7
November , 2017
Tuesday

Văzut de departe

Făgaşul culturii americane

Reporter: editura November - 20 - 2010

Una dintre amintirile mele cele mai timpurii este cea a filmelor de desene animate – cât se poate de americane – cu Felix Motanul şi Betty Boop. Primul meu film colorat, tot american, trebuie să-l fi văzut puţin după 23 august ‘44 (când primeam cu încântare şi primele pachete de chewing-gum), fiindcă îmi amintesc de Pinocchio, al lui Walt Disney, apoi de Shirley Temple sau Stan şi Bran, care au devenit tot cam pe-atunci personaje aproape reale din viaţa mea şi l-am văzut, în fine, pe « Charlot »… Cultura americană devenise aşadar parte din fondul meu aperceptiv înainte de clasa întâia de şcoală.
Privind retrospectiv, cred că pot afirma că, în mediile educate din România filmul a fost mult timp principalul vehicul al culturii americane, în vreme ce cartea era încă predominant europeană. Am descoperit literatura americană abia la începutul anilor ’60, când editurile româneşti au început să publice traduceri şi monografii consacrate autorilor de dincolo de ocean.
Nu voi continua acest demers de ego-istorie evocând circulaţia semi-clandestină a marilor filme americane din anii ’60-’70 pe casete video, sau primele cărţi de antropologie americană pe care le-am citit în vremea când copiii şi studenţii mei visau la blue-jeans şi la Coca Cola (Pepsi aveam şi noi). Am evocat aceste fragmente de memorie personală pentru a propune cititorilor câteva ipoteze: pe de-o parte, aceea că pătrunderea culturii americane în România nu a fost un flux constant, ci a avut caracterul unor şocuri culturale intermitente. Exotică sub aspectul creaţiei literare, ea a fost de timpuriu asimilată la nivelul culturii populare, mai ales cinematografice, urmată de cea muzicală, de cultură a vestimentaţiei şi a comportamentelor generaţiei tinere. A doua ipoteză este frecvent invocată de toţi cei care au de-a face cu aceste fenomene – anume că, tocmai fiindcă era prost văzută de regimul comunist şi chiar interzisă de vânătorii de blugi cu sau fără uniforme, cultura pop americană a explodat în toate mediile electronice, precum şi în cele sociale, imediat după Revoluţia din decembrie, de astă dată având drept vehicul principal televiziunea.
Chiar dacă nu e teoretizată pe deplin, aprecierea pozitivă a culturii americane în întregul ei are un rol important în pro-americanismul general din societatea noastră. Asemeni altor societăţi post-totalitare – cea poloneză, de exemplu – societatea românească pare să nu fi adoptat mantra vest-europeană, şi cu deosebire franceză, despre o Americă incultă, exclusiv dominată de obsesia profitului imediat şi de produse comerciale fără valoare culturală.
În mod surprinzător, prejudecata conform căreia americanii ar fi inculţi reapare intermitent când e vorba de învăţământul american. Atunci, mulţi adulţi – şi chiar mai mult decât atât – sar ca opăriţi să ne spună cât e de minunată şcoala românească faţă de cea occidentală în genere şi americană în special. Asta în timp ce mult lăudaţii noştri olimpici se precipită – oare de ce ? – să câştige o bursă într-o şcoală americană: cine va fi ştiind mai bine, bunicul sau nepotul olimpic?
Cum prea bine ne învăţa cândva Voltaire, înainte de orice discuţie se cade să ne definim termenii. Ce înţelegem, aşadar, prin cultură americană? Nu voi intra aici într-o infinită dezbatere în legătură cu definirea noţiunii de « cultură ». Adevărul e că, asemeni tuturor continentelor culturale cu care ne întâlnim în era globalizării, şi cultura americană e compusă din nenumărate culturi foarte deosebite între ele. Între cultura unui campus de la Harvard, Princeton sau Berkeley, unde întâlneşti pe fiecare alee plimbându-se câte un laureat al Premiului Nobel, şi cultura rapperilor din Brooklyn, distanţa e cel puţin similară cu cea care îl despărţea cândva pe Platon de un ţăran. Pe de altă parte, receptorii sunt şi ei la fel de diferiţi ca şi emiţătorii: pe vremea serialului american de mare succes « Om bogat, om sărac », actorul american William Smith, care interpreta în film personajul hiper-negativ al persecutorului nemilos al fraţilor Jordache, era cât pe-aci să fie linşat la Marsilia de o mulţime furioasă, care îi reproşa nu că îl joacă pe Falconetti, ci că este Falconetti în persoană. William Smith e, de altfel, un bun exemplu al surprizelor pe care ni le rezervă « cultura americană ». Celebru datorită rolului cu totul linear şi simplist din « Om bogat… », Smith era în realitate licenţiat al Universităţii din Syracuse şi Master în studii ruseşti al cunoscutei  University of California Los Angeles, a participat la Războiul din Coreea, după care şi-a continuat studiile în Europa, la Sorbona şi la Universitatea din München, vorbind curent, în afară de rusă, şi sârbo-croată, franceza şi germana. Smith a părăsit o eventuală carieră academică pentru un contract cu MGM şi o fructuoasă carieră de actor…
Dacă ar fi să sintetizez într-o unică imagine ceea ce înţeleg eu prin « cultura americană », m-aş raporta la povestea filmului Rambo. David Morell, autorul best-sellerului după care s-a făcut filmul – clasificat drept al 253-lea în topul « celor 500 de filme mai importante din istorie » (altă operaţie clasificatorie specific americană) – i-a dat acest nume bizar, John Rambo, eroului încarnat de Silvester Stallone, în memoria poetului său preferat, Arthur Rimbaud. No comment.

Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult