4
November , 2017
Saturday
Solidaritate cu cei în suferință de pe urma zăpezilor devastatoare Printre marile companii din ţara ...
Este de notorietate, de mulţi ani, faptul că „Niro Investment Group” şi-a creat propria politică ...
Şi încă cum! Nu ne referim la omul simplu. Vom afirma, cu toată convingerea, că ...
Fără certificare minoritară Cu un secol în urmă, în 1914, în Bulgaria, în zona Vidin, erau ...
Biblioteca, cărţile ei trebuie să circule printre cititori, menţind legăturile cu rădăcinile culturale ale naţiunii, ...
Gând şi faptă Din toate punctele cardinale, România este o ţară înconjurată de români. În jurul ...
Ne-a trecut pragul casei o mamă grijulie pentru propriii copii. Pentru că nu este de ...
Ultimii ani au consemnat pentru compania „Hofigal” un val de premii binemeritate: Premiul Internaţional al ...
Mai mulţi cititori se interesează în ce constă rolul Ombudsmanului European şi care este locul ...
Evoluţiile din Republica Moldova par să cunoască în ultimul timp o întorsătură neaşteptată. Într-o primă ...

Archive for October, 2010

Metamorfoze…

Reporter: editura October - 16 - 2010 Comments Off on Metamorfoze…

Poate că a sosit timpul să fie luate în seamă predicţiile unor avizaţi analişti politici din occident, care reiterează strânsa legătură existentă între criza ce a cuprins Europa, întreaga lume, şi apariţia unor fenomene de extremism, la care îşi aduc contribuţia populismul şi demagogia politică.

Europa fierbe, lucru vizibil şi la noi. Vechi citadele ale democraţiei sunt răvăşite de apariţia unor forţe de extremă dreapta, ce amintesc, prin excesele pe care le pun la cale, de perioada de dinaintea celui de-al doilea război mondial. Nu ne referim la marile demonstraţii revendicative din diferite ţări balcanice şi europene împotriva măsurilor drastice luate de guvernanţi, nevoiţi ca, prin decizii nepopulare, să încerce oprirea înaintării odioasei crize şi a urmărilor sale nefaste, ci la modul în care, profitând de această situaţie, se infiltrează pe scena politică forţe antidemocratice, agresive. Acestea vântură tot felul de măsuri, chipurile, populare, de protecţie a populaţiilor majoritare – în faţa imigranţilor, în primul rând – captează scena politică, voturile şi se îndreaptă spre instaurarea unor regimuri intolerante, care, treptat, pot deveni capabile să încerce răsturnarea ordinii stabilite după război. Nu este cazul să amintim excesele petrecute, mai cu seamă în ţări de gintă latină.

Vântul nestatorniciei politice bate cu putere până şi în vechea citadelă a statului social, cu tentă populară, cum a fost socotită Suedia ani de-a rândul. Rezultatul „Democraţilor” din Suedia, (S.D.), partid de extremă dreapta care a intrat pentru prima dată în Parlamentul suedez, arată că şi în această ţară lucrurile au pornit pe un alt făgaş decât cel tradiţional. Cele 20 de mandate ale S.D., obţinute la alegerile legislative, au provocat un mic şoc în opinia publică din toleranta ţară nordică, având ample reverberaţii în întreaga Europă. A apărut, astfel, o nouă confirmare a tendinţei actuale de pe scena politică europeană: partidele extremiste, populiste şi anti-imigraţie câştigă teren, în condiţiile ravagiilor provocate populaţiei de criza din economia mondială. După cum era şi de aşteptat, blocul de stânga suedez, format din social-democraţi, ecologişti şi foşti comunişti, care a câştigat majoritatea – nu însă majoritatea absolută necesară pentru formarea guvernului – a respins orice colaborare cu extremiştii, cunoscute fiind rădăcinile lor în mişcările neo-naziste ale anilor `80-`90. A stârnit proteste în întreaga lume democratică zarva propagandei intolerante împotriva oricăror forme de imigraţie, jignirea Islamului şi a musulmanilor, precum şi intenţia de a iniţia legi şi pedepse dure pentru infractori, inclusiv expulzarea străinilor.

Am putea dezvolta subiectul. Astfel, nu de mult, extremiştii de dreapta olandezi, grupaţi în Partidul Libertăţii, vehiculând aceleaşi lozinci populiste, intolerante faţă de imigraţie, au fost susţinuţi, au intrat în Parlament şi s-ar părea că se va apela la aceştia pentru alcătuirea viitorului guvern. Semnale vin şi de la Budapesta, unde gruparea Jobbik, partid naţionalist şi xenofob, a obţinut un rezultat bun datorită demagogiei şi lozincilor sale de tip fascist şi speră să capete o mare pondere pe scena politică maghiară. Ne putem referi şi la Italia, unde Liga Nordului, formaţiune populistă şi xenofobă, participă la guvernare şi, cu fiecare zi ce trece, captează tot mai mulţi aderenţi.

În acest vânt rău prevestitor, nu atât pentru generaţia actuală cât pentru cea viitoare, se manifestă absenteismul, neparticiparea masivă, în multe ţări europene, la diferitele scrutinuri ce-şi propun să reglementeze viaţa social-politică în condiţiile crizei şi, concomitent, ale noii strategii globale. În Slovacia, cel mai recent exerciţiu democratic, eşuat în parte, s-a soldat cu o rată infimă de participare a cetăţenilor la scrutinul privitor la aderarea ţării lor la Uniunea Europeană: cu greu a fost atins pragul de 22,84% din cei 4,3 milioane de alegători chemaţi la vot, care ar fi trebuit să decidă şi reducerea numărului de deputaţi din Parlament, cu o treime, precum şi limitarea prerogativelor acestora.

Şi la noi se face tot mai simţit absenteismul manifestat la urne, în ultima perioadă, odată cu creşterea urmărilor crizei economice, unul dintre factorii care determină o stare de indiferenţă şi de non-participare civică la viaţa publică. Moda unor partide de a se sustrage chiar în Parlament de la diferite dezbateri, urmate de luarea unor decizii prin scrutin, este păguboasă şi neavenită. Când ai ceva de spus, o spui, nu te retragi.

Vântul şubrezirii unor aşezări şi deprinderi democratice europene ameninţă necruţător şi doar forţa unită a ţărilor, conştiente de pericolul extremismului şi fascismului, poate readuce Europa pe drumul democraţiei concepute prin acte fundamentale şi înfăptuită în mare măsură.

Carol Roman

NIRO Investment Group susţine importante evenimente culturale

Reporter: editura October - 16 - 2010 Comments Off on NIRO Investment Group susţine importante evenimente culturale

Este cunoscut faptul că NIRO Investment Group s-a constituit dealungul anilor ca un susținător, prin sponsorizări, a numeroase evenimente culturale ce au un însemnat impact social. Astfel, a sprijinit înfiinţarea primului institut privat de istorie din România – Centrul de Istorie a Românilor Constantin C. Giurescu printre membri fondatori fiind profesorii Dinu C. Giurescu, Gheorghe Buzatu, Florin Constantiniu. După cum a afirmat Alex Mihai Stoenescu directorul institutului, “domnul Nicolae Dumitru (preşedinte al NIRO Investment Group) s-a dovedit a fi un om de onoare şi un sprijinitor autentic al acestui demers cultural şi educaţional.”

Deasemeni, NIRO Investment Group s-a alăturat Fundaţiei Culturale Magazin Istoric (Banca Naţională a României) care a decernat premiile sale anuale și a susţinut şi a premiat două importante lucrări care au primit Premiul Eudoxiu Hurmuzachi “Documente diplomatice române”, Seria a II-a, volumul 18 şi Premiul Spătarul Milescu “Diplomaţia chineză. Premise istorice şi spirituale”.

O atenție specială a acordat sprijinirii apariţiei unor cărţi valoroase prin conţinut şi mesaj. Editura “Balcanii şi Europa” din cadrul NIRO Investment Group a publicat o seamă de titluri importante printre care amintim Istoria vie a comunităţilor româneşti de pretutindeni, Elite Rome, Parteneriatul public privat şi valenţele sale sociale, Oameni, umbre şi fantome – o viaţă printre ziare, Şcoala Zeilor, de Stefano Elio D’Anna, sub egida “European School of Economics”. Trebuie reliefat impresionantul tom intitulat Istoria Chinei și a civilizației chineze România și China care conține varianta în limba română, însoțită de cea în limba chineză și de o alta în limba engleză, etc.

Privind în urmă remarcăm succesul de care s-a bucurat Parteneriatul Public Privat încheiat cu Primăria Sectorului 2, în cadrul căruia s-au desfăşurat zeci de acţiuni culturale la care au participat sute şi mii de cetăţeni din Capitală: „Mici şi mari speranţe”, cuprinzând burse pentru copiii supradotaţi care provin din familii cu venituri materiale reduse; concursuri de artă şi creaţie, expoziţii de pictură; Gala Olimpicilor.

Grupul de firme NIRO a colaborat financiar și în realizarea unor proiecte culturale printre care programe de cercetare pe termen lung în diverse domenii și, deasemeni, a participat la acordarea premiilor Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, a premiilor Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti precum şi a premiilor anuale oferite de revista „Balcanii şi Europa”. Mai poate fi menționat și faptul că NIRO Investment Group, s-a constituit ca sponsor oficial al Olimpiadelor de Limba Romă şi Istoria, Cultura şi Civilizaţia Romilor, organizate de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării, împreună cu Centrul de Studii Rome, la care au participat copii de etnie romă cu vârste cuprinse între 7 şi 17 ani.

NIRO Investment Group printr-o sponsorizare susținută a sprijinit organizarea unor importante evenimente culturale din convingerea că astfel înţelege să-și facă o datorie de onoare faţă de societate, în condițiile în care bugetul statului nu poate satisface toate compartimentele vieții sociale.

„Realizarea Codului patrimoniului cultural naţional, o prioritate a mandatului meu”

Reporter: editura October - 16 - 2010 Comments Off on „Realizarea Codului patrimoniului cultural naţional, o prioritate a mandatului meu”

ne declară dl. Kelemen Hunor, ministrul Culturii şi Patrimoniului Naţional, în cadrul interviului special acordat revistei noastre –

Care sunt priorităţile dvs. în funcţia de ministru al Culturii şi Patrimoniului Naţional?

– În plan legislativ, una dintre priorităţile mandatului meu este realizarea Codului patrimoniului cultural naţional, care va intra în dezbatere parlamentară până la sfârşitul anului. Este o muncă grea, fiindcă trebuie să găsim capacitatea de a include într-un singur corp tot ce înseamnă patrimoniu naţional: de la muzee până la arheologie, monumente istorice şi monumente de for public. Dorim o reglementare unitară şi, sperăm, exhaustivă a problemelor pe care le implică patrimoniul cultural. Din păcate, înaintăm în această muncă mai greu decât ne-am aşteptat. Sunt necesare avize, interpretări, puncte de vedere de la diverşi specialişti (arheologi, muzeografi, critici) şi, pe de altă parte, jurisdicţia este spinoasă, pentru că acest Cod trebuie corelat cu celelalte legi ale ţării. Tot în domeniul legislativ, în această toamnă vrem să înaintăm Parlamentului şi modificările la Legea dreptului de autor, Legea monumentelor de for public şi la Legea timbrului cultural. În fine, un lucru mai puţin spectaculos, dar foarte important, este realizarea Normelor de funcţionare a instituţiilor culturale. Este vorba de despre norme care asigură proceduri de management, iar rezultatul punerii în practică a acestor norme va consta într-o administraţie coerentă, transparentă şi eficientă a instituţiilor culturale.

În ceea ce priveşte activitatea „curentă”, Ministerul Culturii gestionează două direcţii: patrimoniu şi creaţie contemporană. Dacă ne referim la patrimoniu, din circa 30.000 de poziţii ale Listei Monumentelor Istorice, cel puţin o treime necesită intervenţii mai mult sau mai puţin urgente. Din păcate, bugetul este total insuficient: în acest an, din 307 de obiective aflate în lucru, vor fi finalizate 36. Am încercat, însă, să dirijăm banii în aşa fel încât să finalizăm obiectivele aflate în faze avansate sau cele de o importanţă excepţională, sperând ca în anii care vin să atragem mai multe fonduri.

În direcţia creaţiei contemporane, am reuşit, în 2010, repornirea ciclului cultural. În cinematografie, CNC a organizat concursul de proiecte pentru finanţare şi, după ce se vor rezolva contestaţiile, vom intra în normalitate. Administraţia Fondului Cultural Naţional a început să funcţioneze, am reuşit să susţinem câteva proiecte importante ale Ministerului Culturii – Festivalul de la Sibiu şi Festivalul de la Craiova, dedicat marelui Shakespeare, un unicat nu numai în România, dar şi în această parte a Europei. Desigur că au fost şi alte proiecte importante, dar cel mai bun lucru a fost că am reuşit să repornim cu foarte puţini bani acest ciclu cultural. Şi o menţiune: prezenţa noastră în spaţiul cultural european a fost foarte importantă – amintesc activitatea Institutului Cultural Român sau pavilionul României la Bienala de Arhitectură de la Veneţia.

Am dori să cunoaştem câteva din realizările pe care le consideraţi a fi mai importante în mandatul ministerial primit.

– În afară de festivalurile amintite deja, în ceea ce priveşte investiţiile, s-au finalizat lucrările la Muzeul Colecţiilor de Artă, la Muzeul Naţional de Istorie Naturală « Grigore Antipa », în octombrie se va finaliza şi restaurarea Palatului lui Alexandru Ioan Cuza, de la Ruginoasa. Şi la Palatul Culturii de la Iaşi, în continuare, lucrările de restaurare merg bine. Nu în ultimul rând, lucrările la noul sediu al Bibliotecii Naţionale sunt în grafic şi sper ca la anul să inaugurăm acest obiectiv, care are o importanţă majoră nu doar pentru Minister, ci şi pentru România, ca naţiune europeană.

Amintesc, apoi, acceptarea Mănăstirii Suceviţa pe lista monumentelor UNESCO, ca o extensie a mănăstirilor din nordul Moldovei, realizare foarte importantă.

În fine, deşi nu se încadrează în ceea ce ar trebui să fie o acţiune normală, consider că o reuşită a fost, după apariţia Ordonanţei 63, intervenţia pentru salvarea unor instituţii de cultură, instituţii de spectacole şi concerte şi a unor muzee aflate în subordinea unor autorităţi locale care, poate, nu au înţeles exact ce înseamnă reducerea personalului.

Veţi reuşi să duceţi la bun sfârşit proiectele Ministerului cu actualul buget?

– De la începutul anului am spus că am pornit la drum cu un buget insuficient. În ceea ce priveşte cheltuielile de personal, sper că ne vom încadra în această restructurare, care afectează şi instituţiile de cultură. Urmează să continuăm licitaţiile la Opera Naţională, la Muzeul Ţăranului Român şi la Muzeul “George Enescu”, în aşa fel încât anul viitor să începem lucrările şi acolo. Deci, în ceea ce priveşte investiţiile, încercăm să ne descurcăm, chiar cu acest buget mic.

Nu am putut, din păcate, susţine toate proiectele consistente tradiţionale sau unele noi, care ar merita sprijinul Ministerului Culturii. Eu aş dori să avem toate monumentele restaurate, dar într-un singur an nu se poate. În 2010 reuşim să mai încheiem câteva şantiere şi atunci vom putea deschide altele. Important, aici, ar fi să avem posibilitatea de a pune în valoare acele monumente care sunt deja (sau care vor fi) restaurate, în aşa fel încât întreţinerea lor să fie asigurată.

Din cauza bugetului mic, facem o echilibristică dificilă şi, de aceea, apar şi multe contestaţii. Când ai foarte puţini bani, trebuie să iei o decizie: ori dai foarte puţin la fiecare şi atunci nimeni nu poate să-şi ducă până la capăt proiectul, ori dai la câteva proiecte importante o sumă mai consistentă şi atunci apar tot felul de nemulţumiri.

Ceea ce este clar este că pentru bugetul de anul viitor mă voi bate pentru o sumă mai mare decât anul acesta. E neplăcut, dar trebuie să se ştie că, dintre ţările UE, România cheltuie cel mai mic procent din PIB pentru cultură : 0,14% ! Prin comparaţie, Bulgaria cheltuie 0,72%, Ungaria cheltuie 0,53%, Polonia – 0,58%, iar Austria – 1,17%. Cred că a venit timpul să reconsiderăm atitudinea noastră faţă de cultură.

În primul rând implicare românească

Reporter: editura October - 16 - 2010 Comments Off on În primul rând implicare românească

Afirmă dl. Cristian Diaconescu, Preşedinte de onoare al Uniunii Naţionale pentru Progresul României
Revista noastră, „Balcanii şi Europa”, l-a prezentat cititorilor săi pe dl. Cristian Diaconescu în repetate rânduri, în calitate de ministru al Afacerilor Externe al ţării. De această dată, l-am abordat în calitatea pe care o are, de preşedinte de onoare al Uniunii Naţionale pentru Progresul României, care promovează „democraţia socială şi militează pentru reconstrucţia pe baze noi a unui stat activ puternic”.
Se cunoaşte că unul dintre cele 5 proiecte fundamentale ale UNPR îl reprezintă “o democraţie profundă şi coerentă”. În acest perimetru de preocupări, l-aţi propus, şi a fost acceptat, din partea UNPR, pe dl. Valentin Mocanu în funcţia de secretar de stat care să gestioneze problemele romilor în relaţia cu Franţa. Socotiţi că incluziunea romilor reprezintă o problemă deopotrivă naţională şi europeană?

Consider că „problema” romilor este, din punctul nostru de vedere, o problemă exclusiv naţională. Practic, nu avem argumente pentru a pasa această temă în altă parte. Din altă perspectivă, putem considera că sunt aspecte generale care pot avea caracter european, dar în ceea ce priveşte romii cetăţeni români, repet, dacă o considerăm o „problemă”, atunci ea îşi poate găsi rezolvare doar aici, în România. În fapt, socotesc că ceea ce dv numiţi „problema romilor” este mai degrabă o consecinţă a faptului că nu am fost suficient de prompţi şi insistenţi în gestionarea evenimentelor premergatoare repatrierilor din Franţa.

Din datele oficiale reiese că repatrierea romilor din Franţa a fost voluntară. Consideraţi că în acest proces au fost respectate dreptul comunitar şi legislaţia celor două state membre?

Nu aş dori să dau un verdict în acest sens. Cred că ne putem pronunţa numai după o analiză temeinică a ceea ce s-a întâmplat în Franţa. În acelaşi timp, vreau să reţineţi că sunt un adversar al verdictelor pe grupuri de persoane şi cu atât mai mult dezaprob măsurile care se iau pe categorii de oameni şi nu pe fiecare individ în parte. Este oarecum tardiv să ne pronunţăm acum, după ce repatrierile au fost operate şi cred că se putea face mult mai mult în sensul protejării unor cetăţeni români aflaţi pe teritoriul altui stat.

Am dori să vă exprimaţi un punct de vedere referitor la faptul că, la data de 7 septembrie a. c., Comisia Europeană a creat un grup operativ privind romii, care să evalueze utilizarea de către statele membre a fondurilor Uniunii Europene.

În ceea ce priveşte fondurile europene, aşa cum ştiţi, există diverse organisme naţionale sau comunitare care verifică traseul banilor, modul în care ei sunt cheltuiţi şi dacă anumite domenii au într-adevăr sau nu nevoie de acele fonduri. Orice mijloc de verificare nu face decât să garanteze că banii europeni ajung în zonele unde este nevoie mai mare de ei.

Recent, preşedintele Traian Basescu sublinia că statul trebuie să le ofere romilor nomazi posibilitatea de a câştiga bani prin muncă şi posibilitatea de a-şi educa copiii. Ce oportunităţi oferă minorităţii rome statul român, din această perspectivă?

Socotesc că, dacă vom lua măsuri speciale pentru o anume minoritate, vom face mai mult rău decat bine. Copiii romi au exact aceleaşi drepturi precum orice copil – cetăţean român. În realitate, dacă statul creează condiţii speciale pentru copiii unei minorităţi, evident involuntar, va stigmatiza acei copii. Ar fi inadmisibil! Orice copil cetăţean român beneficiază, la vârsta corespunzătoare, de şcolarizare gratuită, repet, orice copil român, indiferent de etnie sau apartenenţă la o minoritate. În ce priveşte obţinerea de venituri din munca cinstită, în acelaşi fel, statul garantează cetăţenilor săi că se pot dezvolta, că pot munci şi pot obţine venituri licite. Dacă se vor crea condiţii speciale pentru o minoritate, automat vom fi nevoiţi să considerăm acea minoritate lipsită de posibilitatea de a se adapta la ritmul societăţii. Am avut ocazia să cunosc romi remarcabili. Sunt absolut convins că sunt oameni adaptabili şi care, prin elitele lor, pot chiar să aducă progres societăţii.

Efort comunitar în direcţia incluziunii sociale a romilor

Reporter: editura October - 16 - 2010 Comments Off on Efort comunitar în direcţia incluziunii sociale a romilor

interviu acordat de dl. Valentin Mocanu, secretar de stat în cadrul Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei sociale

La întoarcerea de la Paris, unde aţi avut discuţii cu autorităţile franceze, aţi afirmat că soluţia pentru rezolvarea problemei romilor o reprezintă coordonarea. Am dori să detaliaţi aceste afirmaţii.

– În ultimii ani, România a făcut eforturi considerabile în domeniul incluziunii sociale a cetăţenilor români de etnie romă. De exemplu, în prezent, în România se află în derulare 88 de proiecte Fondul Social European, având ca scop principal integrarea socială a cetăţenilor români de etnie romă, în cadrul cărora grupul ţintă este format din cetăţenii aparţinând acestei etnii şi grupurile defavorizate.

Cu toate acestea, valorificarea cooperării descentralizate, prin transfer de expertiză de la autorităţile locale franceze la autorităţile locale române, nu poate decât să îmbunătăţească acest proces de integrare, motiv pentru care cele două părţi au convenit să colaboreze în acest sens.

De asemenea, România şi Franţa conlucrează pentru a coagula un efort comunitar în direcţia incluziunii sociale a romilor.

Se cunoaşte că dl. Eric Besson, ministrul francez pentru Imigraţie, s-a declarat satisfăcut de discuţiile purtate, care au fost „constructive şi amicale”. Care este punctul dvs. de vedere?

– Între România şi Franţa există un Parteneriat strategic, semnat în 2008, la Bucureşti, de preşedinţii român şi francez, care structurează relaţiile bilaterale între cele două ţări. Parteneriatul strategic s-a materializat cu succes în multiple domenii – cooperare economică solidă, cooperare foarte bună la nivelul comunităţilor locale, cooperare descentralizată, schimburi culturale de excepţie. Avem interese reciproce şi interese comune, pe care dorim să le materializăm.

Discuţiile cu partenerul francez pe tema integrării cetăţenilor români de etnie romă au fost deschise, fiind îndreptate spre o abordare de cooperare şi coordonare a problematicii la nivel intern, bilateral şi tripartit, incluzând CE.

Ultimele întrevederi dintre reprezentanţii celor două guverne arată disponibilitatea de cooperare şi de identificare a unor soluţii realiste, prin acţiuni comune şi asumarea responsabilităţii de ambele părţi.

– Aţi afirmat, în ziarul „Le Parisien”, că romii sunt stigmatizaţi ca grup etnic şi aţi spus că doriţi ca fiecare caz de rom vizat de părăsirea teritoriului francez să fie examinat individual, cu respectarea drepturilor omului, incluse în principiile UE.

– Principiul liberei circulaţii constituie fundamentul construcţiei europene. Românii de origine romă sunt cetăţeni europeni care se bucură de libertate de circulaţie. Noi am susţinut şi continuăm să susţinem că orice măsuri promovate şi aplicate de autorităţile franceze trebuie să se desfăşoare în cadrul larg al respectării principiilor fundamentale ale drepturilor omului şi ale celor care stau la baza constituirii UE, în special principiul liberei circulaţii.

Conform prevederilor Directivei 2004/38/CE, măsurile care afectează libera circulaţie a cetăţenilor membri UE, precum şi dreptul la rezidenţă trebuie să se bazeze pe conduita proprie a persoanei în cauză. Un stat membru nu poate lua o decizie de îndepărtare de pe propriul teritoriu naţional a unui cetăţean european ca urmare a faptului că acesta face parte dintr-o anumită etnie. Statul membru gazdă este obligat, înainte de a lua o decizie de limitare a dreptului la libera circulaţie, să analizeze, pentru fiecare caz în parte, diverşi factori individuali, precum durata şederii individului respectiv pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea sa de sănătate, situaţia familială şi economică, integrarea sa socială şi culturală în ţara gazdă şi legăturile sale cu ţara de origine.

Susţineţi ideea potrivit căreia, deşi situaţia romilor din România s-a îmbunătăţit, există o problemă de acces la educaţie pentru această etnie?

– Calitatea, eficienţa, echitatea, deschiderea sistemului de educaţie către alte sisteme reprezintă fundamentul politicilor în domeniul educaţiei din România, cu scopul declarat de a oferi tuturor cetăţenilor oportunităţi de a învăţa oricând, oriunde şi în ce mod alege fiecare.

Ministerul Educaţiei, pe lângă cadrul legislativ care garantează dreptul la educaţie, a dezvoltat un sistem de reglementări centrate pe aspecte specifice, a elaborat planuri naţionale şi strategii de incluziune socială şi a pus în aplicare programe de intervenţie destinate diferitelor grupuri ţintă.

În afară de acestea, Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului este partener cu ANR sau alte instituţii la nivel central sau organizaţii neguvernamentale în cadrul unor proiecte FSE care vizează educaţia grupurilor dezavantajate şi, implicit, a romilor, în scopul prevenirii şi corectării părăsirii timpurii a şcolii.

– Care sunt paşii pe care îi veţi parcurge, în calitate de secretar de stat pentru problemele romilor din Franţa, pentru rezolvarea, în condiţii optime, a problemelor legate de integrarea acestei etnii?

– În vederea integrării cetăţenilor români de etnie romă repatriaţi voluntar din Franţa, vom acţiona la nivel local, prin instituţiile existente. Astfel, s-au creat instituţional mecanisme prin care aceşti cetăţeni care se întorc în România să beneficieze de asistenţă pe piaţa muncii, în domeniul protecţiei copilului şi în privinţa soluţionării eventualelor probleme legate de documentele de identitate.

De asemenea, Guvernul Român a demarat acţiunea de organizare a unei unităţi de sprijin pentru elaborarea şi implementarea de către instituţiile locale a unor proiecte de incluziune socială şi pe piaţa muncii, finanţate din fonduri europene, având ca grup ţintă cetăţenii români de etnie romă. Atragerea de fonduri europene trebuie să fie accentuată pe nivelul local, în încercarea de implementare a unor măsuri de incluziune socială pentru persoanele defavorizate, inclusiv persoanele de etnie romă. Din cadrul acestor unităţi de sprijin vor face parte şi experţi francezi, ce vor fi detaşaţi în România special în acest sens.

Este esenţială o abordare europeană a integrării romilor şi identificarea de soluţii comune de către statele membre şi Comisia Europeană, complementar faţă de eforturile naţionale, în domenii precum educaţia, formarea profesională, sănătatea şi locuinţele. În acest sens, a fost deja avansat, la nivelul Comisiei Europene, un set de propuneri de acţiune, urmând ca în viitoarea perioadă să se realizeze o vizită la Bruxelles a reprezentanţilor celor două guverne, pentru susţinerea unor acţiuni comune.

Lumea, peste 50 de ani

Reporter: editura October - 16 - 2010 Comments Off on Lumea, peste 50 de ani

Harta economico-socială a lumii, încă bazată pe echilibrele stabilite de războiul rece, se schimbă sub ochii noştri. Intrarea Chinei pe post de al treilea acţionar al Băncii Mondiale este semnalul faptului că noua arhitectură economică, apărută odată cu G20, este centrată pe noile puteri emergente – China, Brazilia, India, Indonezia, Mexic, Turcia. Unul dintre cei mai importanţi piloni ai puterii sporite a acestor state este creşterea demografică.

Un continent-azil”…

Cu un secol în urmă, Europa număra mai mulţi locuitori decât China. Industrializarea o transformase într-un El Dorado, iar sporul natural al populaţiei a fost spectaculos. Astăzi, continentul-fanion al progresului în secolele XIX şi XX numără aproximativ 730 de milioane de locuitori, iar marele stat asiatic înregistrează peste 1,3 miliarde de cetăţeni. De altfel, datele Institutului European de Statistică nu fac decât să confirme ceea ce spunea, în 1994, fostul cancelar Helmut Kohl: „Îmbătrânirea populaţiei va fi cea mai mare provocare pentru Europa”.

Dat fiind caracterul lor lent, schimbările demografice sunt în general ignorate de politicieni. Acest lucru nu înseamnă că procesul nu-şi continuă evoluţia îngrijorătoare – în anul 2030, un sfert din populaţia Europei va avea vârsta peste 65 de ani. Iar anul 2050 arată şi mai rău: Fondul Monetar Internaţional estimează doar două persoane active pentru fiecare pensionar, faţă de patru, câte sunt astăzi. La rândul său, Comisia Europeană a calculat că Europa va pierde, în următoarele decenii, prin fenomenul de îmbătrânire a populaţiei, circa 48 de milioane de persoane active pe piaţa muncii. Iar cifrele din Europa de Est sunt cele mai alarmante. “Ritmul rapid al schimbărilor demografice din această regiune reprezintă un trend mai degrabă dramatic, cu potenţiale implicaţii majore de ordin economic şi social şi evoluează cu o viteză nemaiîntâlnită pentru acest grup de ţări”, atenţionează experţii Băncii Mondiale, care situează Slovenia, Croaţia, Cehia şi Bulgaria pe primele locuri între statele cu cei mai bătrâni cetăţeni până în 2030.

Faptul că Europa devine tot mai mult ceea ce a început să fie numit, mai în glumă, mai în serios, “un continent-azil, cu locuitori în vârstă vegheaţi de infirmiere asiatice”, a început deja să schimbe aspectele vieţii europenilor. Şi chiar dacă imigraţia se poate constitui într-o soluţie de ameliorare a situaţiei (sunt elocvente cazurile Franţei, care se sprijină pe aportul algerienilor şi al Germaniei, în care comunitatea turcilor este foarte viguroasă şi bine integrată), totuşi, pentru a compensa declinul populaţiei active în UE27 este nevoie de 56 de milioane de muncitori imigranţi în următorii 40 de ani. În acest context, statele europene se văd nevoite să-şi regândească politicile sociale, sistemele de pensii, în general impactul bugetar al declinului demografic asupra prosperităţii din prezent şi evoluţiei viitoare. Pentru că diferenţele tot mai mari între ceea ce pot susţine finanţele publice şi ce trebuie să direcţioneze guvernele către pensii sunt adevărate frâne economice. Pentru ţări ca Spania, Irlanda sau Marea Britanie problema este la fel de acută ca pentru Malta, Slovacia sau România, cu accent pe faptul că ţările est-europene riscă, în condiţiile suprapunerii crizei economice prelungite peste scăderea şi îmbătrânirea populaţiei active, să nu mai poată reduce nici peste o jumătate de secol decalajele faţă de occident.

Cine preia ştafeta progresului economic

În anii `50 ai secolului trecut, Europa, SUA şi Canada erau liderii progresului economic, cu un procent de 68% din tot ceea ce însemna industrie, comerţ, producţie agricolă. Până în 2050 însă, ştafeta va fi preluată de statele în curs de dezvoltare, care vor produce 80% din tot ceea ce se numeşte avuţia generatoare de creştere economică, de la înaltă tehnologie la grâne. Răsturnarea de situaţie este susţinută puternic de sporul demografic şi de puterea de cumpărare a clasei medii, care creşte semnificativ în aceste ţări. Acelaşi an 2050, luat ca reper de ONU pentru configurarea unor elemente globale, va găsi 30% dintre americani, canadieni, europeni şi japonezi în vârstă de peste 60 de ani. În schimb, în acelaşi orizont de timp, Asia, America Latină şi Africa vor înregistra un val de tineri apţi de muncă, cu vârsta în jur de 15 ani. Devine limpede efectul pe care îl vor avea îmbătrânirea pe de o parte şi forţa socială proaspătă, de cealaltă, în ce priveşte capacitatea unui stat de a creşte economic, dar şi de a beneficia de sustenabilitate pentru sistemele sociale, pentru asigurarea unui minim decent al nivelului de trai, precum – şi nu în cele din urmă – pentru pensii.

Un scenariu al organizaţiei mondiale arată şi urmările inversării raporturilor între „vechea gardă” a statelor dezvoltate şi aşa-numitele puteri emergente: progresul va aduce cu sine sporirea populaţiei tinere, concentrate în viitoare metropole cu peste 11 milioane de locuitori fiecare, majoritatea în Asia sau America Latină (Mexico, Bombay, Shanghai).

Declinul demografic anulează, iată, strategiile de dezvoltare moştenite de la secolul XX; secolul XXI schimbă, inevitabil, datele arhitecturii globale – nicicând locuitorii ţărilor bogate nu au fost atât de în vârstă, nicicând statele catalogate drept sărace nu au fost atât de populate şi urbanizate. Drept care, sociologul american Jack Goldstone, concluzionează că „niciodată, de la 1800 încoace, cea mai mare parte a creşterii economice nu a fost generată în afara Europei, a Statelor Unite şi a Canadei”.

Roxana Ichim

Republica Macedonia, pe drum euroatlantic

Reporter: editura October - 16 - 2010 Comments Off on Republica Macedonia, pe drum euroatlantic

interviu special acordat de ES dl. Ljupco Arsovski, ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Macedonia în România

Cum va rămâne în istorie alegerea zilei de 8 septembrie 1991 drept zi a independenţei?

-În această zi de 8 septembrie, Republica Macedonia şi-a declarat independenţa ca stat unitar şi suveran. În acel an, 1991, pe teritoriul fostei Iugoslavii au început acţiuni militare sângeroase, în care sute de mii de persoane din rândul populaţiei civile şi al celei dezrădăcinate au fost victime, plătind cel mai greu tribut într-un război civil fără sens. La Referendumul general, peste 95 % din populatia Republicii Socialiste Macedonia care a ieşit la vot a decis întemeierea statului independent şi suveran, prin ieşirea paşnică din deja destrămata federaţie.

Din titulatură a ieşit un cuvânt…

-Da. Titulatura “Socialistă” a fost exclusă în mod natural, rămânând doar Republica Macedonia ca nume constituţional al nou înfiinţatului stat. În Constituţia Republicii Macedonia, publicată două luni mai târziu, au fost stipulate principiile de bază ale drepurilor omului şi condiţia cetăţeanului, cu toate drepturile dar şi toate obligaţiile sale într-o comunitate democratică. Cetăţenii Republicii Macedonia au decis construirea unei comunităţi economice stabile, având drept scop prioritar intrarea în asociaţiile euroatlantice, dorind în primul rând să dezvolte o strânsă cooperare cu toate statele, în special cu cele din vecinătatea imediată.

În calendarul naţional există şi alte zile aniversare…

-Într-adevăr, ideea ca Macedonia să fie un stat independent şi de sine stătător este visul a mii şi mii de macedoneni, care de-a lungul veacurilor au luptat pentru această idee şi pentru acest vis, dându-şi viaţa pentru libertate şi democraţie în ţara lor natală. Cu sângele lor au scris trei date importante în istorie: Ziua Independenţei, 8 septembrie 1991, împreună cu 2 august 1903, Ziua Răscoalei Populare de la Ilinden împotriva robiei otomane, care dura de 5 secole. De asemenea, marcăm Ziua Sesiunii Adunării Antifasciste a poporului Macedoniei eliberat de sub forţele ocupaţioniste după cel de-al doilea război mondial. Acestea sunt momente care vor rămâne marcate pentru totdeauna în istoria ţării mele, pentru că în ele ne sunt întipărite lupta, năzuinţa, idealul, visul, dorinţa, bucuria, neliniştea.

La 8 septembrie, la Referendumul privind declararea Republicii Macedonia ca stat independent şi de sine stătător, cetăţenii şi-au exprimat fără nicio rezervă dorinţa: ţara lor să fie liberă şi democratică şi să aibă un ţel clar: îndeplinirea, după primirea în Organizaţia Naţiunilor Unite, a tuturor criteriilor pentru intrarea ţării ca membru cu drepuri depline în Uniunea Europeană şi în NATO, ca un interes vital pentru stabilitate şi bunăstare, continue şi trainice.

Aţi putea expune câteva dintre direcţiile principale ale politicii externe a ţării dvs.?

-Nou formata şi tânăra ţară suverană Republica Macedonia încă din 1991 a început să ducă o politică externă principială, promovând toate valorile sale naţionale şi interesele proprii, atât pe plan bilateral, cât şi multilateral. Relaţiile de bună vecinătate şi cooperare reprezintă o preocupare permanentă. O atenţie deosebită a Guvernului este îndeplinirea criteriilor precise ce se referă la obţinerea unei date pentru negocierea privind calitatea de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene şi al NATO. Republica Macedonia a finalizat activităţile referitoare la reformele legate de calitatea de membru al NATO, îndeplinind toate criteriile şi fiind un partener activ în toate acţiunile organizaţiei nord-atlantice care au ca scop maxima securitate, lupta împotriva terorismului, instaurarea democraţiei şi protejarea drepturilor omului.

De aceea, pe drept cuvânt, cetăţenii macedoneni aşteaptă separarea de chestiunea intrării ca membru cu drepturi depline în NATO şi începerea negocierilor cu Uniunea Europeană, chestiunea bilaterală pe care, unilateral, vecinul nostru de la Sud o impune în continuare cu încăpăţânare şi fără nici o bază, împotrivindu-se încă din prima zi a independenţei noastre şi prezentând o cerere nerealistă, anume schimbarea numelui constituţional al ţării noastre. Negocierile privind această chestiune bilaterală se duc prin medierea ONU.

Astăzi, când Republica Macedonia marchează aproape două decenii de maturitate, este şi mai clar că indentitatea naţională, limba şi cultura macedoneană sunt dobândite, recunoscute de întreaga lume ca fiind poziţii larg acceptate, pentru care nu există alternativă.

În plan economic, şi în timpul actualei crize economico-financiare mondiale, Guvernul Republicii Macedonia a amplificat programul privind promovarea potenţialului economic şi a posibilităţilor de investiţii în toate domeniile de care sunt interesaţi investitorii străini. Pe plan internaţional, se confirmă faptul că Macedonia e ţara cu cele mai moderne şi cele mai liberale reglementări legislative pentru investitorii străini, dezvoltând zonele vamale libere şi păstrând permanent stabilă valuta internă. Toate acestea continuă politica economică externă şi constituie o excelentă bază pentru intensificarea şi creşterea calităţii relaţiilor bilaterale cu statele din regiune, din Europa dar şi cu celelalte ţări.

Acum, la ceas aniversar, am dori o apreciere asupra relaţiilor existente între România şi Republica Macedonia.

-Republica Macedonia şi România au avut dintotdeauna relaţii de prietenie şi colaborare în plan cultural, educaţional şi spiritual. Pentru cooperarea economică se manifestă un interes deosebit de ambele părţi, existând un spaţiu mare pentru lărgirea şi intensificarea sa. În acest an, s-au realizat importante contacte la cel mai înalt nivel, ca şi alte activităţi în plan politic şi economic. Vizita oficială a preşedintelui României, dl. Traian Băsescu, şi discuţiile pe care acesta le-a purtat cu preşedintele Macedoniei, dr. Gjorgje Ivanov, au confirmat prietenia dintre cele două ţări şi popoare, între care nu există chestiuni problematice. Participarea celor doi preşedinţi la Forumul de Afaceri de la Skopje, din 27 mai 2010, a dat un puternic impuls nenumăraţilor oameni de afaceri din cele două ţări, consolidând cooperarea în plan economic, ca unică formulă pentru depăşirea crizei economice mondiale existente. Vizitele reciproce ale delegaţiilor parlamentare sunt dovada că cei mai înalţi reprezentanţi ai poporului sunt, de asemenea, pregătiţi să coopereze la toate nivelurile. Susţinerea pe care România o oferă Republicii Macedonia în drumul său euroatlantic va face ca integrarea să devină, în viitorul foarte apropiat, realitate. De asemenea, cooperarea culturală macedoneano-română are continuitate în domeniul literaturii, filmului şi muzicii.

În pragul anului care marchează jubileul zilei de 8 septembrie, ieşim mulţumiţi şi cu convingerea fermă că justa dezvoltare de până acum ne va orienta şi în continuare.

Trei competitori concurenţi: AGRI, Nabucco, South Stream

Reporter: editura October - 15 - 2010 Comments Off on Trei competitori concurenţi: AGRI, Nabucco, South Stream

Când doi sunt în dispută, al treilea, „binevoitor”, se iveşte. Cam aşa ar putea fi prezentată, expeditiv, lansarea proiectului AGRI, pe fondul unei concurenţe de ani de zile între proiectele Nabucco şi South Stream, care aparent înaintează mult mai lent.

Abordarea de mai sus e, totuşi, simplistă. AGRI va putea fi de folos doar statelor semnatare ale actului de naştere a proiectului, dar nu va rezolva nici pe departe marea problemă a transportului energetic din Caucaz-Asia centrală către Europa. Acest ultim competitor, AGRI (Azerbaidjan-Georgia-România Interconnector) defineşte o structură de transport a gazului natural lichefiat prin cele trei ţări desemnate şi apoi în Ungaria, iar de acolo, dacă mai rămâne ceva din gazul lăsat pe traseu, mai departe, în Europa. Este primul proiect de gaz natural lichefiat în zona Mării Negre. O privire mai atentă ne dezvăluie, în bună măsură, interesele apariţiei sale.

Proiectul are cinci tronsoane: 1. Transportarea gazului din Azerbaidjan, prin conductele existente, de-a lungul Georgiei, în portul Kulevi de la Marea Neagră; 2. Lichefierea gazului la Kulevi; 3. Transportul maritim al gazului lichefiat în portul Constanţa; 4. Regazeificarea şi transportul gazului prin conducte spre Ungaria, România urmând să reţină cantitatea de gaz convenită ; 5. Livrarea gazului rămas în Ungaria, iar de aici, o parte, către Austria sau alte ţări europene. Sediul combinaţiei, la care participă societăţile de profil din cele trei ţări cu părţi egale, va fi la Bucureşti.

Să fim optimişti, să fim sceptici? Nu este cazul, deocamdată, să ne pronunţăm.

De unde gaz, de unde fonduri?

Ministrul azer al Industriei şi Energiei a informat că proiectul va începe cu o capacitate de lichefiere de 2,5 miliarde mc pe an, care va creşte în câţiva ani până la 20 miliarde mc. În ceea ce priveşte costurile, România şi Ungaria urmează să se se adreseze UE pentru un studiu de fezabilitate, dar se estimează, de pe acum, costul proiectului: între 1,2 miliarde şi 4,5 miliarde euro. Până acum n-au fost identificate surse de finanţare, iar durata lucrărilor este apreciată la 3-4 ani.

La prima vedere, toate bune şi la locul lor. Este primul proiect care nu apelează nici la Rusia, dar nici la Turcia. Unii văd aici un avantaj, alţii cred că, prin aceasta, proiectul va fi mai vulnerabil. Este clar că mai întâi trebuie asigurată finanţarea. Apoi: au apărut îndoieli în ce priveşte posibilitatea Azerbaidjanului de a asigura gazul necesar, mai ales în stadiul de extindere maximă a proiectului. Azerii au produs 23,3 miliarde mc gaz în 2009, probabil 28 miliarde mc în 2010, din care consumul intern înseamnă 10-11 miliarde mc. Iar proiectul “va înghiţi” în final 20 miliarde mc. De unde?

Iar de aici, o altă problemă: poate că Europa ar trebui să opteze între AGRI şi Nabucco, pentru că, deocamdată cel puţin, ambele proiecte apelează doar la gazul azer. Unul dintre cele două proiecte va deveni caduc dacă nu se vor identifica noi furnizori în zonă. Speranţe se pun mai ales în rezervele uriaşe de gaz ale Turkmenistanului, dar această republică post-sovietică este considerată a fi, momentan, un partener incert.

O rivalitate deocamdată pe hârtie

Consacrata rivalitate între proiectul european Nabucco şi cel rusesc South Stream se complică prin apariţia AGRI. Prin Nabucco, Europa vizează reducerea dependenţei energetice de gazul rusesc ori transportat de şi prin Rusia, dar premierul Putin a declarat din nou, de curând, că Nabucco nu are şanse mari de succes. “Principala problemă a acestui proiect o constituie absenţa unui volum garantat de carburanţi pentru conductă”, a spus Putin. “Nu există o sursă fermă de alimentare a sistemului. Rusia nu are de gând să furnizeze nimic în această direcţie, iar în Iran aceste zăcăminte nu au intrat încă în exploatare. Azerbaidjan dispune de reserve relative de gaze. În plus, Baku a semnat un contract de livrare a gazelor în Rusia. Mai este Turkmanistan, dar nu este limpede ce cantitate de gaze poate oferi acest stat, având în vedere conducta spre China, care transportă 30 miliarde mc pe an”. Putin a mai dat asigurări că South Stream va fi construit la fel de repede ca Nord Stream.

Promotorii proiectului Nabucco nu se lasă, însă, descurajaţi. Ei au inclus, în august a.c., pe lista furnizorilor de gaze pentru acest proiect Azerbaidjanul, Turkmenistanul şi Irakul, nu şi Iranul, din cauza “situaţiei politice”. În septembrie a.c., BERD, BEI şi divizia financiară a Băncii Mondiale au început, împreună cu acţionarii Nabucco, evaluarea unui pachet de finanţare de până la 4 miliarde de euro. Dar comisarul european pentru energie, germanul Gunther Oettinger, este mai sceptic. El spune că “Nabucco este mai mult o viziune măreaţă de viitor decât o prioritate a UE”. Să existe oare o legătură între această afirmaţie şi faptul că, până una alta, Nabucco ar putea costa circa 8 miliarde euro? South Stream se estimează că va costa 25 de miliarde. AGRI, mult mai ieftin, ar putea fi mult mai repede realizat. Pentru România şi Ungaria ar fi o soluţie, pentru restul Europei, mai puţin. Există, în orice caz, voinţă politică ce ar urma să fie continuată de… finanţe.

Competiţia pentru achiziţionarea şi transportul de energie din Caucaz-Asia centrală în Europa, tot mai susţinută, promite noi evoluţii interesante.

Corneliu Vlad

Amprenta influenţei ruse

Reporter: editura October - 15 - 2010 Comments Off on Amprenta influenţei ruse

Rubrica noastră, inaugurată în numărul trecut cu articolul „Amprenta influenţei franceze”, îşi propune să consemneze şi alte „amprente”, să aducă mărturii despre aportul valoric adus de diferite culturi la consolidarea unei structuri unitare a civilizaţiei româneşti.

Deşi Rusia kievleană şi apoi Rusia moscovită nu s-au aflat în imediata apropiere a Ţărilor Româneşti, mai cu seamă dacă ţinem cont de dimensiunile subiective ale distanţelor dintre aceste popoare, datorăm cronicilor ruseşti unele dintre timpuriile semnalări cunoscute ale românilor, “Cronica lui Nestor” şi “Însemnarea vremurilor de demult” fiind ştiute şi studiate în mediile academice cu prisosinţă.

Trebuie să stabilim, de la începutul acestei intervenţii, că nu vom discuta despre influenţa slavă, ci de cea rusă, identificată şi înţeleasă ca atare. Practic, intrarea Moldovei lui Ştefan cel Mare într-o alianţă politică de anvergură se realizează prin căsătoria sa cu Maria de Mangop, rudă apropiată a Marelui Duce şi apoi Ţar al Moscovei, predecesorul lui Ivan cel Groaznic, Ivan al III-lea. Dar această căsătorie şi acest act politic – Maria de Mangop fiind, în primul rând, o Paleologă, din familia ilustră a împăraţilor Bizanţului – nu a avut practic nici o influenţă şi nu a lăsat o altă urmă decât în universul artistic românesc, dacă ar fi să amintim în acest sens doar acoperământul de mormânt de la Putna, o capodoperă a artei medievale româneşti.

Este firesc să ne aşteptăm ca influenţa rusă să se exercite, în adevăratul sens al cuvântului, odată cu marile campanii ale Ţarului Petru I, care aveau drept ţintă ieşirea la marea deschisă navigaţiei şi mai cu seamă la marea caldă, Marea Neagră. Nu putem crede că acţiunea de modernizare a societăţii şi statului rus, începută de Petru I şi continuată de Ecaterina a II-a, să nu fi avut o răsfrângere asupra Principatelor Dunărene. Nesfîrşitele războaie ruso – turce au adus armatele ţarilor întâi în preajma românilor şi apoi chiar pe teritoriile lor. Orice ocupaţie este o nenorocire, dar în orice nenorocire se poate afla şi o fărâmă de bine. Corpul ofiţeresc rus era alcătuit în exclusivitate din membri ai păturii nobiliare şi mulţi dintre aceşti nobili, în general de mic rang, erau adepţii reformelor şi ai modernizării. Nu greşim cînd vom spune că, alături sau împreună cu domnii fanarioţi, ofiţerimea şi administraţia militară rusă din timpul ocupaţiilor au adus primele, dar hotărâtoarele, elemente ale modernităţii occidentale.

Relaţia dintre Dimitrie Cantemir şi Petru cel Mare este foarte cunoscută şi alianţa militaro – politică dintre cei doi mari oameni a avut la bază aspiraţia comună pentru modernizare şi pentru consolidarea unei opoziţii comune la presiunea Imperiului Otoman. Rămâne de discutat ce s-ar fi întîmplat cu Moldova şi cu Ţara Românească dacă bătălia de la Stănileşti s-ar fi terminat altcumva. Ceea ce s-a petrecut în Basarabia după ocuparea ei din 1812 ne poate da o imagine asupra consecinţelor nefaste ale unei ipotetice victorii a alianţei asupra otomanilor. Dar istoria nu se scrie începînd cu “dacă”. Cert este că Dimitrie Cantemir şi familia sa au contribuit vizibil la modernizarea culturii ruse, Antioh Cantemir (nu fratele, ci fiul) fiind considerat şi astăzi unul din fondatorii literaturii ruse moderne. Dimitrie Cantemir a contribuit la închegarea unei atmosfere culturale serioase în Rusia, el însuşi fiind un membru de vază al Academiei de la Berlin, iar lucrările sale stând la fundamentul unor direcţii ale politicii externe ale Rusiei, dar şi ale Angliei. Cercetătorul român, profesor universitar de la Universitatea din Copenhaga, Eugen Lozovan, a descoperit şi a publicat documentele Lojii Masonice din care făceau parte şi Cantemir şi Petru cel Mare, lojă în care Dimitrie Cantemir era superior în grad lui Petru, Ţarul tuturor Rusiilor. Se prea poate ca multe să se explice pornind de la aceste documente. La această prezenţă trebuie adăugată aceea a Spătarului Milescu, nu un prieten al Cantemireştilor, dar un excepţional om de carte şi unul dintre străluciţii înalţi funcţionari diplomatici ai Rusiei. Nu e de acceptat că prezenţele acestea atât de puternice să fi exercitat o influenţă unidirecţională, ci la rândul lor au creat, chiar prin capilaritate, o comunicare de idei şi informaţii în lumea românească.

Dar să revenim la subiectul principal pe care ni l-am propus – influenţa rusă. După cum aminteam, marile mişcări militare, interesul strategic al Rusiei în zona Balcanilor au dus, inevitabil, la exercitarea directă a influenţei politice şi culturale a statului şi societăţii ruse asupra statelor şi societăţii româneşti. Primul ziar apărut la Iaşi a fost un ziar al ofiţerilor ruşi, publicat în limba franceză. Puşkin, exilat în proaspăt ocupata Basarabie, are relaţii strînse cu intelectualii români şi unele din poemele sale au teme locale. Generalul Pavel Kiseleff îndrumă redactarea şi adoptarea Regulamentului Organic, actul care consfinţeşte modernizarea Principatelor. Eteria şi Mişcarea lui Tudor, două energii politico-militare cu sursă comună, dar cu interese divergente, au un primum movens rus. Revoluţia de la 1848 a fost înăbuşită şi de trupele ruseşti, dar în regimentele de ocupaţie se afla un ofiţer care a scris un jurnal în care societatea românească este savuros şi minuţios descrisă. Numele său este Lev Tolstoi. Din punct de vedere cultural, influenţa rusă capătă o forţă extraordinară către sfîrşitul secolului al XIX-lea, când gândirea socială îşi capătă rolul de vector sincronizator al societăţii. Refugiaţii politici propriu-zişi, ca Dobrogeanu Gherea sau mateloţii de pe crucişătorul Potemkin, îşi găsesc azil în România, iar ideile lor circulă nestingherit. Basarabeni de vază ca Stere sau intelectuali ca Nădejde sau Arbore au legături puternice cu cercurile revoluţionare ruse, care doreau doborârea absolutismului – ceea ce era destul de departe de instaurare unei dictaturi bolşevice – iar cultura română, atât de permeabilă la adevăratele valori, nu a întârziat să reacţioneze fructuos. Traducerile din Turgheniev, Tolstoi sau Cehov apar în cea mai populară colecţie de masă, Biblioteca Pentru Toţi. Aceste traduceri au deschis orizonturi şi au modelat gustul. Este în afara oricărei îndoieli faptul că modernizarea literaturii române la începutul secolului al XX-lea s-a petrecut sub influenţa a două mari literaturi – cea franceză şi cea rusă. Realismul rus şi naturalismul francez se regăsesc în haină românească în opera unor scriitori importanţi. Un exemplu, care ar putea să pară exotic, este faptul că două poveşti de Ion Creangă, Punguţa cu doi bani şi Ivan Turbincă, au la bază motive ruseşti.

Interesant este faptul că o vreme chiar şi în limbă au existat dublete de origine fie rusă, fie franceză. Limba română fiind în mod evident o limbă neolatină, s-a acomodat mai degrabă cu neologismele franceze decât cu cele ruseşti. Poate la aceasta a contribuit şi numărul mare al intelectualilor şcoliţi în Franţa şi aproape inexistenţa unei influenţe universitare moscovite. În Basarabia, astăzi, limba rusă este prezentă nu doar la rusofonii naturali, ci şi, în mod insidious, la românofoni, prin traducerile involuntare din expresiile uzuale ruseşti. Cu cît instrucţia şcolară a fost mai înaltă, cu atât expresiile sunt mai prezente. Încă o dovadă că oamenii sunt sub vremi.

Situaţia influenţei ruse devine spectaculoasă după cel de al doilea război mondial – şi nu mă refer la aspectul sovietic al acestei influenţe, ci la masivul aport de cultură rusă autentică, petrecut în avalanşa schimbărilor politice şi instituţionale, favorizată de prezenţa armatei sovietice pe teritoriul nostru naţional. Cartea Rusă devine o instituţie în sine, o instituţie cu meritele şi păcatele sale. Meritele sunt evidente – traducerea clasicilor ruşi, realizată de mari nume ale literaturii noastre, nume care uneori îşi găseau în acest fel soluţia de supravieţuire intelectuală şi nu doar atât, a dus la o lărgire a orizontului de sensibilitate şi cunoaştere, în special a tinerelor generaţii. Mai puţin bun a fost monopolul aproape exclusiv asupra produsului cultural pe care îl deţineau aceste instituţii de sorginte sovietică. Mai cu seamă că, la urma urmelor, chiar şi marile valori autentice ale culturii ruse aveau rolul lor în această uriaşă operaţiune de convertire a mentalului colectiv din filo-occidental în filo- sovietic. Filmul, teatrul, baletul, muzica rusă, chiar din perioada sovietică, au avut un efect extraordinar de maturizare şi îmbogăţire spirituală a românilor. Asta nu înseamnă că excesul propagandistic nu a avut urmări şi nu sunt puţine cazurile de refuz şi neînţelegere a ceea ce este bun din cauza însoţirii sale cu răul. Un rău imens. În acest moment istoric, ar trebui să respirăm adânc şi să ne ţinem cumpătul pentru a deosebi valoarea de propagandă, pentru a înţelege că ruşii şi românii nu au nimic de împărţit, ci, şi unii şi alţii au suferit sub aceeaşi opresiune. Alexandr Soljeniţîn – şi nimeni nu-i poate contesta autoritatea şi expertiza – a făcut observaţia că statul rus, ca şi cel sovietic, nu s-au purtat bine cu vecinii, între care se numără şi românii.

Speranţa tuturor este că intrăm într-o lume în care trecutul cântăreşte mai puţin decât viitorul. În acest viitor comun, popoarele pot trăi doar dacă recunosc că valorile circulă şi ele nu se pot impune cu de-a sila, ci sunt acceptate şi asimilate natural. Recunoaşterea oricărei influenţe se face astăzi prin fructificarea acesteia. Influenţa nu poate avea drept rezultat asimilarea celui influenţat, ci afirmarea identităţii acestuia cu o forţă reînnoită, prin valorile acelei influenţe. Ilustrarea clasică a acestei aserţiuni este şi influenţa reciprocă româno – rusă, cu toate proporţiile păstrate.

Eugen Uricaru

Democrația și minoritățile

Reporter: editura October - 15 - 2010 Comments Off on Democrația și minoritățile

La originile sale, în Grecia antică, democrația a reprezentat, fără nici o îndoială, un triumf al majorității. Prima mențiune literară a termenului demokratia apare într-un context absolut revelator pentru această legătură intrinsecă între ideea de putere a demos-ului și noțiunea de majoritate: în 464 a. Chr., Eschil pune în scenă trilogia Danaidele, din care ni s-a păstrat doar prima tragedie, Rugătoarele. E vorba acolo de fiicele lui Danaos, care cer azil cetății legendare Argos, și, vrând să afle dacă adunarea cetățenilor a hotărât sau nu să le apere, întreabă cum a decis prin vot majoritar mâna atotputernică a demos-ului, demou kratousa cheir hopos plethunetai? Pentru prima dată în istorie apare aici alăturarea cuvintelor demos și kratos, urmată imediat de cuvântul plethunetai, derivat de la plethos, care însemna la origine mulțime, și desemna, în vocabularul instituțional atenian, majoritatea.

Termenul demos nu denotă, cum se crede de obicei, poporul de rând, în contrast cu cei de seamă, nobilii, ci totalitatea corpului civic, unanimitatea cetățenilor: orice decret al cetății începe cu formula așa au găsit cu cale sfatul, boule, și adumarea poporului, demos. Alunecarea de la majoritate la unanimitate este cea care a garantat funcționarea cetăților ca structuri în care deciziile se adoptau prin vot – probabil cea mai mare inovație în practica politică a antichității: azi, această translație pare de la sine înțeleasă, dar, să nu uităm, cetatea s-a dezvoltat desprinzându-se treptat, și nu o dată violent, de îndelungata tradiție a deciziei unei singure persoane, rege sau vicar al zeilor, și de autoritatea celor puțini, oligarhii, asupra celor mulți. Răsturnarea pe care o aduce cu ea introducerea votului și ideea însăși de majoritate, și ea cât se poate de revoluționară – nu e evident pentru oricine că un vot mai mult peste jumătatea numărului votanților înseamnă victoria – nu poate fi străină de progresele spectaculoase ale matematicii grecești și ale fundamentelor ei teoretice, odată cu Thales și cu Pythagora. Înainte de a fi o revoluție politică, democrația a fost o revoluție intelectuală.

Ideea că minoritatea pierzătoare trebuie să fie protejată apare pentru prima dată în predicația creștină, împreună cu îndemnuri de iubire a aproapelui și de iertare a “greșiților noștri”. Cum însă ideea însăși a votului dispare aproape cu desăvârșire din viața publică în aceeași vreme, minoritățile care se califică pentru această protecție își reduc drastic numărul. E un mare păcat să gonești de la ușa ta un sărman fără adăpost, dar câștigi indulgențe plenare dacă persecuți sau ucizi pe cei de altă credință decât cea dominantă și majoritară.

Cine nu vorbește limba locului – ca și în Antichitate, de altfel – este în cel mai bun caz batjocorit, dacă nu expulzat de-a dreptul: în limbile slave, străinul se cheamă mut. În același timp, însă – lucru ce nu se întâmpla în Antichitate – limba majorității e disprețuită ca limbă a vulgului, în vreme ce latina sau slavona, limbi aulice și liturgice, sunt prețuite ca semn prin excelență de apartenență la elite.

De aici se naște ideea că toți supușii unui suveran sunt sub protecția acestuia, indiferent de idiomul pe care îl vorbesc sau de starea socială căreia îi aparțin. Mai e cale lungă până la democrația modernă, care se deosebește fundamental de democrațiile antice sau renascentiste prin respectul față de minorități, dar nu cred că am putea înțelege valorile fondatoare ale democrațiilor moderne în afara versiunii politice a acestui respect, care se încetățenește în Parlamentul britanic, unde stau față în față, de secole, His Majesty Government și His Majesty Opposition.

E drept, aceste uzanțe sunt – sau, cel puțin, par – atât de înrădăcinate, încât adesea, când spunem minorități, nu ne gândim la opoziție, ci în primul rând la minoritățile etnice istorice, apoi (dacă vrem să fim evoluați) la cele sexuale, la minoritățile religioase și de cult – adică la forme durabile de diferențiere între majoritate și minorități. Fiindcă există, desigur, fenomene frecvente de asimilare, de pierdere a specificității minoritare: în 1948, oficial, toți greco-catolicii au fost asimilați cultului majoritar ortodox, dar, după 1989, s-a putut constata lesne că mulți dintre ei au rămas în secret fideli confesiunii persecutate de comuniști și de succesorii acestora. Cât despre minoritățile rasiale, e limpede că un afro-american se poate asimila cultural până la identitate cu WASPS (White Anglo-Saxon Protestant), dar nu va putea să fie alb, White, să-și modifice culoarea pielii (decât dacă e Michael Jackson).

Oricum, în lumea noastră, obsesia identității și a diversităților, care merge adesea până la protejarea și uneori chiar la favorizarea minorităților culturale, ne face să uităm că forma cea mai frecventă este cea a minorității politice. Cu toate astea, persecutarea minorităților politice este o caracteristică permanentă și adesea sângeroasă a regimurilor autoritare sau dictatoriale contemporane, iar respectarea și chiar protejarea celor care gândesc altfel și au o altă viziune decât cea a majorității care a câștigat alegerile este semnul distinctiv al adevăratei democrații. Așa cum a demonstrat marele politolog de origine română Ghiță Ionescu, într-o carte devenită clasică, pe care a scris-o în colaborare cu Isabel de Madariaga, Opposition: past and present of a political institution (Franklin Watts, 1968), capacitatea instituționalizată de a respecta și chiar de a proteja dreptul la o opinie diferită de cea a majorităților mai mult sau mai puțin constante (și pe susținătorii acestei opinii) este elementul constitutiv al modernității politice.

Din păcate, visul ceaușist al uniformității, amestecat cu cei 45 de ani de dominație a partidului unic, a avut drept urmare faptul că nici FSN, în frunte cu Ion Iliescu, și nici o bună parte a electoratului care i-a susținut, nu au înțeles până foarte târziu (uneori mă tem că până azi) că dreptul la diferență și la o altă viziune politică asupra viitorului României trebuie să fie respectat și în parlament, și pe stradă, nu reprimat cu bâtele așa-zișilor mineri.

Datorită unui complex istoric de inferioritate, reînviat cu vehemență de propaganda național-comunistă a lui Ceaușescu și a succesorilor acestuia, reflexul majorității cetățenilor “majoritari” ai României când aud cuvântul minoritate este să privească cu spaimă și cu ostilitate spre Ungaria. Temerea că un spor de autonomie culturală și administrativă acordat minorității maghiare din România ar periclita ipso facto integritatea teritorială a țării dă mult prea mult credit forței extremiștilor maghiari, uitând că statul maghiar însuși, Uniunea Europeană și statele membre componente, împreună cu întreaga comunitate a statelor democratice și chiar cu ONU au recunoscut fără rezerve toate frontierele fixate la finele celui de-al doilea război mondial, adică și pe cea dintre Ungaria și România.

Mai sever, știm că Ungaria nu ar fi fost admisă nici în NATO, nici în Uniunea Europeană, dacă nu renunța oficial și durabil la orice revendicare teritorială în raport cu vecinii săi (România, Serbia, Slovacia). În aceste condiții, oricât lobby ar face pentru sporirea drepturilor minorităţilor în timpul mandatului său de stat președinte al UE de anul viitor, agenda naţională a Ungariei nu va putea în niciun caz deschide o cutie conflictuală a Pandorei de care nimeni în UE nu are nici un interes să se apropie.

România este un stat membru al NATO și UE, la fel ca și vecina sa Ungaria. Mai mult, România e un stat cel puțin dublu din punctul de vedere al resurselor umane și materiale. Să nu uităm că, în 1940, România a fost cea care a cerut arbitrajul Germaniei și Italiei, vădind o nesiguranță cu privire la drepturile proprii care i-a adus mult rău, și că, până și în aceste condiții, fără dictatul Axei, fără susținerea Germaniei lui Hitler pentru iredentismul maghiar, România nu ar fi pierdut niciodată Ardealul de nord. Azi, nici o mare putere nu-și permite să susțină o revendicare teritorială. Oricât ne-ar tulbura retorica iredentistă a multor politicieni (şi chiar a unui număr nu cu totul neînsemnat de savanți) din Ungaria și, foarte sonor, din diaspora maghiară, voci pe care nu putem să ne prefacem că nu le auzim, dar pe care și noi, și maghiarii din România, din Ungaria sau de oriunde se cuvine să le tratăm cu argumente raționale și calme, nu cu isterii comparabile cu ale lor. În ambele țări, Ungaria și România, există legi care condamnă explicit instigarea la discriminare, iredentismul, propaganda fascistă și discursul de ură: să le aplicăm, pe ambele maluri ale Tisei, așa cum fac toate statele democratice din Uniunea Europeană.

Nu încape nici o îndoială că România trebuie să uzeze de toate instrumentele politice și diplomatice de care dispune pentru a convinge aliații din cele două mari organizații europene și euro-atlantice, și în primul rând Ungaria, de buna ei credință în respectarea Tratatului politic de bază și în tratamentul cât se poate de democratic al tuturor minorităților, fie ele etnice, politice, confesionale ori de orice altă natură.

Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult