20
September , 2017
Wednesday

Documentarul nostru

Cum a fost redesenată harta Europei

Reporter: editura March - 19 - 2011

Gorbaciov şi România

O speranţă nuanţată de idealism şi chiar de utopie, în măsura în care se revendică de la o stângă ideologic succesoare a leninismului, care nu a existat niciodată: aşa se vede azi poziţia lui Mihail Gorbaciov. La 11 martie 1985 însă, când conducerea PCUS anunţa pe prima pagină a ziarelor oficiale desemnarea lui M. S. Gorbaciov ca Secretar General al PCUS – şi abia pe a doua pagină decesul predecesorului acestuia, Constantin Cernenko – nimeni nu-şi putea imagina că, după mai puţin de doi ani, Gorbaciov va declanşa o cascadă de evenimente care au schimbat faţa lumii.

Nu are rost, aici, să încerc o recapitulare detailată a acestor evenimente, care încep odată cu reformele economice şi administrative ce poartă şi azi eticheta de “Perestroika”, inaugurată în 1986, şi mai ales cu procesul – nici azi încheiat cu totul – de “glasnost’”, de obicei tradus prin “transparenţă”, dar care sugerează cu mult mai mult decât atât, transformând o societate dominată de teamă într-o lume liberă, unde oamenii îşi exprimă cu voce tare şi nemulţumirile, şi convingerile, şi proiectele: o lume a libertăţii cuvântului, a libertăţii religioase – oprimată de puterea sovietică într-o măsură pe care ţările satelit ale URSS nu au cunoscut-o nici în anii cei mai negri ai stalinismului triumfător.

Cu câteva excepţii – provenind din “vechea gardă” a activului de partid, în sensul cel mai larg al cuvântului, format sub influenţa directă a şcolilor de partid sau militare din URSS – românii nu aveau, în 1987, mai multă încredere în succesorii lui Stalin decât au acum în urmaşii lui Gorbaciov. La acea dată însă, opinia publică din România, strivită sub povara penuriei ceauşiste, ca şi a cultului personalităţii acestuia, aflase despre reformele iniţiate de Gorbaciov destul cât să le înlocuiască numele rusesc de “perestroika” cu cel, ironic şi tandru, de “ferestruica” – asemeni unei ferestre mici, modeste, dar capabile să lase să intre lumina şi aerul tot mai sufocant al “societăţii socialiste multilateral dezvoltate”. Or, regimul tocmai de asta se temea.

Fără îndoială, Moscova avea de unde primi informaţii cu privire la nemulţumirile românilor, nu-l aştepta pe Secretarul General al PCUS pentru a le afla de pe stradă. Oricum, în timpul vizitei lui Gorbaciov, Calea Victoriei era, la 6 dimineaţa, mai populată ca la 6 seara, cu tineri de ambe sexe, sportivi şi cu ochi albaştri. Ceea ce rezultă este o disparitate majoră între importanţa pe care autorităţile române credeau că o pot atribui preocupărilor lui Gorbaciov faţă de România şi de Ceauşescu personal, şi locul, de fapt foarte modest, pe care îl ocupă această temă în cariera şi reflecţiile unicului Preşedinte executiv al URSS. În anul vizitei la Bucureşti, Gorbaciov se confrunta cu Plenara CC al PC al URSS, din ianuarie 1987, considerată ca fiind începutul maturităţii procesului de reforme al lui Gorbaciov, acela fiind momentul în care s-au propus alegerile cu mai mulţi candidaţi, numirea nemembrilor de partid în funcţii guvernamentale şi adâncirea reformei economice prin dezvoltarea sistemului cooperatist în economie.

Mai 1987, luna vizitei în România, e, de fapt, dominată de o criză absolut imprevizibilă: un tânăr german, Mathias Rust, a reuşit să aterizeze cu un avion uşor în Piaţa Roşie din Moscova, fără a fi detectat, aşa încât Gorbaciov a trecut la schimbări masive în cadrul armatei, începând cu cele mai înalte eşaloane de comandă. Dmitri Iazov a fost numit ministru al Apărării, începând distanţarea grupului de susţinători ai reformelor de complexul militaro-industrial şi deschizând calea retragerii armatelor sovietice din Afganistan, după aproape doi ani, pentru ca, în 1989, acest conflict să poată fi stopat. Tot în 1987 continuă eforturile de gestionare a crizei declanşate de explozia de la Cernobâl, de la sfârşitul lui aprilie 1986. În iunie 1987, în fine, este votată o lege care dădea întreprinderilor de stat o anumită autonomie în raport cu “Gosplanul”.

Chiar şi în iarna lui 1989, după ce devenise clar că nu se poate spera de la Ceauşescu (şi nici de la Honecker) o mişcare către reformarea sistemului, aşa cum se vădea din plin încă din martie în Polonia, şi când Căderea Zidului Berlinului, la 9 noiembrie 1989, avea drept replică la Bucureşti Congresul al XIV-lea şi realegerea aparent triumfală a lui Ceauşescu în fruntea PCR, conducerea superioară de partid de la Moscova are cu totul alte priorităţi decât aceea de a-l elimina pe Ceauşescu din ecuaţie. Tema care a dominat summit-ul sovieto-american de la Malta a fost reunificarea Germaniei, nu democratizarea României. Deocamdată, din partea rusă nu dispunem decât de memorialistică, niciodată pe de-a-ntregul credibilă; există însă, în domeniul public, arhivele americane, inclusiv cele ale CIA, or, acestea nici nu pomenesc de statele sud-est europene care rezistau încă valului de reforme, în frunte cu România.

În dialogul purtat de Valerii Leonidovici Musatov, prim adjunct al şefului Secţiei Internaţionale a CC al PCUS şi coordonator al sectorului Ungaria, România, Polonia şi Cehoslovacia (1984-1991) cu Lavinia Betea (Jurnalul Naţional, 13 ianuarie 2009), istoricul rus spune, între altele: “Se pune întrebarea de ce Uniunea Sovie­tică nu s-a amestecat în evenimentele din România. Şi încă până la tragedia din 1989 nu a contribuit la înlăturarea de la putere a dictatorului N. Ceauşescu. Într-adevăr, la Moscova se cunoştea bine situaţia din România. Existau informaţii şi în legătură cu stările de spirit protestatare din cadrul elitei superioare, din cercurile armatei şi în opinia pu­blică. Mai mult, diferitele grupări din opo­zi­ţie, aşa cum scriu în memoriile lor M. Gorbaciov şi V. Medvedev, adresau cereri de ajutor. Răspunsul lui Gorbaciov a fost ne­gativ. Acesta considera că un amestec direct contravine principiilor politicii sale externe”. Şi tot el adaugă: “Doresc să subliniez faptul că, odată cu venirea la putere a lui Gorbaciov, partea română a început să fie ascultată cu mai multă atenţie la Moscova, încercându-se găsirea unor puncte de convergenţă. Aceasta privea, de altfel, şi alte sfere, precum activitatea Trata­tului de la Varşovia”.

Adevărul este că, în măsura în care suntem capabili să citim stenogramele şi relatările memorialistice din decembrie 1989 fără judecăţi de post-dicţie, nu putem face altceva decât să optăm între două concluzii care se exclud reciproc: fie interlocutorii sovietici ai lui Ceauşescu şi ai celor din jurul acestuia erau, fără nici o excepţie, nişte actori desăvârşiţi, capabili să ascundă integral toate intenţiile de a provoca vreo schimbare la vârf în România, şi aşa au rămas cu toţii până azi, fie această schimbare nu putea conta pe susţinerea URSS, cel puţin câtă vreme era doar un proiect. Pe 4 decembrie 1989, conducerea PCUS, în frunte cu Gorbaciov, propunea o rezoluţie de condamnare a intervenţiei Pactului de la Varşovia, în 1968, în Cehoslovacia. Evident, Ceauşescu a profitat de ocazie pentru a face opinie separată, repetând că el a refuzat de la bun început să intervină, deci nu are de ce să participe la rezoluţia autocritică propusă. Nu e însă mai puţin adevărat că toţi participanţii la reuniune au înţeles atunci că, dacă nu pot conta pe sprijinul lui Gorbaciov ca să se menţină la putere, nici adversarii lor nu pot spera ca URSS să intervină pentru a-i scoate din joc.

După – e o altă poveste. Cum spunea tot Musatov, “Uniunea Sovietică a fost printre primele state care au recunoscut noua putere din România întruchipată de Frontul Salvării Naţionale. Avem dreptul de a ne întreba ce s-ar fi întâmplat dacă în fruntea FSN nu s-ar fi regăsit nume foarte familiare pentru conducerea sovietică “de partid şi de stat”. Aşa însă, cum sublinia acelaşi expert în problemele României, cel puţin până în 1989, într-un interviu acordat publicaţiei “Vocea Moscovei”, cu ocazia celei de-a 14-a sesiuni a Comisiei mixte româno-ruse de istorie, în 2009: “S-a ajuns până acolo că, atunci când în Bucureşti se duceau lupte, americanii ne-au propus să introducem trupe, însă ambasadorul nostru la Washington şi adjunctul ministrului rus de Externe le-a spus că Uniunea Sovietică nu va face acest lucru”.

O ultimă observaţie: în marginea reuniunii liderilor din ţările (încă) socialiste de la Moscova, pe 4 decembrie 1989, Gorbaciov a avut întrevederi bilaterale cu Ceauşescu, fiindcă acesta condiţionase participarea sa la reuniune de această discuţie bilaterală, şi cu Petăr Mladenov, cel care de câteva zile doar îl înlocuise pe Todor Jivkov la conducerea Partidului Comunist bulgar. În “Avant-memoriile” sale, Gorbaciov reproduce discuţia cu Mladenov, cu care fusese coleg de studii universitare şi care putea atesta, în faţa stângii europene, autenticitatea proiectelor de reformă ale liderului de la Kremlin. Discuţia cu Ceauşescu o trece însă sub tăcere, şi ne putem întreba, retrospectiv, dacă nu cumva o convorbire cu Ion Iliescu nu ar fi avut aceeaşi soartă. Doar că această convorbire nu a avut loc în 1989.

Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult