20
September , 2017
Wednesday

Concepte noi – concepte vechi

Suveranitate perimată?

Reporter: editura September - 14 - 2010

– evenimente comentate de reputaţi analişti

Când Jean Bodin publica, în 1576, tratatul său Despre Republică (De la République), Franța nu era defel o republică: nici în sensul comun azi, acela de stat lipsit de monarh, și nici în sensul clasic de Res Publica – cel pe care ilustrul umanist îl dădea conceptului și pe care și azi îl denotă în franceză noțiunea de republică. Sfâșiată de războiul civil între hughenoții calviniști și monarhia prea-catolică a dinastiei de Valois, Franța l-a obligat pe Bodin să înțeleagă în ce măsură este esențială o autoritate unică și indivizibilă care să pună ordine în stat. Fragmentarea societală pe care Evul Mediu o generase nu mai putea soluționa conflictele interne, ci dimpotrivă, le agrava, așa că Jean Bodin a elaborat doctrina capabilă să integreze într-un singur corp politic pe supuși și pe regele lor, și aceasta a fost noțiunea de suveranitate ca sursă a tuturor legilor și autoritate supremă în teritoriul delimitat de hotarele Franței.

Chiar dacă autoritatea monarhului ideal al lui Bodin era limitată de legile divine, ea se caracteriza înainte de toate prin faptul că era superioară oricărei alte autorități sau instituții omenești, funcționând în același cadru teritorial. Mai ciudat, totuși, oricât ar fi fost de suverană această autoritate, ea nu putea prin propria natură să afecteze nici dreptul de proprietate, și nici cutuma. Faptul că Bodin a înțeles că suveranitatea absolută nu are a fi o formă de absolutism samavolnic face ca acest corolar al unei îndelungate elaborări a conceptelor fondatoare ale statului modern să deschidă deopotrivă și calea unei înțelegeri postmoderne a acestor concepte.

În fapt, așa cum a dovedit cercetarea lui Ernst Kantorowicz, devenită celebră sub titlul de „Cele două trupuri ale regelui (“The King’s Two Bodies”, 1957), acest proces începe atunci când noțiunea însăși de trup al Mântuitorului se disjunge între corpus naturale, transmutată în împărtășanie, și corpus mysticum, corpul social al Bisericii. Această a doua noțiune, a unei instituții cu o esență mistică, dar cu o existență palpabilă în însăși structura ei organizată și organizatoare, se va transfera în timp asupra tuturor instituțiilor politice. Kantorowicz descrie cristalizarea doctrinei celor două corpuri ale regelui, el însuși ființă umană pieritoare, dar și instituție, așa cum a intuit-o atât de pregnant Shakespeare în drama “Richard al II-lea”, și cum o exprimă atât de lapidar formula bine știută prin care se proclamă în Franța deschiderea succesiunii regale: Le Roi est mort, vive le Roi. În memoria lui Jean Bodin, regretatul meu prieten, marele istoric Pierre Vidal-Naquet, îmi trimitea, pe 25 decembrie 1989, o telegramă pe care poștașul nostru francofon a afișat-o pe poarta casei: Le Roi est mort, vive la République!

Corpul politic dominant în Europa Occidentală a secolelor XVI –XVII vădește caracteristicile colectivității descrise de Kantorowicz: unitar în interiorul acelorași hotare, cu interese comune, și condus de o autoritate unică, Suveranul, cel care reprezintă interesul comun al Republicii. Indiferent dacă, în secolele următoare, regilor suverani le-a urmat poporul suveran sau câte un dictator cu puteri absolute, un partid politic, “Proletariatul” sau o juntă militară, acest corp politic, pe care de multă vreme îl numim Stat, se definește înainte de toate – în contrast cu autoritatea Papei sau a regilor din Evul Mediu – prin exercițiul neîngrădit al suveranității, în sensul de autoritate supremă într-un teritoriu dat.

Teoria lui Bodin se va materializa pe deplin în Pacea Westfalică și în sistemul politic care îi poartă numele. Anul 1648 inaugurează pentru Europa era statelor suverane, pe care nu o mai concurează nici un Sfânt Imperiu Roman, de orice nație va fi fost acesta. Olanda și Elveția sunt recunoscute ca state suverane, statelor germane li se recunoaște dreptul de a încheia alianțe în afara Imperiului, iar puterea temporală a Bisericii Catolice este definitiv scoasă din jocul puterilor europene (drept care papa Inocențiu ai X-lea condamnă tratatul ca “nul, vid, inechitabil, nedrept, damnabil, reprobabil, fără rost, fără sens și fără efecte în timp”).

Sistemul westfalic a progresat treptat, din secolul al XVII-lea până după jumătatea celui de-al XX-lea, când, prin procesul de decolonizare, putem spune că întregul glob pământesc s-a împărțit între aproape 200 de state suverane. Carta Națiunilor Unite consacră acest principiu prin articolul 2, care interzice orice atac împotriva independenței politice și a integrității teritoriale a statelor componente și restrânge drastic dreptul la intervenție. În dreptul internațional, conceptul de stat suveran se referă prioritar la această componentă exterioară a noțiunii, adică la interdicția ingerinței – echivalentul internațional al interdicției de încălcare a proprietății private. Doar că, exact în momentul acestui triumf, conceptul de suveranitate intra într-o criză dramatică.

În genere, cei care reflectează la aceste probleme fără a fi specialiști în drept sau în relații internaționale se gândesc la marile organizații internaționale ca surse ale îngrădirii suveranității statelor componente. Acest lucru e doar în parte adevărat, căci el nu reprezintă de fapt o îngrădire, ci cedarea benevolă a unora dintre componentele suveranității naționale către organisme supra-naționale: Prin Tratatul de la Maastricht, statele membre ale UE renunță de bună voie la moneda națională – care a reprezentat încă din Antichitatea greacă cel mai puternic și mai durabil simbol de suveranitate – în beneficiul monedei unice. Prin tratatul de la Washington, care a fondat Alianța Nord -Atlantică, statele membre transferă Consiliului NATO o parte din dreptul de decizie în materia cea mai sensibilă a suveranității – politicile de apărare și securitate, așa cum s-a întâmplat întotdeauna în istorie cu tratatele de alianță militară. Consiliul de Securitate al ONU este și el beneficiar al cedărilor de acest fel. Toate acestea sunt adevărate, dar au în comun, cum spuneam, particularitatea de a fi asumate de bunăvoie de statele semnatare. Adevărata criză se situează în altă parte, și anume acolo unde era aproape imposibil pentru bunicii și părinții noștri să accepte realitatea: în materie de drepturi ale omului. “Vin americanii” a rămas o iluzie nu doar fiindcă NATO a urmărit mereu doar limitarea, “containment”, a agresivității militante comuniste, ci și fiindcă această alianță de state suverane era confruntată cu alte state suverane, de la China și Cambodgia la Cuba.

Cuius regio, eius religio: vreme de mai bine de 70 de ani, asta a însemnat și că Germania nazistă a putut să aplice politica de persecuții rasiale fără ca vreo altă putere să intervină, și că Gulagul a putut prolifera din Siberia la minele de plumb din România sau la plantațiile de trestie de zahăr din Cuba, fără ca alte state suverane să intervină. Vreme de jumătate de secol, principiul non-ingerinței a împiedicat orice ingerință directă a democrațiilor occidentale acolo unde orice normă democratică era călcată în picioare, chiar dacă atrocitățile comise aici erau cunoscute și detestate de lumea liberă. Și azi, crize umanitare ca acelea din Africa sahariană nu pot fi în suficientă măsură stopate și din considerente de suveranitate a statelor care le provoacă.

Cu toate că, în 1948, marea majoritate a statelor lumii semnau Declarația Universală a Drepturilor Omului, prin care se angajau explicit să respecte peste 30 de drepturi individuale ale cetățenilor lor, documentul avea doar o valoare simbolică, fiind lipsit de sancțiuni. Declarația a reprezentat totuși un prim pas către instituirea unor obligații universale care afectau dreptul suveran al statelor în interiorul propriilor granițe. Ele au fost urmate de alte mecanisme de arbitraj, cum ar fi cele instituite prin Convenția contra Genocidului din 1948, sau prin Convenția Europeană pentru protejarea drepturlor omului și a libertăților fundamentale, din 1950. La jumătatea anilor ’60, Pactul Drepturilor Civile și Politice și cel asupra Drepturilor Economice și Sociale restrângeau din nou dreptul fiecărui stat semnatar în favoarea drepturilor individuale ale cetățenilor lor.

Din nou, însă, era vorba de cedări de bunăvoie ale unor segmente de suveranitate. Atunci, însă, când ele sunt dublate de o intervenție militară sau de proceduri judiciare cu consecințe penale, cum sunt cele ale Tribunalului Penal Internațional (pe care SUA, probabil cel mai important adversar al sistemului westfalic, refuză totuși să-l recunoască în numele principiului suveranității sale absolute). Încă din 1990, atât ONU, cât și alte organisme internaționale au asumat povara unor intervenții militare de menținere a păcii fără consimțământul statelor-țintă – în Irak, Bosnia, Kosovo, Somalia, Rwanda, Haiti, Cambogia, Liberia. Bombardamentele SUA din Irak, în decembrie 1999, sau a SUA în Irak, în 2003, nu au avut nici măcar aprobarea Consliului de Securitate.

Suveranitatea statelor este în asemenea măsură esențială pentru definirea modernității, încât realizăm cu mare dificultate că acest atribut a lipsit în istoria entităților statale de-a lungul multor milenii, și, vreme de secole măcar, a fost cu totul fragmentară și divizată – deci prea puțin corespunzătoare conceptului nostru actual de suveranitate, care nu admite decât relația univocă între națiune și suveranitatea acesteia. Pentru noi, statul se legitimează tocmai ca structură suverană, pe deplin și exclusiv stăpână a propriilor decizii. La origine însă, statul se legitima, dimpotrivă, printr-un principiu exterior sieși, adică prin faptul că nu era suveran: orașele-stat din Mesopotamia, Imperiul Bizantin sau Cruciații își revendicau legitimitatea de la o autoritate extra-teritorială prin excelență, adică extra-mundană. Oare e lumea de mâine, postmodernă, postcolonială, postcomunistă, va fi și o lume sortită Cruciadelor? Să nu uităm că acest termen, ca și opusul lui, axa răului, au revenit mult prea frecvent în discursul oficial american pentru a nu ne suscita întrebări cu privire la soarta lumii post-westfalice.

Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult