4
November , 2017
Saturday
  În toamna anului 2015 s-au împlinit doi ani de la momentul istoric al semnării Acordului ...
A mai trecut un an de la precedenta Gală a Premiilor revistei „ Balcanii şi ...
Alexandra Talapan (Spania) - Premiul de Popularitate O nouă ediţie „Miss Diaspora” s-a desfăşurat pe scena ...
Tendinţele de integrare zonală, continentală sau de globalizare determină relevarea, cu sporită atenţie, a elementelor ...
Premierul britanic Theresa May a aruncat zarurile „Alea iacta est” adică, mai pe româneşte „Zarurile ...
Numărul precedent al revistei publica scrisoarea d-lui Vasile Stanislav, român din Valea Timocului, care se ...
Însemnări de Ion Brad În ziua de 23 mai, în Aula mare, membrii Academiei Române şi ...
Se desfășoară intens pregătirile pentru cel de-al 15-lea Summit Economic Eurasia organizat de către ...
Stimate domnule Cristian Gaţu, Avem bucuria de a vă aduce la cunoştinţă că redacţia revistei „Balcanii ...
Cu ai noştri nu te joci, orice s-ar spune! Cum adică, vine cineva din ţări ...

Archive for March, 2011

Un jucător efectiv

Reporter: editura March - 21 - 2011 Comments Off on Un jucător efectiv

Multă vreme după aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană ne-am comportat sfios, pesemne aşteptând să vedem ce ni s-ar cuveni, evident, ne referim la aspectele pozitive ale existenţei noastre în acest perimetru binecuvântat. Au trecut câţiva ani bunişori şi, după experienţe când mai bune, când mai rele, am înţeles că şi ţara noastră trebuie să joace un rol activ în cadrul Uniunii, să se afirme prin idei şi iniţiative, să indice soluţii, să devină un jucător efectiv.

După cum am mai spus, o vreme ne-am mulţumit să stăm cuminţi în banca noastră, aşteptând să ne vină norocul de-a gata din partea colateralilor de echipă europeană, în timp ce aceştia, pe lângă activităţile comune stabilite, mai prin consens, mai în mod particular, îşi vedeau de treaba lor, iniţiind proiecte în trei, patru, cinci parteneri, care să le aducă, direct, foloase.

Și iată-ne acum, după discutabilul „episod Schengen”, pe care sperăm că îl vom depăşi, în acest an cu bine, încercând să devenim actori luaţi în seamă pe scena europeană, datorită participării efective a ţării noastre la câteva proiecte de mare anvergură. Mă refer la locul deosebit ce revine ţării noastre în cadrul planului Strategiei Dunării în care deţinem responsabilitatea coordonării unor domenii prioritare privind punerea în aplicare a proiectului, stabilind un program de lucru şi identificând sursele de finanţare, în colaborare cu celelalte state implicate şi cu alţi parteneri, inclusiv ONG-uri şi mediul privat.

Cotată a fi o axă prioritară în interiorul Uniunii Europene, Strategia s-a bucurat de la început de o susţinere cu totul specială din partea României. „Viitoarea Strategie privind Dunărea se va concentra pe transporturi, mediu şi dezvoltare economică” declara comisarul European pentru politica regională, Danuta Hubner, reluând priorităţile generale şi calendarul iniţiativei propus şi de ţara

noastră. Să ne amintim că în august 2009 România a anunţat constituirea unui grup de lucru interministerial pentru elaborarea şi implementarea Strategiei UE pentru regiunea Dunării, fluviu ce mărgineşte ţara noastră pe o distanţă de 1.075 km din totalul de 2860 km, ceea ce reprezintă o treime din întregul său parcurs. De aici şi marele interes acordat acestui proiect şi a locului pe care ni-l atribuie Uniunea Europeană în această Strategie.

În acelaşi timp, România se dovedeşte a fi jucător activ şi în cadrul proiectul AGRI, înscris în politica de securitate energetică a UE, şi care asigură, implicit, dezvoltarea economică a ţării şi care include deversificarea surselor şi rutelor de energie. În mod practic, Interconectorul AGRI (Azerbaidjan-Georgia- România) este destinat transportului gazelor naturale azere în România în stare lichefiată şi prevede construirea a două terminale, unul pe litoralul georgian al Mării Negre şi celălalt la Constanţa. Acordând întreaga susţinere acestui proiect, în februarie a.c. a fost semnat la Bucureşti un important protocol, urmat de manifestarea, pe canale diplomatice, a unui interes special acordat şi de alte state din regiune, de a se asocia proiectului. Ne-am bucura dacă şi Uniunea Europeană ar înţelege să susţină acest proiect, aşa după cum ne-a declarat ES Ilham Aliyev, preşedintele Azerbaidjanului, cu ocazia vizitei pe care am efectuat-o la Baku, la începutul lunii martie, prilejuită de înmânarea Premiului revistei „Balcanii şi Europa” – „Omul Anului” pe anul 2010.

Carol Roman

VOCAŢIE INTERNAŢIONALĂ

Reporter: editura March - 21 - 2011 Comments Off on VOCAŢIE INTERNAŢIONALĂ

Cu prilejul înmânării Premiului „Omul Anului 2010”

de către revista „Balcanii şi Europa”

 

Preşedintele Republicii Azerbaidjan, ES Ilham Aliyev, a primit delegaţia condusă de dl. Nicolae Dumitru, preşedintele NIRO Investment Group.

 

 

Din delegaţie au mai făcut parte publicistul Carol Roman, directorul revistei „Balcanii şi Europa” şi Cristian Păunescu, consilier al Guvernatorului Băncii Naţionale a României.

În calitate de şef al delegaţiei sosite la Baku pentru a înmâna preşedintelui azer Premiul acordat de revista „Balcanii şi Europa”, ce face parte din NIRO Investment Group, dl. Nicolae Dumitru, preşedintele grupului de firme NIRO, şi-a exprimat recunoştinţa pentru oportunitatea de a decerna Premiul „Omul anului 2010” ES preşedintelui Ilham Aliyev. El a subliniat că şefului statului azer i-a fost acordat acest premiu în urma deciziei unanime a unui juriu format din academicieni, ziarişti, avocaţi şi cadre universitare, avându-se în vedere marile succese obţinute de Republica Azerbaidjan în evoluţia social-economică a ţării, în pofida crizei financiare mondiale. Dl. Nicolae Dumitru şi-a arătat convingerea că parteneriatul strategic şi relaţiile de prietenie dintre România şi Azerbaidjan se vor dezvolta.

Preşedintele Ilham Aliyev şi-a exprimat recunoştinţa pentru premiul „Omul anului 2010” şi a menţionat că distincţia acordată de revista „Balcanii şi Europa” se constituie într-un indicator al bunei colaborări dintre cele două ţări şi al înaltei aprecieri de care se bucură paşii făcuţi până în prezent. Preşedintele Aliyev a mai adăugat faptul că relaţiile dintre Azerbaidjan şi România se dezvoltă cu succes pe multiple planuri, cuprinzând numeroase domenii – politic, economic, cultural, ştiinţific şi umanitar. Excelenţa sa a ţinut să sublinieze în mod special importanţa pe care o acordă vizitelor reciproce, la nivel înalt, pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale. Remarcând că România este una din cele mai apropiate ţări prietene ale Azerbaidjanului, Preşedintele Ilham Aliyev a accentuat semnificaţia diferitelor documente politice şi economice semnate între ţările noastre şi îndeosebi a acordului privind Parteneriatul Strategic, care va fi urmat de înţelegeri menite să contribuie la dezvoltarea celor două ţări.

 

 

Explicatie foto

Vizita delegaţiei conduse de dl. Nicolae Dumitru, preşedinte al NIRO Investment Group şi momentul înmânării Premiului „Omul Anului 2010” au fost transmise de mai multe posturi de televiziune azere, iar presa i-a dedicat numeroase articole.

Inaugurarea Consulatului onorific al Letoniei la Bucureşti

Reporter: editura March - 21 - 2011 Comments Off on Inaugurarea Consulatului onorific al Letoniei la Bucureşti

La Bucureşti a avut loc inaugurarea oficială a Consulatului Onorific al Republicii Letonia din România, în sediul pus la dispoziţie de NIRO Investment Group. Festivitatea s-a desfăşurat cu prilejul vizitei oficiale pe care o întreprinde în ţara noastră preşedintele Republicii Letonia, Valdis Zatlers, soţia domniei sale şi delegaţia care îl însoţeşte. Cu această ocazie a fost numit în funcţia de Consul onorific al Republicii Letonia la Bucureşti domnul Ioan Donca, consilier al preşedintelui grupului de firme NIRO Investment Group.

România, în prim-planul Strategiei Dunării

Reporter: editura March - 21 - 2011 Comments Off on România, în prim-planul Strategiei Dunării

Aducerea Dunării la cel mai mare potenţial posibil, transformarea ei într-o cale de transport ecologică şi modernă este una dintre priorităţile Uniunii Europene, iar faptul că Ungaria, ţară traversată de marele fluviu, se află la preşedinţia forului european a dat un nou impuls planurilor şi proiectelor din acest segment.

Strategia prin care Dunărea va deveni, în următorii ani, o zonă tot mai prosperă şi mai eficientă economic include patru axe principale: conectivitate, protecţia mediului, creşterea prosperităţii şi buna guvernare. Acestea includ toate domeniile vizate de viitoarea dezvoltare a fluviului. La nivelul UE s-a stabilit ca fiecare dintre statele riverane să aibă responsabilitatea coordonării unor domenii prioritare, României revenindu-i transportul (partea de navigabilitate – împreună cu Austria), promovarea culturii şi turismului (împreună cu Bulgaria), managementul riscurilor (împreună cu Ungaria). În calitate de coordonator, ţara noastră va dirija punerea în aplicare a Strategiei, stabilind un  program de lucru şi identificând sursele de finanţare, în colaborare cu celelalte state implicate şi cu alţi parteneri, inclusiv ONG-uri şi mediul privat.
În calitatea ei de mare axă fluvială a Europei, Dunărea este un obiectiv de maximă importanţă pentru Comisia Europeană. Potenţialul de dezvoltare al zonei este uriaş. Din bazinul fluviului fac parte Germania (Baden-Wurttemberg şi Bavaria), Austria, Slovacia, Cehia, Ungaria, Slovenia, România şi Bulgaria înăuntrul Uniunii, şi în afara ei Croaţia, Serbia, Bosnia Herţegovina, Muntenegru, Republica Moldova şi părţi ale Ucrainei. Toate acestea înglobează circa 200 de milioane de locuitori, dintre care 75 de milioane trăiesc în zonele riverane. În aceste condiţii, oportunităţile de dezvoltare oferite de Strategia Dunării se referă la transport, prin coridorul de transport transeuropean VII – TEN – T Dunărea reprezentând o axă prioritară în interiorul Uniunii Europene, la refacerea infrastructurii portuare şi a şenalului navigabil, la utilizarea noilor tehnologii şi a „sistemelor verzi”, inovare şi cercetare în beneficiul dezvoltării durabile, la sisteme şi tehnologii noi pentru societatea informaţională a viitorului, la investiţii în protecţia mediului, protejarea biodiversităţii, dezvoltare rurală şi protecţia împotriva riscului producerii de fenomene extreme.
Cadrul actual de cooperare regională în bazinul Dunării acoperă domenii precum navigaţia, prin intermediul Comisiei Dunării, protecţia mediului,  prin Comisia Internaţională pentru Protecţia Dunării, cooperarea între regiuni, prin ARGE Donaulander şi turismul, prin Comisia Turismului din Regiunea Dunării.

Eforturi concretizate
Strategia Dunării, în cadrul căreia România are un aport semnificativ şi un interes justificat, este rezultatul unor eforturi care datează de mai mulţi ani. Pe 10 martie 2009, în Parlamentul European era iniţiată o declaraţie scrisă privind „crearea unui grup de lucru pentru elaborarea şi implementarea Strategiei privind Dunărea”. Documentul prevedea ca principal obiectiv plasarea Deltei Dunării printre priorităţile Parlamentului European şi ale Comisiei Europene. La 19 iunie 2009, Consiliul European de vară de la Bruxelles solicita Comisiei Europene să pregătească Strategia privind Dunărea până la sfârşitul anului 2010, urmând ca în prima jumătate a anului 2011 documentul să fie semnat de liderii celor şase ţări riverane. „Viitoarea Strategie privind Dunărea se va concentra pe transporturi, mediu şi dezvoltare economică şi va fi elaborată până la sfârşitul anului 2010”, declara, la momentul respectiv, comisarul european pentru politică regională Danuta Hubner, care a prezentat priorităţile generale şi calendarul initiaţivei la care participă ţările membre UE riverane Dunării: Austria, Bulgaria, Germania, România, Slovacia şi Ungaria.
La rândul ei, în august 2009, România a anunţat constituirea unui grup de lucru interministerial pentru elaborarea şi implementarea Strategiei UE pentru regiunea Dunării, coordonat de Ministerul Afacerilor Externe, la nivel politic şi de Ministerul Dezvoltării Regionale, la nivel tehnic. Obiectivul grupului de lucru era definirea contribuţiei României la elaborarea Strategiei europene privind Dunărea, precum şi asigurarea unei viziuni generale coerente şi corelate intersectorial privind programele şi proiectele ce vor fi realizate în baza acestei Strategii.
Implementarea efectivă a Strategiei Dunării va fi o foarte bună ocazie pentru România să-şi aducă aportul la dezvoltarea generală a Uniunii Europene, dar şi să pună temeliile naţionale ale unei dezvoltări durabile ce nu poate exclude fluviul Dunărea.

„România are o viziune clară în ceea ce priveşte Strategia Dunării: aceasta trebuie să fie o strategie durabilă, verde, bazată pe noi tehnologii, pe inovare şi care să ducă la creşterea calităţii vieţii cetăţenilor români” (Teodor Baconschi, ministrul Afacerilor Externe)

Femei la cârma lumii

Reporter: editura March - 21 - 2011 Comments Off on Femei la cârma lumii

Avansul spre putere al femeilor nu poate fi oprit, iar primul deceniu al mileniului trei a demonstrat-o. Evoluţia este sesizabilă în toată lumea, chiar dacă ascensiunea femeilor spre vârful politicii şi economiei mondiale poartă încă urmele societăţii dominate de bărbaţi. După ce în numărul trecut am prezentat exemple de femei care se află la cârma statelor europene, prezenţa lor fiind semnificativ mai mare decât în restul ţărilor lumii, continuăm să punctăm reperele feminine care conduc destinele altor naţiuni de pe glob.
În mod deosebit, America latină a înregistrat cel mai spectaculos asalt al femeilor în ierarhia politică. Aruncând o privire asupra Braziliei, constatăm că una dintre cele mai promiţătoare economii ale lumii este condusă de Dilma Vana Linhares Rousseff, prima femeie din Republica Federativă care îndeplinește funcția de preşedinte. Socialistă în tinereţe, chiar extremistă de stânga în cadrul gherilelor urbane care luptau împotriva dictaturii militare în anii `70, este considerată o nouă „Doamnă de fier” a politicii. Succesoare a fostului preşedinte Luiz Inacio Lula da Silva, Dilma Rousseff şi-a stabilit ca priorităţi eradicarea sărăciei extreme, educaţia, sănătatea şi securitatea, lupta împotriva corupţiei şi a criminalităţii. Pentru a-şi atinge aceste ţeluri, Rousseff a adus în fruntea Braziliei guvernul „cel mai feminin” din  punct de vedere al componenţei, cu nouă femei ministru.
Şi Costa Rica şi-a ales primul preşedinte-femeie din istorie. Laura Chinchilla, candidata partidului aflat la guvernare, a fost declarată învingătoare la prezidenţiale de înşişi rivalii săi, înainte de anunţarea rezultatelor definitive. Politolog cu studii la Georgetown, preşedinta din Costa Rica s-a consacrat de foarte tânără politicii, deţinând funcţii de vice-ministru pentru securitate publică sau ministru al justiţiei. A câştigat cursa prezidenţială cu un discurs axat pe lipsa de securitate, traficul de droguri şi criza economică şi a promis că va continua programele sociale şi marile lucrări publice lansate de preşedintele căruia i-a succedat.
În fruntea Argentinei a fost aleasă Cristina Fernández  de Kirchner, la rândul ei prima femeie care ocupă funcţia de preşedinte al ţării. A intrat în politică acum 20 de ani, a fost senator şi deputat în parlamentul argentinian. Cristina Fernández a continuat lupta împotriva corupţiei începută de fostul preşedinte, propunându-şi să reafirme Argentina pe scena mondială într-o perioadă dificilă, marcată de recesiunea mondială şi de relativ recenta ieşire a ţării dintr-o situaţie de colaps economic.
În celălalt capăt al lumii, India, o altă mare putere emergentă, este condusă tot de o femeie, Pratibha Patil, politiciană şi activistă pe tărâm social şi educativ, juristă ca formaţie. Este prima femeie (şi prima persoană din comunitatea de limbă marathi) care deţine funcţia de preşedinte al ţării. Cu o îndelungată experienţă politică, a îndeplinit în trecut şi funcţii de ministru în mai multe guverne ale statului Maharashtra, devenind al 24-lea guvernator al provinciei de graniţă Rajastan, cea dintâi femeie care a ocupat acest post. De remarcat că Pratibha Patil a câştigat detaşat alegerile într-o ţară în care  discriminarea femeilor este încă larg răspândită.
Rămânând în zona Asiei, remarcabilă este prezenţa în fruntea  Kîrgîzstanului a Rozei Otunbayeva, care a preluat interimatul pentru anul 2011 al funcţiei supreme în stat după o perioadă de grave frământări politice. Se poate deci afirma că desemnarea sa în cea mai înaltă funcţie s-a constituit într-un reper de stabilitate.
Africa pare şi ea să se trezească la o nouă viaţă. Tot mai multe guverne „silabisesc” democraţia, iar tehnologiile moderne pătrund tot mai des în acest spaţiu al subdezvoltării. Un bun exemplu de felul în care popoarele africane încep să-şi scoată în faţă liderii de calibru este Liberia, este una dintre cele mai vechi republici de pe continentul african, dar şi una dintre cele mai sărace naţiuni. Confruntată cu efectele unui îndelungat război civil, Liberia a ales-o în fruntea statului pe Ellen Johnson-Sirleaf,  primul conducător femeie din Africa. Economistă,  absolventă Harvard, decisă să rezolve problema uriaşului deficit al ţării sale, Ellen Johnson-Sirleaf poate direcţiona statul african spre pace şi progres. Liberienii i-au încredinţat, prin vot, această misiune.
Şi Australia se află în mâinile unei femei puternice, de data aceasta în funcţia de prim-ministru. Este vorba despre Julia Gillard, prima femeie în această poziţie, fost vicepremier în timpul guvernării lui Kevin Rudd. Dat fiind faptul că  Australia este o monarhie constituţională unde regina Elizabeta a II-a a Marii Britanii are doar o putere simbolică, iar primul ministru decide cele mai importante direcţii de guvernare, numirea Juliei Gillard în fruntea uneia dintre cele mai mari şi puternice ţări din punct de vedere economic (prezentă în grupul G 20) poate fi considerată istorică. “Sunt conştientă că sunt prima femeie care serveşte în acest rol, dar nu am de gând să mă dau cu capul de un tavan de sticlă”, spune Gillard.
În fruntea guvernului din Bangladesh se află Sheikh Hasina, fost preşedinte al unuia dintre cele mai importante partide din ţară, Awami League. Cu o îndelungată experienţă politică, Sheikh Hasina se află pentru a doua oară în fruntea executivului unui stat care se confruntă cu grave probleme sociale, în care venitul pe cap de locuitor este unul dintre cele mai scăzute din lume. Alături de eforturile de redresare economică şi de menţinere a ordinii, Sheikh Hasina şi-a propus să fie şi un exemplu – biroul său are un sistem de iluminat alimentat de energia solară.
Prospera republică Trinidad Tobago este condusă de prima femeie prim-ministru, Kamla Persad-Bissessar. Desemnarea ei în fruntea guvernului încununează o carieră care a mai înregistrat “ruperi de linie” în politica ţării – a fost şi prima femeie în funcţia de procuror general. Kamla Persad-Bissessar a adus un adevărat „vânt al schimbării” în ţara sa, una dintre cele mai bogate din Caraibe, a cărei economie se bazează în principal pe industria petrolului şi pe importante resurse de hidrocarburi.

Femeile se dovedesc cât se poate de capabile nu doar să câştige competiţii electorale împotriva bărbaţilor, ci şi să conducă state, naţiuni. Deşi sunt încă departe de ceea ce ar putea fi numit „echitate” în prezenţa lor la vârful decizional al ţărilor faţă de prezenţa bărbaţilor, evoluţia este spectaculoasă şi sunt condiţii pentru ca tot mai multe femei să-şi aducă o contribuţie majoră la dezvoltarea ţărilor lor, din cele mai înalte funcţii în stat.

Un raport al Organizaţiei Naţiunilor Unite arată că, în anul 2009, doar 7 femei ocupau funcţia de şef de stat în lume, faţă de 143 bărbaţi, 11 femei conduceau guverne, din totalul celor 192, iar la nivelul parlamentelor naţionale, femeile nu ocupau decât în 23 de state pragul de reprezentare de 30%.

Roxana Ichim

Un artist genial: Constantin Brâncuşi

Reporter: editura March - 21 - 2011 Comments Off on Un artist genial: Constantin Brâncuşi

S-au împlinit 135 de ani de la naşterea celui mai mare sculptor român, geniu creator recunoscut în întreaga lume.
Constantin Brâncuși a fost sculptorul român cu contribuții covârșitoare la înnoirea limbajului și viziunii plastice în sculptura contemporană, figură centrală în mișcarea artistică modernă, considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea. Sculpturile sale se remarcă prin eleganța formei și utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare românești cu rafinamentul avantgardei pariziene. Opera sa a influențat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură și desen.
Născut în data de 19 februarie 1876, cel ce avea să fie numit „titanul de la Hobiţa” a urmat Școala de Arte și Meserii în Craiova apoi, la București, a absolvit Școala de Belle-Arte. În 1903 primea prima comandă a unui monument public, bustul generalului medic Carol Davila, ulterior instalat la Spitalul Militar din București, singurul monument public al lui Brâncuși din București. Pleacă în 1904 la studii la München, iar după șase luni o pornește pe jos prin Bavaria, Elveția, până la Paris. În 1905 reușește la concursul de admitere la prestigioasa „École Nationale Supérieure des Beaux-Arts”. Până în 1940, în atelierul său din Impasse Ronsin, din inima Parisului, Brâncuși și-a creat o lume a lui, cu un cadru și o atmosferă românească, iar activitatea sa creatoare se desfășoară în toată amploarea ei. Operele majore din ciclul „Pasărea în văzduh”, seria „Ovoidului”, precum și sculpturile în lemn datează din această perioadă. În același timp, Brâncuși participă la cele mai importante expoziții colective de sculptură din Statele Unite ale Americii, Franța, Elveția, Olanda, Anglia.
Până azi, au apărut, în toate părțile lumii peste 50 de cărți, monografii, mii de studii și articole despre Constantin Brâncuși, toate stabilind în mod definitiv locul lui ca artist genial, ca „unul din cei mai mari creatori ai tuturor timpurilor”, după cum l-a descris scriitorul şi criticul de artă francez Jean Cassou.
În România anilor `50, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Urmare a acestei atitudini, Muzeul Național de Artă Modernă din Paris (Centre Pompidou) are un număr important de lucrări ale lui Brâncuși, lăsate prin testament moștenire României, dar acceptate cu bucurie de Franța, împreună cu tot ce se afla în atelierul său, după refuzul guvernului comunist de la Bucureşti de a accepta lucrările după moartea sculptorului. Deşi în decembrie 1956, la Muzeul de Artă al Republicii din București s-a deschis prima expoziție personală Brâncuși din Europa, abia în 1964 Brâncuși a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul monumental de la Târgu-Jiu, cu Coloana fără sfârșit, Masa tăcerii și Poarta sărutului a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac și foarte aproape de a fi dărâmat.
Genialitatea marelui creator român a fost imediat recunoscută ca atare în ţările occidentale. În primul rând în Franţa, ţara în care şi-a creat cea mai mare parte a operei, apoi şi în restul lumii. Centrul Pompidou, dedicat creaţiilor moderne şi contemporane, adună laolaltă cea mai mare colecţie de artă modernă din Europa, găzduind şi un atelier dedicat sculptorului Constantin Brâncuşi. Muzeele de artă modernă din New York şi din Philadelphia, Muzeul Guggenheim, însemnate colecţii de artă modernă din Statele Unite şi unele colecţii particulare de renume mondial au strâns şi au prezentat cea mai mare parte a operei lui Brâncuşi. Se estimează că în România ar exista aproximativ 50 de sculpturi realizate de Constantin Brâncuşi. În muzeele româneşti se găsesc doar 16 lucrări din vasta operă a artistului, restul fiind, cel mai probabil, incluse în colecţii private. 10 sunt la Muzeul Naţional de Artă (printre care „Rugăciunea”, „Somnul”, trei lucrări „Cap de copil”, precum şi trei busturi din perioada de formare artistică a sculptorului, toate prinse într-o sală dedicată lui Brâncuşi). La Muzeul de Artă din Craiova se găsesc alte şase sculpturi ale marelui artist român.

“Cea mai mare influenţă asupra sculpturii din ultimul timp este cea
a lui Constantin Brâncuşi” (criticul britanic Alastair Gordon)
„Brâncuși a fost acela care a dat epocii noastre conștiința formei pure” (sculptorul Henry Moore)

Eugen Uricaru

Un mare savant: Nicolae Iorga

Reporter: editura March - 21 - 2011 Comments Off on Un mare savant: Nicolae Iorga

Anul acesta s-au împlinit 140 de ani de la naşterea lui Nicolae Iorga, în ianuarie. Iar anul trecut, în 27 noiembrie, memoria colectivă a românilor a consemnat trecerea a 70 de ani de la asasinarea sa în pădurea Strejnicului, de către o „echipă a morţii”, într-un moment de rătăcire, de delir al istoriei româneşti. Prezenţa sa, după şapte decenii de la ucidere, devine tot mai obsesivă, fără ca lucrul acesta să fie perceput mai cu seamă de cei care se îngrijesc de detaliile formei prezenţei noastre în timp şi spaţiu.
Faptul că la 70 de ani de la uciderea autorului opera sa este, după toate aparenţele, o mare necunoscută, subiect, eventual, de delimitare doctrinară, nu este decît o  dovadă a superficialităţii şi luării în răspăr a geniului. În acest moment suntem dominaţi de eseism, preocupaţi de nodurile din papură şi doritori de spectacole demolatoare.
Nicolae Iorga a fost numit încă din prima tinereţe – a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi în numai doi ani de studiu, cu distincţia „magna cum laude” – “un adevărat fenomen”. La 24 de ani devine profesor titular la aceeaşi Universitate, iar peste alţi doi ani este ales Membru corespondent al Academiei Române, ca urmare a intensei activităţi de cercetare şi de publicare de documente esenţiale pentru istoria românilor, concretizată în peste 1000 de volume publicate în cursul vieţii, la care se adaugă mii şi mii de articole risipite în publicaţii de specialitate sau în ziarele vremii, în limba română, dar şi în limbi străine. Pe lîngă această activitate ştiinţifică,  personalitatea polihistorică a savantului consemnează opera literară, în primul rând din domeniul dramaturgiei, unde figuri istorice prind viaţă – Mihai Viteazul, Cantemir Bătrânul, Constantin Brâncoveanu, dar şi Cleopatra, Ovidiu sau Dante – dar nu lipsesc volumele de poezii sau de critică literară.
Fără nici o discuţie ar trebui menţionate cele două Case româneşti, destinate pregătirii viitorilor oameni de ştiinţă sau artişti români, una în Franţa şi cealaltă în Italia, la Veneţia. Aceste aşezăminte culturale şi de studiu ştiinţific au un corespondent intern, Academia de la Vălenii de Munte, un centru de iradiere culturală, cu tipografie, editură şi Universitate populară. Până în 1910, când devine Membru al Academiei Române, Iorga face multe călătorii în Transilvania, cercetează arhive, cunoaşte multiplele forme ale luptei naţionale a românilor din Ardeal pentru emancipare şi unitate naţională. Un fapt mai puţin comentat a fost şi iniţiativa sa de a organiza o amplă demonstraţie studenţească la Bucureşti, de îndată ce a fost numit profesor la Universitate, pentru… impunerea limbii române în Parlamentul României, cele mai multe dintre intervenţiile parlamentarilor făcându-se atunci în limba franceză.
Nicolae Iorga a fost un uriaş motor intelectual, care a animat cercetarea istorică, viaţa universitară, sentimentul naţional şi viaţa politică. Fără îndoială că viziunea sa conservatoare a fost considerată în epocă o piedică a progresului de cei care fie nu aveau răbdare să înţeleagă, fie nu puteau să înţeleagă sensul adevărat al conservatorismului său. Instinctul unic al Istoriei l-a făcut să militeze pentru unificarea provinciilor româneşti, chiar şi atunci când situaţia părea disperată, când România nu mai însemna decât un sfert de Moldovă, după ocuparea Bucureştilor de către trupele Puterilor Centrale, în războiul mondial. Tot acest unic instinct al mersului Istoriei l-a făcut să cerceteze faptele şi soarta românilor din Balcani, relaţiile lor cu celelalte neamuri ale Peninsulei Balcanice, l-a determinat să scrie, dar şi să acţioneze politic pentru responsabilitatea pe care o au daco-românii faţă de toate ramurile răzleţite ale poporului.
A fost contestat de multe ori, mai cu seamă în perioada imediat următoare primului război mondial. A îndurat suferinţa şi nu şi-a pierdut cumpătul, îmbărbătând pe cei disperaţi în faţa dezastrului militar şi uman din vremea războiului. Iorga a înţeles unde se află primejdia pentru poporul român şi s-a opus, cu fapta politică şi cuvântul scris, fascismului şi nazismului.
După atâţia ani de la sfârşitul său, un lucru e de necontestat – trecerea timpului – nu îl întunecă ci, dimpotrivă, îl limpezeşte. Este imens.
Eugen Uricaru

Cum a fost redesenată harta Europei

Reporter: editura March - 19 - 2011 Comments Off on Cum a fost redesenată harta Europei

Gorbaciov şi România

O speranţă nuanţată de idealism şi chiar de utopie, în măsura în care se revendică de la o stângă ideologic succesoare a leninismului, care nu a existat niciodată: aşa se vede azi poziţia lui Mihail Gorbaciov. La 11 martie 1985 însă, când conducerea PCUS anunţa pe prima pagină a ziarelor oficiale desemnarea lui M. S. Gorbaciov ca Secretar General al PCUS – şi abia pe a doua pagină decesul predecesorului acestuia, Constantin Cernenko – nimeni nu-şi putea imagina că, după mai puţin de doi ani, Gorbaciov va declanşa o cascadă de evenimente care au schimbat faţa lumii.

Nu are rost, aici, să încerc o recapitulare detailată a acestor evenimente, care încep odată cu reformele economice şi administrative ce poartă şi azi eticheta de “Perestroika”, inaugurată în 1986, şi mai ales cu procesul – nici azi încheiat cu totul – de “glasnost’”, de obicei tradus prin “transparenţă”, dar care sugerează cu mult mai mult decât atât, transformând o societate dominată de teamă într-o lume liberă, unde oamenii îşi exprimă cu voce tare şi nemulţumirile, şi convingerile, şi proiectele: o lume a libertăţii cuvântului, a libertăţii religioase – oprimată de puterea sovietică într-o măsură pe care ţările satelit ale URSS nu au cunoscut-o nici în anii cei mai negri ai stalinismului triumfător.

Cu câteva excepţii – provenind din “vechea gardă” a activului de partid, în sensul cel mai larg al cuvântului, format sub influenţa directă a şcolilor de partid sau militare din URSS – românii nu aveau, în 1987, mai multă încredere în succesorii lui Stalin decât au acum în urmaşii lui Gorbaciov. La acea dată însă, opinia publică din România, strivită sub povara penuriei ceauşiste, ca şi a cultului personalităţii acestuia, aflase despre reformele iniţiate de Gorbaciov destul cât să le înlocuiască numele rusesc de “perestroika” cu cel, ironic şi tandru, de “ferestruica” – asemeni unei ferestre mici, modeste, dar capabile să lase să intre lumina şi aerul tot mai sufocant al “societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. Or, regimul tocmai de asta se temea.

Fără îndoială, Moscova avea de unde primi informaţii cu privire la nemulţumirile românilor, nu-l aştepta pe Secretarul General al PCUS pentru a le afla de pe stradă. Oricum, în timpul vizitei lui Gorbaciov, Calea Victoriei era, la 6 dimineaţa, mai populată ca la 6 seara, cu tineri de ambe sexe, sportivi şi cu ochi albaştri. Ceea ce rezultă este o disparitate majoră între importanţa pe care autorităţile române credeau că o pot atribui preocupărilor lui Gorbaciov faţă de România şi de Ceauşescu personal, şi locul, de fapt foarte modest, pe care îl ocupă această temă în cariera şi reflecţiile unicului Preşedinte executiv al URSS. În anul vizitei la Bucureşti, Gorbaciov se confrunta cu Plenara CC al PC al URSS, din ianuarie 1987, considerată ca fiind începutul maturităţii procesului de reforme al lui Gorbaciov, acela fiind momentul în care s-au propus alegerile cu mai mulţi candidaţi, numirea nemembrilor de partid în funcţii guvernamentale şi adâncirea reformei economice prin dezvoltarea sistemului cooperatist în economie.

Mai 1987, luna vizitei în România, e, de fapt, dominată de o criză absolut imprevizibilă: un tânăr german, Mathias Rust, a reuşit să aterizeze cu un avion uşor în Piaţa Roşie din Moscova, fără a fi detectat, aşa încât Gorbaciov a trecut la schimbări masive în cadrul armatei, începând cu cele mai înalte eşaloane de comandă. Dmitri Iazov a fost numit ministru al Apărării, începând distanţarea grupului de susţinători ai reformelor de complexul militaro-industrial şi deschizând calea retragerii armatelor sovietice din Afganistan, după aproape doi ani, pentru ca, în 1989, acest conflict să poată fi stopat. Tot în 1987 continuă eforturile de gestionare a crizei declanşate de explozia de la Cernobâl, de la sfârşitul lui aprilie 1986. În iunie 1987, în fine, este votată o lege care dădea întreprinderilor de stat o anumită autonomie în raport cu “Gosplanul”.

Chiar şi în iarna lui 1989, după ce devenise clar că nu se poate spera de la Ceauşescu (şi nici de la Honecker) o mişcare către reformarea sistemului, aşa cum se vădea din plin încă din martie în Polonia, şi când Căderea Zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989, avea drept replică la Bucureşti Congresul al XIV-lea şi realegerea aparent triumfală a lui Ceauşescu în fruntea PCR, conducerea superioară de partid de la Moscova are cu totul alte priorităţi decât aceea de a-l elimina pe Ceauşescu din ecuaţie. Tema care a dominat summit-ul sovieto-american de la Malta a fost reunificarea Germaniei, nu democratizarea României. Deocamdată, din partea rusă nu dispunem decât de memorialistică, niciodată pe de-a-ntregul credibilă; există însă, în domeniul public, arhivele americane, inclusiv cele ale CIA, or, acestea nici nu pomenesc de statele sud-est europene care rezistau încă valului de reforme, în frunte cu România.

În dialogul purtat de Valerii Leonidovici Musatov, prim adjunct al şefului Secţiei Internaţionale a CC al PCUS şi coordonator al sectorului Ungaria, România, Polonia şi Cehoslovacia (1984-1991) cu Lavinia Betea (Jurnalul Naţional, 13 ianuarie 2009), istoricul rus spune, între altele: “Se pune întrebarea de ce Uniunea Sovie­tică nu s-a amestecat în evenimentele din România. Şi încă până la tragedia din 1989 nu a contribuit la înlăturarea de la putere a dictatorului N. Ceauşescu. Într-adevăr, la Moscova se cunoştea bine situaţia din România. Existau informaţii şi în legătură cu stările de spirit protestatare din cadrul elitei superioare, din cercurile armatei şi în opinia pu­blică. Mai mult, diferitele grupări din opo­zi­ţie, aşa cum scriu în memoriile lor M. Gorbaciov şi V. Medvedev, adresau cereri de ajutor. Răspunsul lui Gorbaciov a fost ne­gativ. Acesta considera că un amestec direct contravine principiilor politicii sale externe”. Şi tot el adaugă: “Doresc să subliniez faptul că, odată cu venirea la putere a lui Gorbaciov, partea română a început să fie ascultată cu mai multă atenţie la Moscova, încercându-se găsirea unor puncte de convergenţă. Aceasta privea, de altfel, şi alte sfere, precum activitatea Trata­tului de la Varşovia”.

Adevărul este că, în măsura în care suntem capabili să citim stenogramele şi relatările memorialistice din decembrie 1989 fără judecăţi de post-dicţie, nu putem face altceva decât să optăm între două concluzii care se exclud reciproc: fie interlocutorii sovietici ai lui Ceauşescu şi ai celor din jurul acestuia erau, fără nici o excepţie, nişte actori desăvârşiţi, capabili să ascundă integral toate intenţiile de a provoca vreo schimbare la vârf în România, şi aşa au rămas cu toţii până azi, fie această schimbare nu putea conta pe susţinerea URSS, cel puţin câtă vreme era doar un proiect. Pe 4 decembrie 1989, conducerea PCUS, în frunte cu Gorbaciov, propunea o rezoluţie de condamnare a intervenţiei Pactului de la Varşovia, în 1968, în Cehoslovacia. Evident, Ceauşescu a profitat de ocazie pentru a face opinie separată, repetând că el a refuzat de la bun început să intervină, deci nu are de ce să participe la rezoluţia autocritică propusă. Nu e însă mai puţin adevărat că toţi participanţii la reuniune au înţeles atunci că, dacă nu pot conta pe sprijinul lui Gorbaciov ca să se menţină la putere, nici adversarii lor nu pot spera ca URSS să intervină pentru a-i scoate din joc.

După – e o altă poveste. Cum spunea tot Musatov, “Uniunea Sovietică a fost printre primele state care au recunoscut noua putere din România întruchipată de Frontul Salvării Naţionale. Avem dreptul de a ne întreba ce s-ar fi întâmplat dacă în fruntea FSN nu s-ar fi regăsit nume foarte familiare pentru conducerea sovietică “de partid şi de stat”. Aşa însă, cum sublinia acelaşi expert în problemele României, cel puţin până în 1989, într-un interviu acordat publicaţiei “Vocea Moscovei”, cu ocazia celei de-a 14-a sesiuni a Comisiei mixte româno-ruse de istorie, în 2009: “S-a ajuns până acolo că, atunci când în Bucureşti se duceau lupte, americanii ne-au propus să introducem trupe, însă ambasadorul nostru la Washington şi adjunctul ministrului rus de Externe le-a spus că Uniunea Sovietică nu va face acest lucru”.

O ultimă observaţie: în marginea reuniunii liderilor din ţările (încă) socialiste de la Moscova, pe 4 decembrie 1989, Gorbaciov a avut întrevederi bilaterale cu Ceauşescu, fiindcă acesta condiţionase participarea sa la reuniune de această discuţie bilaterală, şi cu Petăr Mladenov, cel care de câteva zile doar îl înlocuise pe Todor Jivkov la conducerea Partidului Comunist bulgar. În “Avant-memoriile” sale, Gorbaciov reproduce discuţia cu Mladenov, cu care fusese coleg de studii universitare şi care putea atesta, în faţa stângii europene, autenticitatea proiectelor de reformă ale liderului de la Kremlin. Discuţia cu Ceauşescu o trece însă sub tăcere, şi ne putem întreba, retrospectiv, dacă nu cumva o convorbire cu Ion Iliescu nu ar fi avut aceeaşi soartă. Doar că această convorbire nu a avut loc în 1989.

Zoe Petre

„Constanţa a devenit poarta de est a marii pieţe a UE”

Reporter: editura March - 19 - 2011 Comments Off on „Constanţa a devenit poarta de est a marii pieţe a UE”

ne declară dl. Su Yanwen, consulul general al Chinei la Constanţa, în cadrul interviului acordat revistei noastre

Domnule consul general, vă aflaţi în acest post de puţină vreme. V-aţi familiarizat cu mediul de afaceri, social şi cultural din acest mare port la Marea Neagră?
– În luna octombrie 2010. Înainte, între anii 1988-1992, am lucrat la Consulatul General al R. P. Chineze la Constanţa. Acum, după aproape 20 de ani, am revenit în acest oraş cunoscut, în care am găsit multe schimbări. În răstimpul scurs de la preluarea postului, am vizitat Combinatul de morărit şi panificaţie „Dobrogea”, m-am aflat în mijlocul elevilor de la Liceul teoretic „Decebal” şi am participat la vernisajul expoziţiei de fotografii „The Charm of Macao”, care a avut loc la Universitatea „Andrei Şaguna” ş.a. Împreună cu colegii mei din Consulatul General al Chinei la Constanţa, depunem în continuare eforturi pentru consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor de colaborare chino-române pe multiple planuri. În această ordine de idei, aş vrea să reamintesc că relaţiile economice şi comerciale dintre localităţi din China şi Constanţa se dezvoltă tot mai mult. În mod deosebit m-aş referi la Shanghai, port la Oceanul Pacific şi cel mai mare oraş din China, înfrăţit cu municipiul Constanţa, cel mai mare oraş-port la Marea Neagră, între ele existând un însemnat potenţial de cooperare. În judeţul Constanţa, municipiul Medgidia şi comuna Cumpăna au relaţii de colaborare şi chiar de înfrăţire cu localităţi din China. Consemnez că în luna octombrie 2010, la Mamaia, cu ajutorul Consulatului nostru şi cu sprijinul părţii române s-a desfăşurat cu succes Seminarul economic-comercial chino-român.
Consulatul General al R. P. Chineze la Constanţa cuprinde în circumscripţia consulară municipiul Constanţa, precum şi judeţele Brăila, Galaţi şi Tulcea. Pentru a lărgi sfera informatică, în această perioadă construim site-ul Consulatului, pe care prietenii români vor putea găsi informaţii utile şi fiabile despre diferite aspecte politice, economice şi culturale din China.

Acum, în anul 2011, ce ne puteţi spune despre comerţul chino-român, având în vedere că acest port este poarta principală prin care mărfurile din ţara dvs. intră în România, iar cele româneşti ies şi iau drumul Chinei? Aveţi o statistică a intrărilor de mărfuri chinezeşti din ultima perioadă?
– De când România a intrat, în anul 2007, în Uniunea Europeană, Constanţa este considerată poarta de est a marii pieţe a UE, care are 500 de milioane de consumatori, având o importantă poziţie strategică în regiune. De aceea, Constanţa a devenit şi poarta de import-export în schimburile comerciale dintre China, UE şi ţările din regiunea Mării Negre.
În ceea ce priveşte comerţul chino-român, trebuie să spunem că volumul global din primele 11 luni ale anului 2010 a depăşit 2,6 miliarde euro, cu o creştere de 11,7% faţă de anul precedent. România a devenit al patrulea mare partener comercial al Chinei în regiunea Europa centrală şi de est. În ce priveşte investiţiile, în ultimii ani, investiţiile chineze peste hotare s-au amplificat considerabil. România este ţara din Europa centrală şi de est în care China a făcut cele mai multe investiţii, în sumă de circa 400 milioane de dolari*. Întreprinderile şi firmele comerciale ale ambelor ţări au dezvoltat multe contracte şi schimburi, cu interes ascendent de cooperare.
România este membră a Uniunii Europene. În ce fel influenţează acest statut schimbările bilaterale şi multilaterale de mărfuri şi persoane?
-În această situaţie favorabilă, la fel ca în cazul celorlalte ţări din UE, au sporit schimburile economice şi comerciale ale României cu China. Un prieten român a exprimat opinia că firmele româneşti bat la uşa vecinilor din Europa de vest, dar acestea nu prea sunt acasă. Unde sunt? Au mers în China. De aceea, oamenii de afaceri români acordă acum o atenţie deosebită pieţei chineze. În ultimii ani, relaţiile economice şi comerciale dintre China şi România arată o tendinţă de dezvoltare rapidă. Volumul total al comerţului chino-român în anul 2009 a depăşit 2,94 miliarde dolari, cu 20% mai mult decât cel din 2008. Iar în perioada ianuarie-august 2010, volumul comerţului bilateral a atins cifra de 2,44 miliarde dolari.
Puteţi face o primă apreciere referitoare la românii cu care lucraţi în această parte a ţării?
– În aceste patru luni de când am sosit la post, am avut întâlniri cu multe personalităţi, ca şi cu oameni obişnuiţi din Constanţa. Din partea acestora am simţit sentimente profunde de prietenie pentru poporul chinez. Astfel, la vernisajul expoziţiei de fotografii „The Charm of Macao”, m-am bucurat să fac cunoştinţă cu dl. prof. univ. dr. Aurel Papari, rectorul Universităţii „Andrei Şaguna” şi preşedinte al filialei Constanţa a Asociaţiei Române de Prietenie cu China. Amintesc apoi pe d-na dr. ing. Fotini Teodorescu, preşedinte şi director general al SC „Dobrogea Grup” SA.  Sunt doar două exemple din multitudinea de întâlniri deosebite care m-au făcut să concluzionez că potenţialul uman va sta întotdeauna la baza dezvoltării relaţiilor dintre România şi China.
Vă confruntaţi şi cu probleme deosebite, ce necesită intervenţia dvs. directă pentru a fi soluţionate repede şi echitabil?
– În mod firesc, noi nu putem scăpa din vedere problemele apărute în relaţiile bilaterale economice şi comerciale. De exemplu, se face simţită lipsa obiectivelor de mare amploare în domeniul turismului. România are resurse bogate, peisaj pitoresc şi multe vestigii culturale şi istorice. În circumscripţia consulară chineză – Constanţa, Brăila, Galaţi şi Tulcea – turiştii se pot relaxa pe frumosul litoral al Mării Negre şi, de asemeni, pe Dunăre sau în paradisul păsărilor, Delta Dunării. Eu am speranţa ca un număr mai mare de turişti chinezi să fie atraşi pentru a face excursii în România, la Constanţa.

Geopolitica, în zona extinsă a Nistrului

Reporter: editura March - 19 - 2011 Comments Off on Geopolitica, în zona extinsă a Nistrului

Pe harta Europei, în partea de lume cea mai bătută de pasul omului, cu cea mai bogată memorie istorică şi cea mai amănunţită reprezentare şi cunoaştere geografică, există o fâşie de pământ cu un destin straniu şi singular. Trecutul acestui ţinut este încărcat, prezentul răvăşit iar viitorul înceţoşat. Veştile la zi despre acest petic de pământ sunt mai ales de politică, propagandă sau fotbal, deschiderea lui spre lume este minimă, percepţia – incredibil de deficitară şi de deformată, voit sau din necunoaştere. Ţinutul acesta a fost proclamat stat, dar unul fantomatic, căci nimeni în lume nu-l recunoaşte; se susţine că-l locuieşte un anume popor, dar şi aici e vorba de aberaţie, arbitrariu, plăsmuire. O realitate – europeană, totuşi – care, de mai multe decenii, se adânceşte într-o paradigmă precară şi nefirească.

„Republica Moldovenească Nistreană” nu este stat, popor transnistrean nu există. De-a stânga Nistrului se aşterne pe o suprafaţă restrânsă, circa 4.000 kmp şi cu o populaţie de 6.000.000 de locuitori, zona transnistreană, parte integrantă a teritoriului Republicii Molodova. O regiune reprezentând cam o zecime din suprafaţa statului independent post-sovietic de la Chişinău, dar care a fost sustrasă de sub autoritatea legitimă a autorităţilor statului, pentru a deveni o adevărată „gaură neagră”, incontrolabilă, pe care se întâmplă acţiuni contrare legii şi dreptului internaţional (trafic de arme, droguri, persoane, fonduri). Politica şi manevrele căpeteniilor de la Tiraspol întreţin, printr-un conflict pe care îl cronicizează, un climat de instabilitate şi tensiune în zonă şi pe continent.

Realităţilor istorice şi de astăzi ale teritoriului transnistrean le este consacrată cartea solid documentată şi nepătimaş elaborată „Românii, Basarabia şi Transnistria”, apărută sub egida Fundaţiei Europene Titulescu şi a Centrului de Studii strategice, la editura „Artemis”. Autorii, Ion Popa şi Luiza Popa, oferă, într-un fel, o revelaţie publicului românesc, care, în marea lui parte, ştie probabil cinci nume de oraşe sau provincii din Afganistanul îndepărtat, dar nu poate numi cinci localităţi din Transnistria de lângă noi. Prin anii `90, când, împreună cu câţiva colegi de la ziarul „România liberă”, eram singurii ziarişti din România (de fapt, din lume) ce relatau, episod cu episod, despre înscenarea judiciară împotriva lui Ilaşcu şi alor săi, un tânăr din Tiraspol, „barman” la un chioşc de răcoritoare, ne-a recunoscut după plăcuţa de îmatriculare auto şi a exclamat, uimit: „Băi, dar ce căutaţi voi pe-aici?”.

Nestri, Nestri, malul tău/Diparti-s di niamu meu”, se spune într-o doină a locurilor, culeasă de cercetătorul N. Smochină în perioada interbelică, versuri care au confluenţe tulburătoare cu „Doina” lui Eminescu. Românii de la răsăritul României sunt „o ramură uitată a neamului românesc”, cum emoţionant formulează autorii cărţii, care pun în circuit larg mărturii istorice, etnografice, culturale, lingvistice etc. din cele mai vechi timpuri despre viaţa plină de încercări existenţiale a românilor trăitori în spaţiul slavilor de est. Căci Transnistria – în sensul restrâns al actualei zone secesioniste şi în cel larg, al teritoriului dintre Nistru si Bug – a fost sortită unor aventuri istorice cu grele urmări asupra locuitorilor ei, indiferent de obârşia şi identitatea lor etnică. După încheierea dominaţiei asiatice, aceste ţinuturi, masiv repopulate în secolele trecute, şi din est, şi din vest, au fost numite când „Moldova Nouă”, când „Noua Rusie”, ambele toponimii conţinând doza lor de adevăr. Mai aproape de noi, Transnistria a fost văzută de cominternişti ca embrion al viitoarei „Românii Socialiste”, iar de secesioniştii de la Tiraspol ca „leagăn al renaşterii URSS”. Copleşitoare încărcătură istorică pentru un colţ de lume în care au convieţuit paşnic oameni de diferite limbi şi credinţe. Dar un tărâm râvnit de expansionişti, un laborator pentru experienţe geopolitice, un cap de pod pentru extinderea zonei de influenţă a cercurilor imperiale, mai vechi sau mai noi, de la Moscova în intreaga Europă de sud-est şi cu impact la scară continentală – aceasta a fost miza, mereu majoră, a Transnistriei, de-a lungul timpului, în jocurile de putere care şi-au aflat aici un virulent teatru de desfăşurare.

În această nefericită şi păguboasă tradiţie se înşiruie şi actualul conflict de pe Nistru care, argumentează cartea, nu este unul etnic, ci geopolitic. „Un conflict controversat, care, în opinia experţilor, nu are nicidecum conotaţii etnice, ci exclusiv politice” – cum se arată în carte. Altfel spus, „un conflict localizat într-o zonă folosită tradiţional ca avanpost al intereselor ruseşti în sud-estul Europei, reinventat de artizanii politicii Kremlinului şi activat violent în 1992, la scurt timp după destrămarea URSS şi proclamarea independenţei tânărului stat Republica Moldova”.

Conflict care a explodat dramatic, sângeros, în confruntare armată, la începutul anilor 1990, şi în care s-au pierdut peste o mie de vieţi. Dintr-un conflict prezentat iniţial, de către unii, ca fiind aparent intern, (între Chişinău şi Tiraspol), conflictul de pe Nistru s-a dovedit parte a „construcţiei Lujkianov”, varianta sovietică de ultimă oră pentru salvgardarea intereselor de mare putere în această zonă a spaţiului post-sovietic, pentru ca acum (în scurta perioadă ce a trecut de la apariţia acestei cărţi), dosarul transnistrean să intre, în sfârşit, pe agenda unor state şi instituţii occidentale. Ignorat sau subevaluat multă vreme în marile cancelarii din Vest, conflictul de pe Nistru îşi învederează evident şi acut caracterul de „abces european”. Faptul că şi NATO, şi cancelarul german Merkel, şi, într-o anumită măsură, SUA, acordă o atenţie sporită acerstui conflict, confirmă internaţionalizarea sa. De la stadiul „Între agonie şi speranţă”, cum îl definesc autorii cărţii, la „Depăşirea paradoxului: o perspectivă optimistă” (alt titlu de capitol în carte), conflictul de pe Nistru înregistrează o evoluţie ce poate fi benefică pentru toate părţile într-un fel sau altul implicate.

Transnistria momentului este un subiect delicat şi dificil, incomod pentru unii actori protagonişti, căci miza sa este mare şi cu multiple implicaţii, dar unghiul de abordare al cărţii, emoţional atât cât se cuvine, căci este vorba şi de români înstrăinaţi şi dureros solicitaţi, este unul raţional şi înţelept, fără prejudecăţi, stereotipuri, resentimente vindicative. „Demersul nostru nu are un caracter antirusesc” – afirmă deschis şi apăsat autorii . „Ruşii nu pot fi învinuiţi pe termen nedefinit, ca popor, pentru anumite fapte şi evenimente istorice, după cum nici românii nu pot fi învinuiţi, ca popor, pentru anumite lucruri pe care unii dintre înaintaşi le-au făptuit în diferite momente din trecut”.

Înţelegerea şi soluţionarea complicatei situaţii de pe Nistru, cu lungile ei extinderi, implică, înainte de orice, despovărarea abordării de o apăsătoare moştenire istorică şi de rigiditatea ancorării în proiecte neoimperiale şi în strategii ale jocurilor de interese.

Prin însuşi titlul ei, cartea face distincţia obligatorie între români, problema basarabeană şi cea transnistreană, fără a ignora, totuşi, conexiunile lor intime. Iar prin aceasta îşi aduce o contribuţie în plus la o dreaptă judecată asupra unei stări de fapt viclean încurcată, toxică şi anacronică.

Adică, o carte de referinţă, cartea care trebuia scrisă despre Transnistria.

 

Corneliu Vlad

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult