15
December , 2017
Friday

Concepte noi – concepte vechi

Democrația și minoritățile

Reporter: editura October - 15 - 2010

La originile sale, în Grecia antică, democrația a reprezentat, fără nici o îndoială, un triumf al majorității. Prima mențiune literară a termenului demokratia apare într-un context absolut revelator pentru această legătură intrinsecă între ideea de putere a demos-ului și noțiunea de majoritate: în 464 a. Chr., Eschil pune în scenă trilogia Danaidele, din care ni s-a păstrat doar prima tragedie, Rugătoarele. E vorba acolo de fiicele lui Danaos, care cer azil cetății legendare Argos, și, vrând să afle dacă adunarea cetățenilor a hotărât sau nu să le apere, întreabă cum a decis prin vot majoritar mâna atotputernică a demos-ului, demou kratousa cheir hopos plethunetai? Pentru prima dată în istorie apare aici alăturarea cuvintelor demos și kratos, urmată imediat de cuvântul plethunetai, derivat de la plethos, care însemna la origine mulțime, și desemna, în vocabularul instituțional atenian, majoritatea.

Termenul demos nu denotă, cum se crede de obicei, poporul de rând, în contrast cu cei de seamă, nobilii, ci totalitatea corpului civic, unanimitatea cetățenilor: orice decret al cetății începe cu formula așa au găsit cu cale sfatul, boule, și adumarea poporului, demos. Alunecarea de la majoritate la unanimitate este cea care a garantat funcționarea cetăților ca structuri în care deciziile se adoptau prin vot – probabil cea mai mare inovație în practica politică a antichității: azi, această translație pare de la sine înțeleasă, dar, să nu uităm, cetatea s-a dezvoltat desprinzându-se treptat, și nu o dată violent, de îndelungata tradiție a deciziei unei singure persoane, rege sau vicar al zeilor, și de autoritatea celor puțini, oligarhii, asupra celor mulți. Răsturnarea pe care o aduce cu ea introducerea votului și ideea însăși de majoritate, și ea cât se poate de revoluționară – nu e evident pentru oricine că un vot mai mult peste jumătatea numărului votanților înseamnă victoria – nu poate fi străină de progresele spectaculoase ale matematicii grecești și ale fundamentelor ei teoretice, odată cu Thales și cu Pythagora. Înainte de a fi o revoluție politică, democrația a fost o revoluție intelectuală.

Ideea că minoritatea pierzătoare trebuie să fie protejată apare pentru prima dată în predicația creștină, împreună cu îndemnuri de iubire a aproapelui și de iertare a “greșiților noștri”. Cum însă ideea însăși a votului dispare aproape cu desăvârșire din viața publică în aceeași vreme, minoritățile care se califică pentru această protecție își reduc drastic numărul. E un mare păcat să gonești de la ușa ta un sărman fără adăpost, dar câștigi indulgențe plenare dacă persecuți sau ucizi pe cei de altă credință decât cea dominantă și majoritară.

Cine nu vorbește limba locului – ca și în Antichitate, de altfel – este în cel mai bun caz batjocorit, dacă nu expulzat de-a dreptul: în limbile slave, străinul se cheamă mut. În același timp, însă – lucru ce nu se întâmpla în Antichitate – limba majorității e disprețuită ca limbă a vulgului, în vreme ce latina sau slavona, limbi aulice și liturgice, sunt prețuite ca semn prin excelență de apartenență la elite.

De aici se naște ideea că toți supușii unui suveran sunt sub protecția acestuia, indiferent de idiomul pe care îl vorbesc sau de starea socială căreia îi aparțin. Mai e cale lungă până la democrația modernă, care se deosebește fundamental de democrațiile antice sau renascentiste prin respectul față de minorități, dar nu cred că am putea înțelege valorile fondatoare ale democrațiilor moderne în afara versiunii politice a acestui respect, care se încetățenește în Parlamentul britanic, unde stau față în față, de secole, His Majesty Government și His Majesty Opposition.

E drept, aceste uzanțe sunt – sau, cel puțin, par – atât de înrădăcinate, încât adesea, când spunem minorități, nu ne gândim la opoziție, ci în primul rând la minoritățile etnice istorice, apoi (dacă vrem să fim evoluați) la cele sexuale, la minoritățile religioase și de cult – adică la forme durabile de diferențiere între majoritate și minorități. Fiindcă există, desigur, fenomene frecvente de asimilare, de pierdere a specificității minoritare: în 1948, oficial, toți greco-catolicii au fost asimilați cultului majoritar ortodox, dar, după 1989, s-a putut constata lesne că mulți dintre ei au rămas în secret fideli confesiunii persecutate de comuniști și de succesorii acestora. Cât despre minoritățile rasiale, e limpede că un afro-american se poate asimila cultural până la identitate cu WASPS (White Anglo-Saxon Protestant), dar nu va putea să fie alb, White, să-și modifice culoarea pielii (decât dacă e Michael Jackson).

Oricum, în lumea noastră, obsesia identității și a diversităților, care merge adesea până la protejarea și uneori chiar la favorizarea minorităților culturale, ne face să uităm că forma cea mai frecventă este cea a minorității politice. Cu toate astea, persecutarea minorităților politice este o caracteristică permanentă și adesea sângeroasă a regimurilor autoritare sau dictatoriale contemporane, iar respectarea și chiar protejarea celor care gândesc altfel și au o altă viziune decât cea a majorității care a câștigat alegerile este semnul distinctiv al adevăratei democrații. Așa cum a demonstrat marele politolog de origine română Ghiță Ionescu, într-o carte devenită clasică, pe care a scris-o în colaborare cu Isabel de Madariaga, Opposition: past and present of a political institution (Franklin Watts, 1968), capacitatea instituționalizată de a respecta și chiar de a proteja dreptul la o opinie diferită de cea a majorităților mai mult sau mai puțin constante (și pe susținătorii acestei opinii) este elementul constitutiv al modernității politice.

Din păcate, visul ceaușist al uniformității, amestecat cu cei 45 de ani de dominație a partidului unic, a avut drept urmare faptul că nici FSN, în frunte cu Ion Iliescu, și nici o bună parte a electoratului care i-a susținut, nu au înțeles până foarte târziu (uneori mă tem că până azi) că dreptul la diferență și la o altă viziune politică asupra viitorului României trebuie să fie respectat și în parlament, și pe stradă, nu reprimat cu bâtele așa-zișilor mineri.

Datorită unui complex istoric de inferioritate, reînviat cu vehemență de propaganda național-comunistă a lui Ceaușescu și a succesorilor acestuia, reflexul majorității cetățenilor “majoritari” ai României când aud cuvântul minoritate este să privească cu spaimă și cu ostilitate spre Ungaria. Temerea că un spor de autonomie culturală și administrativă acordat minorității maghiare din România ar periclita ipso facto integritatea teritorială a țării dă mult prea mult credit forței extremiștilor maghiari, uitând că statul maghiar însuși, Uniunea Europeană și statele membre componente, împreună cu întreaga comunitate a statelor democratice și chiar cu ONU au recunoscut fără rezerve toate frontierele fixate la finele celui de-al doilea război mondial, adică și pe cea dintre Ungaria și România.

Mai sever, știm că Ungaria nu ar fi fost admisă nici în NATO, nici în Uniunea Europeană, dacă nu renunța oficial și durabil la orice revendicare teritorială în raport cu vecinii săi (România, Serbia, Slovacia). În aceste condiții, oricât lobby ar face pentru sporirea drepturilor minorităţilor în timpul mandatului său de stat președinte al UE de anul viitor, agenda naţională a Ungariei nu va putea în niciun caz deschide o cutie conflictuală a Pandorei de care nimeni în UE nu are nici un interes să se apropie.

România este un stat membru al NATO și UE, la fel ca și vecina sa Ungaria. Mai mult, România e un stat cel puțin dublu din punctul de vedere al resurselor umane și materiale. Să nu uităm că, în 1940, România a fost cea care a cerut arbitrajul Germaniei și Italiei, vădind o nesiguranță cu privire la drepturile proprii care i-a adus mult rău, și că, până și în aceste condiții, fără dictatul Axei, fără susținerea Germaniei lui Hitler pentru iredentismul maghiar, România nu ar fi pierdut niciodată Ardealul de nord. Azi, nici o mare putere nu-și permite să susțină o revendicare teritorială. Oricât ne-ar tulbura retorica iredentistă a multor politicieni (şi chiar a unui număr nu cu totul neînsemnat de savanți) din Ungaria și, foarte sonor, din diaspora maghiară, voci pe care nu putem să ne prefacem că nu le auzim, dar pe care și noi, și maghiarii din România, din Ungaria sau de oriunde se cuvine să le tratăm cu argumente raționale și calme, nu cu isterii comparabile cu ale lor. În ambele țări, Ungaria și România, există legi care condamnă explicit instigarea la discriminare, iredentismul, propaganda fascistă și discursul de ură: să le aplicăm, pe ambele maluri ale Tisei, așa cum fac toate statele democratice din Uniunea Europeană.

Nu încape nici o îndoială că România trebuie să uzeze de toate instrumentele politice și diplomatice de care dispune pentru a convinge aliații din cele două mari organizații europene și euro-atlantice, și în primul rând Ungaria, de buna ei credință în respectarea Tratatului politic de bază și în tratamentul cât se poate de democratic al tuturor minorităților, fie ele etnice, politice, confesionale ori de orice altă natură.

Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult