24
September , 2017
Sunday
Ca în multe alte state europene, în Germania, Belgia şi Olanda trăiesc şi lucrează români ...
  Într-o atmosferă de sărbătoare, în incinta unuia dintre reperele spiritualității românești, Ateneul Român, a avut ...
15 ani cu „Balcanii şi Europa” Dezbateri, puncte de vedere, atitudini, sugestii făcute de importanţi oameni ...
Andreea Marin Bănică - Ambasador UNICEF al Bunăvoinţei - Binecunoscută realizatoare şi producătoare de emisiuni de ...
În anul 2000 îşi făcea debutul între publicaţiile româneşti o revistă care avea să se ...
În Bucureşti şi-a început activitatea, într-un sediu nou, Centrul Cultural şi de Informare din cadrul ...
Editorial Pe măsură ce timpul trece se constată că în viaţa emigranţilor români din diferte ţări ...
Branduri vechi – branduri noi [caption id="attachment_5068" align="alignleft" width="300"] Vechiul „Pegas”românesc revine[/caption] După două decenii în care ...
Editorial Nu ne-ar putea fi indiferentă soarta românilor, cetăţeni ai României şi ai Uniunii Europene, plecaţi ...
Migranții economici care se revarsă astăzi în valuri spre Europa sunt oameni care caută condițiile de ...
Din orice punct de vedere s-ar analiza Revoluţia de la 1848, indiferent de partizanatul politic, ...
Într-un ciclu firesc şi binemeritat, zilele acestea şi colegul şi prietenul meu din anii tineri ...

Archive for February, 2011

A sosit deșteptarea…

Reporter: editura February - 21 - 2011 Comments Off on A sosit deșteptarea…

După 1989, scăpați de dictatură, am ales calea libertății. Încet-încet, am liberalizat regimul, care a devenit pluripartid, au fost alese organe reprezentative, ne-am îndreptat pașii și, în cele din urmă, am devenit o “economie de piață” (aflată încă în perioada acumulării primitive, barbare). Apoi ne-am legat libertatea de Uniunea Europeană, din partea căreia primim încă stimuli modeşti, evident că insuficienţi datorită altora, dar și nouă.

Dorind să progresăm, la început am acceptat tot ceea ce ni se propunea – legi, reglementări, controale, cotizații etc. etc. Stăteam cuminți în banca noastră, ca niște elevi silitori, care încercau să privească cu sinceritate în ochii profesorului. În acea perioadă, eram dați chiar drept exemplu de docilitate. E drept că această postură ne-a adus câte ceva, dar… nu ceea ce doream cu toții, adică o viață mai bună, stabilitate, respectarea valorilor noastre, ori o recunoaștere deschisă a eforturilor proprii, depuse adesea cu mari sacrificii. Ne amintim câtă rumoare a produs în țara noastră acceptul tacit legat de “tratația” ce trebuia acordată porcului – ca “locuință”, modalitate de sacrificare etc. – ca să dăm un singur exemplu aleatoriu. Și multe altele… În acest răstimp, alte state, în secunda în care erau călcate pe bătătură, nu din rea-voință, ci din necunoașterea adevărată a stărilor de lucruri, se împotriveau cu încăpățânare atunci când diferite interese, inclusiv cele naționale, le erau lezate. A apărut chiar o formă de euroscepticism cu privire la evoluția Uniunii Europene. Multă vreme nu am reacţionat la unele măsuri greu de digerat la noi, cum ar fi “limba moldovenească”, restricții europene exagerate pentru piața internă greu de îndeplinit etc. etc.

Și iată că ne-am deșteptat, odată cu refuzul ca țara nostră să poată adera la Spațiul Schengen și am reacționat, după opinia noastră, cu demnitate. La fel cum au procedat și alte țări membre din nordul continentului (Suedia și Danemarca), precum și Marea Britanie, Norvegia, Islanda, state importante care au refuzat chiar întărirea relațiilor cu Uniunea sau acceptarea calității de membru. Datorită împotrivirii unor state, o seamă de acțiuni împortante ale UE au eșuat. A făcut vâlvă respingerea de către Marea Britanie a Uniunii Economice și Monetare, precum și a regimului de vize Schengen. Pe aceeași linie se mai înscriu respingerea monedei europene de către Suedia, refuzarea statutului de membru de către Norvegia, respingerea Tratatului Constituțional la referendumurile din Franța și Olanda, din 2005, opoziția fermă și dură a Poloniei fată de unele măsuri europene ce nu-i erau favorabile.

Întorcându-ne la noi, opinia publică s-a întrebat: de ce aderarea României la Spațiul Schengen să nu se facă în baza regulilor convenite prin Tratatele UE, aplicându-i-se astfel un tratament discriminatoriu? Nu există nici cel mai mic indiciu că România ar genera riscuri privind fluxurile migratorii ilegale. De altfel, atât președintele țării, cât și ministrul de Externe au afirmat public, cu voce tare, că România este la fel de interesată ca şi celelalte state ale UE de asigurarea securității frontierelor Spațiului Schengen, și-a îndeplinit și continuă să-și îndeplinească obligațiile, așa cum au constatat și vizitele de evaluare a îndeplinirii angajamentelor pentru aderarea la Schengen.

Nu ne propunem să intrăm ceva mai adânc și să încercăm să aflăm de ce, în primul rând, Germania și Franța nu acceptă intrarea țării noastre în clubul Schengen. Or fi având alte motive, într-o lume în care precumpănesc interesele economice. Nu insistăm, gândească fiecare ce dorește.

Drumul nostrum European nu poate fi barat. Uniunea Europeană reprezintă pentru noi prezentul şi viitorul numai dacă vom şti să lucrăm eficient şi productiv, în primul rând pentru noi şi, evident, pentru alţii.

Carol Roman

Cristina Neagu, handbalista nr. 1 a lumii

Reporter: editura February - 21 - 2011 Comments Off on Cristina Neagu, handbalista nr. 1 a lumii

La doar câteva zile după ce Luminița Huțupan-Dinu fost aleasă cel mai valoros portar din istoria handbalului feminin, Cristina Neagu aduce o performanță excepțională handbalului în particular și a României, în general. Federația Internațională de Handbal a anunțat că interul naționalei României a câștigat “Balonul de Aur” și fost aleasă drept ce mai bună handbalistă a lumii în anul 2010. Este o performanță unică în istoria handbalului românesc, atestată de voturile exprimate de un juriu format din experți, specialiști ai Federației internaționale, ziariști din întreaga lume și fani. Primele cuvinte ale “mondialei” Neagu, imediat după ce a aflat marea veste, au fost: “Ce poate fi mai frumos decât atunci când câștigi! Premiul mă ambiționează și vreau să mă autodepășesc în fiecare zi.” La rândul său, Cristian Gațu, președintele Federației Române de Handbal, un nume de maximă rezonanță în lumea sportului, a exprimat deplina satisfacție resimțită: “Este o onoare pentru handbalul feminin românesc să aibă o jucătoare unanim apreciată. Personal, sper ca această distincție să influențeze pozitiv exprimarea în ansamblu a echipei României și azi, ca și mâine.

Amintim că la 9 ianuarie, Cristina Neagu a primit la Paris și premiul pentru “cea mai bună tânără jucătoare din 2009”, la puțin timp după ce România a cucerit medalia de bronz la Campionatul European din Danemarca și Norvegia, competiție în cadrul căreia handbalista tricoloră a câștigat titlul de golgheter (53 de goluri), a fost cea mai bună pasatoare (34 de pase decisive) și a fost aleasă în echipa ideală a turneului, pe postul de inter stânga. Să mai consemnăm și faptul că Neagu a condus în 2010 și echipa “Oltchim” spre calificarea, în premieră, în finala Ligii Campionilor.

Satisfacție deplină

“După cum este și firesc, ne bucurăm împreună cu toți iubitorii handbalului de la noi și de peste hotare de marea victorie a Cristinei Neagu, declarată a fi cea mai bună handbalistă a lumii. Cu adevărat, este o performanță unică a handbalului românesc, care confirmă faptul că valorile sportului românesc sunt inestimabile și, atunci când le sunt create condiții bune de afirmare, răzbesc și ating cele mai înalte culmi ale performanțelor sportului mondial.

Bucuria noastră este cu atât mai mare cu cât vedem rodind sprijinul material pe care îl acordăm handbalului românesc, care, prin rezultatele sale de astăzi, ne onorează și, odată cu recunoașterea publică merită întreaga nostră susținere și stimulare. Cu modestie, dublată de satisfacția noastră, menționăm că Federația Română de Handbal are o veche colaborare cu NIRO Investment Group, ai cărei parteneri am fost în anul 1999, iar din octombrie 2010 a devenit partener oficial, sponsor principal, prin semnarea unui contract agreat de ambele părți. Ne-am bucurat din suflet pentru succesul Cristinei Neagu și, în genere, al echipei feminine de handbal purtătoare a tricourilor pe care sunt înscrise însemnele noastre. Ne punem mari speranțe în handbalistele noastre, și în viitor; ele ne-au arătat că știu să lupte cu dârzenie, cu totală dăruire pentru o victorie care este nu numai a lor, ci și a României.

Aceste realizări ne-au readus speranța că România poate redeveni una dintre forțele lumii în handbal, sport ce merită sprijin și stimulare.

Niță Vasile Gabriel

Director general al NIRO Investment Group

România – Schengen, un incident de parcurs, cu implicaţii mai largi

Reporter: editura February - 21 - 2011 Comments Off on România – Schengen, un incident de parcurs, cu implicaţii mai largi

Moment al adevărului, la mai puţin de cinci ani de la intrarea României în Uniunea Europeană, 1 ianuarie 2007: Franţa şi Germania “sugerează” amânarea includerii încă noilor veniţi în UE, România şi Bulgaria, în Spaţiul Schengen. N-ar fi, pentru Bucureşti, un eşec de proporţiile amânării intrării în NATO şi UE, cum susţin unii, dar nici prea agreabil nu este. Efectele negative de ordin practic nu sunt nemaipomenite, dar gestul franco-german – ca să-i luăm partea profitabilă – îndeamnă la o discuţie mai largă privind poziţionarea mai exactă a României în UE. Care e locul şi prestaţia Bucureştiului în UE? Ce relaţii cu partenerii de Uniune şi cu centrul de la Bruxelles avem? Cât de eficientă este politica europeană a României şi care este forţa ei de negociere?

Ce ar însemna amânarea

În Spaţiul Schengen nu mai există controale între frontierele interne ale statelor membre, ci doar o frontieră externă, unde controalele se fac după reguli clare în materie de vize, migraţie, azil etc. A călători prin Spaţiul Schengen, cetăţean al unui stat membru fiind, este aşa cum ai călători prin propria ţară, cu indiferent ce document de identitate valabil. Dar britanicii, irlandezii şi ciprioţii, cetăţeni, aşadar, ai unor state membre ale UE, nu beneficiază de facilităţile Schengen, căci ţările lor nu au aderat la acest spaţiu, şi nu se arată prea nemulţumiţi.

La nivelul cetăţeanului, însă, apartenenţa sau nu la Spaţiul Schengen oricum se resimte. Pe teritoriul unui stat din Spaţiul Schengen nu se poate sta mai mult de 30 sau 90 de zile dacă nu-ţi justifici prin acte prezenţa. Şi mai afectaţi sunt cetăţenii români ce vor să muncească în străinătate, mai precis în Spaţiul Schengen, căci, fiind în Schengen, eşti mai uşor angajat şi altfel îţi negociezi contractele de muncă şi beneficiile ce derivă din ele (asigurările de sănătate, sociale). Şi firmele au mai multe bătăi de cap, căci transporturile comerciale sunt supuse controlului la vămi. Fără Schengen, la trecerea frontierelor în acest spaţiu, şi persoanele, şi mărfurile au mai mult de aşteptat la controale. În sfârşit, unii mai susţin că dacă intrăm în Schengen, şi vizele pentru SUA ar fi mai uşor de obţinut.

Neaderarea la Schengen nu este un semnal bun nici pentru mediul de afaceri străin, căci posibilii investitori ar putea deveni mai neîncrezători, mai prudenţi. Experţi guvernamentali de la Bucureşti susţin că amânarea adertării la Schengen ar avea, însă, implicaţii legate mai degrabă de imaginea ţării, nu de economie. Şi totuşi, este vorba şi de un impact psihologic, de slăbirea încrederii în România, ceea ce se poate traduce şi prin reducerea investiţiilor străine directe. Dar impactul asupra economiei nu va fi măsurabil, pentru că oamenii de afaceri circulau liber şi până acum, opinează alţi specialişti.

România şi „motorul” franco-german

Unde se află România (şi Bulgaria) în UE, acum, când aşteaptă în pragul Schengen? Nu într-o poziţie prea comodă. Pe fondul necazurilor de ordin general ale crizei şi al repoziţionărilor în UE şi chiar la nivel continental, se reanimă aprecierile că România şi Bulgaria n-au fost, de fapt, pregătite pentru aderarea la Uniune. Confruntaţi cu dificultăţi în propriile ţări, europenii „mai vechi” regretă admiterea celor două state de la Dunărea de jos, iar unii merg până la a teoretiza pe ideea unei Europe „cu mai multe viteze”, cu toate că, într-un fel, aceste piste diferite există deja: zona euro, Spaţiul Schengen etc.

„Sugestia” franco-germană de amânare sine die, de fapt până una- alta, a aderării la Schengen se explică, simplist şi punctual, inclusiv de presa franceză, prin relaţiile oficiale franco-române, nu tocmai cordiale. Franţa preşedintelui Sarkozy, care i-a gesticulat sugestiv omologului său Băsescu la o reuniune de vârf a UE, a fost pusă într-o poziţie incomodă în instituţii şi instanţe europene în problema ţiganilor şi se pare că la Elysee nu s-a uitat acest lucru. Presa de la Paris trimite şi la insatisfacţia „părţii franceze” (care o fi ea?) în legătură cu nefinalizarea unor proiecte de afaceri şi aminteşte, în acest sens, de sulfurosul episod cu compania Vinci. Germania, ca partener de „motor” al UE cu Franţa, s-a solidarizat cu poziţia Parisului, mai ales că nici relaţiile Berlin-Bucureşti nu sunt cele optime, aşa cum s-a putut constata şi cu ocazia desantului operativ şi fără rezultate deosebite al cancelarului Merkel în România. România are pateneriat strategic cu Franţa, dar acest atu nu a funcţionat în favoarea noastră, iar unii chiar s-au grăbit să ceară renunţarea la el, iar cu Germania, parteneriatul strategic se perpetuează de ani de zile doar ca proiect.

Se aminteşte, totuşi, că o serie de state membre ale Uniunii Europene, care deţin calitatea de membri ai Forumului Salzburg (Austria, Ungaria, Polonia, Slovenia, Cehia, Slovacia), şi-au exprimat anterior sprijinul pentru demersurile ţării noastre de a deveni membru Schengen.

Cum a reacţionat Bucureştiul

Sunt situaţii când, în familia instituţionalizat-unită europeană, trebuie să-ţi afirmi, uneori, interesele într-un mod mai ferm şi mai energic ca de obicei, chiar cu riscul de a fi cotat că soliciţi limitele unui presupus consens. Aşa procedează, tradiţional, Marea Britanie, aşa au făcut-o, în diverse împrejurări, Spania, Polonia, Cehia sau alţii şi de obicei au avut, fiecare, câştig de cauză. România, care obişnuise areopagurile europene cu o poziţie mai degrabă comună, neactivă, nereactivă, şi-a spus, de data aceasta, poziţia direct şi fără menajamente. Nu însă prea coerent. Preşedintele, ministrul de Externe, parlamentari şi europarlamentari s-au pronunţat public şi uneori tăios, chiar dacă unii au revenit cu precizări, corective, retractări. Discursul european al şefului statului a conţinut nuanţe noi, deloc de neglijat. El a vorbit de tratamentul diferenţiat ce riscă a fi aplicat statelor mari şi statelor mici din Uniune şi a remarcat că, din păcate, s-ar părea că în UE ar trebui să vorbeşti pe un ton mai ridicat pentru a-ţi putea afirma poziţia şi interesele. Aprecieri esenţiale, dar pe care preşedintele României, deocamdată, doar le-a enunţat. Mai important este, însă, altceva, faptul că, aşa cum sublinia şi comisarul european din România, iată că „atunci când este convinsă de dreptatea sa, România învaţă să spună Nu, respectiv să îşi apere cu fruntea sus o poziţie în care crede”. Mai ales că, de data aceasta, „realitatea tehnică este cel mai bun aliat al României”, iar şicanele care i se fac ţin de zona politicii sau chiar a micilor orgolii, inclusiv de relaţiile la vârf ale Bucureştiului cu mai-marii din UE.

Dramatizând oarecum, am spune că România are alianţe, parteneriate, e în uniuni şi alte instituţii, dar îi trebuie şi aliaţi, parteneri, interlocutori de încredere şi pe care să se poată bizui în situaţii importante sau delicate.

Ce va urma?

Problema nu e dacă România va intra în Spaţiul Schengen, ci când va intra, afirmă mai toată lumea. Dar „încercarea Schengen” nu se va topi în uitare. Partenerii europeni vor şti, de acum încolo, că Bucureştiul nu este neapărat un coleg pasiv, lipsit de idei, iniţiative şi reacţii. Cu încercări de diverse tipuri, România, ca şi alţi relativ noi intraţi în UE, se va confrunta în continuare. Solicitată intens de criză, Europa e stimulată să se reaşeze. O obligă şi dezangajarea treptată a SUA, politica mai activă a Rusiei, implicarea tot mai evidentă a Chinei, gesturile de preeminenţă ale Germaniei, noua orientare a Poloniei, iar de la un moment dat şi cuvântul mai greu al Turciei. În viitoarea Uniune Europeană, în viitoarea Europă, România va fi obligată să-şi aibă şi să-şi afirme o poziţie activă şi un interes naţional bine definit. Episodul Schengen e doar un început, doar un semnal.

Corneliu Vlad

Miză în concurenţa geo-politică dintre Est şi Vest

Reporter: editura February - 21 - 2011 Comments Off on Miză în concurenţa geo-politică dintre Est şi Vest

Republica Moldova s-a aflat, încă de la naşterea ei ca stat independent şi suveran pe harta Europei (1991), ”la răscruce de vânturi”. Ieşită din multinaţionalul imperiu comunist al URSS, Republica Moldova s-a confruntat de la bun început cu problema minorităţilor rusofone (28,9%) şi nostalgicilor comunismului, concentraţi în două forme. Una politico-teritorială, care este Transnistria secesionistă şi o a doua, pur-politică, prin Partidul Comunist al Republicii Moldova, scos în afara legii în 1991, dar reconstituit în 1993, care a obţinut 49,9% din voturi în 2001 şi l-a dat ţării ca preşedinte pe Vladimir Voronin (2001-2009). Odată cu realizarea alianţei între partidele democratice şi pro-europene (august 2009), Republica Moldova a intrat într-o nouă etapă a evoluţiei sale pe eşichierul geo-politic, etapă caracterizată prin reorientarea dinspre Moscova şi CSI spre România şi UE.

Practic, Republica Moldova repetă astăzi experienţa Republicilor Baltice din anii `90-`93. Primele ieşite din componenţa URSS, acestea s-au bucurat de la început de asistenţa SUA şi UE, reuşind rapid consolidarea lor ca naţiuni independente, suverane şi europene. Din cauza complexităţii de probleme generate de cvasi-enclavarea în Ucraina, disidenţa provinciei rusofone Transnistria şi puterea internă acaparată de comunişti, Republica Moldova reuşeşte o repoziţionare europeană cu 20 de ani de întârziere faţă de Ţările Baltice. Acum însă, după intrarea României şi Bulgariei în UE, în estul Europei (nu discutăm despre Balcanii de Vest, care urmează un traseu aparte în relaţia cu UE) Republica Molodova devine pilonul vizat de Europa, SUA şi NATO în politica lor faţă de Rusia. În consecinţa acestor factori geo-politici, Republica Moldova continuă să se afle la interferenţa influenţelor externe exercitate de puternicii săi vecini, România şi Ucraina, de fosta putere colonială Rusia, de UE şi de NATO (în primul rând de SUA), ale căror extinderi tind să acopere în totalitate Europa şi zona Mării Negre – fără Rusia.

În acest context, Republica Moldova, unde recent s-au reconstituit coaliţia partidelor pro-europene şi guvernul ei, devine cea mai mare miză în concurenţa geo-politică dintre Est şi Vest, concurenţă în care UE are ca orizont maxim de extensie Ucraina, Belarus şi Republica Moldova. Dar, concret vorbind, azi numai ultima poate fi apropiată de UE, ea însăşi având un orizont politic pro-european. Şansa realizării acestei apropieri este România, ţara-soră a Republicii Moldova, care are deja postura dublă de membră a UE şi a NATO.

După experienţa unor relaţii bilaterale sinuoase şi complicate, marcate de recunoaşterea imediată de către România a independenţei Republicii Moldova, în 1991 (prima ţară care a făcut acest lucru)1, de apropierea celor două ţări în perioada 1991-1994, de secesiunea Transnistriei rusofone în care România a susţinut Republica Moldova în timp ce Ucraina şi Rusia au sprijinit provincia rebelă (azi republică nerecunoscută pe plan internaţional), de intrarea Republicii Moldova, în 1994, în Comunitatea Statelor Independente – CSI (commonwealthul rusesc)2 şi de criza diplomatică din 2009, când ambasadorul României la Chişinău, Filip Teodorescu, a fost declarat “persona non grata”, cele două ţări de limbă română se află într-o etapă de relaţii deosebit de bune. Acestea sunt palpabile prin relansarea comerţului bilateral şi prin cei 800.000 de moldoveni care au solicitat şi cetăţenia română, dintre care 95.000 au primit-o în perioda 1991-2006, iar 70.000 în 2010.

George Friedman, directorul agenţiei americane STRATFOR, într-o analiză asupra Republicii Moldova publicată în noiembrie 2010, sublinia că “Moldova este prinsă între rădăcinile sale româneşti şi trecutul său sovietic. Nu şi-a dezvoltat o identitate naţională independentă faţă de aceşti doi poli. Moldova este o ţară de graniţă în cadrul altei graniţe. Este un loc al influenţelor străine venite din toate părţile. Este un loc fără centru clar. Pe de o parte, există o nostalgie faţă de zilele din vremea Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, există speranţa că Uniunea Europeană şi NATO vor crea şi vor apăra o naţiune care nu există”.

Într-adevăr, privind pe hartă, Republica Moldova este cu adevărat valoroasă. Este o zonă care, intrată în NATO sau UE, ar asigura nu numai avantaj faţă de puterea Rusiei, dar ar şi întări, probabil, dorinţa Ucrainei de a rezista în faţa aceleiaşi Rusii. Desigur că Moscova înţelege aceste lucruri şi face tot ce poate pentru ca Republica Moldova să nu intre în sfera de influenţă vestică. Această politică se materializează prin menţinerea trupelor ruseşti din Transnistria şi prin susţinerea regimului separatist al lui Smirnov.

De un an însă, după ce partidele pro-europene au reuşit să preia puterea la Chişinău (chiar dacă nu au dat încă şi un preşedinte ţării, au câştigat două scrutine consecutive şi au redus influenţa comuniştilor la un nivel fără precedent), rapiditatea reformelor a sporit vizibilitatea Republicii Moldova, care are şansa de a deveni povestea de succes a UE. Spre deosebire de ţările Balcanilor de Vest, care sunt fie candidate, fie potenţial candidate la integrarea europeană, Republica Moldova este cuprinsă doar în politica de vecinătate a UE, care se concretizează în Parteneriatul Estic. Lansat în 2009 acesta include Belarus, Ucraina, Georgia, Azerbaijan, Armenia şi Republica Moldova. Dintre toate aceste entităţi geo-politice post-sovietice, Republica Moldova s-a dovedit a fi cea mai reformistă şi şi-a orientat cel mai mult economia spre Europa. În ianuarie 2010, au început negocierile pentru un acord de asociere la UE şi tot din 2010 liberalizarea vizelor cu UE a devenit o problemă prioritară a Chişinăului în raporturile cu Bruxelles-ul, problemă în care se bucură de lagul sprijin al României.

Chiar dacă la limită, la alegerile anticipate din decembrie 2010, Moldova a votat pentru Europa, ideea integrării constituind prioritatea absolută a guvernului reformist condus de Vlad Filat, premierul reinvestit de noul parlament de la Chişinău. Într-un interviu acordat cotidianului “Timpul” (3 ianuarie 2011), Vlad Filat precizează că în relaţia cu UE “noi negociem în vederea semnării Acordului de asociere şi, când vom fi pregătiţi la toate capitolele, îl vom semna. Obiectivul nostru este ca într-o perioadă de trei ani de zile de la startul acestor negocieri, să obţinem semnarea acordului, ceea ce înseamnă regimul fără vize şi comerţ liber.”

Parlamentul European susţine forţele democratice din Republica Moldova, iar comisarul european pentru integrare, Stefan Fule, afirmă că este clar şi vizibil că această ţară este pe calea corectă a “consolidării democraţiei şi împlementării reformelor structurale” neavând de făcut decât “să continue ambiţiosul program pro-european”. Alexander Stubb, ministrul de Externe al Finlandei, aruncând o “Privire din exterior: Finlanda, Moldova şi UE”, sublinia că “pe baza experienţei Finlandei, aş putea să recomand Republicii Moldova să studieze cu toată responsabilitatea propunerile UE şi să utilizeze la maximum posibilităţile ce i se oferă. Procesul de pregătire a Acordului de Aderare dintre Republica Moldova şi UE ar putea fi unul de scurtă durată în cazul în care Republica Moldova ar împlementa în mod eficient reformele şi ar îndeplini toate condiţiile necesare încheierii unui astfel de acord”.

Negocierile privind Acordul de Asociere au început la 12 ianuarie 2010 şi sunt acum la a cincea rundă. Progresele sunt importante în domeniile politicii de securitate a Republicii Moldova, controlului armamentelor, neproliferării şi dezarmării. Alt compartiment de negociere are în vedere statul de drept şi supremaţia legii, migraţia, drepturile omului, lupta contra criminalităţii şi a terorismului.

În ultimul an, Republica Moldova a fost vizitată de 22 de misiuni exploratorii ale Comisiei Europene, iar la 25 octombtrie 2010, Consiliul pentru Afaceri Externe al UE a salutat eforturile Chişinăului în vederea asocierii politice şi integrării economice cu UE.

  1. “Proclamarea unui stat românesc independent pe teritoriile anexate cu forţa în urma înţelegerilor secrete stabilite prin Pactul Molotov-Ribbentrop reprezintă un pas decisiv spre înlăturarea pe cale paşnică a consecinţelor nefaste ale acestuia, îndreptate împotriva drepturilor şi intereselor poporului român.” (din Declaraţia Guvernului României)
  1. “ Votul Parlamentului de la Chişinău reconfirmă, în mod regretabil, Pactul criminal şi anulează iresponsabil un drept al naţiunii române de a trăi în integritatea spaţiului ei istoric şi spiritual. Prin poziţia geografică, cultură, istorie şi tradiţii, locul natural al fraţilor noştri de peste Prut este, fără îndoială, împreună cu noi, în marea familie a naţiunilor europene şi nicidecum în cadrul unei structuri euro-asiatice.” (Declaraţia Camerei Deputaţilor din România, 14 aprilie 1994)

Victor Ionescu

Femei la cârma Europei

Reporter: editura February - 21 - 2011 Comments Off on Femei la cârma Europei

Ascensiunea femeilor în toate domeniile vieţii sociale, economice şi politice a încetat de mult să mai fie un eveniment, devenind o realitate cotidiană. Nu mai miră pe nimeni faptul că femei cu o înaltă pregătire profesională, cu vastă experienţă şi largă viziune au ajuns la conducerea unor state şi guverne din întreaga lume, ţinând în mâini capabile destinele unor naţiuni. Ţările Europei fac parte din plutonul de state care recompensează şi valorifică profesionalismul, competenţa, anvergura politică şi forţa unor lideri femei.

Femeile trebuie tratate egal dacă o ţară doreşte să crească şi să fie prosperă”, consideră liderul Forumului Economic Mondial, Klaus Schwab, comentând rezultatele unui studiu care atestă prezenţa ţărilor nordice (Finlanda, Norvegia, Islanda) în topul statelor cu cele mai mici diferenţe între femei şi bărbaţi. Tabloul politic din unele state europene o confirmă.

În fruntea Finlandei se află două femei, în funcţiile de preşedinte şi prim-ministru. Şeful statului finlandez, Tarja Halonen, supranumită „mama naţiunii”, este cunoscută pentru stilul simplu, apropiat de cetăţeni, dar şi pentru fermitatea cu care îşi susţine drumul politic, de la pacifismul militant până la opoziţia faţă de aderarea ţării la NATO. Este secondată de premierul Mari Kiviniemi, fost ministru al Comerţului exterior, apoi al Administraţiei publice, politician de carieră profund implicat în viaţa cetăţii.

Şi la preşedinţia Irlandei se află o femeie, Mary McAleese, cea care în această perioadă are de înfruntat dificultăţile economice serioase pe care le traversează ţara sa, după ani de creştere spectaculoasă. Ea este cea chemată să „netezească asperităţile” generate de polarizarea socială care a urmat dezvoltării rapide din anii anterior, ca şi răscrucii la care se află în prezent Irlanda.

Lituania, la rândul ei, traversează anii de criză globală având la cârmă, pentru prima oară, o femeie preşedinte – Dalia Grybauskaite. Fost ministru de Finanţe şi comisar european, aceasta a declarat război deschis corupţiei din ţara sa, care „paralizează dezvoltarea statului”. Lupta cu acest flagel se află în mâinile unei femei care a şi trecut la atac, promovând un set de legi dure anticorupţie.

Guverne… la feminin

Aşa-numitul „protagonism” al femeilor nu poate ocoli cazul Germaniei. Prima femeie cancelar din istoria Republicii Federale, Angela Merkel, se situează, neîndoielnic, pe primele locuri în ierarhia politică mondială. Momentul de criză financiară pe care îl traversează întreaga Europă pune pe umerii Germaniei o sarcină în plus, dată fiind condiţia ţării de „motor” al continentului „euro”. În acelaşi timp, Angela Merkel a devenit un simbol şi un model de promovare a intereselor ţării sale în toată lumea, dar şi de fermitate şi rigoare în trasarea viitorului Germaniei. Ne amintim de tenacitatea pe care a dovedit-o Angela Merkel în apărarea intereselor investitorilor germani, cu ocazia vizitei în România.

Prima femeie care a reuşit să pătrundă cu succes în sferele politicii central-europene (cunoscută ca un teren cvasi-masculin) este Iveta Radicova, actualul premier al Slovaciei. Cunoscută pentru inteligenţa, pregătirea şi politeţea ei, şefa guvernului slovac a adus un suflu nou politicii pe care o promovează ţara sa, afişându-şi apartenenţa la curentul liberal modern al gândirii europene, cu toată deschiderea pentru convingerile religioase, problema avorturilor sau a minorităţilor (de la homosexuali la romi). Prezenţa ei în fruntea ţării este definitorie pentru traseul de excepţie parcurs de ţara sa de la statutul de fostă componentă a Cehoslovaciei la cel de membru al Uniunii Europene sau al zonei euro.

O altă prezenţă notabilă la vârful politicii este cea a premierului Croaţiei, Jadranka Kosor, cea care declara, la momentul desemnării sale, că va conduce guvernul „cu o mână forte, de femeie”. Fostă viceprim-ministru, este şi prima femeie aleasă lider al unui partid politic în fosta republică iugoslavă. Îi revine sarcina de a trece ţara prin „furcile caudine” ale recesiunii economice globale, dar şi de a „puncta decisiv” în negocierile de aderare a Croaţiei la UE.

După ce fostul premier Geir Haarde şi-a dat demisia ca urmare directă a efectelor crizei economice, în fruntea cabinetului Islandei a fost desemnată Johanna Siguroardottir. Pusă în faţa evidenţelor create de picajul celor trei mari bănci ale micului stat, Sigurdardottir a trecut la repunerea pe linia de plutire a sistemului bancar, promovarea aderării ţării sale la Uniunea Europeană şi a trecut la un plan de refacere a Islandei prin semnarea unui pact intern de stabilitate, pilon principal al reconstructţiei economiei islandeze. Fostă stewardesă, Johanna Sigurdardottir este cel mai longeviv membru al Parlamentului ţării sale. Pe lângă eforturile de relansare economică, premierul islandez militează pentru egalitatea între sexe, Islanda devenind un adevărat model în domeniu.

Pe tot parcursul anului 2010, Elveţia a fost condusă de Doris Leuthard, fost ministru al Economiei, aleasă preşedinte al Confederaţiei Helvetice, cu mandat de un an. Chiar dacă funcţia are în esenţă un caracter onorific şi reprezentativ, situarea unei femei în fruntea unui stat de o asemenea importanţă a cântărit greu pe „harta” prezenţelor feminine la conducerea ţărilor lor.

Mai poate fi semnalată prezenţa unei femei la vârful politicii franceze, într-un post-cheie pentru evoluţia viitoare a dezvoltării Franţei – este vorba despre Christine Lagarde, ministru al Economiei. În calitatea sa de primă femeie în acest post într-una din ţările dezvoltate ale Europei, Lagarde „navighează prin apele furtunoase” ale crizei economice mondiale, confruntându-se cu creşterea şomajului, slaba revenire economică, multe critici şi presiunea generată de statutul de mare putere europeană pe care îl are Franţa. Experienţa dobândită în calitate de fost ministru al Comerţului în anii de boom economic îi foloseşte astăzi din plin Christinei Lagarde.

Tot mai importanta prezenţă feminină la vârful politicii europene şi mondiale se constituie, desigur, în semnalul unor schimbări semnificative în percepţia opiniei publice asupra viitorului.

  • Cel mai recent raport asupra diferenţelor între sexe al Forumului Economic Mondial a analizat 134 de ţări, din punct de vedere al ascensiunii femeilor faţă de cea a bărbaţilor, în patru domenii: economie, educaţie, politică şi sănătate. Clasamentul este condus de patru ţări nordice: Islanda, Norvegia, Finlanda şi Suedia. România se află pe locul 67 al clasamentului, în urma unor state precum Ucraina (63), Bulgaria (50) sau Moldova (34).

*În numărul următor al revistei noastre vom aborda prezenţa feminină la cârma unor state din alte zone ale lumii.

Roxana Ichim

Un deceniu de certificare a valorii autentice

Reporter: editura February - 19 - 2011 Comments Off on Un deceniu de certificare a valorii autentice

Desfăşurată la Hotel InterContinental, Gala cu numărul 10 a decernării Premiilor revistei „Balcanii şi Europa” a încununat eforturile publicaţiei de a evidenţia valoarea, competenţa şi profesionalismul unora dintre cele mai proeminente personalităţi publice. La eveniment au fost prezenţi cunoscuţi oameni politici, ambasadori din ţările balcanice, miniştri, scriitori, oameni de cultură, jurnalişti.

În deschiderea festivităţii, dl. Vasile Gabriel Niţă, director general al NIRO Investment Group, a reliefat evoluţia revistei „Balcanii şi Europa”, susţinută, de-a lungul celor 10 ani de existenţă, de către grupul de firme NIRO, din care face parte. Punctând, în discursul său, locul, rolul şi mesajul revistei în mass-media din România, scriitorul Carol Roman, director general al publicaţiei, a reamintit că an de an au fost distinşi cu Premiile „Balcanii şi Europa” preşedinţi de stat, miniştri, ambasadori, reprezentanţi de frunte ai mediului de afaceri, artişti de largă recunoaştere, sportivi de primă mărime.

În anul 2010, E.S. Ilham Aliyev, preşedintele Republicii Azerbaidjan, a fost declarat „Omul Anului”, pentru contribuţia semnificativă la dezvoltarea relaţiilor dintre România şi Azerbaidjan, ajunse la nivel de parteneriat strategic şi cu un mare potenţial de evoluţie viitoare. Primind premiul în numele şefului statului azer, E.S. Eldar Hasanov, ambasadorul extraordinar şi plenipotenţiar al Republicii Azerbaidjan la Bucureşti a subliniat din nou importanţa pe care ţara sa o acordă relaţiilor cu România şi a reiterat dorinţa preşedintelui Azerbaidjanului de a dezvolta pe mai departe relaţiile fructuoase cu ţara noastră.

Primind Premiul „Vocaţia Diplomatului de Carieră”, pentru realizări de excepţie în misiunea de reprezentare a României de pe poziţia de secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, dl. Bogdan Lucian Aurescu a ţinut să sublinieze, în mesajul transmis, semnificaţia deosebită pe care acordarea Premiului o are pentru domnia sa, precum şi determinarea în a continua acţiunile dedicate intereselor României. „Doresc să mulţumesc redacţiei revistei Balcanii şi Europa pentru distincţia acordată, premiul “Vocaţia diplomatului de carieră” având o valoare deosebită cu o simbolistică specială pentru mine.

Acest premiu mă îndeamnă să continui, împreună cu echipa pe care o coordonez în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, demersurile în vederea atingerii obiectivelor de politică externă propuse.

Valoarea distincţiei per se este cu atât mai mare cu cât vine de la o publicaţie ce se remarcă, în mod constant, prin seriozitatea articolelor, panoplia bogată a temelor abordate şi interesul acordat subiectelor de prim interes ale politicii externe româneşti.

Profit de ocazie pentru a ura echipei redacţiei Balcanii şi Europa şi colaboratorilor săi mult succes!”.

D-lui Florin Pogonaru, preşedinte al Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România, cunoscută personalitate a mediului economic, i-a fost acordat Premiul „Vocaţia Integrării Economice Zonale”. Laureatul a menţionat în mod special profesionalismul şi seriozitatea care caracterizează parcursul revistei „Balcanii şi Europa”, precum şi notorietatea pe care şi-a câştigat-o în virtutea acestor calităţi.

Ca în fiecare an, revista „Balcanii şi Europa” a ţinut să premieze entităţi de marcă ale reprezentanţilor comunităţilor româneşti din afara graniţelor. Premiul „Vocaţia Acţiunii pentru Libertate și Justiţie” a fost acordat Uniunii Interregionale „Comunitatea românească din Ucraina”, pentru contribuţia însemnată la apărarea drepturilor românilor din ţara vecină. În numele conducerii organizaţiei ucrainene a românilor din această ţară, d-na Aurica Bojescu, secretar general al Uniunii, sosită special la Bucureşti la invitaţia noastră, a exprimat gratitudinea pentru distincţia acordată, amintind că mai sunt multe de făcut pentru respectarea reală, deplină, a drepturilor românilor din Ucraina.

Primind Premiul „Vocaţia Marilor Performanţe”, dl. Cristian Gaţu, preşedinte al Federaţiei Române de Handbal, a mulţumit pentru distincţie, declarând, cu acest prilej, că una dintre cele mai importante realizări ale anului 2010 este semnarea parteneriatului Federaţiei cu NIRO Investment Group, al cărui sprijin va fi fructificat de handbaliştii şi handbalistele din România în marile competiţii viitoare.

Raed Arafat, cunoscută personalitate a vieţii medicale româneşti, iniţiatorul sistemului unic de urgenţe SMURD, a fost distins cu Premiul „Vocaţia Altruismului”. Dl. Arafat s-a declarat onorat de primirea Premiului revistei noastre, pe care o consideră o publicaţie deosebită în perimetrul mass-media.

Jurnalistul Milan Petrovici, decanul de vârstă al Asociației Corespondenților Străini de Presă, distins cu Premiul „Vocaţia Spiritului Balcanic”, pentru cele şase decenii puse în slujba consolidării punţilor de comunicare dintre România şi Serbia, ţara sa de origine, a făcut ample referiri apreciative la adresa revistei „Balcanii şi Europa”, subliniind în mod deosebit seriozitatea şi spiritul ofensiv al publicaţiei.

Renumita interpretă de muzică pop Paula Seling a fost onorată cu Premiul „Vocaţia Interpretului de Succes”. Din motive strict profesionale (prezenţa la emisiunea „Dansez pentru tine”), d-na Paula Seling nu a putut să participe la festivitatea decernării Premiilor revistei „Balcanii şi Europa”. Conducerea publicaţiei a invitat-o pe d-na Seling în redacţia revistei, unde i-a fost înmânat Premiul. Cu acest prilej, artista a declarat: „Sunt onorată de Premiul acordat. Ştiu că provine din partea unei reviste care se preocupă de reflectarea vieţii culturale din zona balcanică şi din Europa. Doresc să vă asigur că îmi voi continua munca pe aceleaşi coordonate ale seriozităţii, pentru a reprezenta cât mai bine România”.

Cea de-a 10-a Gală a decernării Premiilor revistei „Balcanii şi Europa” a acordat şi trei Diplome de Onoare unor colaboratori de numeroşi ani ai publicaţiei: ambasadorul Vasile Leca, reputat analist pe probleme balcanice, dl. Aurel Papari, rectorul Universităţii „Andrei Şaguna”, din Constanţa, cunoscut cadru didactic şi ziarist şi publicistul Corneliu Vlad, scriitor şi ziarist de o incontestabilă expertiză.

Interesul arătat evenimentului de numeroase publicaţii, posturi de radio şi de televiziune din ţară şi din state balcanice a reliefat, o dată în plus, că revista „Balcanii şi Europa” transmite un mesaj de prietenie şi colaborare în întreaga zonă balcanică.

Au relatat agenţia sârbă de presă Beta, preluată de numeroase posturi de radio şi tv din Serbia, ziarul sârb „Politika”, publicaţiile turceşti „Hayat” şi „Zaman”, mass-media din Azerbaidjan – „Olayla”, „Day”, „Trend”, „Apa”, „Kavkaz news”, „News mail”, „Azeri”, „Newsazerbaidjan”, „News24”, „Sakartvelo”, „Blackseanews”, „Navigator”, „News day”, „Regnum”, „Azeritoday”, „Arnews”, „Anspress” ş. a.

Winston Churchill și România

Reporter: editura February - 19 - 2011 Comments Off on Winston Churchill și România

Evenimente comentate de reputaţi analişti

Dintre personalitățile vieții internaționale din anii celui de-al Doilea Război Mondial, puțini sunt cei cărora românii să le acorde o apreciere atât de contradictorie ca aceea pe care i-o rezervă primului ministru britanic Winston Churchill. Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874-1965), unul dintre cei mai cunoscuți, mai turbulenți, mai inteligenți reprezentanți ai Establishment-ului englez, a avut multe legături, dacă nu neapărat cu România, cel puțin cu români de seamă, începând cu The Enchanteress, “fermecătoarea vrăjitoare”, cum o numeau contemporanii pe Martha Bibescu, autoare a unui admirabil portret al lui Sir Winston, Churchill ou Le courage, publicat la Paris în1956 – ca să nu mai vorbim de Regina Maria. Dincolo de asta, el s-a bucurat însă, în anii războiului, de o admirație paradoxală din partea elitelor românești – a celor politice, dar mai ales a celor intelectuale – pentru energia inegalabilă cu care a condus Marea Britanie de la dezastru la victorie. În același timp, el și-a atras o consistentă reprobare din partea acelorași elite, dar, treptat, și a unui cerc cu mult mai amplu de compatrioți ai noștri, din pricina a ceea ce s-a numit generic “trădarea de la Ialta”: faptul că, la Conferința de la Ialta, din 1945, alături de președintele american Franklin Delano Roosevelt, Churchill a recunoscut fără să protesteze existența și legitimitatea sferei europene de influență a URSS, acceptate ca o consecință inevitabilă a raportului de forțe pe care victoria Aliaților îl instituia în Europa și în lume. Churchill a devenit aproape odios atunci când, în memoriile sale, a povestit anecdota șervețelului de hârtie pe care, cu propria mână, la Moscova, ar fi scris, sub privirea aprobatoare a lui Stalin, că Occidentul va recunoaște URSS o influență de 90% asupra României și Bulgariei, și de 45% asupra statelor central-europene, incluzând aici și Polonia.

Povestea șervețelului a făcut înconjurul lumii, dar în țările noastre, și cu deosebire în România, ea a devenit mai încărcată de simboluri negative decât chiar batista lui Othello. Așa cum odinioară atenienii decideau că își ostracizează concetățenii indezirabili scriindu-le numele pe niște biete cioburi, pe care altminteri le-ar fi aruncat direct la gunoi, faptul că această uriașă cedare politică a Occidentului a fost scrisă pe un deșeu demn de aruncat a readus în imaginarul nostru politic și identitar un ghem de reprezentări umilitoare, de complexe de respingere – pe scurt, de afecte, care nu pot decât să umbrească dreapta judecată asupra faptelor. Victimizarea colectivă a inocentei Românii, pe care Vestul ar fi cedat-o fără scrupule URSS, a devenit astfel parte a unui folclor istoric nu doar foarte răspândit, ci și extrem de util, fiindcă induce sentimentul difuz conform căruia “păcatul originar” din care au rezultat cei aproape 50 de ani de dictatură comunistă în România ar fi o tragedie cu trei actori – Stalin, Churchill şi Roosevelt – şi o biată jertfă nevinovată. La limită, chiar şi imperialismul sovietic devine un fel de forţă oarbă, scăpînd judecăţilor morale, care îi copleşesc de responsabilităţi pe Roosevelt pentru naivitate şi pe Churchill – pentru contrariul acesteia, pentru excesul lui de perfidia plus quam Albionica.

Voi porni aici de la alte memorii – cele ale diplomatului român Dimitrie D. Dimăncescu (1896-1984), un filo-britanic și democrat convins, al cărui fiu, E.S. Dan Dimăncescu, consul onorific al României la Boston. Refugiat la Londra încă din 1940, Dimitrie Dimăncescu se afla în 1950 în Maroc, și acolo, la un dineu de la un mare hotel din Marrakesh, l-a întâlnit pe Churchill. Iată ce povestește el: La 8.30 fix, Bătrânul a intrat. Toți ochii s-au îndreptat spre el. A făcut repede din ochi înconjurul camerei, să vadă dintr-o privire cine era acolo. A venit la noi cu mâna întinsă și ne-a spus: “Mă bucur foarte mult că ați putut veni!”, și apoi, fără nici o tranziție, aproape din aceeași suflare, a adăugat: “am încercat din răsputeri să salvez țara voastră din ghearele comuniștilor. Îmi pare rău că n-am putut face mai mult pentru România, dar am salvat Grecia, cu un preț cumplit, A fost nevoie să fie uciși treizeci de mii de oameni”

Acest pasaj nu are cum diminua sentimentul evident de culpabilitate pe care e clar că-l resimțea “Bătrânul”. Acordul pe șervețel dintre Churchill şi Stalin e încheiat la Moscova în octombrie 1944, așadar după armistițiul unilateral de la 23 august, după ocuparea de către Armata Roșie a României și a Bulgariei, după oficializarea, la 12 septembrie, a armistițiului cu România. Această succesiune de evenimente pare indiferentă doar acelora care sunt obsedați de ideea trădării Occidentului. Cedând în privința României și a Bulgariei, aflate deja sub ocupație sovietică, Churchill obținea în acel moment acordul lui Stalin pentru limitarea prezenței URSS în Europa centrală – care se afla în drumul spre Berlin, deci nu putea să fie cruțată de prezența militară. Aceasta era însă evitată în Grecia, unde se preconiza un control integral al Occidentului.

Imediat după Ialta se va vedea însă cât de de iluzorii erau aceste aparente avantaje: URSS nu va respecta nici măcar procentul simbolic de 10% influență a Occidentului în România sau Bulgaria, ca să nu mai vorbim de dispariția în neant a celor 55% de procente din Polonia sau Ungaria. Cât despre Grecia, se știe prea bine că un război civil sângeros și cu efecte până în zilele noastre a încercat să răstoarne acordul de care Churchill era încă, în 1950, convins că va rezista.

Doar că toate astea au devenit o tristă certitudine după Ialta, și chiar după Potsdam. Ținând seama de faptul capital al prezenţei Armatei Roşii în România şi Bulgaria odată cu armistiţiul de la 23 august şi, respectiv, cu „eliberarea”de la 9 septembrie, acordul din octombrie 1944 apare mai degrabă ca o încercare disperată a Marii Britanii de a salva ce se mai putea salva, adică Grecia, şi ca singura soluţie pentru a evita instaurarea controlului sovietic asupra Strâmtorilor. Aceasta era, la rându-i consecința majoră eşecului cu care s-a confruntat planul lui Churchill de a deschide al doilea front în Balcani. Acordul dintre Churchill şi Stalin din octombrie 1944 este într-o măsură foarte importantă consecinţa – poate chiar principala consecinţă – a faptului că debarcarea anglo-americană din iunie 1944 s-a făcut în Normandia, nu în Grecia.

Din analiza succesiunii cronologice a faptelor rezultă cu claritate că Stalin pe de-o parte şi Churchill pe de alta, aveau fiecare proiectul său în privinţa sud-estului Europei, şi că ambele planuri aveau ca punct de focalizare controlul Mediteranei. Planurile britanice de creare a unei federaţii balcanice sau a unui bloc dunărean se confruntau ireductibil cu proiectul sovietic de control asupra sud-estului european pulverizat în mici state-satelit, şi, indiferent de avatarurile sale succesive, viza nu doar controlul asupra acestor țări ca atare, ci şi un obiectiv pe care URSS nu a reuşit să-l atingă nici la finele războiului, nici mai târziu, anume controlul exclusiv al Dardanelelor. Dincolo de petrolul sau de grâul românesc, acest obiectiv era, în ultimă instanţă, servit de aservirea spaţiului nostru strategic, aşa cum o dovedeşte clar chiar anexa secretă a pactului sovieto-german din 1939, faimosul Pact Ribbentrop-Molotov: „În ceea ce priveşte sud-estul Europei, partea sovietică va insista asupra interesului ei pentru Basarabia. Partea germană îşi va preciza întregul său dezinteres politic în această regiune”.

Preşedintele american – în speţă Roosevelt, dar cu atât mai mult succesorul acestuia, Harry Trumann – nu puteau arbitra cu eficacitate între aceste două proiecte, pur şi simplu fiindcă ele nu păreau importante din punct de vedere american: SUA par să fi descoperit, în cu totul alt context istoric, importanţa sud-estului Europei pentru dispozitivele de securitate europene abia odată cu războiul din Kosovo. Oricum ar sta însă lucrurile, nu poate fi negat un anume tip de complicitate americană cu planurile sovietice, fiindcă, în momentele cruciale pentru acordurile de încheiere a războiului, între Teheran şi Ialta, Roosevelt era deja diminuat de boala care îl va răpune înainte de Potsdam. La asta se adaugă faptul extrem de grav al inflitrării echipei americane la tratative cu agenţi de influenţă sovietici şi deci de manipulare „în orb” a poziţiilor americane la tratativele cu Stalin. Într-adevăr, cazul Algernon Hiss, multă vreme considerat un exces al furiei maccarthyste, s-a dovedit a fi cu totul real – acest important expert american şi la tratativele dintre Aliaţi, şi în pregătirea reuniunii fondatoare a ONU de la San Francisco, era efectiv membru al Partidului Comunist American şi agent al Moscovei. Chiar dacă influenţa lui asupra deciziilor americane nu pare a fi fost decisivă, simplul fapt că se afla în proximitatea marilor decidenţi şi că putea măcar informa de la vârf asupra intenţiilor Departamentului de Stat reprezintă o circumstanţă agravantă a complexului de naivităţi, iluzii şi neînţelegeri americane care au participat la crearea blocului sovietic postbelic.

Fără a propune istorii contrafactuale, ne putem întreba dacă hotarul dintre libertate şi dictatură care a fracturat Europa postbelică ar fi fost acelaşi, şi chiar la fel de grav, în condiţiile unei prezenţe anglo-americane în Balcani. Importanţa acordată deopotrivă de URSS şi de Marea Britanie problemei strâmtorilor face ca decizia de a nu deschide un al doilea front în această regiune a Europei să capete sensul unei victorii majore a planurilor lui Stalin asupra proiectelor şi intereselor britanice în zona Mării Negre.

În fine, dar nu în ultimul rând, nu avem dreptul de a eluda responsabilitatea directă a României şi a lui Antonescu personal în desfăşurarea evenimentelor ale căror concluzii vor fi atât de tragice pentru ţară. România nu a fost o biată mioară sacrificată la Ialta. Ultimatumul britanic adresat României la 30 noiembrie 1941, la mai bine de cinci luni de când România intrase în război alături de Germania, preciza că, dacă și numai dacă trupele române insistă să depășească linia Nistrului, Marea Britanie se va vedea obligată să declare război României. Oprirea la Nistru, susţinută de liderii partidelor politice în frunte cu Iuliu Maniu, nu a fost acceptată de Antonescu, care a continuat campania în Răsărit. Statutul României de aliat necondiţionat al Germaniei până în plină ofensivă sovietică, în vara lui 1944, a motivat în mare măsură indiferenţa occidentală faţă de destinul ei post-belic, într-o conjunctură în care anglo-americanii oricum ar fi trebuit să opteze între interesele României şi propriile lor interese pe termen lung, legate de Dunărea de Jos, Balcani și Mediterana. Când Churchill scria pe faimosul lui șervețel, România abia împlinea trei luni de când nu mai purta război contra Aliaților. Nici măcar Churchill, cu enormul său talent de comunicator politic, nu ar fi putut justifica în fața concetățenilor săi istoviți de cinci ani de război periclitarea unei încheieri cât mai rapide a acestuia și răsturnarea unui sistem de alianțe care fusese până atunci cea mai puțin inacceptabilă dintre soluții.

  • Un şerveţel de hârtie stabileşte noile hotare
  • Proiectul Stalin răstoarnă proiectul Churchill
  • Miza: controlul exclusiv al Dardanelelor
  • România nu a fost o biată mioară sacrificată…

Zoe Petre

*În numărul viitor al revistei noastre vom publica, în cadrul acestei rubrici, articolul “Gorbaciov şi România”.

Congresul de Cultură Macedo-Română, în S.U.A

Reporter: editura February - 19 - 2011 Comments Off on Congresul de Cultură Macedo-Română, în S.U.A

Congresul de Cultură Macedo-Română, deja tradiţional, a fost organizat de Societatea Română de Cultură „Fărşerotul”, înfiinţată în 1903 la New York de macedo-românii emigraţi în America. Cu toate că precedentele ediţii ale Congresului au fost găzduite de Universitatea „Sacred Heart” din Fairfield – Connecticut, punându-se un accent deosebit pe latura ştiinţifică, academică a manifestării, cea de a zecea ediţie a Congresului de Cultură Macedo-Română din S.U.A., de la sfârşitul anului trecut, s-a desfăşurat la biserica ortodoxă română „Sfântul Dimitrie” din Easton – Connecticut, cu intenţia de a se evidenţia unitatea în spiritualitatea creştină.

Congresul a fost conceput ca un eveniment jubiliar, dar şi ca un forum aromânesc ce a avut menirea de a reafirma apartenenţa aromânilor şi a culturii aromâne la romanitatea balcanică şi la românitate, de a identifica măsurile necesare pentru conservarea şi dezvoltarea patrimoniului cultural aromânesc, solicitând în acest scop sprijinul statelor balcanice, al U.E. şi în special al României.

Manifestarea se înscrie pe linia precedentelor congrese din S.U.A. şi a congreselor „Perenitatea vlahilor în Balcani”, de la Constanţa, rămânând consecventă principiilor enunţate în anii precedenţi la aceste congrese, fiind o continuare în plan spiritual a Congresului Aromânesc din 16-19 nov. 2009, de la Tirana, congres în desfăşurarea căruia organizaţia aromânească din S.U.A. a avut o importantă contribuţie.

Alături de gazde, au fost reprezentate la Congres Fundaţia şi Universitatea „Andrei Şaguna” din Constanţa şi Societatea de Cultură Macedo-Română din Bucureşti, în calitate de co-organizatori ai evenimentului jubiliar şi Societatea de Cultură a Aromânilor din Albania, delegaţii lor susţinând comunicări ştiinţifice şi exprimând punctul de vedere al acestor organizaţii asupra problemei aromâne. A fost prezentată situaţia aromânilor din Albania şi a şcolii româneşti de acolo, prin intermediul comunicărilor expuse de conf. dr. Stoica Lascu, lector dr. Nestor Bardu, dr. Iulia Wisoşenschi, dr. Emil Târcomnicu, prof. dr. Aurel Papari şi, în final, a prof. dr. Aureliu Ciufecu, în calitate de preşedinte al Congresului.

Principalele concluzii formulate la finalul manifestării „reafirmă apartenenţa aromânilor la românitate” şi „cer statului român să-şi asume deplin răspunderea pe care o are faţă de românitatea balcanică… şi să intensifice sprijinirea în ţară a păstrării şi a cultivării dialectului, culturii şi tradiţiilor aromâneşti”.

Din păcate, nici profunda conotaţie naţională românească a evenimentului jubiliar, nici importanţa problemei aromâneşti şi nici eforturile reale ale membrilor comunităţii aromâneşti din S.U.A. pentru organizarea Congresului, sau ale celor care au făcut deplasarea din Europa sau de pe coasta de vest a Americii, nu au putut determina prezenţa la eveniment a unui reprezentant al Ambasadei României, al Consulatului sau al Guvernului României şi nici măcar transmiterea unui mesaj de salut din partea autorităţilor române.

Ar mai putea spera aromânii că apelul de ajutor adresat statului român va fi auzit de vreun funcţionar responsabil?

prof.univ.dr. Aurel Papari,

preşedintele Fundaţiei Cultural-Ştiinţifice Aromâne „Andrei Şaguna”

Baconschi, „Nobelul” și China

Reporter: editura February - 19 - 2011 Comments Off on Baconschi, „Nobelul” și China

Nu de puţine ori, fie din necunoaştere, din lipsă de experienţă sau din pripeala actului ori a rostirii instinctive – altădată, ca şi acum – în politica externă românească s-au produs numeroase gafe. Uneori cu consecinţe greu de reparat. Nu dorim să insistăm asupra acestui aspect…

Există şi alt gen de situaţii, aflate la polul opus, mărturii ale unor judecăți mature ce țin seama în primul rând de interesul național. Actualul nostru ministru de Externe, dl. Teodor Baconschi, expunându-şi public, la început de misiune, programul şi priorităţile aflate pe agenda sa de lucru, remarca dorinţa de a obţine o nouă atitudine în relaţiile cu omologii din comunitate, pentru că „avem încă nişte timidităţi şi ar trebui să avem un punct de vedere şi să negociem interesul naţional pe un ton ceva mai coerent”. Dar se vede treaba că nu toată lumea a priceput acest deziderat onorant. N-am fi reamintit toate acestea dacă n-am fi întâlnit în paginile unui ziar sosit în chioşcuri, în timpul din urmă, un necruţător şi excesiv comentator care, într-un titlu, tună: „Nu vă e jenă, domnule Baconschi?”. De ce anume ar fi trebui să-i fie jenă ministrului nostru de Externe? Să cităm: “Cred că Teodor Baconschi şi-a dat în petic prin atitudinea adoptată în legătură cu decernarea Premiului Nobel pentru Pace lui Liu Xiaobo, militant notoriu pentru drepturile omului, osândit în ţara lui, Republica Populară Chineză”. În ce-ar consta, totuşi, “delictul”? Să cităm în continuare din intransigentul “ne-bine temperat”: “Bisericosul erudit Baconschi (ironie necuviincioasă!) a decis să nu-i îngăduie ambasadorului român la Oslo să ia parte la ceremonia în cauză, înlocuindu-l cu un funcţionar inferior al Ambasadei”. Deci, am fost prezenți, am onorat adunarea însă ceva mai “piano”. Așa a analizat, așa a dispus ministrul nostru de externe. De altfel, Gheorghe Grigurcu, autorele, după cum singur mărturiseşte – “solidaritatea cu cauza nobilă a lui Xianbo a cunoscut o fisură, prin boicotul momentului sărbătoresc de către 18 state ai căror conducători menţin relaţii privilegiate cu succesorii lui Mao”. Oare numai aceștia? Dar câtă lume nu menţine relaţii privilegiate cu marea ţară a lui Mao Tze Dun, care demonstrează întregii lumi cum un popor condus după percepte moderne, îmbinând principii ideologice altădată ireconciliabile, se află în fruntea progresului economiei mondiale. Să amintim relaţiile dintre Statele Unite şi China? Să pomenim de faptul că China va participa la stabilizarea zonei euro, investind în fondul european de urgenţă o sumă considerabilă? Şi să mai menţionăm că şi România ţinteşte relaţii economice mult mai dezvoltate cu China?

Pe bună dreptate, dl. Baconschi, excelent diplomat român, a declarat: “Înţelegem de mulţi ani sensibilităţile prietenilor noştri chinezi”. Amintim doar, în treacăt, episodul otrăvit Dalai Lama, susţinut cu atâta căldură de bunul nostru prieten Laszlo Tokes. Iar remarca nepoliticoasă a aceluiaşi comentator, cum că “România este singurul stat al Uniunii Europene care n-a fost de faţă la nivel de ambasador” (la decernare) nu face decât să aducă susținerea public pentru o politică euro-atlantică comună ce ţine seama, atunci când este cazul, de interesele strict naţionale, după cum fac toate celelalte partenere din comunitate. Cred că nu este cazul să mai dau exemple. Oare în “cazul Kosovo” nu ne aflăm în aceeaşi postură?

Încât mă întreb: oare nu-i este jenă amintitului comentator să se lanseze cu asemenea perorații cu iz doctrinar, în stilul războiului rece, ce atestă că, în continuare, poartă deasupra capului – să-mi fie scuzată expresia- o găleată de tablă ruginită?

Carol Roman

Eminescu – gând şi suflet pentru românii din Balcani

Reporter: editura February - 19 - 2011 Comments Off on Eminescu – gând şi suflet pentru românii din Balcani

Publicistica eminesciană nu este doar de o tulburătoare actualitate, ci şi profund implicată social, străbătută de un patriotism luminos şi vibrant. Publicistica este una dinte zonele cele mai fierbinţi ale operei eminesciene şi studiul ei duce la inevitabila concluzie că nimic nu se poate opune mai mult realizării dezideratului unităţii naţionale, atât de scump românilor, decât disensiunile, dezbinarea şi discordia naţională.

Eminescu fiind o conştiinţă de un înalt patriotism, a fost profund preocupat de soarta românilor din afara graniţelor ţării. Într-o serie de studii şi articole publicate în „Convorbiri literare”, „Curierul de Iaşi” şi „Timpul”, Eminescu se ocupă de românii sud-dunăreni, de istroromâni, de morlacii din Bosnia şi Herţegovina, de aromâni şi de meglenoromâni, care în perioada medievală formau cea mai numeroasă populaţie din Peninsula Balcanică.

Marele nostru poet naţional dezvăluie o serie de fragmente ale unei mari comunităţi etnice răspândite în toată Peninsula Balcanică, în studiul „Românii Peninsulei Balcanice”:

Nu există un stat în Europa orientală, nu există o ţară

de la Adriatică la Marea Neagră care să nu

cuprindă bucăţi din naţionalitatea noastră, începând de

la ciobanii din Istria, de la morlacii

din Bosnia şi Erţegovina,

găsim pas cu pas fragmentele acestei

mari unităţi etnice în munţii Albaniei,

în Macedonia şi Tesalia,

în Pind, ca şi în Balcani, în Serbia,

în Bulgaria, în Grecia…”.

În alte articole, Eminescu nu-i uită nici pe românii din Moravia şi Ungaria. O pondere deosebită capătă, în publicistica eminesciană, condiţia românilor din Basarabia şi Bucovina. Basarabiei îi consacră o adevărată mini-monografie, într-un serial de studii şi articole publicate în ziarul „Timpul” (martie 1878). Toate aceste studii şi articole dovedesc o cunoaştere profundă a istoriei naţionale şi universale, faptul că Eminescu credea în misiunea României în Peninsula Balcanică:

După ce ne-am organizat pe temelii statornice

şi ne-am consolidat ca ţară neatârnată,

activitatea noastră se va îndrepta asupra

Peninsulei Balcanice, unde trebuie să căutăm

împlinirea misiunei poporului român”.

Cuvinte cu o profundă semnificaţie şi pentru actual generaţie…

O contribuţie importantă la istoriografia diplomatică românească

Reporter: editura February - 19 - 2011 Comments Off on O contribuţie importantă la istoriografia diplomatică românească

Cu ocazia sărbătoririi Zilei Naţionale a României, Misiunea permanentă a României pe lîngă Organizaţia Naţiunilor Unite a oferit o recepţie la prestigioasa Merkin Hall, din New York, unde violonistul de renume internaţional Şerban Lupu, acompaniat de pianista Martha Locker, a susţinut un recital din care s-au remarcat compoziţiile lui George Enescu, omagiat şi în acest fel la împlinirea a 55 de ani de la trecerea sa în eternitate.

În faţa comunităţii diplomatice a celor 191 de state reprezentate la Organizaţia Naţiunilor Unite, a oficialilor acestei organizaţii, a exponenţilor de vârf ai comunităţii româno-americane, E.S. doamna Ambasador Simona Miculescu, reprezentant permanent al Românei la O.N.U., a vorbit despre semnificaţia zilei de 1 Decembrie, despre prezenţa activă a României în contextul internaţional, amintind despre importanta contribuţie a diplomaţilor români, începînd cu Nicolae Titulescu, Preşedinte al Ligii Naţiunilor, (precursoarea O.N.U.), la rezolvarea pe cale paşnică a litigiilor şi diferendelor internaţionale, pentru consolidarea păcii mondiale.

Cu acest prilej, Excelenţa Sa a făcut trimitere la un important eveniment editorial, o lucrare valoroasă de istorie diplomatică, realizată de eminentul ambasador al României, domnul Ion C. Popescu, intitulată „Romania – member of the United Nations Security Council” . Trimiterea este cu totul justificată pentru că ea atrage atenţia asupra unui moment aniversar şi semnificativ pentru România, împlinirea a 55 de ani de la admiterea ei în Organizaţia Naţiunilor Unite. Prezenţa României în acest for mondial este confirmată de trei mandate ca membru al Consiliului de Securitate şi un mandat al Preşedinţiei Adunării Generale a O.N.U. Cele trei mandate au fost marcate de contribuţia românească în îndeplinirea misiunii de fond a Consiliului de Securitate, şi anume aceea de a-şi asuma responsabilitatea fundamentală pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Istoria a făcut ca perioada celor trei mandate să fie aglomerată de situaţii tensionate, de pericole iminente pentru pacea mondială, de stări conflictuale ce păreau a fi ireversibile. Omenirea a trecut prin pericole care puteau degenera în războaie de o violenţă şi întindere fără precedent. Este îndeajuns să amintim de criza rachetelor nucleare din 1962, când lumea se afla în pragul unui război nuclear, de criza din Africa de Sud, din 1976- 1977, când forţele armate ale Republicii Sud – Africane au declanşat o agresiune de mari proporţii împotriva statelor vecine, de criza iugoslavă din 1990-1991 şi de invazia Irakului asupra teritoriului unui stat suveran – Kuweit, din aceeaşi perioadă, cât şi de ameninţarea crescândă a terorismului la nivel mondial, din perioada celui de al treilea mandat, 2004 – 2005 şi criza provocată de confruntarea armată ruso – georgiană. Toate aceste trei mandate au solicitat din plin capacitatea diplomatică a tuturor membrilor Consiliului de Securitate, permanenţi şi nepermanenţi, responsabilitatea fiecărei decizii, a fiecărui vot în parte fiind imensă.

Autorul lucrării este un diplomat cu o vastă experienţă în domeniul problemelor specifice ale cooperării internaţionale, ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, de aceea vocea sa este autorizată în a expune problemele de substanţă care privesc contribuţia delegaţiei Românei la dezbaterea şi, mai cu seamă, la soluţionarea multor probleme delicate şi dificile care au apărut pe agenda Consilului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite. Activitatea unei delegaţii la acest forum mondial este extrem de complexă, ea nu priveşte doar luările de poziţie, intervenţiile în plenul lucrărilor, ci şi o intensă activitate de cunoaştere, explicare şi influenţare care nu se desfăşoară în cadrul formal al şedinţelor Consiliului de Securitate. Diplomaţii români – acest fapt se desprinde din ansamblul lucrării – au dovedit o foarte bună cunoaştere a realităţilor internaţionale, a problemelor specifice, reuşind astfel să pledeze pentru soluţii corecte, care slujeau îndeplinirii rostului fundamental al Consiliului de Securitate – menţinerea păcii mondiale.

Volumul, editat de Editura URANUS, Bucureşti, 2010, în limba engleză, are o bibliografie bogată şi cuprinzătoare a subiectului tratat, multe din documentele delegaţiei României fiind prezentate in extenso, oferind astfel cititorului şi, mai cu seamă, cercetătorului posibilitatea de a avea o informare corectă, conform surselor. Cuvântări ale preşedinţilor României, ale miniştrilor de Externe ai ţării noastre, intervenţii ale reprezentanţilor delegaţiei României sunt reproduse în paginile cărţii, completând în mod fericit imaginea efortului diplomatic românesc pentru menţinerea păcii şi soluţionarea pe cale paşnică a stărilor conflictuale existente. Iar conflictele au fost numeroase, chiar în ultimul termen de mandat, dacă ar fi să pomenim doar pe cel din Sudan sau pe cel din Georgia.

Lucrarea are câteva instrumente de lucru extrem de utile, cum ar fi opisul intervenţiilor delegaţiei României la şedinţele oficiale ale Consiliului de Securitate în toate perioadele de mandat, Lista Rezoluţiilor Consiliului de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite, adoptate cu contribuţia şi votul României (care este de-a dreptul impresionantă, nu doar ca număr, ci şi ca situaţii deosebit de complicate), precum şi o sumă de documente privind România şi O.N.U., începând cu preambulul acceptării şi acceptarea României ca membru al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Nu în ultimul rînd, amintim ca importantul tom este prefaţat de E.S. ambasadorul Ion Goriţă, fost Reprezentant permanent al României la O.N.U. în perioada 1994 – 2000, ceea ce confirmă, dacă mai era nevoie, seriozitatea acestei intreprinderi diplomatice, istorice şi ştiinţifice. Autorul acestei lucrări de referinţă, E. S. domnul ambasador Ion C. Popescu, are, înainte de toate, un mare merit – acela de a fi reuşit să aibă o viziune de ansamblu asupra problematicii tratate, pentru ca apoi să scoată în evidenţă chestiunile specifice, de cele mai multe ori complicate şi spinoase, ale activităţii Delegaţiei României pe lîngă Consiliul de Securitate. Implicarea directă a României într-o serie de probleme de urgenţă pentru pacea lumii continuă tradiţia diplomaţiei româneşti, evidenţiată încă din perioada Ligii Naţiunilor, prin prezenţa strălucită a marelui diplomat Nicolae Titulescu, într-un context internaţional tragic, având chiar, îndrăznim a spune, rezultate benefice de astă dată. Proba indubitabilă – pacea mondială, totuşi, nu a fost decât ameninţată, însă a fost salvată. Pentru salvarea ei, România, prin diplomaţii săi, a avut ceva de spus, ceva hotărâtor, în momente decisive. Această carte stă mărturie. Autorului ei se cuvin toată lauda, mulţumirile şi recunoştinţa celor care au stat în tranşeele nevăzute ale bătăliei diplomatice pentru pacea lumii. Iar cei ce se bucură de pace să ia aminte la cele ce au fost, pentru a nu greşi cu cele ce vin.

Eugen Uricaru

Ion Ion și Gheorghe Gheorghe din Covasna

Reporter: editura February - 19 - 2011 Comments Off on Ion Ion și Gheorghe Gheorghe din Covasna

„Meden taumazein” sau, pe româneşte, tradus din greaca veche, cu înţeles de „niciodată să nu te miri de nimic”. Că aşa este o adeveresc numeroase fapte cotidiene, printre care şi cel ce urmează.

Ieşind în curte să se răcorească, se aşeză pe băncuţa de lemn din faţa gardului de mărăcini. Şi aţipi.

Se făcea că tocmai trecea pe-acolo, la acea oră, un alt covăsnean, Gheorghe Gheorghe.

Auzi, măi, Gheorghe, ca mâine va trebui să mă fac ungur! Să fiu al naibii de te mint!…

Ce-ai, omule? A intrat dracu-n tine?

Ascultă tu la mine: pe-aici parcă e mai bine să fii ungur decât român.

Ei, nu zi…

Nu vezi că o ducem tot mai greu şi ne cam rărim?… Presiunea maghiarizării este mare! Aveai vecin pe Stan, învăţătorul copiilor tăi. Şi-a luat lumea-n cap şi a plecat! Alături, la un gard de tine, stătea Pandele, avocatul. A plecat! La capătul străzii locuia Matei, ăla cu băcănia. Şi el a plecat! Cine stă să-i mai numere, dar duşi au fost, cu miile. Nu mai suportau înjosirile. În şcoli, numai ungureşte. La brutărie, la magazin, dacă vrei pâine sau slană, ţi se răspunde cu „nem tudom”… Şi apoi, în casă îţi turuie radioul Budopeşt, iar la televizor vezi Duna. Pe ei îi ajută ai lor cât îi ziulica de mare, iar noi rămânem de căruţă. Ca mâine ne vizităm rudele cu paşaport”.

Lasă astea… A fost odată, e poveste vecheDacă mori, te duci la cimitir tot lângă ai tăi, printre români”.

Ei, şi tu, morţii cu morţii, viii cu viii. Dar, ştii ce? Tot aşa, tot mai singuri, ca mâine ne bagă şi pe noi la catolici, ca pe ceangăii din Moldova. Şi ne îngropăm în cimitirul catolic. Ce, nu se doreşte o singură biserică creştină? Noi ne vom afla, cu morţii noştri, în primele rânduri ale unificării”.

Ce aiureli vorbeşti acolo, omule?

Şi unde mai pui că noi, ungurii, adică ăştia mai noi, ca mine sau
dintr-acei mai vechi, deveniţi din Albu, Zagoni, avem apărători tari, nu mămăligi – în guvern, în parlament, în
ue… De atâta amar de vreme ai noştri unguri sunt în guvern şi nimeni nu-i clinteşte. Toţi au nevoie de ei ca să treacă puntea, la alegeri. Şi nu numai! Şi în UE. Nu vezi că românii sunt la mâna ungurilor? Nu vezi cât de înverşunaţi sunt pentru naţia lor? Uite ce spun eu: tot aşa, tot aşa, devenim cu toţii unguri… şi francezii, şi englezii, şi spaniolii, şi…”.

Se trezi din somn, sprijinit de uluca gardului, şi-şi făcu semnul crucii, ortodox, de la dreapta spre stânga. Cum a apucat din străbuni. „Nu ne lăsăm noi”, îşi zise, încurajându-se. “Român m-am născut, român mor…”.

Şi dacă temerea lui Ion Ion, mărturisită lui Gheorghe Gheorghe, îşi are, totuşi, rostul ei? Credeam că, odată cu aderarea noastră la UE, prin dezvoltarea unui sistem de valori democratice, lucrurile păşeau pe un făgaş normal. Dar uite că pastorul Tökes, europarlamentar român, devenit şi vicepreşedinte al Parlamentului European, cu sprijin românesc, uită de noua aşezare a lucrurilor şi reia vechi slogane revanşarde. Se zbate să reînfiinţeze, într-o nouă formulă, un fel de Regiune autonomă maghiară, de tristă amintire pentru români, deopotrivă cu încercarea de a anula Ziua Naţională a României, pe care o socoteşte ca fiind “o zi de doliu”! Nu se sfieşte să declare că i-a căzut greu “Trianonul”! Şi astfel, europarlamentarul român, care, în mod practic, se poartă ca un înverşunat reprezentant naţionalist radical al maghiarimii din Ungaria, nu se lasă şi reînvie fantome ale trecutului!

Dacă o face el, de ce n-am face-o şi noi? Căci aşa este drept! Bunăoară, ar trebui să mai reamintim de… dar mai bine să recurgem la câteva extrase din broşura “Cum să maghiarizăm numele de familie”, apărută sub semnătura preşedintelui “Societăţii Centrale pentru Maghiarizarea numelor”, în urmă cu câteva decenii bune: „Maghiarizarea numelui este un jurământ de fidelitate patriotică. Cel ce poartă nume unguresc nu va putea niciodată să renege calitatea sa de ungur sau să subestimeze datoriile sale către naţiunea sa”… „Un frumos exemplu de modul în care credincioşii pot fi convinşi să-şi maghiarizeze în masă numele îl constituie preotul romano-catolic Bernard Pogonyi, care a reuşit să schimbe numele întâi la 52 de enoriaşi, apoi la 27 de familii din parohia sa. Un alt frumos exemplu este acela al maghiarizării numelor a 40 de familii din comuna Szapary-Liget, din Arad… Mai putem cita printre alţii exemplul şefului districtului administrativ din Deta, Timiş, care a operat schimbarea numelor a numeroase familii din districtul său”*. Şi o mostră răscolitoare, redată prin facsimilul olograf al declaraţiei românului Laza Arpad Vasile: “Subsemnatul Vasile Laza, declar următoarele în legătură cu numele meu de botez. Când tata m-a declarat, la naşterea mea, în anul 1942, la Primăria comunei Vişeu de Mijloc, funcţionarul Stării Civile l-a întrebat pe tata ce nume îi dă băiatului. El a zis Vasile. Funcţionarul a scris în Registrul Stării Civile Laszlo şi a mai adăugat de la el, Arpad”. Vişeu de Jos, 21 iulie 2004.

(Laza Arpad Vasile, strada Valea Vinului, nr 21, 4975 Vişeu de Sus, judeţ Maramureş.

Mama se chema ca fată Ileana Ciuban, tatăl său era poreclit Mihai al Bârsencii,

iar mama tatălui său se numea Ileana Mihali. Toate numele, neaoş româneşti).

N-am menţionat decât câteva pilde, decente, dintre atâtea altele…

Ne întoarcem la visul şi temerile lui Ion Ion, mărturisite covăsneanului Gheorghe Gheorghe… Ce se poate spune?

Carol Roman

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult