24
September , 2017
Sunday

Reverberaţii

Amprenta influenţei ruse

Reporter: editura October - 15 - 2010

Rubrica noastră, inaugurată în numărul trecut cu articolul „Amprenta influenţei franceze”, îşi propune să consemneze şi alte „amprente”, să aducă mărturii despre aportul valoric adus de diferite culturi la consolidarea unei structuri unitare a civilizaţiei româneşti.

Deşi Rusia kievleană şi apoi Rusia moscovită nu s-au aflat în imediata apropiere a Ţărilor Româneşti, mai cu seamă dacă ţinem cont de dimensiunile subiective ale distanţelor dintre aceste popoare, datorăm cronicilor ruseşti unele dintre timpuriile semnalări cunoscute ale românilor, “Cronica lui Nestor” şi “Însemnarea vremurilor de demult” fiind ştiute şi studiate în mediile academice cu prisosinţă.

Trebuie să stabilim, de la începutul acestei intervenţii, că nu vom discuta despre influenţa slavă, ci de cea rusă, identificată şi înţeleasă ca atare. Practic, intrarea Moldovei lui Ştefan cel Mare într-o alianţă politică de anvergură se realizează prin căsătoria sa cu Maria de Mangop, rudă apropiată a Marelui Duce şi apoi Ţar al Moscovei, predecesorul lui Ivan cel Groaznic, Ivan al III-lea. Dar această căsătorie şi acest act politic – Maria de Mangop fiind, în primul rând, o Paleologă, din familia ilustră a împăraţilor Bizanţului – nu a avut practic nici o influenţă şi nu a lăsat o altă urmă decât în universul artistic românesc, dacă ar fi să amintim în acest sens doar acoperământul de mormânt de la Putna, o capodoperă a artei medievale româneşti.

Este firesc să ne aşteptăm ca influenţa rusă să se exercite, în adevăratul sens al cuvântului, odată cu marile campanii ale Ţarului Petru I, care aveau drept ţintă ieşirea la marea deschisă navigaţiei şi mai cu seamă la marea caldă, Marea Neagră. Nu putem crede că acţiunea de modernizare a societăţii şi statului rus, începută de Petru I şi continuată de Ecaterina a II-a, să nu fi avut o răsfrângere asupra Principatelor Dunărene. Nesfîrşitele războaie ruso – turce au adus armatele ţarilor întâi în preajma românilor şi apoi chiar pe teritoriile lor. Orice ocupaţie este o nenorocire, dar în orice nenorocire se poate afla şi o fărâmă de bine. Corpul ofiţeresc rus era alcătuit în exclusivitate din membri ai păturii nobiliare şi mulţi dintre aceşti nobili, în general de mic rang, erau adepţii reformelor şi ai modernizării. Nu greşim cînd vom spune că, alături sau împreună cu domnii fanarioţi, ofiţerimea şi administraţia militară rusă din timpul ocupaţiilor au adus primele, dar hotărâtoarele, elemente ale modernităţii occidentale.

Relaţia dintre Dimitrie Cantemir şi Petru cel Mare este foarte cunoscută şi alianţa militaro – politică dintre cei doi mari oameni a avut la bază aspiraţia comună pentru modernizare şi pentru consolidarea unei opoziţii comune la presiunea Imperiului Otoman. Rămâne de discutat ce s-ar fi întîmplat cu Moldova şi cu Ţara Românească dacă bătălia de la Stănileşti s-ar fi terminat altcumva. Ceea ce s-a petrecut în Basarabia după ocuparea ei din 1812 ne poate da o imagine asupra consecinţelor nefaste ale unei ipotetice victorii a alianţei asupra otomanilor. Dar istoria nu se scrie începînd cu “dacă”. Cert este că Dimitrie Cantemir şi familia sa au contribuit vizibil la modernizarea culturii ruse, Antioh Cantemir (nu fratele, ci fiul) fiind considerat şi astăzi unul din fondatorii literaturii ruse moderne. Dimitrie Cantemir a contribuit la închegarea unei atmosfere culturale serioase în Rusia, el însuşi fiind un membru de vază al Academiei de la Berlin, iar lucrările sale stând la fundamentul unor direcţii ale politicii externe ale Rusiei, dar şi ale Angliei. Cercetătorul român, profesor universitar de la Universitatea din Copenhaga, Eugen Lozovan, a descoperit şi a publicat documentele Lojii Masonice din care făceau parte şi Cantemir şi Petru cel Mare, lojă în care Dimitrie Cantemir era superior în grad lui Petru, Ţarul tuturor Rusiilor. Se prea poate ca multe să se explice pornind de la aceste documente. La această prezenţă trebuie adăugată aceea a Spătarului Milescu, nu un prieten al Cantemireştilor, dar un excepţional om de carte şi unul dintre străluciţii înalţi funcţionari diplomatici ai Rusiei. Nu e de acceptat că prezenţele acestea atât de puternice să fi exercitat o influenţă unidirecţională, ci la rândul lor au creat, chiar prin capilaritate, o comunicare de idei şi informaţii în lumea românească.

Dar să revenim la subiectul principal pe care ni l-am propus – influenţa rusă. După cum aminteam, marile mişcări militare, interesul strategic al Rusiei în zona Balcanilor au dus, inevitabil, la exercitarea directă a influenţei politice şi culturale a statului şi societăţii ruse asupra statelor şi societăţii româneşti. Primul ziar apărut la Iaşi a fost un ziar al ofiţerilor ruşi, publicat în limba franceză. Puşkin, exilat în proaspăt ocupata Basarabie, are relaţii strînse cu intelectualii români şi unele din poemele sale au teme locale. Generalul Pavel Kiseleff îndrumă redactarea şi adoptarea Regulamentului Organic, actul care consfinţeşte modernizarea Principatelor. Eteria şi Mişcarea lui Tudor, două energii politico-militare cu sursă comună, dar cu interese divergente, au un primum movens rus. Revoluţia de la 1848 a fost înăbuşită şi de trupele ruseşti, dar în regimentele de ocupaţie se afla un ofiţer care a scris un jurnal în care societatea românească este savuros şi minuţios descrisă. Numele său este Lev Tolstoi. Din punct de vedere cultural, influenţa rusă capătă o forţă extraordinară către sfîrşitul secolului al XIX-lea, când gândirea socială îşi capătă rolul de vector sincronizator al societăţii. Refugiaţii politici propriu-zişi, ca Dobrogeanu Gherea sau mateloţii de pe crucişătorul Potemkin, îşi găsesc azil în România, iar ideile lor circulă nestingherit. Basarabeni de vază ca Stere sau intelectuali ca Nădejde sau Arbore au legături puternice cu cercurile revoluţionare ruse, care doreau doborârea absolutismului – ceea ce era destul de departe de instaurare unei dictaturi bolşevice – iar cultura română, atât de permeabilă la adevăratele valori, nu a întârziat să reacţioneze fructuos. Traducerile din Turgheniev, Tolstoi sau Cehov apar în cea mai populară colecţie de masă, Biblioteca Pentru Toţi. Aceste traduceri au deschis orizonturi şi au modelat gustul. Este în afara oricărei îndoieli faptul că modernizarea literaturii române la începutul secolului al XX-lea s-a petrecut sub influenţa a două mari literaturi – cea franceză şi cea rusă. Realismul rus şi naturalismul francez se regăsesc în haină românească în opera unor scriitori importanţi. Un exemplu, care ar putea să pară exotic, este faptul că două poveşti de Ion Creangă, Punguţa cu doi bani şi Ivan Turbincă, au la bază motive ruseşti.

Interesant este faptul că o vreme chiar şi în limbă au existat dublete de origine fie rusă, fie franceză. Limba română fiind în mod evident o limbă neolatină, s-a acomodat mai degrabă cu neologismele franceze decât cu cele ruseşti. Poate la aceasta a contribuit şi numărul mare al intelectualilor şcoliţi în Franţa şi aproape inexistenţa unei influenţe universitare moscovite. În Basarabia, astăzi, limba rusă este prezentă nu doar la rusofonii naturali, ci şi, în mod insidious, la românofoni, prin traducerile involuntare din expresiile uzuale ruseşti. Cu cît instrucţia şcolară a fost mai înaltă, cu atât expresiile sunt mai prezente. Încă o dovadă că oamenii sunt sub vremi.

Situaţia influenţei ruse devine spectaculoasă după cel de al doilea război mondial – şi nu mă refer la aspectul sovietic al acestei influenţe, ci la masivul aport de cultură rusă autentică, petrecut în avalanşa schimbărilor politice şi instituţionale, favorizată de prezenţa armatei sovietice pe teritoriul nostru naţional. Cartea Rusă devine o instituţie în sine, o instituţie cu meritele şi păcatele sale. Meritele sunt evidente – traducerea clasicilor ruşi, realizată de mari nume ale literaturii noastre, nume care uneori îşi găseau în acest fel soluţia de supravieţuire intelectuală şi nu doar atât, a dus la o lărgire a orizontului de sensibilitate şi cunoaştere, în special a tinerelor generaţii. Mai puţin bun a fost monopolul aproape exclusiv asupra produsului cultural pe care îl deţineau aceste instituţii de sorginte sovietică. Mai cu seamă că, la urma urmelor, chiar şi marile valori autentice ale culturii ruse aveau rolul lor în această uriaşă operaţiune de convertire a mentalului colectiv din filo-occidental în filo- sovietic. Filmul, teatrul, baletul, muzica rusă, chiar din perioada sovietică, au avut un efect extraordinar de maturizare şi îmbogăţire spirituală a românilor. Asta nu înseamnă că excesul propagandistic nu a avut urmări şi nu sunt puţine cazurile de refuz şi neînţelegere a ceea ce este bun din cauza însoţirii sale cu răul. Un rău imens. În acest moment istoric, ar trebui să respirăm adânc şi să ne ţinem cumpătul pentru a deosebi valoarea de propagandă, pentru a înţelege că ruşii şi românii nu au nimic de împărţit, ci, şi unii şi alţii au suferit sub aceeaşi opresiune. Alexandr Soljeniţîn – şi nimeni nu-i poate contesta autoritatea şi expertiza – a făcut observaţia că statul rus, ca şi cel sovietic, nu s-au purtat bine cu vecinii, între care se numără şi românii.

Speranţa tuturor este că intrăm într-o lume în care trecutul cântăreşte mai puţin decât viitorul. În acest viitor comun, popoarele pot trăi doar dacă recunosc că valorile circulă şi ele nu se pot impune cu de-a sila, ci sunt acceptate şi asimilate natural. Recunoaşterea oricărei influenţe se face astăzi prin fructificarea acesteia. Influenţa nu poate avea drept rezultat asimilarea celui influenţat, ci afirmarea identităţii acestuia cu o forţă reînnoită, prin valorile acelei influenţe. Ilustrarea clasică a acestei aserţiuni este şi influenţa reciprocă româno – rusă, cu toate proporţiile păstrate.

Eugen Uricaru

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult