3
November , 2017
Friday

Reverberaţii

Amprenta influenţei germane

Reporter: editura November - 20 - 2010

Rubrica noastră consemnează, de câteva numere, mărturii despre aportul valoric adus de diferite culturi la consolidarea unei structuri unitare a civilizaţiei româneşti. După amprenta franceză şi cea rusă, publicăm file care atestă influenţa germană asupra culturii româneşti.

Influenţa germană nu a fost o permanenţă, dar ea s-a manifestat în momente decisive, definitorii, ale evoluţiei noastre istorice şi culturale. Să începem cu începuturile – întemeierea statului feudal Moldova, una din părţile componente ale statalităâii noastre. Discuţiile sunt multe, ipotezele, ca şi legendele, abundă, însă nu se poate face abstracţie de contribuţia elementului germanic care, în zonă şi în epocă a fost hotărâtoare în ceea ce priveşte apariţia statalităţii. Toată zona europeană de la estul teritoriilor româneşti s-a coagulat sub acţiunea directă a germanicilor. Dar Moldova? Moldova a apărut ca o marcă a regatului ungar, pentru a-şi afirma autonomia în decursul a mai puţin de o generaţie. Dar ea se cheamă Moldova, iar herbul său este un cap de bour, ceea ce în germana veche înseamnă acelaşi lucru. Se ştie că nucleul statalităţii se afla în nordul de azi al provinciei, iar el se sprijinea pe oraşele locuite de numeroşi germani – enumerăm doar Baia şi Siretul. De altfel, cel mai mare oraş din zonă, Rodna, număra aproape cincizeci de mii de locuitori, un important centru minier şi metalurgic. La momentul când a fost distrus de mongoli, partea covîrşitoare a populaţiei era de origine germană. În toată perioada medievală, colonizări sporadice de populaţie germană au dus la crearea unor bazine viticole de un renume ajuns pînă astăzi, cum este cel de la Cotnari, sau la exploatări miniere şi centre manufacturiere. Scurta ocupaţie a Olteniei de către Habsburgi a avut urmări pe care astăzi nimeni nu se străduie să le mai identifice, de la costumul popular bărbătesc, cu elemente decorative de influenţă militară austriacă, la nume de localităţi sau de familie.

Osatura medievală a Transilvaniei, fără nici o îndoială, se construieşte pe nodurile cetăţilor germane (săseşti), iar influenţa acestora asupra lumii româneşti iese la iveală în momentele semnificative. Primul document scris în limba română este scrisoarea boierului Neacşu către „dumnealui Hans Benkner”, judele Braşovului. Renumele, să nu spunem faima, lui Vlad Ţepeş este asiguraă de circulaţia unor pamflete germane la adresa curajosului şi intransigentului voievod, un erou al rezistenţei anti-otomane. Dimitrie Cantemir atinge gloria maximă în lumea intelectuală a epocii, odată cu acceptarea sa ca membru al Academiei de la Berlin. Un alt fapt de cultură legat de germani este opera diaconului Coresi, care tipăreşte „Scriptura” în limba română. Sigur, putem lua în seamă intenţia vădită a reformaţilor germani de a răspândi elementul creator al Reformei, constituit în fapta traducerii Cărţii Sfinte în limbi care nu erau sacre, dar pentru români rămâne ca un punct de referinţă fapta diaconului, îndrăzneţ în gândirea sa. Privind istoria românilor, după expansiunea Habsburgilor către Dunărea de jos, încheiată cumva după pacea de la Carlovitz, nu putem să nu constatăm că renaşterea ideii naţionale şi construcţia acesteia se petrec datorită Şcolii Ardelene. Ori, Şcoala Ardeleană nu se putea naşte decât în climatul creat de Viena prin stimularea instituţională a confesiunii greco-catolice. Influenţa culturală este resimţită direct, prin faptul că intelectualii acestui curent se dedică cercetării sistematice şi alcătuirii de lucrări iluministe şi enciclopedice. Exact această lucrare a lor are drept rezultat trezirea conştiinţei naţionale şi exprimarea ei la nivelul păturilor mai de jos, în burghezia pe cale de a se forma, în ţărănimea în general exclusă din dinamica societăţii. Imaginea Împăratului de la Viena care este un protector al românilor, în opoziţie cu rolul real al marilor seniori, funcţionează cu succes aproape un secol, de la Răscoala lui Horea, trecînd prin tragica Revoluţie de la 1848, sfârşind cu Memorandum-ul. Speranţele românilor au constituit tot atâtea instrumente politice pentru Casa Imperială de la Viena şi ,dacă politic şi social românii au pierdut de fiecare dată, câştigul cultural a fost imens. Cărţi, publicaţii şi şcoli, personalităţi, de la profesori, cărturari la generali au devenit patrimoniul cultural al românilor din Transilvania, patrimoniu care i-a transformat în factori activi în procesul de întregire a statalităţii naţionale. Totul s-a făcut şi s-a petrecut în strânsă legătură cu centrele de cultură şi civilizaţie germane. Privirea intelectualilor, a elitei româneşti din această provincie ţintea către Viena, în acele vremi cea mai înaltă expresie culturală şi de civilizaţie a germanităţii.

Dar nu doar în Transilvania, unde populaţia germană înţelegea prin exponenţii săi dimensiunile convieţuirii, exemplul clasic fiind dat de Ştefan Ludwig Roth, prin faptele, cuvintele şi sfârşitul său eroic, ci şi în Moldova influenţa germană este hotărâ toare în momente cruciale. Eminescu şi întreaga Junime nu numai că sunt, ci şi declară limpede că filogermanismul, măcar în dimensiunea sa culturală, ar fi calea de urmat pentru tânărul stat şi renăscuta cultură românească. Nici nu putea fi altfel, dacă ţinem cont de efervescenţa intelectuală a Berlinului şi Vienei la acel moment, de obsesia creării unei naţiuni germane unitare după secole de fărâmiţare şi dezbinare. Nu a fost întâia dată în istorie cînd intenţiile bune au pavat drumul către Iad. Romantismul căutării de sine şi ampla construcţie enciclopedică au fost două amprente culturale germane care au rămas pentru totdeauna aplicate culturii noderne române. Folclorul, dicţionarele şi tratatele, culegerile de documente şi cercetările arheologice au marcat sfârşitul veacului al XIX-lea şi asta reprezintă un uriaş efort de sincronizare şi regăsire de sine. Acţiunea politică, impulsul modernizator şi talentul de administrator al Principelui Carol, apoi Regele Carol I, au descătuşat imense energii naţionale, care au dus la edificarea unui stat modern, cu adevărat european, capabil să fie el însuşi în plan extern şi sigur pe sine în plan intern. Continuând reformele şi chiar îndrăznelile lui Vodă Cuza, Carol I înţelege că singura piedică în calea dezvoltării armonioase a statului este partizanatul politic excesiv, cel care conţine în sine obsesia sinuciderii ori a exterminării adversarului politic. Găseşte soluţia, aparent comică, a rotativei guvernamentale, dar ce altceva este ea decât deprinderea cu alternativa democratică la guvernare? Nu era decât o impunere a formelor, în aşteptarea fondului.

În jumătate de secol, românii recuperează două sute de ani de marginalizare voită şi nevoită. Când modernizarea se apropie de sfârşit, momentan, desigur, marele observator de pe margine, ironicul, acidul, sentimentalul Caragiale, cel care a şarjat la orice manifestare formală care contrazicea propriul ei conţinut (avem aici o scurtă definiţie a comicului) a plecat din ţară. Unde a plecat? Natural, la Berlin. Bucureştiul sfârşitului de veac XIX şi al începutului de veac XX, unde în Parlament se vorbea franţuzeşte, avea o serie de mari intelectuali, admiratori ai culturii germane sau, pur şi simplu, filogermani. Eminescu, Slavici, Petre Carp, Titu Maiorescu, apoi Stere şi Arghezi, la care se adaugă Blaga, Rebreanu sau Mihail Sorbul reprezintă produsele de luat în seamă ale influenţei germane. Vedem cum marea cultură română asimilează idei, curente, expresii artistice fără a-şi pierde în nici un fel caracterul, specificul, ci îmbogăţindu-se firesc. Asemeni tuturor culturilor europene. Şi, nu în cele din urmă, am dorit să amintesc de influenţa benefică germană pe care a avut-o acordarea prestigiosului premiu internaţional cultural Johann Gottfried von Herder unor personalităţi marcante ale culturii central şi est-europene, care au adus contribuţii semnificative atât culturii proprii, cât şi culturii Europei, între care s-au aflat şi românii Tudor Arghezi, Zaharia Stancu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Constantin Noica, Marin Sorescu, Eugen Barbu, Andrei Marga ş.a.

Am observat, în această rapidă parcurgere a unor momente cruciale ale devenirii noastre, că influenţa germană a fost benefică. Nu a fost o constantă, dar a fost ceea ce ne trebuia. Non multa, sed multum! O încheiere demnă de o caracteristică neo-latină. Atâta latină câtă s-a studiat în şcolile româneşti a fost să fie datorită modelului german de reconsiderare a studiilor clasice.

Eugen Uricaru

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult