23
October , 2017
Monday

Documentarul nostru

Winston Churchill și România

Reporter: editura February - 19 - 2011

Evenimente comentate de reputaţi analişti

Dintre personalitățile vieții internaționale din anii celui de-al Doilea Război Mondial, puțini sunt cei cărora românii să le acorde o apreciere atât de contradictorie ca aceea pe care i-o rezervă primului ministru britanic Winston Churchill. Sir Winston Leonard Spencer Churchill (1874-1965), unul dintre cei mai cunoscuți, mai turbulenți, mai inteligenți reprezentanți ai Establishment-ului englez, a avut multe legături, dacă nu neapărat cu România, cel puțin cu români de seamă, începând cu The Enchanteress, “fermecătoarea vrăjitoare”, cum o numeau contemporanii pe Martha Bibescu, autoare a unui admirabil portret al lui Sir Winston, Churchill ou Le courage, publicat la Paris în1956 – ca să nu mai vorbim de Regina Maria. Dincolo de asta, el s-a bucurat însă, în anii războiului, de o admirație paradoxală din partea elitelor românești – a celor politice, dar mai ales a celor intelectuale – pentru energia inegalabilă cu care a condus Marea Britanie de la dezastru la victorie. În același timp, el și-a atras o consistentă reprobare din partea acelorași elite, dar, treptat, și a unui cerc cu mult mai amplu de compatrioți ai noștri, din pricina a ceea ce s-a numit generic “trădarea de la Ialta”: faptul că, la Conferința de la Ialta, din 1945, alături de președintele american Franklin Delano Roosevelt, Churchill a recunoscut fără să protesteze existența și legitimitatea sferei europene de influență a URSS, acceptate ca o consecință inevitabilă a raportului de forțe pe care victoria Aliaților îl instituia în Europa și în lume. Churchill a devenit aproape odios atunci când, în memoriile sale, a povestit anecdota șervețelului de hârtie pe care, cu propria mână, la Moscova, ar fi scris, sub privirea aprobatoare a lui Stalin, că Occidentul va recunoaște URSS o influență de 90% asupra României și Bulgariei, și de 45% asupra statelor central-europene, incluzând aici și Polonia.

Povestea șervețelului a făcut înconjurul lumii, dar în țările noastre, și cu deosebire în România, ea a devenit mai încărcată de simboluri negative decât chiar batista lui Othello. Așa cum odinioară atenienii decideau că își ostracizează concetățenii indezirabili scriindu-le numele pe niște biete cioburi, pe care altminteri le-ar fi aruncat direct la gunoi, faptul că această uriașă cedare politică a Occidentului a fost scrisă pe un deșeu demn de aruncat a readus în imaginarul nostru politic și identitar un ghem de reprezentări umilitoare, de complexe de respingere – pe scurt, de afecte, care nu pot decât să umbrească dreapta judecată asupra faptelor. Victimizarea colectivă a inocentei Românii, pe care Vestul ar fi cedat-o fără scrupule URSS, a devenit astfel parte a unui folclor istoric nu doar foarte răspândit, ci și extrem de util, fiindcă induce sentimentul difuz conform căruia “păcatul originar” din care au rezultat cei aproape 50 de ani de dictatură comunistă în România ar fi o tragedie cu trei actori – Stalin, Churchill şi Roosevelt – şi o biată jertfă nevinovată. La limită, chiar şi imperialismul sovietic devine un fel de forţă oarbă, scăpînd judecăţilor morale, care îi copleşesc de responsabilităţi pe Roosevelt pentru naivitate şi pe Churchill – pentru contrariul acesteia, pentru excesul lui de perfidia plus quam Albionica.

Voi porni aici de la alte memorii – cele ale diplomatului român Dimitrie D. Dimăncescu (1896-1984), un filo-britanic și democrat convins, al cărui fiu, E.S. Dan Dimăncescu, consul onorific al României la Boston. Refugiat la Londra încă din 1940, Dimitrie Dimăncescu se afla în 1950 în Maroc, și acolo, la un dineu de la un mare hotel din Marrakesh, l-a întâlnit pe Churchill. Iată ce povestește el: La 8.30 fix, Bătrânul a intrat. Toți ochii s-au îndreptat spre el. A făcut repede din ochi înconjurul camerei, să vadă dintr-o privire cine era acolo. A venit la noi cu mâna întinsă și ne-a spus: “Mă bucur foarte mult că ați putut veni!”, și apoi, fără nici o tranziție, aproape din aceeași suflare, a adăugat: “am încercat din răsputeri să salvez țara voastră din ghearele comuniștilor. Îmi pare rău că n-am putut face mai mult pentru România, dar am salvat Grecia, cu un preț cumplit, A fost nevoie să fie uciși treizeci de mii de oameni”

Acest pasaj nu are cum diminua sentimentul evident de culpabilitate pe care e clar că-l resimțea “Bătrânul”. Acordul pe șervețel dintre Churchill şi Stalin e încheiat la Moscova în octombrie 1944, așadar după armistițiul unilateral de la 23 august, după ocuparea de către Armata Roșie a României și a Bulgariei, după oficializarea, la 12 septembrie, a armistițiului cu România. Această succesiune de evenimente pare indiferentă doar acelora care sunt obsedați de ideea trădării Occidentului. Cedând în privința României și a Bulgariei, aflate deja sub ocupație sovietică, Churchill obținea în acel moment acordul lui Stalin pentru limitarea prezenței URSS în Europa centrală – care se afla în drumul spre Berlin, deci nu putea să fie cruțată de prezența militară. Aceasta era însă evitată în Grecia, unde se preconiza un control integral al Occidentului.

Imediat după Ialta se va vedea însă cât de de iluzorii erau aceste aparente avantaje: URSS nu va respecta nici măcar procentul simbolic de 10% influență a Occidentului în România sau Bulgaria, ca să nu mai vorbim de dispariția în neant a celor 55% de procente din Polonia sau Ungaria. Cât despre Grecia, se știe prea bine că un război civil sângeros și cu efecte până în zilele noastre a încercat să răstoarne acordul de care Churchill era încă, în 1950, convins că va rezista.

Doar că toate astea au devenit o tristă certitudine după Ialta, și chiar după Potsdam. Ținând seama de faptul capital al prezenţei Armatei Roşii în România şi Bulgaria odată cu armistiţiul de la 23 august şi, respectiv, cu „eliberarea”de la 9 septembrie, acordul din octombrie 1944 apare mai degrabă ca o încercare disperată a Marii Britanii de a salva ce se mai putea salva, adică Grecia, şi ca singura soluţie pentru a evita instaurarea controlului sovietic asupra Strâmtorilor. Aceasta era, la rându-i consecința majoră eşecului cu care s-a confruntat planul lui Churchill de a deschide al doilea front în Balcani. Acordul dintre Churchill şi Stalin din octombrie 1944 este într-o măsură foarte importantă consecinţa – poate chiar principala consecinţă – a faptului că debarcarea anglo-americană din iunie 1944 s-a făcut în Normandia, nu în Grecia.

Din analiza succesiunii cronologice a faptelor rezultă cu claritate că Stalin pe de-o parte şi Churchill pe de alta, aveau fiecare proiectul său în privinţa sud-estului Europei, şi că ambele planuri aveau ca punct de focalizare controlul Mediteranei. Planurile britanice de creare a unei federaţii balcanice sau a unui bloc dunărean se confruntau ireductibil cu proiectul sovietic de control asupra sud-estului european pulverizat în mici state-satelit, şi, indiferent de avatarurile sale succesive, viza nu doar controlul asupra acestor țări ca atare, ci şi un obiectiv pe care URSS nu a reuşit să-l atingă nici la finele războiului, nici mai târziu, anume controlul exclusiv al Dardanelelor. Dincolo de petrolul sau de grâul românesc, acest obiectiv era, în ultimă instanţă, servit de aservirea spaţiului nostru strategic, aşa cum o dovedeşte clar chiar anexa secretă a pactului sovieto-german din 1939, faimosul Pact Ribbentrop-Molotov: „În ceea ce priveşte sud-estul Europei, partea sovietică va insista asupra interesului ei pentru Basarabia. Partea germană îşi va preciza întregul său dezinteres politic în această regiune”.

Preşedintele american – în speţă Roosevelt, dar cu atât mai mult succesorul acestuia, Harry Trumann – nu puteau arbitra cu eficacitate între aceste două proiecte, pur şi simplu fiindcă ele nu păreau importante din punct de vedere american: SUA par să fi descoperit, în cu totul alt context istoric, importanţa sud-estului Europei pentru dispozitivele de securitate europene abia odată cu războiul din Kosovo. Oricum ar sta însă lucrurile, nu poate fi negat un anume tip de complicitate americană cu planurile sovietice, fiindcă, în momentele cruciale pentru acordurile de încheiere a războiului, între Teheran şi Ialta, Roosevelt era deja diminuat de boala care îl va răpune înainte de Potsdam. La asta se adaugă faptul extrem de grav al inflitrării echipei americane la tratative cu agenţi de influenţă sovietici şi deci de manipulare „în orb” a poziţiilor americane la tratativele cu Stalin. Într-adevăr, cazul Algernon Hiss, multă vreme considerat un exces al furiei maccarthyste, s-a dovedit a fi cu totul real – acest important expert american şi la tratativele dintre Aliaţi, şi în pregătirea reuniunii fondatoare a ONU de la San Francisco, era efectiv membru al Partidului Comunist American şi agent al Moscovei. Chiar dacă influenţa lui asupra deciziilor americane nu pare a fi fost decisivă, simplul fapt că se afla în proximitatea marilor decidenţi şi că putea măcar informa de la vârf asupra intenţiilor Departamentului de Stat reprezintă o circumstanţă agravantă a complexului de naivităţi, iluzii şi neînţelegeri americane care au participat la crearea blocului sovietic postbelic.

Fără a propune istorii contrafactuale, ne putem întreba dacă hotarul dintre libertate şi dictatură care a fracturat Europa postbelică ar fi fost acelaşi, şi chiar la fel de grav, în condiţiile unei prezenţe anglo-americane în Balcani. Importanţa acordată deopotrivă de URSS şi de Marea Britanie problemei strâmtorilor face ca decizia de a nu deschide un al doilea front în această regiune a Europei să capete sensul unei victorii majore a planurilor lui Stalin asupra proiectelor şi intereselor britanice în zona Mării Negre.

În fine, dar nu în ultimul rând, nu avem dreptul de a eluda responsabilitatea directă a României şi a lui Antonescu personal în desfăşurarea evenimentelor ale căror concluzii vor fi atât de tragice pentru ţară. România nu a fost o biată mioară sacrificată la Ialta. Ultimatumul britanic adresat României la 30 noiembrie 1941, la mai bine de cinci luni de când România intrase în război alături de Germania, preciza că, dacă și numai dacă trupele române insistă să depășească linia Nistrului, Marea Britanie se va vedea obligată să declare război României. Oprirea la Nistru, susţinută de liderii partidelor politice în frunte cu Iuliu Maniu, nu a fost acceptată de Antonescu, care a continuat campania în Răsărit. Statutul României de aliat necondiţionat al Germaniei până în plină ofensivă sovietică, în vara lui 1944, a motivat în mare măsură indiferenţa occidentală faţă de destinul ei post-belic, într-o conjunctură în care anglo-americanii oricum ar fi trebuit să opteze între interesele României şi propriile lor interese pe termen lung, legate de Dunărea de Jos, Balcani și Mediterana. Când Churchill scria pe faimosul lui șervețel, România abia împlinea trei luni de când nu mai purta război contra Aliaților. Nici măcar Churchill, cu enormul său talent de comunicator politic, nu ar fi putut justifica în fața concetățenilor săi istoviți de cinci ani de război periclitarea unei încheieri cât mai rapide a acestuia și răsturnarea unui sistem de alianțe care fusese până atunci cea mai puțin inacceptabilă dintre soluții.

  • Un şerveţel de hârtie stabileşte noile hotare
  • Proiectul Stalin răstoarnă proiectul Churchill
  • Miza: controlul exclusiv al Dardanelelor
  • România nu a fost o biată mioară sacrificată…

Zoe Petre

*În numărul viitor al revistei noastre vom publica, în cadrul acestei rubrici, articolul “Gorbaciov şi România”.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult