26
September , 2017
Tuesday

Anul acesta s-au împlinit 140 de ani de la naşterea lui Nicolae Iorga, în ianuarie. Iar anul trecut, în 27 noiembrie, memoria colectivă a românilor a consemnat trecerea a 70 de ani de la asasinarea sa în pădurea Strejnicului, de către o „echipă a morţii”, într-un moment de rătăcire, de delir al istoriei româneşti. Prezenţa sa, după şapte decenii de la ucidere, devine tot mai obsesivă, fără ca lucrul acesta să fie perceput mai cu seamă de cei care se îngrijesc de detaliile formei prezenţei noastre în timp şi spaţiu.
Faptul că la 70 de ani de la uciderea autorului opera sa este, după toate aparenţele, o mare necunoscută, subiect, eventual, de delimitare doctrinară, nu este decît o  dovadă a superficialităţii şi luării în răspăr a geniului. În acest moment suntem dominaţi de eseism, preocupaţi de nodurile din papură şi doritori de spectacole demolatoare.
Nicolae Iorga a fost numit încă din prima tinereţe – a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi în numai doi ani de studiu, cu distincţia „magna cum laude” – “un adevărat fenomen”. La 24 de ani devine profesor titular la aceeaşi Universitate, iar peste alţi doi ani este ales Membru corespondent al Academiei Române, ca urmare a intensei activităţi de cercetare şi de publicare de documente esenţiale pentru istoria românilor, concretizată în peste 1000 de volume publicate în cursul vieţii, la care se adaugă mii şi mii de articole risipite în publicaţii de specialitate sau în ziarele vremii, în limba română, dar şi în limbi străine. Pe lîngă această activitate ştiinţifică,  personalitatea polihistorică a savantului consemnează opera literară, în primul rând din domeniul dramaturgiei, unde figuri istorice prind viaţă – Mihai Viteazul, Cantemir Bătrânul, Constantin Brâncoveanu, dar şi Cleopatra, Ovidiu sau Dante – dar nu lipsesc volumele de poezii sau de critică literară.
Fără nici o discuţie ar trebui menţionate cele două Case româneşti, destinate pregătirii viitorilor oameni de ştiinţă sau artişti români, una în Franţa şi cealaltă în Italia, la Veneţia. Aceste aşezăminte culturale şi de studiu ştiinţific au un corespondent intern, Academia de la Vălenii de Munte, un centru de iradiere culturală, cu tipografie, editură şi Universitate populară. Până în 1910, când devine Membru al Academiei Române, Iorga face multe călătorii în Transilvania, cercetează arhive, cunoaşte multiplele forme ale luptei naţionale a românilor din Ardeal pentru emancipare şi unitate naţională. Un fapt mai puţin comentat a fost şi iniţiativa sa de a organiza o amplă demonstraţie studenţească la Bucureşti, de îndată ce a fost numit profesor la Universitate, pentru… impunerea limbii române în Parlamentul României, cele mai multe dintre intervenţiile parlamentarilor făcându-se atunci în limba franceză.
Nicolae Iorga a fost un uriaş motor intelectual, care a animat cercetarea istorică, viaţa universitară, sentimentul naţional şi viaţa politică. Fără îndoială că viziunea sa conservatoare a fost considerată în epocă o piedică a progresului de cei care fie nu aveau răbdare să înţeleagă, fie nu puteau să înţeleagă sensul adevărat al conservatorismului său. Instinctul unic al Istoriei l-a făcut să militeze pentru unificarea provinciilor româneşti, chiar şi atunci când situaţia părea disperată, când România nu mai însemna decât un sfert de Moldovă, după ocuparea Bucureştilor de către trupele Puterilor Centrale, în războiul mondial. Tot acest unic instinct al mersului Istoriei l-a făcut să cerceteze faptele şi soarta românilor din Balcani, relaţiile lor cu celelalte neamuri ale Peninsulei Balcanice, l-a determinat să scrie, dar şi să acţioneze politic pentru responsabilitatea pe care o au daco-românii faţă de toate ramurile răzleţite ale poporului.
A fost contestat de multe ori, mai cu seamă în perioada imediat următoare primului război mondial. A îndurat suferinţa şi nu şi-a pierdut cumpătul, îmbărbătând pe cei disperaţi în faţa dezastrului militar şi uman din vremea războiului. Iorga a înţeles unde se află primejdia pentru poporul român şi s-a opus, cu fapta politică şi cuvântul scris, fascismului şi nazismului.
După atâţia ani de la sfârşitul său, un lucru e de necontestat – trecerea timpului – nu îl întunecă ci, dimpotrivă, îl limpezeşte. Este imens.
Eugen Uricaru

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult