24
September , 2017
Sunday

Documentarul nostru

Charles de Gaulle şi România

Reporter: editura May - 3 - 2011

Cum a fost redesenată harta Europei

În ziua de 14 mai 1968, un Bucureşti sărbătoresc îl întâmpina cu flori şi urale pe Preşedintele Franţei, generalul Charles de Gaulle. Fondatorul celei de a V-a Republici Franceze, Charles-André-Joseph-Marie de Gaulle sosea aici aureolat nu doar de faima unei personalităţi căreia patria sa, Franţa, îi datora de două ori propria salvare, ci şi de speranţa cetăţenilor României într-o nouă eră de libertate şi cooperare internaţională.

Într-adevăr, anul 1968 se anunţa ca un an fast pentru Estul Europei: la Praga, încercări de relativă liberalizare a sistemului moştenit din vremurile lui Stalin şi Hruşciov păreau să dobândească soliditate şi contur, Polonia era şi ea traversată de mişcări reformatoare, iar România se afla în plin proces de recuperare a propriei identităţi naţionale şi chiar, odată cu prezenţa preşedintelui Franţei, a celei europene. De Gaulle era mesagerul Franţei istorice – adică al statului şi naţiunii căreia, pe drept sau nu, românii îi atribuiau cel mai mare merit în recunoaşterea şi împlinirea destinului european al propriei lor naţiuni. Relaţiile strânse cu Franţa aparţineau, în memoria colectivă a românilor, celor mai bune vremuri de odinioară; aceste relaţii scandaseră în imaginarul colectiv formarea statului modern, Unirea, independenţa, Marea Unire, şi trimiteau explicit la „paradisul pierdut” al perioadei interbelice.

Dar de Gaulle nu era doar simbolul unui trecut idealizat, ci şi purtătorul unei viziuni de viitor în care Europa unită avea să fie forţa mondială decisivă a progresului. Acest mare artizan, împreună cu cancelarul Adenauer, al Europei unite, exclama, la 23 noiembrie 1959, la Strasbourg: „Oui, c’est l’Europe, depuis l’Atlantique jusqu’à l’Oural, c’est toute l’Europe, qui décidera du destin du monde!” („Da, Europa – de la Atlantic la Urali -, întreaga Europă este cea care va decide destinul lumii!”). Era pentru prima dată după anii întunecaţi ai războiului mondial când un mare proiect politic care să elimine Cortina de fier includea România şi când românii puteau spera că au o şansă de a ieşi din izolarea lagărului socialist.

Politica externă ceauşistă, cu toate limitele şi duplicităţile ei, a participat masiv la legitimarea puterii PCR şi a poziţiei singulare a liderului acestui partid, instrumentalizând în beneficiu propriu – şi nu fără talent – un context internaţional favorabil discursului de demnitate naţională care va culmina în august 1968 cu refuzul de a participa la invadarea Cehoslovaciei. Vizita lui de Gaulle cu doar câteva luni înainte de acest eveniment a contribuit, probabil, într-o măsură importantă la adoptarea unei poziţii neaşteptat de critice din partea liderilor comunişti ai României în chestiunea intervenţiei în Cehoslovacia: independenţa critică a Franţei gaulliste faţă de SUA era legendară şi nu am nici un dubiu că Nicolae Ceauşescu se considera un de Gaulle al Tratatului de la Varşovia.

S-a spus adesea că vizita Generalului în România ar fi fost prima sa vizită într-o ţară satelit a URSS. Fals, încă în 1966 acesta vizita Polonia – o ţară unde revenea de fapt, căci tânărul ofiţer Charles de Gaulle participase la misiunea militară franceză în Polonia în 1920, în timpul conflictului sovieto-polonez şi mai avea încă prieteni la Varşovia. Duzy Karolek, cum îl porecliseră pe vremuri aceştia – „Carolică Lunganul” – şi-l aminteau cum, duminicile după liturghie, păşea ca un cocostârc de-a lungul bulevardului Nowy Swiat, Corso-ului varşovian, cu un pachet elegant de prăjituri de la celebra cofetărie Blikle atârnat de degetul mic, în drum spre casa unei misterioase contese. În 1966, entuziasmul polonez s-a tradus inclusiv prin adoptarea unei caschete care copia modelul chipiului francez. Cu obişnuita-i nepăsare faţă de consecinţele discursurilor pe care le susţinea, de Gaulle a vizitat oraşul Zabrze, care aparţinuse Germaniei până după război, sub numele de Hindenburg şi l-a calificat drept „la ville la plus polonaise de la Pologne” („oraşul cel mai polonez din Polonia”). De aici şi până la „Vive le Québec libre!” nu mai era decât un pas…

Vizita lui de Gaulle a potenţat masiv prestigiul intern al lui Ceauşescu. Nu doar statul român, ci şi cetăţenii României au primit-o ca pe un semnal puternic de liberalizare. Până şi anecdotele care circulau în timp ce Generalul străbătea ţara recitând în româneşte – spre entuziasmul delirant al mulţimilor – poezii de Eminescu sau Alecsandri vădeau o undă de simpatie bonomă faţă de ambii preşedinţi. Gurile rele şopteau că de Gaulle i-ar fi oferit lui Ceauşescu nu doar Legiunea de Onoare, ci şi câteva lecţii de dicţie în limba română, pe care de Gaulle părea că o stăpâneşte mult mai corect decât omologul său. Tot în acest spirit, se auzea că ţelul călătoriei oficiale înafara Capitalei fusese comuna Scorniceşti-les-Deux-Eglises, ca să fie la înălţimea oaspetelui francez, născut şi crescut la Colombey- les –Deux – Eglises. Ilaritatea era oricum încurajată de contrastul flagrant între micul şi agitatul lider de la Scorniceşti şi General, care era peste măsură de înalt, subţire şi drept ca o prăjină. Drama a devenit acută atunci când cei doi au urcat împreună treptele Facultăţii de Drept, unde preşedintele francez urma să se adreseze universitarilor şi intelectualilor români: operatorii de la TVR şi Studioul Sahia îşi amintesc şi azi ce chinuri au îndurat pentru a face să pară că doi preşedinţi de înălţime egală urcă scara monumentală umăr la umăr.

Umăr la umăr” urmau oricum să înainteze România şi Franţa către viitorul lor european: „Ceea ce continentul nostru aşteaptă de la Bucureşti, de la Moscova şi de la Paris, ca şi de la Bonn, de la Roma şi de la toate celelalte capitale ale sale este marea mişcare care-l va uni pentru pace şi progres. Franţa, domnule preşedinte – i se adresa de Gaulle lui Ceauşescu – este hotărâtă să înainteze spre acest ţel şi este foarte dispusă să ducă această acţiune la bun sfârşit, umăr la umăr cu România… La drept vorbind, în clipele de grele încercări din istoria lor, aceasta s-a mai întâmplat adeseori”. Generalul chema la unitate Europa de la Atlantic la Urali (adică, oricum, fără America, dacă nu cumva şi fără Marea Britanie…) dar asocia România, cu Ceauşescu al ei cu tot, proiectului său vizionar. „Acţiunea comună a României şi Franţei nu trebuie să se mărginească numai la schimbul de mărfuri, de cunoştinţe şi specialişti şi nici numai la omagii cordiale reciproce. De vreme ce ţările noastre sînt independente, şi ca atare răspunzătoare de ele însele şi faţă de celelalte ţări, vremurile noastre pretind un efort politic conjugat, al cărui obiectiv – dedus din însăşi fiinţa lor – trebuie să fie unirea Europei”.

Acest proiect era parte integrantă a misionarismului politic pe care Preşedintele Franţei nu a încetat să-l personifice de-a lungul întregii sale cariere. În mai 1968, această carieră istorică se apropia însă vertiginos de apus. În timp ce de Gaulle enutuziasma mulţimile la Bucureşti şi Craiova, mulţimile de pe străzile Parisului zdruncinau din temelii societatea franceză. Aceste mulţimi, pe care le calificase, cu un cuvânt arhaic şi insultător, drept „chienlit” (termen aproape intraductibil, însemnând şi dezordine carnavalescă, şi incontinenţă infantilă), îl silesc nu doar să se întoarcă acasă cu 12 ore mai devreme, ci şi să se precipite în secret la trupele franceze staţionate în Germania, pentru a le pregăti în vederea unei eventuale intervenţii. Secretul se află şi îi distruge orice brumă de autoritate. Pierde referendumul pe care îl provocase pentru a respecta legitimitatea constituţională a funcţiei prezidenţiale, se retrage (din nou) la Colombey şi, la 20 noiembrie 1970, moare ca un ostaş care şi-a îndeplinit cu glorie misiunea.

El, care luptase pentru Franţa eternă, întemeiase de fapt o nouă Franţă, pivot indispensabil al unei Europe a cărei unitate nu ar fi fost posibilă fără acţiunea lui de Gaulle. Nu avem voie să uităm nici o clipă faptul că, în plină construcţie europeană, preşedintele Franţei a ţinut să asocieze România acestui mare proiect.

Prof. dr. Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult