”cea mai desăvârşită personificare a ideii de unitate naţională” (Ioan Lupaş).

Prof.univ.dr. Aurel Papari

Liderii comunităţii îşi spun păsul

Reporter: Adrian Paradovschi September - 14 - 2010 Comments Off on Liderii comunităţii îşi spun păsul

Liderii comunităţii româneşti din Timocul sârbesc, reuniţi în cadrul lucrarilor Universităţii de Vară de la Izvorul Mureşului, au avertizat autorităţile de la Bucureşti că, dacă nu vor fi sprijiniţi cu o strategie coerentă, există riscul să-şi piardă identitatea.

Preşedintele Partidului Democrat al Românilor din Serbia, Predrag Balasevici*, a declarat că „este un adevărat miracol că fără şcoală şi biserică românii din Timocul sârbesc încă îşi mai vorbesc limba”. Balasevic a subliniat, însă, că dacă nu se vor înfiinţa şcoli în limba română, există marele pericol ca românii să-şi piardă identitatea. „Nu avem şcoli, nu am avut niciodată, mass-media în limba română – nu există sau ce există nu e suficientă – iar când este vorba de biserică, este o problemă mare. Este un pericol mare să ne pierdem identitatea, limba, pentru că tinerii pleacă din sat se duc la oraş, termină facultăţi, se duc în afara Serbiei şi ei nu mai vorbesc limba în casă.  Dacă nu introducem repede limba în şcoală, există un pericol mare să pierdem ceea ce am păstrat sute de ani; şi când se pierde limba, se pierde şi identitatea”. El a explicat că este nevoie de presă, în special radio şi tv, pentru ca informaţiile în limba română să ajungă la românii din Timoc, mai ales că aceştia nu ştiu să citească în limb română. „Românii din zonă nu ştiu să citească, iar cărţile care ne sunt aduse nu sunt de mare folos. Foarte puţine se ştiu despre România despre istoria românilor şi, din cauza asta, conştiinţa este la pământ. Zona este foarte mare, sunt 154 de sate pur româneşti, alte 46 de localităţi mixte şi nu e uşor să ajungi în fiecare sat, comună, să se afle informaţii despre activităţile noastre, mai ales când nu ai mass media”, a mai spus Pedrag Balasevici.

Prezent la dezbateri, Duşan Pârvulovici, directorul Federaţiei Române din Serbia, a spus că situaţia românilor din Serbia „este, poate, mai grea ca în 1990”. El a vorbit despre situaţia bisericii din Mălainiţa, unde a existat o decizie suspendată de demolare a bisericii, iar ctitorul ei, preotul Boian Alexandrovici, a fost condamnat la închisoare, cu suspendare. Jurj Zavişa, preşedintele Asociaţiei „Ariadnae Filum”, a subliniat că România trebuie să elaboreze urgent o strategie pentru minoritatea română din Serbia, pentru că altfel, aceasta va dispărea. „Dacă România nu depune urgent o strategie pentru minoritatea românească din Serbia, noi vom dispărea. Trăim în secolul XXI, când nu putem să ne păstrăm identitatea noastră românească numai în casă. Dacă un tânăr român vrea să vorbească despre teme europene cu un alt tânăr, trebuie să vorbească în sârbă, pentru că nu poate să se exprime în limba arhaică românească”, a spus Jurj Zavişa.

Vicepreşedintele Partidului Democrat al Românilor din Serbia, Dragan Demici, a amintit despre situaţiile extrem de delicate prin care au trecut românii timoceni în acest an, când aproximativ 300 de persoane au fost anchetate pentru că se aflau pe listele unui partid românesc. Dragan Demici, el însuşi anchetat, le-a spus participanţilor Universităţii de Vară de la Izvorul Mureşului că românii din Timoc sunt loiali Serbiei, nu sunt împotriva sârbilor, ci doar îşi cer drepturile.
El a apreciat prezenţa în Timoc a preşedintelui României, Traian Băsescu, acesta fiind singurul preşedinte român care a vizitat Timocul, şi a ministrului din Externe, Theodor Baconschi, precizând: „România ne păzeşte şi se uită la neamul ei”. (Romanian Global News)

  • „România ne păzeşte şi se uită la neamul ei…”

*Predrag Balasevic a primit din partea revistei „Balcanii şi Europa” premiul „Vocaţia Justiţiei Sociale”, în anul 2002

Trai pe vătrai, neneacă…

Reporter: editura September - 14 - 2010 Comments Off on Trai pe vătrai, neneacă…

Într-o clădire publică de la marginea Bucureștiului. Mai mulți tineri, bine dispuși, înfloritori ca aspect s-au așezat la rând, alături de alții, poate ceva mai în vârstă, și ei, prosperi. Primul, cel din față, cere pe un ton semi-agresiv: ”Azi vreau să-mi dați friptură de pui, auzi bă, bine rumenită, că așa stă scris la lege…Ahaa… e bună!”

Cel din urma sa, pe un ton amenințător: “Mai demult am avut noi un întăritor, un medicament, ceva…Ahaa, văz că mi l-ați pregătit. Bine… mai vorbim noi.”

Unul mai mititel, deasemeni bine dispus: ”Unde e aparatul medical de extensie pentru mine, văd că nu vă mișcați. Ce naiba! Ahaa, ăsta e…Vă rog să mi-l montați de urgență că altfel schimb placa…”

Unul cu barbă, prospăt pomădat a insistat: “Corzile astea pentru vioară nu fac doi bani, sunt nașpa. Vreau Pirastro, d-alea bune.”

La Neamț, Suceava, Botoşani dialoguri într-un registru umil. O femeie cu un copil în brațe, udă leoarcă: “Măcar apă să ne fi adus. Ce să facem noi cu pantofii cu toc, Doamne ferește!”

Un bătrânel negru la față de supărare: “În afară de o pungă de zahăr și puțină făină nu aveți nimic pentru noi, că murim de foame…”

O bătrânică, după ce a trecut prin noroaiele din propria curte: “Văd că nu ne dați scândurile promise ca să ne mai dregem și noi nenorocirea.”

Un copil plâns smiorcâindu-se: “Nene, eu vreau înapoi bicicleta mea pe care mi-au luat-o apele… și pe Miți, pisicuța.”

Două rânduri de dialoguri din două zone și medii diferite. În primul caz, penitenciarul Jilava, statul are obligații și… se achită de ele. Beneficiarii trebuiesc satisfăcuți: 28.192 de deținuții pentru întreținerea cărora statul, în bugetul său de criză, trebuie să cheltuiască lunar aproximativ 16,5 milioane de euro. Printre aceștia: 6.166 de persoane acuzate de omor, 1.790 sunt violatori și altă lume de aceiași specie: tâlhari, hoți, jefuitori, drogați, proxeneți. Pentru fiecare dintre aceștia statul român cheltuiește câte 2.486 de lei lunar. Un calcul arată că numai pentru cei 8.280 de criminali și violatori din pușcării se suportă o cheltuială anuală de 58,8 milioane de euro. Și cum pofta vine mâncând a mai apărut o revendicare: plata plicurilor și timbrelor pentru corespondența tâlharilor săraci cărora ar trebui să li se dea și haine, conform unei legi în pregăire guvernamentale.

Cât despre cel de-al doilea rând de dialoguri din Moldova urgisită de ape, lucrurile sunt jalnice. Ajutoarele de la stat, atâtea câte ajung, sunt insuficiente, iar donațiile publice, de asemeni atâtea câte sunt, cine știe unde mai ajung.

Ce ar fi să ne gândim mai atent la construcția de canale, de șosele, de autostrăzi, de mari construcții. Toți pușcăriașii să fie obligați, nu rugați, să muncească și încă din greu. Să-și câștige existența! Modelul american din timpul crizei din anii 1930 constituie o experiență și un precedent valoros. În acest cadru și-ar avea locul și formația “Jilava Band” compusă dint-un condamnat pentru tâlharie, unul pentru furt, unul pentru înșelăciune, unul pentru trafic de droguri și unul pentru omor interpretează cu success cântecele din folclorul autohton și se simt bine alături de ai lor. Ei se simt bine ocrotiți de legislația internațională. În acest caz ar trebui poate de adăugat la repertoriu și stravechiul cântec patriotic :”Noi suntem mândria țării.”

Să ne mai mirăm că unii sinistrați jinduiesc la viața celor de la Jilava?!

Carol Roman

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult