19
August , 2017
Saturday
Este de notorietate politica ambiguă a Budapestei. Primul ministru ungar Viktor Orban se are bine ...
Ţările din nordul Europei au pus în practică cu succes un sistem bazat pe coeziunea ...
De-a lungul timpului, statul sârb a dus o neîncetată politică de deznaţionalizare în legătură cu ...
Calităţile profesionale ale imigranţilor români, certa lor contribuţie la progresul şi prosperitatea Germaniei, Belgiei şi ...
Mai întâi au fost munţii. Apoi oamenii, care seamănă cu munţii. Doar că nu sunt ...
E.S. Matthijs van Bonzel, Ambasador al Olandei la Bucureşti: „Am început o campanie de informare pentru ...
În 2012 se împlinesc 200 de ani de când teritoriul dintre Prut şi Nistru ...
La orele serii, la lumina palidă a unei lămpi de birou, cu greu am putut ...
-ne declară renumitul filosof şi scriitor francez André Glucksmann Proeminentul filosof şi scriitor francez André ...
După căderea comunismului, românii din Ţara Oaşului au dat semnalul de început al migraţiei ...
„Este o companie care a înţeles că beneficiile economice nu reprezintă nimic dacă nu sunt ...
- Revelaţiile lucrării „Săcuizarea românilor prin religie”, publicată la Cluj, în anul 1927 - Marea Unire ...
Zilele de 8 şi 9 mai 2015 au reunit europenii – cetăţeni şi guverne – ...
În cei 200 de ani care au trecut de la sfârtecarea Ţării Moldovei şi alipirea ...

Archive for May, 2011

Ce zidim…

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Ce zidim…

Atunci când România a fost admisă în Uniunea Europeană, după numeroase eforturi și oarecari restrângeri pentru a se respecta legea europeană, unii, puțini sau chiar mulți, au înțeles eronat că de-acum înainte totul va merge ca pe roate, toți vom atinge recorduri de bunăstare și vom fi feriți de neplăceri. Despre implicarea noastră efectivă se vorbea mai puțin. Dar chiar de la primii pași pe care i-am făcut în UE am fost averizați, corect și loial, că fără o dezvoltare proprie bine gândită, care să țină seama de posibilitățile pe care le are țara noastră, nu vom reuși mai nimic. Ajutor vom primi la caz de nevoie – după cum s-a și văzut! – dar și acest ajutor va trebui returnat într-o formă sau alta prin cotizații, prin contribuții obligatorii, prin dobânzi etc., etc. Țările mai dezvoltate, deci și mai bogate, oferă, dar doresc să și primească înapoi la rândul lor, ceea ce, la urma urmelor, este foarte drept. Uniunea Europeană ne-a primit cu brațele deschise nu pentru a deveni o belea pe capul țărilor dornice de performanțe.

Și a venit criza economică, ale cărei semne fuseseră reperate mai de mult, dar unii, printre care și noi, nu le-am luat în seamă. Consumismul a continuat, lumea s-a înfruptat dintr-o bunăstare aparentă și a urmat și ziua socotelilor. Acum ne aflăm într-o situație grea, acesta este adevărul. Criza este trecută mai mult pe spatele populației sărace, plătitoare de impozite, care se chinuie la cozi să-și achite taxele cuvenite statului, în mod pilduitor pentru întreaga societate. Nu ne propunem să judecăm pe nimeni în mod special. Dar dacă prin măsurile luate de autoritățile statului criza va fi depășită azi sau mâine, totuși vor rămâne în urmă mari sechele omenești. După cum spunea Mircea Cărtărescu recent – “Cine le va da înapoi milioanelor de români anii furați? Cine va răscumpăra umilința pauperizării acestor oameni care nu sunt cu nimic vinovați de ceea ce s-a abătut asupra lor?” Încât te întrebi, pe bună dreptate, cum de nu s-a izbutit realizarea unui consens național pentru conceperea și întocmirea unui plan de măsuri care să ușureze greul ce apasă asupra națiunii. Avem asemenea planuri? Sau măsuri radicale susținute plenar de întreaga societate? Unii se vor grăbi să răspundă că DA, avem, iar cei ce-i înfruntă zilnic vor spune că NU.

Să-l privim pe unul din “cei mari” din Europa, adică Germania, motor al economiei care, din grijă pentru viața și destinul populației sale a luat măsuri pentru închiderea a opt centrale nucleare până la sfârșitul acestui an, iar celelalte nouă centrale rămase vor fi închise până la sfărșitul deceniului. Aceste măsuri sunt luate în pofida faptului că renunțarea la energia nucleară lovește din plin profiturile marilor companii de utilități RWE, E.ON, EnBW și Vattenfall. În schimb, Comisia Europeană a dispus ca minele de cărbuni viabile să nu fie închise, deocamdată, până în anul 2018. La noi vor trebui să fie închise peste câțiva ani trei din cele șapte mine de cărbuni din Valea Jiului, în timp ce umblăm să dezvoltăm centrala nucleară de la Cernavodă!

Ieșirea reală din criză ar putea să aibă loc doar după ce s-ar înțelege că nu poate merge la infinit jocul “de-a democrația”, în care un partid sosit la putere demontează tot ceea ce a făcut rivalul său aflat la putere – poate lucruri bune, care ar trebui întrupate în evoluția generală a țării. Chiar nu putem să zidim nimic trainic cu toții, împreună? Prin continua măcinare a puterilor națiunii nu facem decât să menținem efectele crizei și să fim arătați în continuare în străinătate după vechi șabloane ce circulă în Occident: “Românii nu sunt buni decât să se mănânce între ei”.

 

Carol Roman

 

Dragonul Roşu

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Dragonul Roşu

Imediat după incendiul care a distrus o bună parte a complexului Dragonul Roşu, conducerea NIRO Investment Group a trecut la refacerea grabnică a spaţiilor afectate de flăcări. În decurs de 10 luni a fost reconstruit complet, redându-i-se o înfăţişare modernă.

La sfârşitul lunii martie a avut loc festivitatea de inaugurare a noilor magazine, reconstituite complet, în plus cu un aspect proaspăt. Refacerea a necesitat o investiție de 16 milioane de euro. Suprafața construită, de 25.000 de metri pătrați, adăposteşte noile pavilioane care prezintă o gamă variată de produse.

Întreg complexul dat în folosință, respectiv Dragonul Roșu 5, 6 și „Lumea Copiilor” are în componență circa 1.000 de standuri în care își vor desfășura activitatea tot atâtea firme specializate în comerțul cu cele mai diverse produse. În acest fel, după refacere, cea mai mare zonă comercială din România, Dragonul Roşu, a ajuns din nou să reunească aproximativ 5.000 de magazine.

La festivitatea de inaugurare au fost prezente importante personalităţi ale vieţii publice, ambasadori, diplomaţi, reprezentanţi de frunte ai administraţiei locale.

 

Relaţiile dintre România şi Letonia au temelii trainice

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Relaţiile dintre România şi Letonia au temelii trainice

declară ES Valdis Zatlers, preşedintele Letoniei, în cadrul interviului acordat
în exclusivitate revistei noastre

Cu ocazia recentei vizite efectuate în România, prima prezenţă a unui preşedinte leton în ţara noastră, ES Valdis Zatlers, preşedintele Letoniei, a inaugurat Consulatul onorific al ţării sale la Bucureşti. Deschiderea oficială a Consulatului, „o mică ambasadă”, cum l-a denumit ES Valdis Zatlers, a constituit şi un bun prilej pentru realizarea unui interviu în exclusivitate, acordat revistei „Balcanii şi Europa” de către preşedintele leton, care a punctat reperele majore ale evoluţiei relaţiilor dintre cele două ţări.

Cu ce gânduri aţi venit în România?

Tocmai am semnat în Cartea de Onoare a Consulatului şi vă pot spune că sunt convins că orice început are un viitor favorabil dacă există încredere şi colaborare deschisă. Am venit în România cu gânduri bune, cu atât mai mult cu cât există câteva semne simbolice, care alcătuiesc un context cu o semnificaţie deosebită: 90 de ani de când România a recunoscut independenţa Letoniei, 20 de ani de la reluarea relaţiilor bilaterale şi 10 ani de la vizita unui preşedinte al României în Letonia. Îmi amintesc cu plăcere că Letonia a fost una dintre primele ţări care au ratificat, în ianuarie 2006, Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană. Consider că sunt semne cu o încărcătură deosebită. Iar discuţiile cu preşedintele Traian Băsescu şi primul ministru Emil Boc, care s-au dovedit pragmatice şi constructive, mi-au întărit convingerea că viitorul relaţiilor bilaterale va avea o cale ascendentă.

România şi Letonia manifestă poziţii apropiate în ce priveşte problematica zonală, europeană şi internaţională?

Poziţiile noastre sunt complementare, unele chiar similare în foarte multe domenii, în special în ce priveşte problemele europene, dar şi în aspectele vastei agende politice internaţionale a momentului. Am ajuns împreună la concluzia că relaţiile dintre România şi Letonia au temelii trainice şi se pot dezvolta excelent în viitor.

Ne puteţi oferi detalii referitoare la domeniile vizate de o viitoare colaborare între România şi Letonia, date fiind auspiciile favorabile pe care le-aţi menţionat?

Există deja propuneri concrete pentru o colaborare pe multiple planuri între ţările noastre. România şi Letonia au puncte de vedere apropiate în foarte multe domenii. Cele convenite pe parcursul vizitei, printre care dezvoltarea relaţiilor de afaceri, impulsionarea schimburilor comerciale, convenţia încheiată cu Ministerul Apărării în domenii specifice, pot fi considerate elemente ale unei vizite de succes.

Ce ne puteţi spune despre componenta culturală a relaţiilor bilaterale?

În zilele noastre, oamenii călătoresc foarte mult. Cred că acest segment poate fi dezvoltat şi, în context, am avut discuţii constructive cu ministrul român al Culturii, dl. Kelemen Hunor. Sunt bucuros să constat că multe oraşe din România sunt înfrăţite cu oraşe din Letonia. Dezvoltarea, între ţările noastre, a unor domenii ca turismul sau tehnologia infoemaţiei va aduce, neîndoielnic, o evoluţie generală a relaţiilor dintre popoarele noastre şi, implicit, pe componenta spirituală, culturală.

Aţi fost primit în România cu respect faţă de istoria poporului leton şi, totodată, cu multă simpatie. De la oficialităţi, diplomaţi, ziarişti, până la oamenii obişnuiţi, cu toţii privim Letonia ca un stat partener şi prieten. Cu ce impresii rămâneţi după vizita în ţara noastră?

Într-adevăr, cea mai mare valoare o reprezintă oamenii, iar pentru progresul relaţiilor dintre cele două ţări, elementul uman este esenţial. Pornind de la acest considerent, pot afirma că deschiderea Consulatului onorific al Letoniei în centrul Bucureştiului, „o mică ambasadă”, aş putea spune, într-un sediu elegant şi adecvat pus la dispoziţie de o mare companie din România, NIRO Investment Group, numirea unui diplomat de carieră în funcţia de consul, în persoana d-lui ambasador Ioan Donca, convorbirile pe care le-am avut, toate acestea mă îndemnă să concluzionez că vizita în România a fost un real câştig pentru ambele părţi şi un succes deplin al acestui demers. Sunt pe deplin convins că relaţiile bilaterale au un viitor trainic şi pozitiv, deschis pentru toate planurile care pot asigura propăşirea popoarelor noastre şi progresul celor două ţări.

 

Un joc complicat, cu multe mize…

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Un joc complicat, cu multe mize…

corespondenţă specială-

Am avut de curând ocazia de a revedea Republica Moldova, în cadrul unei delegaţii multiple de reprezentanţi ai unor firme private, naţionale şi multinaţionale, posesoare de know-how şi chiar de consistente fonduri nerambursabile din partea Băncii Mondiale sau a Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare, toate destinate unor proiecte de modernizare a economiei şi administraţiei fraţilor noştri din stânga Prutului.

Aţi venit într-un moment favorabil”, ne-a întâmpinat prietenos încă de la sosire una dintre mai vechile noastre cunoştinţe basarabene. O bucurie nedisimulată de a primi oaspeţi din România şi din alte ţări europene am întâlnit pretutindeni unde s-au purtat discuţii, de la Agenţia „Apele Moldovei” sau Agenţia pentru cadastru, până la Ministerul Construcţiilor şi Dezvoltării Regionale, Ministerul Justiţiei, Guvern sau Parlament. Uneori, interlocutorii noştri, cum a fost cazul profesorului Anatolie Zolotcov, viceministru al construcţiilor şi dezvoltării regionale, au ţinut să sublinieze cu discreţie sprijinul preţios primit din partea României pentru refacerea locuinţelor cetăţenilor moldoveni care au avut de suferit în urma inundaţiilor din vara anului 2010.

Aşadar, o atmosferă propice discuţiilor pentru identificarea de proiecte comune, pentru stabilirea unor colaborări instituţionale care să dea substanţă dialogului şi colaborării pe termen lung. Desigur, nu toate lucrurile au culoarea roz în Basarabia. Unele aspecte care creează nemulţumiri ni le-au semnalat partenerii de discuţii, altele le-am putut vedea la televizor sau citi în presa scrisă: măriri intempestive de preţuri operate de mari companii la servicii, telefonie şi alimente, întârzierea unor proiecte şi, pe deasupra tuturor, dispute politice aproape neîntrerupte privind alegerea preşedintelui şi stabilirea configuraţiei finale a structurilor de putere. Prelungirea acestor dezbateri consumă multă energie şi induc o anumită stare de indecizie la nivelul instituţiilor şi chiar de nesiguranţă în rândul populaţiei. Mai ales cetăţenii obişnuiţi sau micii întreprinzători resimt din plin efectele crizei, dar şi ale lipsei unei perspective politice clare. Am cunoscut un om de afaceri în domeniul construcţiilor şi al îmbunătăţirilor funciare care a reuşit cu greu să păstreze o parte din vechile utilaje din perioada sovietică (compresoare, escavatoare etc.). A intervenit cu succes la inundaţiile din vara anului trecut. Utilajele sunt însă învechite, îşi doreşte altele noi, mai performante, bazate pe tehnologii de vârf din Occident. Dar acestea sunt foarte scumpe, iar creditele greu de returnat dacă ţinem seama de posibilităţile unui cetăţean cu venituri medii în Republica Moldova. Este preocupat de lipsa resurselor financiare, dar şi de atitudinea prea puţin înţelegătoare, după opinia sa, din partea organismelor internaţionale faţă de nevoile de finanţare ale moldovenilor. În plus, îl nelinişteşte prelungirea incertitudinilor în privinţa situaţiei politice din ţară. Îmi spune cu amărăciune în glas: „Am votat pentru democraţie cu amândouă mâinile. Înţelegem mersul evenimentelor, al lumii. Ştim direcţia. Dar nu este suficient. Am impresia că adeseori interesele noastre sunt ignorate, că nu suntem luaţi în seamă aşa cum ne-am aşteptat. Suntem în bătaia vântului. Ca o fereastră întredeschisă… Persistă multe incertitudini. Nu ştim ce va fi mâine”.

Mai târziu, după alte întâlniri şi discuţii, aveam să mă conving că o fereastră întredeschisă poate fi o promisiune, o încercare de a respira aerul curat al unei noi evoluţii. Dar la fel de bine, o fereastră întredeschisă poate fi izbită şi închisă la loc, în cazul unor turbulenţe externe care depăşesc rezultanta forţelor din interior. Un joc complicat, cu multe mize, în pofida dimensiunilor tânărului stat moldovean. Regimul separatist din regiunea transnistreană continuă să provoace numeroase probleme puterii centrale de la Chişinău. Ruptura dintre cele două maluri ale Nistrului pare că a încremenit de câţiva ani încoace. „Un conflict îngheţat, asta este”, îmi spune un bun cunoscător al problemei. De câtva timp, şi Autonomia Găgăuză (Găgăuz Yeri) pare că discută şi se coordonează mai mult cu administraţia de la Tiraspol decât cu guvernul Moldovei. Pe deasupra tuturor, prin diverse canale, vocea Moscovei încurajează pretenţiile autonomiste sau separatiste şi continuă să facă promisiuni despre o posibilă stabilitate, însă numai în anumite condiţii… În sfârşit, discuţiile şi disputele pe teme istorice nu au încetat niciun moment. Guvernarea democrată a declasificat în 2010 un mare număr de documente din arhivele secrete ale totalitarismului bolşevic, care aduc la lumină noi dezvăluiri despre crimele în proporţii de masă comise împotriva basarabenilor sub ocupaţia sovietică. Pe de altă parte, o serie de istorici şi politicieni afiliaţi Partidului Comuniştilor continuă să descrie evenimentele trecute şi mai recente ca şi cum Stalin sau PCUS s-ar afla încă în scaunele decizionale de la Moscova. O carte tipărită recent – Problema basarabeană în istoriografie. 1917-1947 –, semnată de Sergiu Nazaria (istoric) şi Victor Stepaniuc (unul dintre ideologii PCRM) şi având printre numeroşii sponsori şi Ambasada Federaţiei Ruse la Chişinău, continuă să sperie populaţia paşnică a Moldovei cu „renaşterea pretenţiilor revanşarde ale şoviniştilor români”, care desigur pot fi înfăptuite „doar printr-o vărsare de sânge”. Aceşti adepţi întârziaţi ai teoriei moldoveniste, inspiraţi şi incitaţi de centre mai puternice din afară, nu ezită să formuleze însă revendicări iredentiste, susţinând că „partea română a Moldovei” reprezintă „pământuri istorice moldoveneşti” şi, de aceea, „cu fraţii noştri moldoveni noi în orice moment suntem gata să ne reunim într-un stat unic moldovenesc” (Problema basarabeană în istoriografie. 1917-1947, p. 360-361).

Când ne-am încheiat vizita la fraţi, aceştia se pregăteau să-l primească pe vicepreşedintele american Joe Biden, de prezenţa căruia la Chişinău îşi legau numeroase speranţe. Despre această vizită, ca şi despre implicările SUA, Uniunii Europene, Federaţiei Ruse şi României faţă de cursul democratic al Republicii Moldova, într-un număr viitor al revistei.

 

Ioan C. Popa

 

 

Capitale culturale europene

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Capitale culturale europene

Capitală europeană a culturii este un titlu conferit de Parlamentul European unui oraș pentru un an. Peste 40 de oraşe au obţinut acest titlu până în prezent. Printre ele amintim Atena, Florenţa, Amsterdam, Berlin, Paris, Glasgow, Dublin, Madrid, Stockholm sau Praga. Mii de expoziţii, spectacole, concerte, târguri, turniruri, demonstraţii de street art, lansări de carte, tabere de sculptură, proiecte majore peste graniţe, prin legături cu alte mari oraşe, sute de conferinţe şi simpozioane, alături de teatru, dans, arhitectură şi concursuri au dat măsura fabuloasei bogăţii spirituale a bătrânului continent. Rând pe rând – şi vom aminti aici Anvers, Lisabona, Weimar, Helsinki, Rotterdam sau Porto şi-au etalat specificul naţional şi l-au pus în context european.

Din anul 2007, programul a cuplat câte un oraș din țările Europei occidentale cu altul din țările central și est-europene. A fost anul în care oraşul Sibiu a fost Capitală europeană a culturii, împreună cu Luxemburg. Ne amintim cu toţii că la Sibiu au fost prezentate peste 300 de de proiecte, însumând mai bine de 2000 de evenimente – un caleidoscop de genuri şi direcţii artistice pentru cele mai diferite gusturi: de la teatru şi pictură, muzică, film, dans, literatură şi arhitectură la artă contemporană şi gastronomie. Evenimentele incluse în Programul Sibiu 2007 au oglindit caracterul multicultural şi multilingvistic al oraşului. Parteneriatul cultural cu Marele Ducat al Luxemburgului s-a concretizat prin 40 de proiecte comune Sibiu – Luxemburg, redând caracterul european al Programului. Marele câştig al Sibiului după acest an a fost vizibilitatea sporită de care a beneficiat. Oraşul a ajuns într-un timp foarte scurt „celebru”, iar suita de manifestări culturale a reprezentat pentru Sibiu un prilej de relansare a industriei turismului. Încă de la începutul anului s-a înregistrat o dezvoltare considerabilă. Un singur exemplu – numărul turiştilor a depăşit cifra de 700.000, o dublare faţă de anul 2006 şi triplu faţă de anul 2005. România va mai putea avea o Capitală Culturală în 2020, anul 2011 fiind unul al competiţiei între Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara. Decizia va fi luată în cursul acestui an.

Actualele Capitale Culturale Europene sunt oraşele Tallin din Estonia şi Turku din Finlanda. Ştafeta culturală a fost preluată de la oraşele desemnate în 2010, Istanbul, Essen şi Pecs.

Epigonii, după „modelul european”

Nu doar Europa beneficiază de acest gen de manifestare. În America se află în derulare un program similar. Începând din 1997, an de an, organizaţia non-guvernamentală „Capitale culturale americane” selectează câte un oraş reprezentativ, care pune în valoare, prin acţiuni culturale, trei obiective majore: integrarea culturii americane în spaţiul spiritual al celorlalte culturi ale lumii, întărirea legăturilor între culturile existente pe teritoriile americane – inclusiv America de Sud – şi promovarea internaţională a respectivelor oraşe. În anul 2010, oraşul Santo Domingo, din Republica Dominicană, a fost Capitală culturală americană. În acest an, oraşul Quito, din Ecuador, va dezvălui întregii lumi minunile sale milenare de cultură şi civilizaţie.

Şi în ţările arabe este desemnat în fiecare an câte un oraş care să promoveze şi să celebreze cultura arabă în toată lumea, cu accent pe încurajarea cooperării culturale în regiune. Printre oraşele care au deţinut acest titlu se numără Cairo, Tunis, Beirut, Damasc, Bagdad, Amman sau Ierusalim. În 2011, oraşul libian Sirte a fost desemnat pentru a releva bogăţia culturală a lumii arabe.

 

De ce unii aromâni nu vor să fie… români

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on De ce unii aromâni nu vor să fie… români

-O falsă dispută, promovată de interese meschine-

Intenţia anunţată de preşedintele Traian Băsescu, în plenul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei, pe 27 ianuarie a. c., de a face demersurile de recunoaştere a aromânilor ca minoritate românească în ţările balcanice a stârnit proteste vehemente la nivelul „Consiliului Makedonarmânjilor” (CMA), organizaţie care are ca obiectiv recunoaşterea aromânilor ca popor regional din Balcani. „Vom întreprinde demersuri în vederea recunoaşterii statutului de minoritate românească pentru aromâni, vlahi, istroromâni şi meglenoromâni. Prin tratate şi acorduri bilaterale ne-am asumat în mod deschis interesul faţă de comunităţile româneşti din vecinătate”, a spus preşedintele României, spre indignarea organizaţiilor neo-aromâniste, care susţin că aromânii nu sunt parte a poporului român şi cer recunoaşterea lor ca minoritate naţională. Fondurile pe care minorităţile naţionale le primesc de la stat şi reprezentarea de drept în Parlamentul României sunt mize importante pentru cei care susţin această poziţie.

După  o întrunire la Bucureşti, „Consiliul Makedonarmânjilor” a organizat conferinţe de presă în Capitală, dar şi la Constanţa, pentru a-şi exprima dezacordul faţă poziţia oficială exprimată de preşedintele ţării. Nu vom accepta niciodată să fim consideraţi români de peste hotare!”, au anunţat reprezentanţii celor care cer recunoaşterea aromânilor ca popor regional din Balcani, sub numele de „makedonarmânji”. Asociaţia „Comunitatea Armânjilor din România” (ACAR) este condusă de Stere Samara şi Stere Beca, preşedinte, respectiv secretar general, care susţin cu tărie această poziţie. Stere Samara este un om de afaceri constănţean, iar Stere Beca este fostul secretar al primăriei de la Valu lui Traian (care a fost condamnat definitiv pentru corupţie, la doi ani de închisoare, cu suspendarea executării pedepsei). Obiectivul ACAR este recunoaşterea „armânjilor” ca minoritate naţională în România, deşi stabilirea aromânilor în Ţara-Mamă, în perioada 1926 – 1938, s-a făcut prin colonizările succesive din Cadrilater şi apoi din Dobrogea, în baza faptului că aceştia se considerau etnici români („români balcanici”) şi au fost recunoscuţi ca atare de autorităţile române.

Stere Samara susţine că aromânii trebuie să beneficieze de sprijinul material datorat minorităţilor naţionale de către România. Acesta se referă, adesea, la procesul pe care „Comunitatea Armânjilor” îl are cu statul român, pentru primirea în Consiliul Naţional al Minorităţilor şi declară în mod curent că va ajunge până la CEDO dacă instanţele româneşti nu le vor da dreptate „armânjilor”. „Vom ajunge şi în situaţia de a acuza guvernul român de un  proces de asimilare a aromânilor”, ameninţă el. Se solicită înfiinţarea de şcoli ale „minorităţii” şi predarea „limbii armâne”  ca limbă maternă în şcolile româneşti, precum şi sprijinirea cu bani, aşa cum sunt sprijiniţi turcii, tătarii, maghiarii şi alte etnii. De asemenea, Samara consideră că Academia Română, care emite sentinţa ştiinţifică a românităţii aromânilor, este o instituţie politizată.

Reacţia intelectualilor aromâni din România este pe deplin justificată. Astfel, actorul Ion Caramitru, preşedintele Societăţii de Cultură Macedo-Română, societate înfiinţată în 1879, este de cealaltă parte a baricadei în „chestiunea aromânească”. El condamnă aceste pretenţii de a presa preşedintele României să nege faptul – recunoscut pe baza unor dovezi istorice şi ştiinţifice – că aromânii sunt dintre primii români. „Ce vor să pună în loc aceşti indivizi? Este foarte clar că «Armânjia» nu există, iar pretenţia lor de a se declara minoritate naţională în România ne-ar transforma într-un popor migrator, fără o Ţară-Mamă. Toată istoria României, în care aromânii au jucat roluri atât de importante, ar deveni caducă. Ei nu se gândesc că, dacă nu ar fi fost şcolile şi bisericile româneşti din Balcani, la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, aromânitatea ar fi dispărut din nou. Oriunde au trăit, aromânii au ştiut că au o patrie mamă, au ştiut că dacă învaţă româneşte pot să se stabilească  în România, au fost chemaţi în 1925 să se stabilească în Cadrilater, iar printre aceia care vor acum să se autointituleze minoritate naţională în România, sunt şi cei care au beneficiat de despăgubiri din partea statului român pentru terenurile pierdute de înaintaşii lor prin cedarea Cadrilaterului. Şi printre ei mai sunt nepoţii şi strănepoţii celor care au luptat pentru românitate. Preşedintele a procedat perfect logic şi normal. România nu-şi poate permite să nege o realitate istorică, aceea că aromânii sunt români de sute şi sute de ani. Iar dacă pentru această organizaţie, «Comunitatea Armână din România», istoria nu contează, atunci pot să  bănuiesc că intervenţia lor are alt scop, exterior intereselor României.

Referindu-se la procesul pe care organizaţia l-a intentat Guvernului României, Ion Caramitru a informat că asociaţia neo-aromânistă l-a pierdut. „Era normal să-l piardă, pentru că ei voiau să intre în Consiliul Naţional al Minorităţilor în care, prin lege, nu intră decât minorităţile naţionale recunoscute ca atare de statul român. Cum să intre în acest consiliu, dacă nu sunt minoritate?” . De altfel, în acest proces, intervenient de partea Guvernului României a fost Societatea de Cultură Macedo-Română, condusă de Ion Caramitru.

Profesorul Nestor Bardu, cunoscut specialist în materie şi secretar al Asociaţiei Aromâne din Dobrogea „Picurarlu de la Pind”, spune că, situându-se în afara ştiinţei, ceea ce fac  membrii „Consiliului Makedonarmânjilor” este consecvent cu ceea ce au mai făcut. „Noi ne luptăm cu ei (chiar în instanţă) încă de când au început să vehiculeze aceste idei, care n-au nici o legătură cu realitatea, cu ştiinţa, cu istoria. Nu e nici un lingvist, nici un om de ştiinţă reputat care să susţină teoria lor. Îl tot citează pe Cicerone Poghirc, însă şi acesta se contrazice. Este foarte limpede pentru toată lumea că ei sunt cei care nu vor să accepte o realitate evidentă. Şi, în momentul în care nu vor să accepte realitatea istorică, este foarte clar că fac jocuri murdare, care nu sunt româneşti şi nu sunt nici măcar aromâneşti”.

Iar Aurel Papari, preşedintele Fundaţiei Cultural-Ştiinţifice Aromâne „Andrei Şaguna” şi rector al Universităţii cu acelaşi nume din Constanţa, a accentuat graba şi precipitarea cu care „Consiliul Makedonarmânjilor” a reacţionat la declaraţiile româneşti de la Consiliul Europei.  El consideră că iniţiativa preşedintelui este „în mod plenar categorică”. „În sfârşit, are o atitudine tranşantă faţă de această problemă foarte delicată!” , a mai spus Papari, manifestându-şi satisfacţia. Aurel Papari crede că majoritatea aromânilor din România sunt oameni cu capul pe umeri, ştiu care este originea lor şi sunt de acord cu demersurile prezidenţiale. „Foarte puţini dintre participanţii la evenimentele organizate de ACAR sunt de acord sau cunosc cu adevărat ideologia promovată de această asociaţie”, susţine Aurel Papari.

(Articol realizat pe baza materialelor şi informaţiilor difuzate de Agenţia Hotnews)

casetă


● Organizaţiile neo-aromâniste susţin că aromânii nu sunt parte a poporului român şi cer recunoaşterea lor ca minoritate naţională în România.


● Fondurile pe care minorităţile naţionale le primesc de la stat şi reprezentarea de drept în Parlamentul României sunt mize importante pentru reprezentanţii neo-aromânilor.


● „Pretenţia lor de a se declara minoritate naţională în România ne-ar transforma într-un popor migrator, fără o Ţară-Mamă” (Ion Caramitru, preşedintele Societăţii de Cultură Macedo-Română)


● „Este foarte clar că fac jocuri murdare, care nu sunt româneşti şi nu sunt nici măcar aromâneşti” (Nestor Bardu, Asociaţia Aromână din Dobrogea „Picurarlu de la Pind”)


● „În sfârşit, preşedintele are o atitudine tranşantă faţă de această problemă foarte delicată!” (Aurel Papari, preşedintele Fundaţiei „Andrei Şaguna”)



Dinastiile puterii – Taţi şi fii la cârma statelor

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Dinastiile puterii – Taţi şi fii la cârma statelor

 

Există state în care încă se predă ştafeta puterii de la tată la fiu sau rămâne în familie. E drept, nu în democraţiile consolidate, ci preponderent în Africa, un continent al sărăciei fără leac, dar şi în Asia, în general acolo unde conflictele sângeroase şi lipsurile de tot felul, subdezvoltarea, foametea şi tensiunile interetnice sunt nefaste premise ale obiceiului de a lăsa conducerile rudelor apropiate. Iar „dinastiile” la putere sunt de cele mai multe ori flancate de armată.

 

Fiii unor preşedinţi africani „se încălzesc” pentru a prelua într-o zi puterea de la taţii lor, conducătorii de azi. În deplinul dispreţ al voinţei populare şi fără să-şi pună o clipa problema aptitudinilor care ar trebui să-i califice pentru a conduce naţiuni, şefii de state africane îşi antrenează fiii pentru a le lua locul.

În REPUBLICA DEMOCRATICĂ CONGO, după asasinarea preşedintelui Laurent Desire Kabila, în 2001, armata a decis că ar fi „înţelept” să-l pună la conducere pe fiul acestuia, Joseph Kabila. Acesta a rămas pe poziţii până în prezent şi conduce un stat în care conflictele şi sărăcia fac legea. Joseph Kabila avea 29 de ani şi era general când a preluat puterea.

Preşedintele statului TOGO este Faure Gnassingbe, succesor al tatălui său, care a încetat din viaţă în 2005, după ce fusese la putere, susţinut de armată, din 1967. Faure a mimat introducerea câtorva reguli democratice, formând un guvern de tranziţie, apoi a organizat alegeri pe care le-a câştigat cu un procent de 60% şi ale căror nereguli au fost de notorietate internaţională. Protestele de stradă au fost reprimate de forţele de ordine, iar liderul opoziţiei se află în exil din 1992.

În BOTSWANA, alt fiu privilegiat al unui tată puternic conduce ţara – generalul locotenent Ian Khama, fiul fostului preşedinte Sir Seretse Khama. Sub umbrela notorietăţii câştigate de tatăl său, în regimul căruia ţara şi-a câştigat independenţa faţă de Imperiul britanic, Ian Khama va fi în fruntea Botswanei până în anul 2018, când îi expiră mandatul de 10 ani. Preşedintele a anunţat că nu va rămâne la putere după această dată, dar mai sunt 7 ani până atunci…

Un fiu cu o spectaculoasă ascensiune militară se pregăteşte pentru a prelua puterea de la tatăl său şi în UGANDA. Actualul preşedinte, generalul Yoweri Museveni, a şters pur şi simplu din Constituţie amendamentul care limita mandatele prezidenţiale. Se întâmpla în anul 2006 şi astăzi preşedintele poate sta la putere cât doreşte. Mai mult, cariera fiului său şi includerea lui în cercurile puterii fac loc speculaţiilor că tânărul lt. col. Muhoozi Kainerugaba, „fiu de revoluţionar care va duce mai departe împlinirile strămoşilor săi”, se pregăteşte să preia puterea. Nu imediat, dar cariera militară pe care şi-o desăvârşeşte în SUA (după studii în Marea Britanie) şi numirea lui ca şef al gărzii personale a preşedintelui sunt semnele unei viitoare predări de ştafetă la vârful statului. Preşedinţia Ugandei devine o afacere de familie, cu tentă monarhică”, semnalează Hussein Kyanjo, purtătorul de cuvânt al opoziţiei.

În NAMIBIA, accentele dinastice sunt denumite de analişti de-a dreptul absurde, dat fiind faptul că partidul care susţine trecerea puterii de la tată la fiu are o înfăţişare socialistă – este vorba despre formaţiunea SWAPO. În cercurile acestei formaţiuni este de notorietate intenţia de a fi numit în fruntea statului Uutoni Nujoma, fiul cel mare al fostului preşedinte Sam Nujoma, care se află în vederea cercurilor politice din Namibia pentru alegerile din 2020…

Despre accederea la putere a fiului lui Muammar Gaddafi, Saif Al Islam, nu mai poate fi vorba, deşi la un moment dat era aproape o certitudine. Dorinţa de libertate a poporului libian a decis altceva.

Însă într-un alt colţ al lumii, nimic nu s-a schimbat. Fiul dictatorului nord-coreean Kim Jong-Il, Jong-Un, a fost desemnat ca succesor al acestuia de către partidul unic. Regimul comunist din COREEA DE NORD pregăteşte o reuniune extraordinară a partidului, în vederea transferării puterii de la Kim Jong-Il, în vârstă de 68 de ani, către cel de-al treilea fiu al acestuia, Jong-Un, în vârstă de 27 de ani. Documentul care a decis succesiunea precizează că Jong-Un a primit de la părinţii săi “o educaţie revoluţionară şi de autoritate, calităţi necesare pentru continuarea revoluţiei”, iar Kim Jong-Il “a depus toate eforturile pentru a-i oferi fiului său virtuţile de mare conducător şi om de stat remarcabil, care excelează, în acelaşi timp, în arta scrisului şi a sabiei”. Kim Jong-Il, care a suferit un atac cerebral în urmă cu doi ani, a fost succesorul tatălui său, Kim Il-Sung, decedat în 1994. Derularea pe mai departe a evenimentelor va decide dacă predarea ştafetei se va şi întâmpla, întrucât fiul cel mare al liderului nord-coreean, scriu ziarele occidentale, se opune transmiterii ereditare a puterii către fratele său mai mic.

Rămânând în Asia, menţionăm inaugurarea unei noi dinastii politice, în SRI LANKA, prin Namal Rajapaksa, fiul în vârstă de 23 de ani al actualului preşedinte, Mahinda Rajapaksa. Pe blogul său, tânărul practicant de rugby cu rezultate modeste la şcoala britanică pe care a absolvit-o scrie pompos despre el însuşi: „Un viitor lider cu un spirit prietenos şi cu o adevărată scară a valorilor este ceea ce îţi vine în minte când îl întâlneşti pe fermecătorul Namal Rajapaksa”. Tânărul a fost recent inclus pe liste parlamentare, alături de duzina de rude pe care preşedintele le-a instalat confortabil în tot felul de funcţii publice. Una dintre cele mai vechi democraţii asiatice este, astfel, în pericol de a fi demonetizată.

Tot în familie se pregătea să predea prerogativele prezidenţiale şi Nicolae Ceauşescu, fiului său Nicu Ceauşescu; de asemeni, s-ar mai putea evoca şi faptul că prin instalarea în fruntea statului cubanez a lui Raul Castro, fratele fostului preşedinte Fidel Castro, conducerea Cubei a rămas tot în familie. Oare succesiunea Bush – tată şi fiu – în fruntea Statelor Unite nu pare de aceeaşi sorginte?

 

 

 

Charles de Gaulle şi România

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Charles de Gaulle şi România

Cum a fost redesenată harta Europei

În ziua de 14 mai 1968, un Bucureşti sărbătoresc îl întâmpina cu flori şi urale pe Preşedintele Franţei, generalul Charles de Gaulle. Fondatorul celei de a V-a Republici Franceze, Charles-André-Joseph-Marie de Gaulle sosea aici aureolat nu doar de faima unei personalităţi căreia patria sa, Franţa, îi datora de două ori propria salvare, ci şi de speranţa cetăţenilor României într-o nouă eră de libertate şi cooperare internaţională.

Într-adevăr, anul 1968 se anunţa ca un an fast pentru Estul Europei: la Praga, încercări de relativă liberalizare a sistemului moştenit din vremurile lui Stalin şi Hruşciov păreau să dobândească soliditate şi contur, Polonia era şi ea traversată de mişcări reformatoare, iar România se afla în plin proces de recuperare a propriei identităţi naţionale şi chiar, odată cu prezenţa preşedintelui Franţei, a celei europene. De Gaulle era mesagerul Franţei istorice – adică al statului şi naţiunii căreia, pe drept sau nu, românii îi atribuiau cel mai mare merit în recunoaşterea şi împlinirea destinului european al propriei lor naţiuni. Relaţiile strânse cu Franţa aparţineau, în memoria colectivă a românilor, celor mai bune vremuri de odinioară; aceste relaţii scandaseră în imaginarul colectiv formarea statului modern, Unirea, independenţa, Marea Unire, şi trimiteau explicit la „paradisul pierdut” al perioadei interbelice.

Dar de Gaulle nu era doar simbolul unui trecut idealizat, ci şi purtătorul unei viziuni de viitor în care Europa unită avea să fie forţa mondială decisivă a progresului. Acest mare artizan, împreună cu cancelarul Adenauer, al Europei unite, exclama, la 23 noiembrie 1959, la Strasbourg: „Oui, c’est l’Europe, depuis l’Atlantique jusqu’à l’Oural, c’est toute l’Europe, qui décidera du destin du monde!” („Da, Europa – de la Atlantic la Urali -, întreaga Europă este cea care va decide destinul lumii!”). Era pentru prima dată după anii întunecaţi ai războiului mondial când un mare proiect politic care să elimine Cortina de fier includea România şi când românii puteau spera că au o şansă de a ieşi din izolarea lagărului socialist.

Politica externă ceauşistă, cu toate limitele şi duplicităţile ei, a participat masiv la legitimarea puterii PCR şi a poziţiei singulare a liderului acestui partid, instrumentalizând în beneficiu propriu – şi nu fără talent – un context internaţional favorabil discursului de demnitate naţională care va culmina în august 1968 cu refuzul de a participa la invadarea Cehoslovaciei. Vizita lui de Gaulle cu doar câteva luni înainte de acest eveniment a contribuit, probabil, într-o măsură importantă la adoptarea unei poziţii neaşteptat de critice din partea liderilor comunişti ai României în chestiunea intervenţiei în Cehoslovacia: independenţa critică a Franţei gaulliste faţă de SUA era legendară şi nu am nici un dubiu că Nicolae Ceauşescu se considera un de Gaulle al Tratatului de la Varşovia.

S-a spus adesea că vizita Generalului în România ar fi fost prima sa vizită într-o ţară satelit a URSS. Fals, încă în 1966 acesta vizita Polonia – o ţară unde revenea de fapt, căci tânărul ofiţer Charles de Gaulle participase la misiunea militară franceză în Polonia în 1920, în timpul conflictului sovieto-polonez şi mai avea încă prieteni la Varşovia. Duzy Karolek, cum îl porecliseră pe vremuri aceştia – „Carolică Lunganul” – şi-l aminteau cum, duminicile după liturghie, păşea ca un cocostârc de-a lungul bulevardului Nowy Swiat, Corso-ului varşovian, cu un pachet elegant de prăjituri de la celebra cofetărie Blikle atârnat de degetul mic, în drum spre casa unei misterioase contese. În 1966, entuziasmul polonez s-a tradus inclusiv prin adoptarea unei caschete care copia modelul chipiului francez. Cu obişnuita-i nepăsare faţă de consecinţele discursurilor pe care le susţinea, de Gaulle a vizitat oraşul Zabrze, care aparţinuse Germaniei până după război, sub numele de Hindenburg şi l-a calificat drept „la ville la plus polonaise de la Pologne” („oraşul cel mai polonez din Polonia”). De aici şi până la „Vive le Québec libre!” nu mai era decât un pas…

Vizita lui de Gaulle a potenţat masiv prestigiul intern al lui Ceauşescu. Nu doar statul român, ci şi cetăţenii României au primit-o ca pe un semnal puternic de liberalizare. Până şi anecdotele care circulau în timp ce Generalul străbătea ţara recitând în româneşte – spre entuziasmul delirant al mulţimilor – poezii de Eminescu sau Alecsandri vădeau o undă de simpatie bonomă faţă de ambii preşedinţi. Gurile rele şopteau că de Gaulle i-ar fi oferit lui Ceauşescu nu doar Legiunea de Onoare, ci şi câteva lecţii de dicţie în limba română, pe care de Gaulle părea că o stăpâneşte mult mai corect decât omologul său. Tot în acest spirit, se auzea că ţelul călătoriei oficiale înafara Capitalei fusese comuna Scorniceşti-les-Deux-Eglises, ca să fie la înălţimea oaspetelui francez, născut şi crescut la Colombey- les –Deux – Eglises. Ilaritatea era oricum încurajată de contrastul flagrant între micul şi agitatul lider de la Scorniceşti şi General, care era peste măsură de înalt, subţire şi drept ca o prăjină. Drama a devenit acută atunci când cei doi au urcat împreună treptele Facultăţii de Drept, unde preşedintele francez urma să se adreseze universitarilor şi intelectualilor români: operatorii de la TVR şi Studioul Sahia îşi amintesc şi azi ce chinuri au îndurat pentru a face să pară că doi preşedinţi de înălţime egală urcă scara monumentală umăr la umăr.

Umăr la umăr” urmau oricum să înainteze România şi Franţa către viitorul lor european: „Ceea ce continentul nostru aşteaptă de la Bucureşti, de la Moscova şi de la Paris, ca şi de la Bonn, de la Roma şi de la toate celelalte capitale ale sale este marea mişcare care-l va uni pentru pace şi progres. Franţa, domnule preşedinte – i se adresa de Gaulle lui Ceauşescu – este hotărâtă să înainteze spre acest ţel şi este foarte dispusă să ducă această acţiune la bun sfârşit, umăr la umăr cu România… La drept vorbind, în clipele de grele încercări din istoria lor, aceasta s-a mai întâmplat adeseori”. Generalul chema la unitate Europa de la Atlantic la Urali (adică, oricum, fără America, dacă nu cumva şi fără Marea Britanie…) dar asocia România, cu Ceauşescu al ei cu tot, proiectului său vizionar. „Acţiunea comună a României şi Franţei nu trebuie să se mărginească numai la schimbul de mărfuri, de cunoştinţe şi specialişti şi nici numai la omagii cordiale reciproce. De vreme ce ţările noastre sînt independente, şi ca atare răspunzătoare de ele însele şi faţă de celelalte ţări, vremurile noastre pretind un efort politic conjugat, al cărui obiectiv – dedus din însăşi fiinţa lor – trebuie să fie unirea Europei”.

Acest proiect era parte integrantă a misionarismului politic pe care Preşedintele Franţei nu a încetat să-l personifice de-a lungul întregii sale cariere. În mai 1968, această carieră istorică se apropia însă vertiginos de apus. În timp ce de Gaulle enutuziasma mulţimile la Bucureşti şi Craiova, mulţimile de pe străzile Parisului zdruncinau din temelii societatea franceză. Aceste mulţimi, pe care le calificase, cu un cuvânt arhaic şi insultător, drept „chienlit” (termen aproape intraductibil, însemnând şi dezordine carnavalescă, şi incontinenţă infantilă), îl silesc nu doar să se întoarcă acasă cu 12 ore mai devreme, ci şi să se precipite în secret la trupele franceze staţionate în Germania, pentru a le pregăti în vederea unei eventuale intervenţii. Secretul se află şi îi distruge orice brumă de autoritate. Pierde referendumul pe care îl provocase pentru a respecta legitimitatea constituţională a funcţiei prezidenţiale, se retrage (din nou) la Colombey şi, la 20 noiembrie 1970, moare ca un ostaş care şi-a îndeplinit cu glorie misiunea.

El, care luptase pentru Franţa eternă, întemeiase de fapt o nouă Franţă, pivot indispensabil al unei Europe a cărei unitate nu ar fi fost posibilă fără acţiunea lui de Gaulle. Nu avem voie să uităm nici o clipă faptul că, în plină construcţie europeană, preşedintele Franţei a ţinut să asocieze România acestui mare proiect.

Prof. dr. Zoe Petre

„Ceahlăul limbii române” Mihail Sadoveanu

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on „Ceahlăul limbii române” Mihail Sadoveanu

Opera lui Mihail Sadoveanu este un fenomen. Un fenomen artistic, de conştiinţă naţională, mitic. A creat un univers românesc atât de pregnant, încât acesta a intrat în conştiinţa colectivă ca un fapt al realităţii asumate. Multe din personajele sale, din peisajele descrise par a nu fi fost create, ci doar descoperite. Ca un etnograf genial, a descoperit tradiţii, basme, obiceiuri, figuri istorice, ascunse în zăcământul memoriei sale artistice. Pentru a pune în valoare tot ce ştia, tot ce intuia, tot ce îşi închipuia, a avut nevoie de un uriaş talent. Un talent copleşitor, care i-a acoperit şi calităţile şi slăbiciunile. Un talent care i-a permis să redescopere limba română din cărţile populare, din cronici şi pisanii, din psaltiri şi cărţi de rugăciuni, din culegerile de folclor şi din zicerile ţăranilor din locurile sale de vânătoare şi preumblare. Sadoveanu era el însuşi un stil. Un fel de a fi, de a vorbi, de a se îmbrăca, de a asculta şi chiar de a nu asculta, cu o viclenie blândă, dar dominatoare.

Intrarea sa în literatură s-a făcut în trombă, nu punem la socoteală prezenţa în reviste sau chiar publicaţiile scoase de el înainte de debutul editorial, cu patru volume într-un singur an, un an considerat de Nicolae Iorga „Anul Sadoveanu”. Născut în 5 noiembrie 1880, la Paşcani, fiu al Profirei Ursachi, dintr-o familie de răzeşi din satul Verşeni, tatăl consemnat fiind Alexandru Sadoveanu, un avocat, al cărui nume îl va purta, Mihail Sadoveanu este ales membru corespondent al Academiei Române în 1916.

Mihail Sadoveanu are nenumărate preocupări în domeniul administraţiei culturale, lucrează la Casa Şcoalelor, la Direcţia Artelor din Ministerul Instrucţiei şi Cultelor, Spiru Haret îl numeşte apoi inspector al cercurilor culturale săteşti şi al bibliotecilor populare, iar în 1910 este numit director al Teatrului Naţional din Iaşi. Este mobilizat ca sublocotenent pentru a participa la operaţiunile militare din cel de al doilea război balcanic. În 1916, odată cu intrarea României în primul război mondial, este desemnat să scoată publicaţia „România”, împreună cu Ion Minulescu. După război editează mai multe reviste literare şi în anul 1936 preia conducerea ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa”, un gest de mare curaj şi responsabilitate, avându-se în vedere contextul politic în care mişcările de dreapta şi extremă dreaptă devin tot mai ameninţătoare. Este supus unei campanii de presă şi unor gesturi de intimidare fără precedent, inclusiv acela al arderii cărţilor sale în piaţă, după modelul nazist. Este apărat de marii intelectuali ai ţării, Călinescu, Ralea, Rebreanu, E. Lovinescu, Al. Philippide, Oţetea, Rădulescu – Motru, Şerban Cioculescu etc. După război se implică în viaţa politică, devenind mebru al prezidiului Adunării Deputaţilor, apoi vicepreşedinte. Din păcate, activitatea sa literară se rezumă la rescrierea romanului de tinereţe „Şoimii”, devenit „Nicoară Potcoavă”, şi la probabila sa nuvelă, după unele ipoteze era vorba doar de o uşoară stilizare a textului, „Mitrea Cocor”.

Opera sa adevărată se încheie ,de fapt, cu „Ostrovul lupilor”, publicat în 1941. Ea a început cu „Povestirile”, publicate în 1904, premiate de Academia Română, „Şoimii”, „Dureri înăbuşite” şi „Crâşma lui moş Precu”. Cu excepţia „Crengii de aur” şi a „Divanului persian”, opere de o simbolistică şi o gândire mitică deosebită, toate scrierile sale au rădăcinile în cele patru cărţi de debut. Sunt teme distincte, care au în comun amprenta stilistică şi mai cu seamă bogăţia limbii. Sadoveanu a atins marile zăcăminte semantice şi stilistice ale limbii române, fiind, alături de Mihai Eminescu, cel mai important contributor la crearea limbii române literare. Temele amintite, cea istorică, cea socială, cea folclorică şi de interpretare a miturilor se reiau într-o interpătrundere naturală în toată opera sa ulterioară. „Baltagul”, „Fraţii Jderi” şi „Haia Sanis” sunt doar trei exemple dintr-o operă magnifică. Universul sadovenian este atît de bine conturat şi atît de confundabil cu spiritualitatea românească, în toate formele sale fericite şi nefericite, încât nu poţi greşi într-o explorare a românităţii dacă te referi la cărţile sale ca la o bibliografie obligatorie. Sadoveanu a reuşit să cuprindă aproape toate trăsăturile definitorii ale imaginarului colectiv românesc, aprofundându-l, căutându-i sensurile, înlăturând uitarea şi umbrele. Identitatea românească poate fi definită, în cea mai mare parte a ei, pornind de la opera genialului prozator pentru că el a avut capacitatea de a o înţelege în mod sistemic. Personajele, natura, întâmplările, semnele vizibile şi cele invizibile către care autorul ne îndrumă cu delicateţe, dar şi cu fermitate, alcătuiesc o uluitoare hartă geodezică a sufletului românesc.

Astăzi, Sadoveanu, dar mai ales opera sa, sunt împinşi cu ştiinţă, dar şi cu neştiinţă, ca să folosesc un blând cuvânt pentru ceea ce se cheamă lenea de gândire, în umbră. Este poate umbra focului din piaţă, unde cărţile sale erau arse, la care se adaugă acuze de colaboraţionism. Stau şi mă întreb dacă interzicerea sa, în urma unei fronde, ar fi contribuit mai mult la păstrarea spiritului liber care a triumfat în 1989. Evident, este o întrebare retorică, dar nu pot să nu mă gândesc că unul din obiectivele revoluţiei culturale din anii 50 sau din episodul al doilea, al anilor 70 – 80, a fost spălarea creierelor. Oare ce se voia şters, pentru a se ajunge la omul nou? Cu siguranţă, se dorea ştearsă şi opera unui Sadoveanu, cu „Baltagul”, cu „Creanga de aur”, cu „Venea o moară pe Siret”, cu „Dureri înăbuşite”, cu tot acest univers spiritual, mitic, naţional.

A-l citi pe Sadoveanu astăzi poate să însemne un act de eliberare din capcana unui joc de umbre care ne-a ocupat de câtăva vreme şi casa şi sufletul. Înţelegerea măreţiei unui fenomen, aşa cum este opera lui Sadoveanu, este un pas sigur către propria împlinire, către victoria personală asupra întunericului, oricît de îndârjit ar fi acesta împotriva libertăţii de a alege.

 

  • Esenţa operei lui Sadoveanu stă în dimensionalitate, în grandoare”. (George Călinescu)

 

 

Eugen Uricaru

 

Un vizionar Nicolae Bălcescu

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Un vizionar Nicolae Bălcescu

Din orice punct de vedere s-ar analiza Revoluţia de la 1848, indiferent de partizanatul politic, aderarea la ideologii, Nicolae Bălcescu rămâne o figură centrală, emblematică, a evenimentelor. Rolul său este de necontestat, chiar dacă acţiunea sa politică poartă, uneori, amprenta unui romantism utopic, episodul încercării sale de a concilia pe Avram Iancu cu Kossuth fiind semnificativ în acest sens.

Dar de ce Bălcescu nu poate lipsi din nici o analiză a anului revoluţionar care a adus schimbarea epocii, pentru români, anul 1848? Aparţinând micii boierimi din Ţara Românească, fără a fi un boiernaş de ţară, ci mai degrabă un nobil autentic, dar scăpătat, Nicolae Bălcescu pare să fie predestinat a întruchipa figura romantică a luptătorului pentru dreptate şi libertate, care fascina gândirea şi imaginaţia Europei cuprinse de febra progresului, a emancipării.

Dar cine era de fapt acest ante-mergător în gândirea social – politică, acest istoric modern, din şcoala lui Michelet, cu talentul unui prozator de forţă, care a scris „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, editată după moartea sa din 1852, de Odobescu, în 1878, într-un moment cultural în care nu existau nici modele şi nici confraţi, cu excepţia lui Mihail Kogălniceanu, dar care scrisese până atunci în franceză? Cine este acest tânăr cu geniu organizatoric, cu simţul dreptăţii sociale, generos, devotat cauzei impuse de ideile sale cu totul revoluţionare? După cum am pomenit, era un descendent dintr-o familie de mică nobilime, cândva înstărită, scăpătată tocmai din cauza unei revoluţii, cea a slugerului de la Vladimiri, tatăl său având rang de pitar, Barbu Căpitanu, după numele său. Nicolae Bălcescu reuşeşte să devină junker, adică un candidat la rangul de ofiţer, încadrat în oştire, dar în 1840 este arestat. Motivul este participarea la celebra conspiraţie a lui D. Filipescu, iar consecinţa este un an de puşcărie la închisoarea Mărgineni. Perioada petrecută în Franţa, după ce a fost eliberat din temniţă, l-a transformat dintr-un romantic într-un revoluţionar autentic, poate uşor romantic. S-ar putea spune, cam idealist. Să convoci acea ţărănime la Islaz pentru a o anunţa asupra documentului programatic al Revoluţiei, dar mai ales să crezi că acea ţărănime poate înfăptui Proclamaţia, gestul său nu putea fi socotit decât gestul unui idealist. N-a rezistat ca ministru în Guvern decât câteva zile – ministru de Externe! – pentru a accepta o poziţie care era acoperită de anonimat şi de o muncă istovitoare – secretar al Guvernului. Probabil că era singurul care credea cu adevărat că Revoluţia poate să izbândească. Cu această credinţă s-a aventurat în tratativele de conciliere dintre Avram Iancu, cel care voia „baie şi şcoală de drept” în Munţii Apuseni – dar le cerea de la Împărat! – şi Kossuth, care voia libertatea maghiarilor, dar nu întrevedea nicăieri libertatea românilor, ca o ultimă şansă pentru salvarea Revoluţiei naţiunilor. Avea dreptate, ah, câtă dreptate avea Bălcescu, dar era prea târziu şi în acelaşi timp, prea devreme!

După eşecul tentativei sale de conciliere româno – maghiare, emigrează în Franţa, unde continuă activitatea sa politică, intervenind în favoarea unei soluţii pentru românii împărţiţi în trei principate, dar mai cu seamă lucrând în alcătuirea unor planuri revoluţionare de remodelare a ordinii şi naturii statale din Europa.

Altceva a reuşit să străbată timpurile şi să răzbată ingratitudinea – opera şi imaginea sa, amândouă însufleţite de un patos inegalabil. „Puterea armată şi arta militară. De la întemeierea principatului Valahiei şi pînă acum” , studiul său de început, publicat în revista „Propăşirea”, de la Iaşi, şi capodoperă a istoriografiei naţionale, „Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, la care se adaugă iniţiativa întemeierii, împreună cu Treboniu Laurian, a publicaţiei „Magazin istoric pentru Dacia” sunt fapte care stau la temelia culturii noastre moderne. Orice altă recunoaştere ar putea fi de prisos. Nicolae Bălcescu a ars repede, cu o flacără mare. Lumina ei dăinuie încă.

Eugen Uricaru

 

  • Bălcescu a fost unul din cele mai frumoase suflete şi mai ales una din cele mai mari inteligenţe ale unei nobile generaţii” (Nicolae Iorga)

 

 

Reacţii vehemente: integrare, da! Asimilare, nu!

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Reacţii vehemente: integrare, da! Asimilare, nu!

Sfârşitul anului 2010 aducea o declaraţie a cancelarului german Angela Merkel care spunea că multiculturalismul a fost un eşec*. A fost „un precedent” urmat de declaraţii asemănătoare ale premierului britanic David Cameron şi, mai voalat, ale preşedintelui francez Nicolas Sarkozy. Fiecare dintre aceşti trei „grei” ai Europei argumentează cu faptul că minoritarii prezenţi pe teritoriile Germaniei, Marii Britanii şi Franţei nu s-au adaptat, refuză să înveţe limba naţională şi constituie nuclee dure, care păstrează cu străşnicie specificul naţiunilor din care provin şi în care rata infracţionalităţii este mai mare. Mai presus de cauzele care au generat această poziţie se poate constata o ruptură, iar discursul oficial a început să conţină termeni ca „asimilare” sau „xenofobie”, cu efecte directe în relaţiile diplomatice dintre statele implicate.

 

Cea mai vehementă poziţie, exprimată în termeni duri, a fost a premierului turc Recep Tayyip Erdogan, care acuză Germania că refuză să înfiinţeze şcoli în limba turcă, aşa cum există şcoli germane în Turcia. În Turcia avem licee germane. De ce nu am avea şi în Germania licee pentru elevii turci?”, a afirmat premierul Erdogan, într-un interviu acordat presei germane. Incidentul a fost considerat un nou prilej de tensiune în relaţiile dintre cele două ţări, deja încordate din cauza faptului că Germania se opune aderării Turciei la UE.
„Recep Tayyip Erdogan nu este străin de provocări în ceea ce priveşte relaţia cu Germania”, comentează „Deutsche Welle”. Încă din 2008 premierul de la Ankara a afirmat că Germania nu trebuie să se aştepte ca etnicii turci să fie „asimilaţi” şi să îşi uite originea, declaraţie intrepretată drept o critică la adresa modului în care sunt trataţi cetăţenii de origine turcă în Germania. Recent,
premierul turc a denunţat xenofobia din Germania şi a cerut muncitorilor turci din această ţară să se integreze, fără a renunţa la cultura lor, scrie „France Presse”. „Vedem cu multă îngrijorare xenofobia din anumite ţări europene, în special Germania”, a declarat Erdogan în cadrul unei întâlniri cu imigranţi turci la Dusseldorf. „Islamofobia este o crimă împotriva umanităţii, la fel ca antisemitismul. Vreau ca turcii să fie prezenţi la toate nivelurile în Germania, în administraţie, politică, societate civilă. Da integrării, însă nu asimilării. Nimeni nu trebuie să ne smulgă cultura”, a spus premierul turc.

Popunerea de înfiinţare de şcoli în limba turcă a fost respinsă de către clasa politică germană, care susţine că turcii nu reprezintă o minoritate etnică, istorică. (statutul de minoritate naţională s-a acordat doar danezilor şi sorbilor). În pofida rezistenţei din partea unor partide (ca de pildă Uniunea Creştin-Socială, bavareză), cancelarul german Angela Merkel s-a declarat, în 2010, de acord să facă unele concesii. La fel precum Germania are şcoli în alte state precum Turcia, şi Turcia poate avea şcoli în Germania… dar nu este acceptabil ca cineva să trăiască în Germania fără a vorbi germana”, a punctat cancelarul german.

În numeroase ţări europene, mai ales din răsărit, învăţământul în limba minorităţilor este o practică aproape generală. Reticenţa Germaniei faţă de revenidicările unor minorităţi naţionale care trăiesc pe teritoriul german de peste 50 de ani vine din faptul că pentru unii politicieni procesul de integrare nu înseamnă nimic altceva decât un fel de asimilare lingvistică. Această formulă contravine însă ideii de multiculturalism, afişată deseori ca un concept teoretic, dar, iată, lipsit de o bază reală. Cea mai bună dovadă este că în toţi aceşti ani turcii de vârstă şcolară au frecventat şcolile cu predare în limbă germană, în timp ce acasă, ei vorbeau în limba lor maternă. În aceste condiţii, mulţi dintre elevii turci nu au învăţat niciodată limba oficială a ţării în care trăiesc, în consecinţă au apărut adevărate insule lingvistice. Această stare de fapt a îngreunat nu numai procesul de integrare în societatea germană, ci a dus într-o oarecare măsură şi la o auto-ghettoizare a populaţiei de origine turcă, semnalează Radio Europa liberă.

Foaie turcească de parcurs

În Germania trăiesc circa 2,5 milioane de turci sau persoane de origine turcă, dintre care majoritatea sunt muncitori din comunităţi de multe ori puţin deschise societăţii germane. Turcii născuţi în Germania sunt văzuţi ca o problemă pentru autorităţi, prin refuzul de a se integra în societate. 30% dintre tinerii de origine turcă renunţă pe parcurs la studiile preuniversitare, doar 14% reuşesc să obţină o diplomă de bacalaureat, iar numărul femeilor casnice este mult prea mare, relevă ultimul studiu al Institutului pentru Populaţie şi Dezvoltare din Berlin (BIBE) privind integrarea minorităţilor din Germania. Şomajul este ridicat, cele mai multe familii trăiesc din ajutoarele sociale, o consecinţă a acestei situaţii fiind creşterea infracţionalităţii. Cea mai îngrijorătoare situaţie se înregistrează în landul Saarland, unde 45% dintre turci au urmat doar câteva clase.

Pe de altă parte, pentru prima oară în 20 de ani, numărul persoanelor care emigrează din Germania este mai mare decât al celor care imigrează în ţară, mai ales turcii părăsind tot mai mult Germania, aşa cum indică Raportul din 2010 al Biroului Federal pentru Migraţie şi Refugiaţi, elaborat la cererea Bundestagului. În 2008, spre exemplu, în Germania au sosit 26.653 de turci, în ţara de origine întorcându-se 34.843. Iar potrivit Biroului de statistici federale, în timp ce în 2009 au imigrat în Germania 30.000 de turci, 40.000 de persoane au părăsit ţara pentru a se instala în Turcia. Este vorba de pensionari, dar şi de tineri absolvenţi atraşi de rapida creştere economică a Turciei. Poziţia inflexibilă a Germaniei privitoare la locul străinilor ar putea să accelereze acest proces.

Roxana Istudor

————————————

Care va fi viitorul etnicilor turci în Germania? Vom asista la ceea ce premierul turc denunţa drept „asimilare”, în condiţiile în care cancelarul Merkel, secondată de clasa politică germană, insistă pe ideea că etnicii turci trebuie să înveţe obligatoriu limba germană? Sau va reuşi statul german să găsească soluţii pentru a rămâne în câştig de pe urma prezenţei în Germania a unei însemnate şi valoroase populaţii care şi-a mai adus şi altădată o importantă contribuţie la dezvoltarea marii puteri occidentale?

*În numărul 112 al revistei noastre am publicat un amplu articol dedicat acestui subiect.


 

Nostalgicii zilei de ieri nu văd ziua de mâine…

Reporter: editura May - 3 - 2011 Comments Off on Nostalgicii zilei de ieri nu văd ziua de mâine…

Un paradox contemporan: supraevaluarea trecutului comunist

La mai bine de 20 de ani de la căderea zidului din Berlin, nostalgia comunistă pare să se răspândească în Europa de est. Sociologii consideră că asistăm la un paradox: creşte numărul celor care nu au trăit comunismul greu pe propria piele, dar cărora li se pare că înainte de 1989 era mai bine. Pe de altă parte, criza economică îi îndârjeşte şi mai mult pe cei care chiar au dus-o mai bine în acea vreme şi, în acelaşi timp, naşte noi “prozeliţi” ai ideii.

 

Nostalgia faţă de comunism a devenit un fenomen semnificativ. Sondajele de opinie arată că tot mai mulţi est-europeni declară că sistemul comunist a fost o idee bună pur şi simplu, sau o idee bună aplicată greşit. În statele în care comunismul de tip sovietic a domnit aproape 50 de ani, fenomenul umbreşte aniversarea tinerelor democraţii. Un sondaj de opinie al Centrului de Cercetare “Pew”, din Washington releva, la finele anului 2009, că 72% din unguri, 62% din ucraineni şi peste 60% dintre bulgari cred că o duc mai rău decât pe vremea comunismului. De altfel, printre vecinii noştri de la sud de Dunăre niciodată nu a scăzut foarte mult nostalgia. O demonstrează datele publicate de Agenţia bulgară “Mediana”, care arătau că, la doar un an după aderarea la UE, socialismul era revalorizat. În anii de creştere a nivelului de trai şi de avans al democraţiei, circa 38% dintre bulgari regretau vremurile dinainte de 1989. Mai mult, 54% dintre cei chestionaţi doreau renaţionalizarea tuturor bunurilor privatizate după 1989.

În ceea ce-i priveşte pe cehi, 31% dintre ei declarau, la finele anului 2009, că regretă, într-o formă sau alta, trecutul comunist al ţării lor. La fel 22% dintre polonezi.
Nici Rusia nu face excepţie – un sfert dintre ruşi afirmă că Stalin a fost un conducător bun şi ar vota cu el dacă ar mai fi în viaţă, notează publicaţia americană “USA Today”. De menţionat că mai mult de jumătate dintre ruşi – în jur de 55% – regretă destrămarea URSS, deşi numai 15% şi-ar dori reconstituirea Uniunii Sovietice, arată un sondaj al Institutului independent “Levada”.

Doar Albania pare să “iasă din rând”. “Regimul albanez a fost atât de brutal şi extrem, încât sărăcia noastră nu lasă loc pentru nostalgie”, este de părere ziaristul Remzi Lani.

Revalorizare a trecutului

În România, sondajele care arătau, la 20 de ani de la Revoluţia din 1989, că în doar trei ani numărul nostalgicilor a crescut cu peste 10 procente a stârnit o amplă dezbatere publică. Tot mai mulţi români au eliminat semnul întrebării din clasica vorbă de duh “era mai bine pe vremea lui Ceauşescu”. În anii `90, aproximativ jumătate dintre români regretau economia centralizată comunistă, ceea ce ne situa în marginea de jos a mediei est-central-europene, iar în privinţa nostalgiei faţă de guvernarea comunistă, România a respectat trendul zonal crescător, dar cu cote mai mici decât media, maximum de apreciere fiind de până în 38% (cel mai mic din toată Europa de est). Şi la capitolul nostalgie pentru comunism ca regim politic România era sub media est-europeană (cu 10-20 de procente, faţă de peste 50% Ungaria şi ţările ex-sovietice). Ca o concluzie, sondajele indicau în România un nivel destul de ridicat de nostalgie, dar sub media Europei de est. Astăzi, în schimb, 45% dintre români declară că regretă căderea comunismului, în timp ce 38% consideră că trăiesc mai rău decât în perioada comunistă. Cel mai recent sondaj al Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie a mai arătat că 50% dintre repondenţi susţin că nu regretă căderea comunismului. Cât priveşte nivelul de trai de acum faţă de cel din perioada comunistă, 38% dintre subiecţii sondajului au spus că trăiesc mai rău.

Locuri de muncă sigure, lipsa şomajului, locuinţe garantate etc, acestea sunt argumentele principale aduse în favoarea comunismului. Se observă, pe de altă parte, faptul că, în linii mari, românii impută fostului regim aceleaşi lucruri care îi nemulţumesc şi în democraţie, acordând o importanţă deosebită aspectelor socio-economice în orice sistem pe care îl evaluează. Problemele cauzate de haosul economiei româneşti, încă în scădere, se resimt puternic în buzunarele cetăţenilor. Suferinţa cauzată de măsurile drastice luate de actualul guvern îi face pe români să se uite înapoi, în trecutul comunist, iar pe unii chiar să-l aprecieze pe dictatorul Ceauşescu pentru traiul oferit în acea perioadă”, notează, în context, publicaţia americană “Washington Post”.

Deziluziile democraţiei

În opinia politologilor care au studiat fenomenul, revalorizarea trecutului are legătură cu  traumele şi deziluziile produse de tranziţia la democraţie şi la economia de piaţă. Acestea au produs o scădere a suportului pentru democraţie. Scăderea a fost de 42% în Ucraina,  24% în Bulgaria sau 18 în Ungaria, ca să dăm doar câteva exemple. În mod similar, s-a diminuat şi suportul pentru capitalism: cu 34% în Ungaria, cu 20% în Bulgaria şi cu 16% în Ucraina. Cât priveşte România, conform datelor World Values Survey” pe perioada 2005-2008, 57% din români consideră şi azi taxarea celor bogaţi sau subvenţionarea săracilor ca fiind trăsături importante ale democraţiei, ca şi acordarea ajutorului de şomaj (80%).

În aceste condiţii, nostalgia după „era” comunismului vine mai ales ca o consecinţă a raportării la  neo-liberalismul sălbatic care a dominat întreaga perioadă de tranziţie în ţările est-europene. Iar criza economică prelungită nu a făcut decât să accentueze tendinţa. Cel puţin în acest moment se poate spune că fostele regimuri „au pierdut bătălia cu istoria, dar nu şi pe cea cu memoria”. Şi, dacă ar fi să ne referim la „memorie”, nu se poate trece atât de uşor peste „anii roşii”, în care domneau teama, lipsurile de tot felul, captivitatea românilor în propria ţară şi dispreţul total pentru fiinţa umană.

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult