4
November , 2017
Saturday

Reverberaţii

Amprenta influenţei franceze

Reporter: editura September - 14 - 2010

Până în ziua de astăzi, se simt însemne în cultura şi comportamentul nostru, ce atestă influenţa unor culturi şi civilizaţii de-a lungul istoriei româneşti.

Rubrica noastră îşi propune să consemneze şi să aducă mărturii despre aportul valoric adus de diferite culturi la consolidarea unei structuri unitare a civilizaţiei româneşti.

România este o activă ţară francofonă, fără ca limba franceză să fi fost vreodată o limbă de comunicare largă, iar astăzi folosirea acestei limbi pare o extravaganţă, e drept, pozitivă. Pe ce se întemeiază această apartenenţă? Fără îndoială, încă din vemurile legendelor a existat în această parte de lume o prezenţă franceză, dacă ar fi să ne gîndim la un călător care consemnează printre primele date existente despre români, cum a fost părintele Gerard, la monahii cistercieni, fără îndoială măcar unii francezi, mănăstirile de la Igriş şi Cârţa ascultînd de abaţia de la Citeaux, la care putem adăuga prezenţa ordinelor cavalereşti. Milescu se afla în corespondenţă cu înalte feţe bisericeşti din Franţa pentru a lămuri probleme de dogmă, oşteni, negustori, călători din Franţa au călcat prin Principate, iar Despot Vodă deschidea Şcoala de la Cotnari, unde se învăţa şi franţuzeşte. Dar acestea erau doar întîmplări ale soartei, importante, dar, totuşi, întîmplări. Domniile fanariote, în toată nenorocirea lor, au avut rolul de a introduce reforme legislative şi administrative de inspiraţie franceză. Vodă Constantin Mavrocordat are meritul, încă nu pe deplin recunoscut, de a fi realizat o importantă aducere în contemporaneitate a sistemului legislativ. Ideile occidentale care circulă sunt aproape în totalitate de sorginte franceză şi ele pregătesc zona, alături de întreaga Europă, pentru preluarea torţei aprinse a Revoluţiei Franceze. Este momentul unei schimbări fără precedent a mentalităţilor şi instituţiilor. Această schimbare nu ar fi fost posibilă fără o puternică influenţă culturală, care s-a manifestat cu precădere prin circulaţia cărţilor şi prin reprezentaţiile teatrale. Momentul decisiv al prezenţei franceze în această parte a Europei a fost acela al campaniilor napoleoniene, al contactului direct al ofiţerilor francezi cu populaţia Europei răsăritene şi, paradoxal, al prezenţei armatei ruse în zonă, armată care lupta cu regimentele Împăratului, dar care adoptase cu entuziasm ideile noii Franţe. Ofiţerii ruşi convinşi de ideile Revoluţei Franceze au fondat primul ziar din Moldova, în limba franceză. Aceşti ofiţeri, mulţi dintre ei membri în lojile franc-masoneriei de influenţă franceză, au fost în strînsă legătură cu intelectualitatea nobiliară a locului, după cum marele poet Alexandr Puşkin conversa în limba franceză cu boierii din Basarabia proaspăt anexată la Rusia. Poetul, desigur, fusese exilat acolo pentru ideile sale ”franţuzeşti”. Chiar prin intermediari, Franţa era prezentă într-o lume avidă de idei noi, libertăţi şi un mod de a fi altfel decît cel greco-otoman. Deşi a pierdut războiul, Franţa a cîştigat pacea şi, mai cu seamă, minţile şi sufletele. Pînă la Revoluţia din 1848, primăvara popoarelor, influenţa franceză a crescut puternic, mai cu seamă ca urmare a ideilor care au animat Răscoala lui Horea, o mişcare iluministă manifestată în chip violent, ceea ce este ciudat, dar specific, şi a mişcării lui Tudor Vladimirescu. Oare sintagma “Patria este poporul şi nu tagma jefuitorilor” nu este un ecou simplu şi puternic al ideologiei revoluţionare franceze? Anul 1848 a fost pregătit de tinerii care au studiat în Franţa, de boierii şi tîrgoveţii luminaţi şi doritori de schimbarea lucrurilor, ca Dinicu Golescu. Revoluţia de la 1848, deşi neterminată, deşi înfrîntă, a condus către cea mai mare izbîndă a secolului, Unirea Principatelor. Oamenii luminaţi la şcolile franceze au ştiut şi au putut să comunice adevăruri simple, dar puternice, nu doar în mediul lor, ci cercurilor foarte largi de români, de la boieri la ţărani.

Dar această izbîndă nu ar fi fost suficientă, cu toate că era absolut necesară. A mai fost nevoie de o conjunctură favorabilă şi de un sprijin politic internaţional ferm şi eficient. Conjunctura a fost Războiul Crimeii, care a dus la crearea unei coaliţii cu totul excepţionale şi cu totul neaşteptate, anume că se aflau în aceeaşi tabără Anglia, Franţa, Imperiul Otoman, Sardinia, iar adversarul, Rusia, a fost înfrînt pe teren propriu. Toate puterile, din diferite motive, au acceptat formarea unui nou stat. Principatele Unite au devenit România prin voinţă şi sacrificii proprii, dar mereu Franţa a sprijinit cauza românilor. Interesant este faptul că noul stat, sub influenţa ideilor Revoluţiei Franceze, a adoptat cea mai libertară Constituţie europeană. Este interesant de amintit că acest tânăr stat european era prins într-un turbion de conspiraţii şi mişcări revoluţionare care urmăreau destrămarea sistemului imperial de control al continentului. Rusia, Turcia şi Austria erau ţinta acestor revoluţionari postrevoluţie, iar Principatele Unite erau sfâşiate intern de cele două tendinţe – una care dorea implicarea ţării în această aventură internaţionalistă şi o alta, care îşi dorea consolidarea statalităţii. Din această confruntare a rezultat abdicarea lui Cuza şi soluţia aducerii unui prinţ străin. Un prinţ care a devenit Regele Carol, cel care a ştiut să împace taberele şi să modernizeze România. În această perioadă, influenţa franceză nu mai este singura dominant, dar devine mult mai constructivă, reuşind să se împământenească, Cultura scrisă, artele, administraţia, justiţia sunt adaptate firesc cerinţelor epocii, iar metodele şi căile sunt precumpănitor franceze. Atât de franţuzeşti, încât, la începutul secolului, Nicolae Iorga, tânăr profesor universitar, a condus o mare manifestaţie studenţească pentru impunerea limbii române în discursurile parlamentare. În Parlamentul de la Bucureşti se vorbea doar în franţuzeşte!

Marele Război a adus dezastrul şi triumful. Dezastrul, provocat de lipsa armamentului promis şi mai cu seamă din pricina dezintegrării armatei ruse. Triumful, sprijinit pe contribuţia directă a Franţei la Victoria pe front a fost pecetluit de semnarea Păcii de la Trianon, unde vocea Franţei a fost hotărâtoare. Fără poziţia marelui prieten francez, jertfa sutelor de mii de soldaţi ţărani ar fi fost în zadar. Aşa cum Napoleon al III-lea a contribuit decisiv la apariţia statului românesc modern, Georges Clemenceau a susţinut şi apărat interesele României istovite, sângerânde, dar plină de speranţe. Practic, două momente covârşitoare în istoria poporului român s-au împlinit cu sprijinul direct al Franţei. Iar cel de a-l treilea, sincronizarea la lumea modernă, cea care a avut loc în perioada interbelică, datorează enorm culturii franceze. Înainte de toate, cultura scrisă. Bibliotecile personale ale intelectualilor români conţineau ultimele noutăţi editoriale de la Paris, muzica franceză, arta spectacolului, pictura, arhitectura, în general produsele spiritului erau puternic influenţate de cultura franceză, fără a fi îndatorate ei. A fost un moment fast şi roditor. Instituţii fundamentale au fost create sau modernizate după modelul francez, de la fiscalitate la sănătate, de la cercetarea sociologică la sistemul de învăţământ. Într-un fel, este firesc. Franţa era, în acel moment, cea mai mare putere europeană, economică şi intelectuală. Generaţii de tineri s-au format în universităţile Franţei, în vreme ce în România şi-a desfăşurat cu succes activitatea, decenii întregi, Misiunea Franceză. Cea care a deschis în toate oraşele ţării biblioteci şi centre de asistenţă economică. Rezultatul a fost formidabil. Astăzi, România se poate mândri cu o pleiadă impresionantă de mari intelectuali, artişti, savanţi care s-au format, măcar parţial, în Franţa. Şi tot Franţa a fost aceea care a acordat adăpost şi i-a propulsat în marea cultură universală. Lista românilor care datorează şi Franţei gloria lor este uluitoare, iar noi vom aminti doar cîteva nume – Ana de Noailles, Elena Vacaresco, Martha Bibescu, Brâncuşi, Enescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Henri Coandă, Traian Vuia, Victor Babeş, Emil Racoviţă, Virgil Constantin Gheorghiu, Mathyla Gyka, Ilarie Voronca sau Paul Celan. Lista este foarte lungă, aceste nume fiind între cele care răspund la prima chemare din memorie. Actori ca Elvira Popescu ori Yonell, cineaşti ca Jean Negulescu, pictori ca N. Grigorescu şi atât de mulţi oameni cu renume încît “se sparie gîndul” se adaugă acestei coloane a mândriei şi prieteniei care străbate istoria.

Dacă ar fi să facem ceea ce nu se face, am enumera efectele influenţei franceze asupra culturii şi civilizaţiei românilor. Bineînţeles că nu o vom face, dar vom încerca o apreciere românească asupra acestei influenţe, adică o aproximare.

Influenţa franceză nu a fost singura influenţă, dar a fost cea mai puternică şi cea mai eficientă. Acest lucru este cu atât mai demn de subliniat cu cât este evident că Franţa nu este un vecin al României şi niciodată această ţară nu a avut o acţiune sistematică şi interesată în acest proces de influenţare. Poate Franţa a avut un interes politic în cadrul procesului de echilibrare a puterii la nivel continental, în diferite momente istorice, dar acest fapt nu poate explica influenţa culturală şi de mentalitate exercitată într-o lungă şi sinuoasă perioadă de timp. La acasta adăugăm influenţa exercitată prin intermediari, ruşi sau greci, fără nici o atitudine activă a Franţei. Răspunsul ar putea fi şi acesta – datorită condiţiilor istorice care au făcut ca românii să fie izolaţi de mediul lor natural de cultură, cel european, aceştia au descoperit în această ţară marele prieten neprimejdios, care nu se află în vecinătatea apropiată. Au descoperit în această ţară o patrie a libertăţilor la care năzuiau şi tot în ea au aflat răspunsuri la întrebări pe care şi le puneau de multă vreme – cine suntem şi ce să facem ca să fim ceea ce suntem. Multă vreme, Franţa şi francezii au însemnat pentru români o cale de urmat pentru a reuşi să fie cu adevărat români. Acest lucru există în subconştientul public. Mai există. Istoria ne rezervă un viitor destul de încărcat şi cred că rolul Franţei în limpezirea lui nu s-a încheiat. Nu s-a încheiat, deoarece influenţa franceză asupra mentalului colectiv românesc continuă, deşi unii încearcă să nu observe.

Eugen Uricaru

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult