NUMARUL
193-194

Editorial

Ce zidim…

Reporter: editura May - 3 - 2011

Atunci când România a fost admisă în Uniunea Europeană, după numeroase eforturi și oarecari restrângeri pentru a se respecta legea europeană, unii, puțini sau chiar mulți, au înțeles eronat că de-acum înainte totul va merge ca pe roate, toți vom atinge recorduri de bunăstare și vom fi feriți de neplăceri. Despre implicarea noastră efectivă se vorbea mai puțin. Dar chiar de la primii pași pe care i-am făcut în UE am fost averizați, corect și loial, că fără o dezvoltare proprie bine gândită, care să țină seama de posibilitățile pe care le are țara noastră, nu vom reuși mai nimic. Ajutor vom primi la caz de nevoie – după cum s-a și văzut! – dar și acest ajutor va trebui returnat într-o formă sau alta prin cotizații, prin contribuții obligatorii, prin dobânzi etc., etc. Țările mai dezvoltate, deci și mai bogate, oferă, dar doresc să și primească înapoi la rândul lor, ceea ce, la urma urmelor, este foarte drept. Uniunea Europeană ne-a primit cu brațele deschise nu pentru a deveni o belea pe capul țărilor dornice de performanțe.

Și a venit criza economică, ale cărei semne fuseseră reperate mai de mult, dar unii, printre care și noi, nu le-am luat în seamă. Consumismul a continuat, lumea s-a înfruptat dintr-o bunăstare aparentă și a urmat și ziua socotelilor. Acum ne aflăm într-o situație grea, acesta este adevărul. Criza este trecută mai mult pe spatele populației sărace, plătitoare de impozite, care se chinuie la cozi să-și achite taxele cuvenite statului, în mod pilduitor pentru întreaga societate. Nu ne propunem să judecăm pe nimeni în mod special. Dar dacă prin măsurile luate de autoritățile statului criza va fi depășită azi sau mâine, totuși vor rămâne în urmă mari sechele omenești. După cum spunea Mircea Cărtărescu recent – “Cine le va da înapoi milioanelor de români anii furați? Cine va răscumpăra umilința pauperizării acestor oameni care nu sunt cu nimic vinovați de ceea ce s-a abătut asupra lor?” Încât te întrebi, pe bună dreptate, cum de nu s-a izbutit realizarea unui consens național pentru conceperea și întocmirea unui plan de măsuri care să ușureze greul ce apasă asupra națiunii. Avem asemenea planuri? Sau măsuri radicale susținute plenar de întreaga societate? Unii se vor grăbi să răspundă că DA, avem, iar cei ce-i înfruntă zilnic vor spune că NU.

Să-l privim pe unul din “cei mari” din Europa, adică Germania, motor al economiei care, din grijă pentru viața și destinul populației sale a luat măsuri pentru închiderea a opt centrale nucleare până la sfârșitul acestui an, iar celelalte nouă centrale rămase vor fi închise până la sfărșitul deceniului. Aceste măsuri sunt luate în pofida faptului că renunțarea la energia nucleară lovește din plin profiturile marilor companii de utilități RWE, E.ON, EnBW și Vattenfall. În schimb, Comisia Europeană a dispus ca minele de cărbuni viabile să nu fie închise, deocamdată, până în anul 2018. La noi vor trebui să fie închise peste câțiva ani trei din cele șapte mine de cărbuni din Valea Jiului, în timp ce umblăm să dezvoltăm centrala nucleară de la Cernavodă!

Ieșirea reală din criză ar putea să aibă loc doar după ce s-ar înțelege că nu poate merge la infinit jocul “de-a democrația”, în care un partid sosit la putere demontează tot ceea ce a făcut rivalul său aflat la putere – poate lucruri bune, care ar trebui întrupate în evoluția generală a țării. Chiar nu putem să zidim nimic trainic cu toții, împreună? Prin continua măcinare a puterilor națiunii nu facem decât să menținem efectele crizei și să fim arătați în continuare în străinătate după vechi șabloane ce circulă în Occident: “Românii nu sunt buni decât să se mănânce între ei”.

 

Carol Roman