23
October , 2017
Monday
Românii care muncesc în Spania îşi aduc o contribuţie recunoscută la progresul statului spaniol, fiind ...
Avem satisfacţia şi bucuria, deopotrivă, de a ne afla reuniţi în acest perimetru publicistic, oameni ...
Din orice punct de vedere s-ar analiza Revoluţia de la 1848, indiferent de partizanatul politic, ...
Sărbătorile de iarnă au un farmec şi o bogăţie aparte în Balcani, dată fiind diversitatea ...
Aderarea la Spaţiul Schengen preocupă diplomaţia bulgară în cel mai înalt grad. Stau mărturie ultimele ...
Academia Română, cel mai înalt for de consacrare culturală şi ştiinţifică, a acordat revistei „Balcanii ...
[caption id="attachment_4555" align="alignleft" width="300"] La Biblioteca „Mihail Sadoveanu”- Bucureşti, a avut loc lansarea cărţii Debut ...
Ambasadorul SUA în România, ES Mark Henry Gitenstein, activează în ţara noastră din anul 2009 ...
Măria Sa Televizorul face furori în zilele noastre. De el ascultă toţi muritorii, indiferent de ...
Practici abuzive [caption id="attachment_4531" align="alignleft" width="300"] Medicii recrutaţi din România sunt uneori supuşi unor măsuri abuzive[/caption] În ...
Crima organizată a ajuns la niveluri fără precedent, iar amestecul ei în decizii politice alarmează ...
Numeroşi ani, în paginile revistei noastre am publicat în mai multe numere magistrala lucrare a ...

Archive for June, 2011

„Scutul” şi reacţia Rusiei

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on „Scutul” şi reacţia Rusiei

În renumita sa carte Diplomaţia”, Henry Kissinger, fost secretar de stat şi consilier pentru securitate naţională, menţionează, la un moment dat, că „oriunde în lume are loc o deplasare notabilă de armament, indiferent de generaţie, privirea vigilentă nu trebuie să o treacă cu vederea, date fiind urmările ce ar putea interveni după aceea”. Se avea în vedere trista experienţa americană avută cu Japonia, la începutul celui de-al doilea război mondial.

Şi este pe deplin firesc ca atunci când Iranul şi Coreea de Nord fac intense pregătiri militare, între care trebuie notate şi posibile ameninţări nucleare, având declarat drept duşman unic SUA, această mare putere să ia măsuri precaute de apărare împotriva unei eventuale agresiuni. Şi nu numai a teritoriului său, ci a tuturor aliaţilor din cadrul NATO. Acesta este mesajul principal al Americii atunci când, bunăoară, la 2 mai, România a aprobat folosirea aeroportului Mihail Kogălniceanu şi a portului Constanţa pentru tranzitul american de trupe. A doua zi, pe 3 mai, SUA au convenit cu România să desfăşuare interceptoare americane de rachete la baza aeriană de la Deveselu, ca parte a scutului american antirachetă.

Problema capătă un alt chip pentru Rusia, care constată că teritoriul său, ce va fi survolat în ambele sensuri, nu este apărat prin garanţii legale care să-i confirme că noul scut antirachetă nu va fi direcţionat chiar împotriva sa. America s-a dovedit a fi sensibilă la aceste probleme şi a propus lansarea cooperării practice cu Rusia, fără precondiţii. Schimbul de mesaje între preşedinţii Medvedev şi Obama nu a apropiat decisiv poziţiile, iar discuţiile continuă.

Dacă nu se va putea ajunge la un concept comun în viitoarea perioadă, ne putem aştepta la declanşarea unui nou „război rece” care, de altfel, a şi început, dacă e să privim harta globului. Ce altceva ar putea însemna retragerea Rusiei din noul tratat START, vecinul de la est prelevându-se de articolul 14, care prevede acest lucru în cazul unui „eveniment excepţional”? Ce s-ar alege de acordul stabilit la Summitul de la Lisabona, din noiembrie anul trecut, care prevedea trecerea la cooperare în apărarea antirachetă?

În acest timp, importanţi factori militari ruşi manifestă îngrijorare în legătură cu schimbarea echilibrului strategic. Printre altele, se sugerează îndreptarea forţelor armate ale Rusiei pe drumul perfecţionării unor noi rachete balistice cu rază lungă de acţiune. Nu lipsesc nici atitudini dure şi chiar ameninţătoare. Ziarul „Pravda”, bunăoară, prevede chiar desfăşurarea de rachete Iskander şi de bombardiere în Transnistria, care „probabil că nu va impresiona Washington, dar în cazul Bucureştiului ar fi o poveste diferită”. Pe drept cuvânt a venit replica preşedintelui Băsescu, care arată că şi România, la rândul ei, ar trebui să aibă garanţii că rachetele ruseşti nu vor fi îndreptate împotriva teritoriului său.

Să sperăm că ruşii se vor lăsa convinşi şi că se vor înţelege cu americanii, altfel, situaţia apare dilematică; vor avea ei oare resurse materiale atât de uriaşe încât să stimuleze calea înarmărilor excesive, una dintre cauzele principale ce au dus la eşecul economic-politic şi dizolvarea Uniunii Sovietice? Într-o dreaptă interpretare, să dăm voie şi Rusiei să ţină seama de constatarea făcută la începutul editorialului de către Henry Kissinger.

  • Două treimi din cei care au auzit de scutul antirachetă, sistem la care vrea să participle şi România, susţin că este o idee bună, iar 74% cred că participarea noastră va influenţa securitatea naţională într-un mod pozitiv.
  • 55% dintre subiecţi susţin că participarea României la proiect va influenţa relaţiile cu ţările vecine într-un mod pozitiv, iar 78% dintre respondenţi sunt de părere că influenţa sistemului de apărare antirachetă asupra securităţii ţărilor membre NATO este percepută în cadru pozitiv.
  • 69% anticipează o reacţie negativă din partea Rusiei.

  • Peste jumătate dintre respondenţi (55%) consideră că România se expune şi altor riscuri, în afara celor militare, prin participarea la sistemul de apărare antirachetă. Dintre aceştia, cei mai mulţi nominalizează riscurile economice (22,3 %), atacurile teroriste (19,4 %) şi înăutăţirea relaţiilor cu ţările vecine (7,1%) sau cu Rusia (3,l8%). (Studiu realizat de Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie – IRES).

 

Carol Roman

„Romii au acute probleme de educaţie, de integrare în muncă, de comportament familial şi civil”

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on „Romii au acute probleme de educaţie, de integrare în muncă, de comportament familial şi civil”

-ne declară renumitul filosof şi scriitor francez André Glucksmann

Proeminentul filosof şi scriitor francez André Glucksmann a efectuat o vizită de documentare în România, pentru a lua contact cu realităţile vieţii etniei romilor.

Cunoscut pentru poziţia sa de apărător al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, André Glucksmann a acordat un interviu în exclusivitate revistei noastre, prezentând concluziile vizitei, optica personală asupra chestiunii romilor, precum şi dimensiunea europeană a acesteia.

De ce v-aţi decis ca în opera dvs. să denunţaţi, uneori chiar cu vehemenţă, toate formele de opresiune, atât pe plan filosofic, cât şi în manifestările lor în contemporaneitate?

Provin dintr-o familie de evrei care a participat la Rezistenţă în Franţa, ceea ce m-a învăţat că adevărurile sunt mai degrabă relative. Aşa, de pildă, vorbeam germană în familie şi franceză în exterior, şi nu aveam voie să fac altfel deoarece aş fi întâlnit oprobriul general. Problema pentru mine nu se punea să iau poziţie, pentru că în acea vreme eram anturat de tineri care au adoptat poziţii curajoase.

Aveaţi legătură cu evenimentele din 1968, din Paris?

-Desigur, le-am trăit pe pielea mea. Studenţii nu erau dogmatici, orice s-ar crede. Era o luptă împotriva Guvernului, dar şi a Partidului Comunist, care avea o cotă de 25% în opţiunile electoratului. Îmi terminasem deja studiile de Filosofie, de aceea îmi aduceam aminte de Socrate, care aborda un subiect şi discuta cu toată lumea, iar tinerii atenieni se grupau în jurul lui, pentru că făcea o revoluţie a onoarei, trăind şi în eternitate, dar şi în problematica actualităţii lor, exact ca occidentalii. Mi se părea că participam la o mişcare socratică. Existau şi mituri aduse în prim-plan, se fixau imagini de revoluţionari, dar, lucrul cel mai important, a fost o mişcare antiguvernamentală, anticomunistă, antitotalitară.

 

În acest context, îmi permit să remarc că în lucrările dvs. afirmaţi – cum ar fi, de pildă, în „La Cuisiniere le Mangeur d`Hommes” – că atât crimele nazismului cât şi cele ale comunismului au o sorginte comună. Mă refer nu la evidenţa statistică a victimelor, ci la sensul filosofic-istoric, dacă se poate spune astfel.

-Este un adevăr istoric. Naziştii au instituit printre primele formaţiuni de tip comunist, iar Stalin a copiat modelul şi l-a perfecţionat. Între altele, amintesc de asasinarea mareşalului Tuhacevski. Din punct de vedere istoric, acestea se numesc „mişcări în oglindă”, care se aseamănă şi se imită. Chiar şi antisemitismul. Nu are chiar o origine bolşevică, însă atunci când a analizat această problemă, lui Stalin nu i s-a părut a fi o idee rea. Vreau să spun că fiecare luptă pentru putere este urmată de mişcări opozante, dar şi de imitaţii. În acest caz sunt imitatori prin agresiune. În acelaşi timp, remarc că în Rusia existau urme vechi antisemite, provenite din trecutul istoric. Vă amintesc cazul Birobidjanului, acea enclavă pentru evrei situată în Orientul îndepărtat, rupţi de lume, într-un regim de sclavie.

Vă afirm apoi că mi-am petrecut 15 ani din viaţă luptând împotriva Rusiei colonialiste, angrenată în conflictul din Cecenia. Acolo am început să regret că Europa occidentală îşi uitase scopul principal, democratic, deoarece războiul din Cecenia era unul colonial. Era un război de tip fascist.

 

Într-un important articol pe care l-aţi publicat în toamna anului 2010, în ziarul „Le Monde”, afirmaţi că „atât timp cât romii rămân persona non grata la masa bogaţilor, emanciparea europeană nu va avea fundamente solide”. Am dori să dezvoltaţi puţin subiectul, mai cu seamă că în pomenitul articol vă referiţi la problema ţiganilor şi din perspectiva României, deşi, drepţi să fim, este o problemă a întregii Europe şi, la urma urmei, o chesiune de mentalitate şi de securitate, care ne duce cu gândul la titlul pe care l-aţi dat acelui articol, „Teama de noi înşine”.

Resentimentele împotriva acestei etnii sunt foarte răspândite, cu precădere în Europa de est, dar fără îndoială nu sunt străine nici vestului. Arta secolului al XIX-lea – de la Victor Hugo la Verdi – trădează teama populaţiei sedentare faţă de colectivităţile non-teritoriale. Cerşetoria, bolile, infracţiunile şi chiar poveştile despre răpiri de copii au alimentat percepţia europeană de frică în faţa celor „care nu trăiesc ca noi”. Ducând la isterie aceste temeri, naziştii i-au trimis pe aceşti „sub-oameni” în camerele de gazare.

În ceea ce mă priveşte, am venit aici să înţeleg ce se întâmplă în chestiunea romilor. Denumirea de „romi” sau ţigani pentru mine sună la fel, dar pentru ei este foarte importantă. În general, sunt un susţinător al preşedintelui Sarkozy, dar mai presus de aceasta sunt un susţinător al adevărului. Şi cred că este scandalos ce se întâmplă cu romii.

 

Vă referiţi la expulzările din Franţa şi Italia…

Evident. Am să vă spun ceva: nu romii sunt cei care au declanşat discursul de la Grenoble şi nu ei au atacat Jandarmeria. Aşa şi-a început campania electorală Sarkozy, încercând să atragă voturi şi din electoratul de extremă dreapta, erijându-se în cel care vrea să protejeze Franţa în faţa migranţilor. Pentru că nu poate proteja ţara de migranţii din fostele colonii franceze, deoarece este un subiect delicat, a găsit ţapi ispăşitori în romii sosiţi în Franţa. Sarkozy i-a atacat încălcându-le drepturile de cetăţeni europeni; şi a făcut-o pentru că romii sunt puţini, slabi şi nu beneficiază de protecţie. Şi nu este doar o campanie electorală, ci este un curent general european. Sarkozy a imitat atacuri anterioare împotriva romilor, care au avut loc la Roma, din dorinţa de a câştiga voturi. Ştiu că a existat chiar un consilier al preşedintelui care a fost încântat de această abordare. Iar italienii, la rândul lor, i-au imitate pe englezi…

 

Lăsând la o parte aspectul electoral, care consideraţi că a fost efectul asupra opiniei publice?

-A fost cu totul invers faţă de cel scontat. Majoritatea francezilor au manifestat compasiune faţă de efectele prigoanei asupra femeilor şi a copiilor de romi. Acum, cei mai mulţi consideră că această situaţie este revoltătoare.

 

Consideraţi că Uniunea Europeană ca tot unitar şi ţările componente ca entităţi diferenţiate pot acomoda problematica ţiganilor cu exigenţele principiilor democratice actuale, ale libertăţii, egalităţii şi fraternităţii?

-Cred că este vorba despre o criză a Europei, care am impresia că uneori cam uită de ce s-a constituit. Romii sunt cetăţeni europeni exemplari de cel puţin zece secole, încă din epoca Bizanţului. Dacă ieri exista cu precădere problema romii, astăzi au apărut africanii. Persecuţia asupra romilor are o altă faţetă asupra africanilor. Italia îi primeşte pe sudanezi, ceea ce Franţei nu-i place. Şi românii vor să-i ajute, dar Franţa şi Germania nici nu vor să audă de aşa ceva. Dacă sudanezii vor să ajungă în Europa, este pentru că vor să muncească în Franţa şi în Germania. Europa spune că nu este treaba ei. Dar nu vorbim despre o situaţie similară, întrucât aceştia nu sunt cetăţeni europeni, ca romii. Este un simptom puternic, care are şi un rezultat – subiectul romilor stă la baza unei dispute între Franţa şi România, între Franţa şi Italia, între Italia şi România; aşadar, Europa dă semne de dezintegrare. Ministrul italian de Externe declara chiar că „dacă asta înseamnă Europa, prefer să rămân singur”. Nu putem uita că Italia a fost cea mai europeană dintre ţări şi devine periculos dacă începe să pună la îndoială coerenţa Europei. De aceea, este greşit să considerăm că este vorba doar de o problemă care se limitează la 15-20.000 de romi. La mijloc este însuşi simbolul Uniunii Europene, al cetăţeanului european.

După cum am mai spus, chestiunea nu este atât despre romi, cât despre cei pentru care romii sunt o problemă. Europa post-modernă adoră să încalce vechile tabu-uri care impun restrângeri ale libertăţilor cetăţeneşti, dar în acelaşi timp se coalizează împotriva imigranţilor. Şi este pietrificată în faţa romilor, oameni care se mută de colo-colo potrivit propriei voinţe şi propriilor tradiţii. Trebuie să înţelegem cu toţii că este vorba mai puţin despre refuzul în faţa altora şi mai mult despre refuzul în faţa noastră.

 

Aflat în România, aţi avut posibilitatea să discutaţi despre problemele romilor, să fiţi în contact direct cu reprezentanţi ai etniei. Cu ce impresii aţi rămas?

-În cele trei zile cât m-am aflat în ţara dvs., am vizitat comunităţi de romi în care am întâlnit oameni foarte deschişi, care nu au fost deloc dogmatici în explicaţiile lor. În primul rând, nu toţi sunt săraci; am cunoscut romi chiar foarte înstăriţi. În acelaşi timp, am aflat că aceştia nu se implică în rezolvarea problemelor etniei lor. De aceea, mi s-a sugerat ca atunci când tratez această problemă să nu mă refer la romi în totalitatea lor, ci ţinând seama de diferitele grade de incluziune socială. După cum am remarcat, de asemenea, că există şi români bogaţi care nici aceşti, la rândul lor, nu se ocupă de problemele celor cu venituri modeste. Este, aşadar, un stereotip să afirmi că doar romii bogaţi ignoră problemele romilor defavorizaţi. Apoi, este o generalizare scandaloasă afirmaţia că toţi romii sunt mincinoşi ori mafioţi. Nu este adevărat.

După cum este adevărat şi faptul că uneori romii inspiră teamă. A încerca să-i ascundem e ca şi cum am încerca să ne ascundem fraţii fără rădăcini, inevitabilă şi înfricoşătoare parte a destinului nostru comun. Teama de romi este de fapt o nerecunoscută teamă de noi înşine. Dacă vom refuza să recunoaştem dreptul romilor de a trăi ca nişte călători, dacă nu le vom oferi dreptul de a se mişca în condiţii acceptabile, vom intra sub incidenţa rasismului şi a obsesiilor xenofobe. Un minim de decenţă stipulează – exact ca legea franceză – că utilităţi corespunzătoare trebuie să înlocuiască taberele aşezate la întâmplare, aşezări dezgustătoare, jenante pentru întreaga Europă. Rămâne la latitudinea noastră, ţările prospere, să iniţiem o revoluţie intelectuală care să conducă la recunoaşterea şi legitimarea acestei populaţii cu tradiţii nomade vechi de sute de ani.

Acum, după ce am cunoscut comunitatea romilor din România, pot spune că există acute probleme de educaţie, de integrare în muncă, de comportament familial şi civil. Incluziunea romilor îşi va găsi forme adecvate de rezolvare doar prin cooperarea tuturor factorilor europeni implicaţi. Când spun aceasta mă refer şi la responsabilitatea românească.

 

Carol Roman

*Andre Glucksmann este unul dintre cei mai importanţi gânditori francezi ai epocii pe care o traversăm, reprezentant de seamă al noii filosofii franceze, o personalitate cu mare audienţă în Europa. Este autor al unor volume memorabile – „Discursul urii”, „Bucătăreasa şi mâncătorul de bărbaţi”, „Vest contra vest”, „Prostia”, „Dostoievski în Manhattan” etc. – care l-au propulsat în fruntea marilor gânditori francezi şi universali.

Este un susţinător al acţiunilor Naţiunilor Unite din Afganistan şi Irak, se afirmă ca un critic acid al politicii externe a Rusiei faţă de Georgia, dar şi al independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud. Întreaga sa operă denunţă variatele forme de opesiune înscrise în gândirea filosofică, precum şi manifestările lor în contemporaneitate (totaliotarism, lagăre de concentrare, război nuclear, terorism).

Secretul urii trebuiecăutat la aceia pe care ea îi animă şi întărâtă”

Cum a fost redesenată harta Europei

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Cum a fost redesenată harta Europei

Franklin D. Roosevelt şi România

Evenimente comentate de reputaţi analişti

În zilele în care scriu acest text, se împlinesc exact 72 de ani de la deschiderea oficială a Expoziţiei Internaţionale de la New York, inaugurată de preşedintele Franklin Delano Roosevelt la 30 aprilie 1939, sub semnul unui viitor luminos, căci logo-ul expoziţiei era nu altul decât „The Dawn of a New Day”, „Zorile unei noi zile”. Considerată a reprezenta cel mai mare eveniment internaţional de după primul război mondial, (cu o participare mult mai impresionantă decât Jocurile Olimpice ale lui Hitler), Expoziţia  se deosebea de cele care o precedaseră prin subordonarea exponatelor unei teme unice, „Lumea de mâine”. Imaginată în plină criză mondială a economiei, aceasta ajunsese să manifeste triumfal sfârşitul crizei şi explozia de modernitate pe care anul 1938, an de vârf al creşterii economice interbelice, îl reprezintă şi azi. Acordurile de la München păreau invizibile din Manhattan…
Pe o suprafaţă de aproape 5 km pătraţi, forţele reunite ale naţiunilor prezente acolo clădiseră o adevărată lume de mâine, pe care peste 200.000 de oameni veniseră să o admire la 30 aprilie 1939, data la care se împlineau 150 de ani de la prima inaugurare a unui preşedinte American, în persoana lui George Washington. Preşedintele Roosevelt a rostit atunci un discurs vizionar de deschidere a Expoziţiei – discurs care nu a fost doar radiodifuzat în întreaga Americă de Nord, ci şi, pentru prima dată în istoria lumii, a fost televizat, fiind urmărit de cca 1000 de telespectatori pe cele 200 de aparate de televiziune existente la acea dată. Simptomatic, discursul preşedintelui american a fost urmat de cel al lui Albert Einstein, consacrat razelor cosmice.
România s-a prezentat atunci la New York atât cu însemnele modernităţii, cât şi cu cele ale tradiţiei, o îngemănare reflectată excelent în arhitectura Pavilionului românesc, datorată lui Octav Doicescu, şi în decoraţia interioară a acestuia, la care colaboraseră cei mai îndrăzneţi creatori din epocă. Cultura populară a fost reprezentată de Maria Tănase, acompaniată de formaţia instrumentală condusă de Fănică Luca şi de orchestra dirijată de Grigoraş Dinicu, care au cântat în faţa fostului preşedinte american Hoover, a lui André Gide, Yehudi Menuhin, Jascha Heifetz, ca şi în faţa lui Constantin Brâncuşi, care avea să-i preţuiască geniul în cea mai înaltă măsură. O tradiţie pe cât de persistentă, pe atât de indemonstrabilă susţine că marea cântăreaţă a fost trmisă înainte de termen acasă ca să se evite un incident diplomatic după ce lansase o strigătură inedită, „Saltă lelea cu Roosevelt!”
Dincolo de aceste momente de excepţie, relaţiile dintre România şi Statele Unite nu avuseseră, în întreaga perioadă interbelică, un impact cu adevărat notabil în afara contextului legat de încheierea primului război mondial. Nicolae Titulescu (1882-1941) vizita Statele Unite, între 26 noiembrie 1925 şi 8 ianuarie 1926, ca şef al delegaţiei române trimise  sa rezolve datoriile de război ale Romaniei. În toamna aceluiaşi an, Regina Maria a României (1875-1938) s-a aflat pentru cinci săptămâni într-o călătorie particulară în Statele Unite, vizitând New York-ul şi Washington-ul şi călătorind cu trenul în statul Washington pentru a dedica un muzeu care îi fusese dedicat. În drumul ei, regina s-a întâlnit cu Asociaţia româno-americană din Dakota de Nord, a vizitat numeroase ferme, a participat la un rodeo, ba chiar, mare amatoare de pitoresc, s-a întâlnit cu şeful tribului indian „Red Tomahawk”, care, potrivit tradiţiei indiene, i-a crestat reginei un deget cu un cuţit de silex, drept simbol al curajului acesteia.
Legăturile culturale româno-americane intrau totuşi într-o nouă etapă atunci când, la începutul anului 1929, cunoscutul istoric român Nicolae Iorga (1871-1940) întreprindea o călătorie de aproape patru luni în Statele Unite ale Americii. Iorga a ţinut  prelegeri  la universităţi renumite, a dialogat cu mulţi români americani şi a vizitat Biblioteca Congresului, în catalogul căreia a găsit multe dintre lucrările sale. La întoarcere, Iorga avea să publice o carte ce se va dovedi foarte influentă, „America şi Românii din America:  note de drum şi conferinţe de N. Iorga”, (Vălenii de Munte, „Datina Românească”, 1930).
Câţiva ani mai târziu apărea şi volumul „Homo Americanus”, de Petru Comarnescu (1933), marele traducător al lui O’Neil şi al multor alte opere din literatura americană, popularizată şi prin numeroase articole. În aceiaşi ani încep să apară în colecţii de mare tiraj tot mai multe romane poliţiste americane, în frunte cu cele ale lui Edgar Wallace, precum şi un număr crescând de romane traduse de „trustul” Jul. Giurgea, de la Craiova. Ceea ce nu înseamnă că marea literatură americană (Edgar Allan Poe, Walt Whitman, Emily Dickinson, Robert Frost etc) ar fi fost neglijată. Încă din 1930, Al. Philippide vorbea de americanizare, ceea ce era, desigur, prematur, dar nu mai puţin semnificativ.
Sub aspect politic şi militar însă, America rămânea foarte departe. De altfel, nu trebuie să uităm că în acei ani Statele Unite erau văzute, desigur, ca o forţă economică, dar nu mai reprezentau, ca în vremea lui Woodrow Wilson, o forţă dominantă în viaţa internaţională, mai ales datorită revenirii la politica izolaţionistă tradiţională a SUA. Din punct de vedere militar, de altfel, Statele Unite se situau în acei ani pe locul 18 în lume, mult în urma Marii Britanii sau Franţei, ba chiar şi după România. Războiul avea însă să răstoarne definitiv aceste clasamente.
Într-adevăr, faptul că România devenise, de voie sau de nevoie, aliată a Germaniei punea la dispoziţia Reichului o forţă militară suplimentară deloc neglijabilă şi mai ales mari rezerve de grâu şi de petrol. Rafinăriile de la Ploieşti produceau o treime din totalul combustibilului necesar pentru armata germană. Unii istorici militari au formulat chiar ipoteza conform căreia decizia lui Hitler de a ataca URSS ar fi fost precipitată de bănuiala că Stalin era pe punctul de a declanşa ocuparea României, adică a unei zone petroliere indispensabile pentru Wehrmacht.
Americanii cunoşteau perfect valoarea zăcămintelor româneşti de ţiţei, la exploatarea cărora participaseră activ, şi e foarte probabil că aceste informaţii au ajuns şi la cunoştinţa preşedintelui Roosevelt – comandant suprem al armatei americane. Generalii americani s-au concentrat asupra zonei petroliere a României încă din momentul intrării SUA în război, în decembrie 1941. Un bombardament american din ianuarie 1942, pornit din Orientul Mijlociu, nu a avut însă mai mult succes decât încercările sovietice anterioare, mai ales pentru că teritoriul  României se afla la limita extremă a razei de acţiune a avioanelor din perioada războiului. În vara lui 1943, americanii decid însă să organizeze Operaţia Tidal Wave – una dintre cele mai mari operaţii aeriene întreprinse de aviaţia SUA înainte de 1944. În zorii zilei de 1 august 1943, de la baza americană de la Benghazi, din Libia, la altitudine joasă, au pornit spre Ploieşti 177 de bombardiere grele B-24, sub comanda generalului de brigadă Uzal G. Ent. În frunte se afla Grupul de bombardament 376, cea mai experimentată unitate de bombardament a aviaţiei americane. Zburând peste insula Corfu, apoi peste teritoriile Albaniei şi Iugoslaviei, bombardierele au dezlănţuit un adevărat infern deasupra Văii Prahovei, distrugând un număr important de instalaţii de rafinare. Cinci piloţi americani, dintre care trei postum, au primit Medalia de Onoare – cele mai multe medalii decernate vreodată pentru o singură misiune de către Forţele Aeriene Americane.
Operaţia nu a fost însă un succes total: în afară de pierderea a 44 de avioane doborâte de tunurile anti-aerienei române şi germane şi a unui număr impresionant de prizonieri, ea a distrus, ce-i drept, 42% din capacităţile de rafinare de la Ploieşti, dar nu a avut nici un efect notabil asupra extracţiei de ţiţei, astfel încât producţia a putut fi reluată relativ repede. Soarta prizonierilor de război americani – în număr de peste 1.300 – a fost dintre cele mai revelatoare pentru adevăratele sentimente ale elitei româneşti faţă de SUA. Localnicii, îndrumaţi de Prinţesa Ecaterina Caradja (1893 -1993), stăpâna moşiei de la Nedelea, de lângă Ploieşti, i-au salvat pe militarii americani şi britanici ale căror avioane se prăbuşiseră. Odiseea prizonierilor americani din 1943 s-a încheiat triumfal abia în primele zile de după 23 august 1944, când prietenii lor români au realizat că nu e în folosul SUA ca un număr de peste 1000 de aviatori americani să ajungă la cheremul ocupantului sovietic. Vărul prinţesei Caradja, Constantin (Bâzu) Cantacuzino, pilot de încercare renumit, a fost atunci invitat de autorităţile române, în frunte cu generalul Sănătescu şi cu Iuliu Maniu, să zboare în Italia pentru a anunţa aviaţia americană că e imperativ să asigure transportul urgent al piloţilor şi ostaşilor din Operaţia „Tidal Wave” departe de Armata Roşie. Înfruntând riscuri enorme, pilotul român a zburat până în Italia şi înapoi, conducând avioanele de transport americane care i-au „extras” pe militarii americani.
Despre o raportare directă a Administraţiei americane la România nu avem date substanţiale. Ştim, totuşi, că serviciile de informaţii americane erau foarte prezente în Bucureşti. Încă din 1942, apare în SUA un roman-reportaj despre dramaticul an 1940 în România, „Athenée Palace”, scris „la cald“ de corespondenta săptămânalului american „Newsweek” la Bucureşti, Rosa Goldschmidt Waldeck. În 1943-1944, Frank Wisner – cel care va deveni în timpul Administraţiei Truman unul din stâlpii viitoarei CIA – este şi el prezent în România, ca agent secret al OSS, şef al secţiunii Sud-Est Europa a acestui seriviciu de informaţii, care nu mai este, astfel, lăsat exclusiv în grija britanicilor. Contactele lui Wisner cu mediile politice româneşti vor fi însă mai importante după război, când asistă personal la comunizarea forţată a României şi este, de aceea, unul dintre cei mai avizaţi critici ai expansiunii comuniste în Europa.
E clar că raporturile personale dintre Roosevelt şi Stalin – cu o influenţă directă asupra destinului Europei – reprezintă şi azi o problemă care afectează România. Am mai scris în paginile acestei reviste despre faptul că Roosevelt avea excesiv de multă încredere în promisiunile lui Stalin: în 1943, preşedintele american declara: „I think that if I give him everything I possibly can and ask for nothing from him in return, noblesse oblige –  he won’t try to annex anything and will work with me for a world of democracy and peace”.(„Sunt de părere că, dacă îi conced tot ceea ce îmi e cu putinţă şi nu-i cer în schimb nimic, noblesse oblige, nu va încerca să anexeze nimic şi va lucra împreună cu mine pentru o lume a democraţiei şi a păcii”). Simpla utilizare a expresiei noblesse oblige în legătură cu Stalin şi regimul stalinist ar putea stârni hohote de râs, dacă nu ar provoca plânsul. Roosevelt nu avea, nici la Teheran, în 1943, şi cu atât mai puţin la Ialta, în 1945, vreun proiect pentru Europa de est. La Ialta mai ales, Roosevelt era obsesiv preocupat de obţinerea unui angajament ferm al lui Stalin cu privire la intrarea URSS în războiul cu Japonia, ca şi de promisiunea de a adera la viitoarea Organizaţie a Naţiunilor Unite, fiind dispus să facă aproape orice concesie în schimb. Sub aceste auspicii de rău augur, raporturile româno-americane se îndreptau cu paşi grăbiţi, în 1944, către lumea întunecată a „războiului rece”.
În deceniile care au urmat, românii au auzit cu mult mai frecvent fraze despre cât e de inumană America, despre şomerii şi drogaţii de pe străzile New York-ului, decât cuvinte de laudă la adresa forţei creatoare a SUA; cât despre democraţia americană, aproape că nu se pomenea. Ar putea părea, de aceea, că anii de după prăbuşirea regimului comunist  au produs o paradoxală şi inimaginabilă răsturnare, de vreme ce românii sunt azi număraţi printre cei mai pro-americani dintre europeni şi îi aplaudă cu entuziasm infinit nu doar pe preşedinţii americani, de câte ori au prilejul – pe Clinton în 1997, pe Bush în 2002 – ci şi prezenţa bazelor militare americane pe teritoriul naţional.

Zoe Petre

Conceptul american asupra Moldovei

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Conceptul american asupra Moldovei

Sunteţi o ţară mică, dar abordaţi probleme de o importanţă majoră!” O asemenea declaraţie, alături de alte sublinieri memorabile făcute de vicepreşedintele SUA, Joe Biden, în faţa miilor de moldoveni adunaţi să-l salute în scuarul Teatrului de Operă şi Balet din Chişinău, la 11 martie 2011, au creionat limpede reperele unui veritabil concept american asupra tânărului stat moldovean, ce invită la o anumită conduită şi din partea altor ţări, în primul rând a României.

Încă înainte de a porni în turneul său european, care a mai cuprins Finlanda şi Rusia, Casa Albă a anunţat că vicepreşedintele Joe Biden va transmite la Chişinău un semnal foarte clar de susţinere a guvernului şi a Republicii Moldova pentru progresele făcute în ultimii doi ani. Pe parcursul celor şase ore cât a durat prezenţa sa pe pământ moldav, vicepreşedintele Biden, personalitatea de la Washington cu rangul cel mai înalt care a vizitat până acum Chişinăul, a transmis câteva mesaje de maximă importanţă pentru cursul viitor al Republicii Moldova, cu relevanţă şi pentru configuraţia raporturilor geopolitice în sud-estul Europei.

În primul rând, să notăm semnificaţia conferită vizitei: Casa Albă a ţinut să sublinieze de la bun început că acţiunea se înscrie în contextul special determinat de celebrarea de către Republica Moldova, în 2011, a 20 de ani de independenţă.

În al doilea rând, Administraţia americană a dorit să reafirme suportul politic şi economic al Statelor Unite faţă de eforturile actualului guvern de la Chişinău pentru progresele înregistrate până acum şi pentru continuarea reformelor democratice. „Preşedintele Obama şi eu – a precizat Biden – credem că Moldova oferă un exemplu bun de tranziţie la democraţie”.

În al treilea rând, America a urmărit să-şi declare sprijinul necondiţionat pentru integritatea teritorială a Republicii Moldova, încorporând şi Transnistria. În acest sens, sublinierile vicepreşedintelui Biden nu au lăsat loc nici unui echivoc: „America susţine o soluţionare a conflictului transnistrean, dar nu oricum, ci una care recunoaşte integritatea Republicii Moldova. Transnistria aparţine Republicii Moldova. Viitorul Transnistriei este în cadrul Republicii Moldova, iar viitorul Republicii Moldova în Europa”.

Imaginea Moldovei în conştiinţa publică americană. Mereu prevăzătoare şi cu simţul perspectivei, America şi-a focalizat atenţia asupra evoluţiilor din spaţiul fostei Republici Sovietice Socialiste Moldoveneşti încă din timpul mişcărilor profunde de renaştere naţională care animau populaţia din acest teritoriu la începutul anilor `90, pentru afirmarea independenţei şi căutarea drumului de desprindere din imperiul sovietic în curs de destrămare.

Imediat după proclamarea independenţei, SUA şi-au trimis la Chişinău, în cadrul Amabasadei şi, din 1993, şi al Misiunii OSCE, unii dintre cei mai performanţi ambasadori şi reprezentanţi ai corpului diplomatic american. În toamna anului 1994, doamna Madeleine Albright, viitor secretar de stat, pe atunci ambasador permanent al SUA la ONU, poposea pentru prima oară în Republica Moldova, inclusă într-un turneu caucazian, alături de Georgia, Armenia şi Azerbaidjan. Câteva luni mai târziu, la 30 ianuarie 1995, primul preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur, era primit la Casa Albă, cu toate onorurile cuvenite unui şef de stat, de preşedintele SUA Bill Clinton. Peste numai doi ani, Republica Moldova era inclusă în „Planul de Acţiune” al SUA pentru Europa de sud-est… Între timp, numeroase fundaţii şi ONG-uri americane au iniţiat ample programe în spaţiul basarabean, iar o serie de specialişti renumiţi din SUA au efectuat şi publicat studii şi lucrări devenite de referinţă pentru înţelegerea evoluţiilor complexe din micul şi tânărul stat independent Republica Moldova.

Iată de ce, în contextul vizitei vicepreşedintelui Biden la Chişinău, prestigioase publicaţii americane s-au aplecat cu simpatie nedisimulată şi înţelegere a greutăţilor cu care se confruntă moldovenii din stânga Prutului şi a Nistrului. „The Wall Street Journal”, de pildă, consemna: „Premierul moldovean are o sarcină grea. Acesta conduce cel mai sărac stat din Europa, care suferă de un conflict cu separatiştii şi exodul masiv al tinerilor în străinătate”. Acelaşi ziar semnala starea de tensiune din relaţiile Chişinăului cu Moscova, datorită vitezei excesive cu care Republica Moldova se desprinde de influenţa rusă şi îşi consolidează relaţiile cu Uniunea Europeană. Din această perspectivă, vizita lui Biden a fost percepută şi ca o ripostă la adresa Rusiei, care, potrivit unor oficiali occidentali evocaţi de publicaţia americană, intervine în mod abuziv în politica Republicii Moldova. Reluând afirmaţiile făcute de premierul moldovean Vlad Filat într-un interviu („Suntem cetăţeni europeni cu valori şi principii democratice, obiectivele noastre sunt libertatea de circulaţie şi libertatea comerţului”), acelaşi ziar concluziona: „Astfel de declaraţii fac din Republica Moldova un favorit al SUA şi Uniunii Europene”. La rândul său, ziarul „The New York Times” scria că „vicepreşedintele Statelor Unite, Joe Biden, a îndemnat Republica Moldova să lupte împotriva corupţiei şi să pună în aplicare reformele democratice pro-occidentale, declarând că Washingtonul va oferi un suport pentru apropierea sa de UE”.

În jocul intereselor geopolitice ruso-americane? Nu rareori au apărut speculaţii despre o posibilă înţelegere la nivel global între Moscova şi Washington, peste capul şi pe seama unor state mai mici, aşa cum ar fi Republica Moldova. În replică, un fost ambasador american la Chişinău, distinsa doamnă Pamela Hyde Smith, le spunea studenţilor de la Universitatea de Stat a Moldovei: „Unii consideră că Statele Unite şi Rusia au împărţit cu cinism sferele de influenţă în defavoarea Moldovei… Aceste acuzaţii se autoelimină pur şi simplu la prima examinare. Statele Unite sunt cea mai mare ţară-donator pentru Moldova. Oare ar cheltui SUA aici milioane de dolari pentru ajutoare dacă ar planifica să întoarcă spatele Moldovei?”. Vicepreşedintele Joe Biden a reiterat în mai multe rânduri, ca un leitmotiv, angajamentul SUA de a susţine economic şi financiar evoluţia democratică a Republicii Moldova: „SUA şi Moldova sunt parteneri – asta trebuie să fie clar… Pe parcursul următorilor cinci ani, Statele Unite vor oferi Republicii Moldova 262 milioane dolari, pentru a susţine dezvoltarea agriculturii”.

Aşadar, angajamente de sprijin ferme, dătătoare de speranţă. Nu este de mirare, deci, că în cvasimajoritatea lor, exceptându-i pe comuniştii ortodocşi, moldovenii au salutat cu căldură noile semnale de sprijin venite din partea celui mai puternic stat al lumii. Nici în Rusia nu s-au înregistrat reacţii negative pe faţă, o serie de publicaţii consemnând mai degrabă pierderea de teren tot mai evidentă a Moscovei în faţa SUA în privinţa influenţei asupra Republicii Moldova. Relevant este comentariul publicat de „Nezavisimaia Gazeta”, intitulat sugestiv „Moldova urmează Washingtonul, nu Moscova”, care consemnează, nu fără o evidentă undă de regret, faptul că, în prezent, „americanii şi europenii sunt mult mai activi pe culoarele puterii de la Chişinău decât ruşii”. O recunoaştere care spune, desigur, destul de mult pentru poziţia unei mari puteri care nu a renunţat niciodată la pretenţia de a face jocurile în spaţiul pruto-nistrean.

Moldovenilor le-a rămas însă în memorie ecoul mesajului final transmis de vicepreşedintele american: „Un viitor mai bun vă este la îndemână. Uitaţi-vă în jur, gândiţi-vă la familiile dumneavoastră, la copiii dumneavoastră, la ceea ce va însemna pentru ei libertatea, democraţia, prosperitatea. Gândiţi-vă la ce aţi lăsat în urmă. Dacă faceţi acest lucru, vă asigur că, indiferent cât de grea este această cale, ea nu va fi niciodată prea grea”.

IOAN C. POPA

 

*O Moldovă de succes va aduce beneficii întregii regiuni, Europei şi Statelor Unite(vicepreşedintele american Joe Biden, la Chişinău)

 

George Enescu, geniul muzical – spirit naţional

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on George Enescu, geniul muzical – spirit naţional

Există, probabil, clipe astrale ale popoarelor, când apar pe lume generaţii de oameni dotaţi cu har, geniali sau nu, dar cu siguranţă purtând în mintea şi sufletul lor mesaje de mare valoare. Românii au avut un asemenea moment, marcat de generaţia paşoptistă, apoi de cea afirmată în perioada interbelică, din care o parte a reuşit să-şi continue misiunea creatoare şi după cel de-al doilea război mondial. Din această a doua generaţie excepţională au făcut parte Brâncuşi, Ionesco, Cioran sau Mircea Eliade. Fiecare dintre ei a contribuit la exprimarea potenţialului creator al spiritului românesc. Una dintre minunatele expresii ale acestui spirit este muzica lui George Enescu.

Muzician şi interpret, Enescu a fost adoptat cu drepturi depline destul de repede în elita muzicală europeană şi internaţională, numele său figurând, ca interpret, în topul marilor artişti. Au depus mărturie în acest sens o Clara Haskil sau un Yehudi Menuhin. Dar nu acest uluitor talent constituie apogeul prezenţei sale artistice în lume, ci opera sa muzicală. Compoziţiile sale au impresionat publicul şi critica de specialitate prin subtila ştiinţă de a îmbina cuceririle modernismului muzical cu temele tradiţionale, profund româneşti, pe care George Enescu le-a redescoperit şi le-a recreat într-o manieră atât de personală. Toată experienţa avangardei muzicale europene a căpătat, prin George Enescu, o nouă încărcătură, un sens creativ şi valorificativ care o face să armonizeze cu Muzica eternă. Asemeni lui Constantin Brâncuşi, Enescu a închis un experiment şi a deschis o cale regală în artă, de această dată în arta sunetului.

Dixtuorul” şi „Oedip” sunt două pietre miliare ale drumului istoric în muzica secolului al XX-lea, dar în acelaşi timp sunt şi doi mesageri, doi heralzi ai sensibilităţii muzicale româneşti, care recuperează în acest fel inexplicabila întârziere din secolul al XIX-lea. Enescu a adus muzica românească la zi şi chiar a prefigurat viitorul, cu o forţă de expresie neiertătoare – ceea ce nu se ascultă nu vieţuieşte. Şi iată că Enescu se ascultă astăzi pe toate meridianele. Şi se face înţeles. De fapt, ne face înţeleşi. Dacă privindu-l pe Brâncuşi îi înţelegi pe români şi înţelegi umanitatea, ascultându-l pe Enescu îi asculţi pe români şi asculţi murmurul omenirii întregi. Mai mult nici nu ar fi putut să ne dăruiască acest artist. Sfârşindu-şi viaţa departe de ţară, a dorit să fie adus în pământul natal. Dorinţa i-a fost îndeplinită, chiar dacă erau vremuri de restrişte.

Recunoaşterea internaţională a lui George Enescu este astăzi un fapt firesc. Dar nu a fost ceva ce a venit de la sine. A fost nevoie de propagarea în spaţiu şi în timp a unei unde îndeajuns de sonore de apreciere a valorii sale. Asta s-a transformat într-un tsunami al succesului, datorat marilor săi prieteni muzicieni, compozitori şi interpreţi, care au recunoscut în muzica lui Enescu o valoare universală; valoare universală în veşmânt imagistic muzical românesc.

 

 

 

Eugen Uricaru

 

 

Alexandru Ioan Cuza, Întemeietor al României moderne

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Alexandru Ioan Cuza, Întemeietor al României moderne

Colonelul Alexandru Ioan Cuza ar fi putut să se considere un om norocos, în sensul că nu oricărui român i-a fost dată şansa să reprezinte, într-un mod simbolic, destinul naţional.

Până la dubla sa alegere ca Domn al Principatelor Unite, Cuza nu era o figură proeminentă a vieţii politice. Dar într-un context intern şi extern favorabil, în care s-a reuşit o realizare istorică – Unirea Principatelor, practic fondarea României moderne – Cuza a dat măsura curajului, fermităţii, eficienţei gândirii sale politice, patriotismului, şi, nu în ultimul rând, inteligenţei sale de om de stat.

În faţa unei „foi de parcurs” pe care puterile europene au dat-o românilor pentru a fi acceptaţi în realitatea Cancelariilor – să nu uităm că Principatele aparţineau Imperiului Otoman – inteligenţa românească, bazându-se pe sprijinul popular, a reuşit una dintre cele mai răsunătoare stratageme politice, care a dus nu la crearea unei uniuni formale, ci a unui stat adevărat, ce nu a putut fi ignorat. Soluţia românească a fost alegerea lui Alexandru Ioan Cuza drept Principe în Ţara Românească şi în Moldova. A fost o mişcare surprinzătoare pentru marile puteri occidentale, mai ales prin prisma faptului că persoana aleasă nu stârnea pasiuni adverse, ci mai degrabă calma spiritele. Sub imaginea sa de om monden, de personalitate mai degrabă lipsită de ambiţii evidente, sub masca bonomiei se afla de fapt un mare om de stat, un patriot adevărat, un modernizator, un om cu convingeri politice ferme.

Cuza a modernizat construcţia statului, dându-i o dimensiune europeană, a creat o adevărată armată naţională, forţe de ordine eficiente, a introdus un sistem poştal, unul de taxe şi impozite, un sistem administrativ la nivel cu adevărat european, a secularizat imensele proprietăţi ale bisericilor străine, a creat o reţea de relaţii externe excepţionale, bazându-se pe sprijinul Franţei, cultivând interesele germane şi engleze, trasând, prin toate acestea, un drum pentru viitor care s-a dovedit corect şi care nu a fost părăsit niciodată până la cel de-al doilea război mondial.

Rămâne o întrebare: dacă a fost atât de apropiat de interesele naţionale şi de cele directe ale poporului, de ce a fost silit Alexandru Ioan Cuza să abdice? Răspunsul, indiferent de împrejurări biografice, este că abdicarea a fost impusă chiar de bunele rezultate ale faptelor sale. Principatele Unite deveneau în mod evident România în fiecare zi. Era meritul lui Cuza. Tocmai asta l-a făcut să devină indezirabil pentru cei care beneficiau din plin. Fără a exagera şi păstrând proporţiile, abdicarea lui Cuza se aseamănă cu pierderea alegerilor de către Winston Churchill, după victoria în cel de-al doilea război mondial. Desigur, voturile englezilor nu pot fi comparate cu intervenţia în forţă a militarilor de la Bucureşti, dar nu este vorba despre metode, ci despre rezultate. De fapt, Cuza nu mai aparţinea epocii pe care cu multă inteligenţă, cu devotament şi o extraordinară intuiţie a inaugurat-o. În efortul său aproape supraomenesc pentru reformă, s-a simţit nesigur şi a apelat la o bizară lovitură de palat pentru concentrarea deciziei. Astăzi, după atâtea experienţe amare, ştim că România nu se putea întemeia pe un act de o asemenea natură.

Ce a urmat după Cuza a fost un succes pentru naţiunea română şi pentru sistemul democratic şi parlamentar. Triumful acesta se bazează pe o perioadă eroică de modernizare – domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Putem deduce fără a greşi că această perioadă a fost o etapă de maximă importanţă în procesul de creare şi europenizare a statului naţional unitar român. Alegerea lui Cuza a fost o soluţie naţională românească la o problemă europeană, soluţie benefică pentru naţiunea română şi compatibilă cu interesele europene. Este o lecţie pe care ar trebui s-o studiem cu multă atenţie, mai ales astăzi, când am intrat în Uniunea Europeană, dar nu părem să fim admişi întru totul în ea.

… el e în adevăr Voievodul, după vechea datină a lui Ştefan cel Mare. În el se încorporează naţia cu nevoile cele mai adânci şi aspiraţiile cele mai înalte” (Nicolae Iorga)

 

Eugen Uricaru

George Enescu

Geniul muzical – spirit naţional

Există, probabil, clipe astrale ale popoarelor, când apar pe lume generaţii de oameni dotaţi cu har, geniali sau nu, dar cu siguranţă purtând în mintea şi sufletul lor mesaje de mare valoare. Românii au avut un asemenea moment, marcat de generaţia paşoptistă, apoi de cea afirmată în perioada interbelică, din care o parte a reuşit să-şi continue misiunea creatoare şi după cel de-al doilea război mondial. Din această a doua generaţie excepţională au făcut parte Brâncuşi, Ionesco, Cioran sau Mircea Eliade. Fiecare dintre ei a contribuit la exprimarea potenţialului creator al spiritului românesc. Una dintre minunatele expresii ale acestui spirit este muzica lui George Enescu.

Muzician şi interpret, Enescu a fost adoptat cu drepturi depline destul de repede în elita muzicală europeană şi internaţională, numele său figurând, ca interpret, în topul marilor artişti. Au depus mărturie în acest sens o Clara Haskil sau un Yehudi Menuhin. Dar nu acest uluitor talent constituie apogeul prezenţei sale artistice în lume, ci opera sa muzicală. Compoziţiile sale au impresionat publicul şi critica de specialitate prin subtila ştiinţă de a îmbina cuceririle modernismului muzical cu temele tradiţionale, profund româneşti, pe care George Enescu le-a redescoperit şi le-a recreat într-o manieră atât de personală. Toată experienţa avangardei muzicale europene a căpătat, prin George Enescu, o nouă încărcătură, un sens creativ şi valorificativ care o face să armonizeze cu Muzica eternă. Asemeni lui Constantin Brâncuşi, Enescu a închis un experiment şi a deschis o cale regală în artă, de această dată în arta sunetului.

Dixtuorul” şi „Oedip” sunt două pietre miliare ale drumului istoric în muzica secolului al XX-lea, dar în acelaşi timp sunt şi doi mesageri, doi heralzi ai sensibilităţii muzicale româneşti, care recuperează în acest fel inexplicabila întârziere din secolul al XIX-lea. Enescu a adus muzica românească la zi şi chiar a prefigurat viitorul, cu o forţă de expresie neiertătoare – ceea ce nu se ascultă nu vieţuieşte. Şi iată că Enescu se ascultă astăzi pe toate meridianele. Şi se face înţeles. De fapt, ne face înţeleşi. Dacă privindu-l pe Brâncuşi îi înţelegi pe români şi înţelegi umanitatea, ascultându-l pe Enescu îi asculţi pe români şi asculţi murmurul omenirii întregi. Mai mult nici nu ar fi putut să ne dăruiască acest artist. Sfârşindu-şi viaţa departe de ţară, a dorit să fie adus în pământul natal. Dorinţa i-a fost îndeplinită, chiar dacă erau vremuri de restrişte.

Recunoaşterea internaţională a lui George Enescu este astăzi un fapt firesc. Dar nu a fost ceva ce a venit de la sine. A fost nevoie de propagarea în spaţiu şi în timp a unei unde îndeajuns de sonore de apreciere a valorii sale. Asta s-a transformat într-un tsunami al succesului, datorat marilor săi prieteni muzicieni, compozitori şi interpreţi, care au recunoscut în muzica lui Enescu o valoare universală; valoare universală în veşmânt imagistic muzical românesc.

 

Ei conduc destinele Europei

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Ei conduc destinele Europei

Fotografia noastră din pagina întâi îi prezintă pe cei trei lideri europeni- Herman Van Rompuy, Preşedintele Consiliului UE, Jose Manuel Barroso, Președinte al şi Catherine Ashton, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe şi Politică de Securitate al UE, zâmbitori şi bine dispuşi. Pesemne că este realizată într-una dintre primele lor zile de „domnie”. Sarcina celor trei s-a dovedit a nu fi deloc uşoară. Ieşirea din recesiune, gravele crize financiare apărute în statele europene cum ar fi Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda, sporirea neîncrederii în moneda europeană sunt alte probleme dificile ale Uniunii, ce nu suportă amânare. În plus, liderii comunităţii europene trebuie să pună bazele unui viitor mai bun pentru întregul continent, inclusiv pentru ţara noastră.

Turcia, „putere pivot” în Balcani

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Turcia, „putere pivot” în Balcani

Dacă ar fi să analizăm politica externă a Turciei în ultimile decenii, am surprinde aspecte extrem de interesante, impuse de o logică pragmatică, apărută în momente deosebite atât în plan interenaţional, cât şi regional. Ar fi greşit să credem că orientarea după anii 90 nu a fost influenţată de administraţia de la Wasinghton. SUA, prin mijloace specifice, au creat în cazul Turciei imaginea unei ţări cu statut de lider regional, iar trecutul otoman a stimulat din plin această percepţie. Poziţia de membru NATO şi, puţin mai târziu, cea de aspirantă la Uniunea Europeană aveau să schimbe opţiunile în ce priveşte politica externă a Turciei, după 1989, când liderii au înţeles că globalizarea este ireversibilă, iar Turcia nu are decât o direcţie: deschiderea economică. Dar asta nu putea fi făcută oricum, pentru că societatea era marcată de doctrinele deloc de neglijat ale lui Turgut Özal şi Ismail Cem, ce propovăduiau, printre altele, retorica „războiului rece. Acest context a impus un exerciţiu interesant, prin care o ţară – până la urmă balcanică a început să construiască o strategie nouă de acţiune externă, întrun spaţiu marcat de criza economico – financiară, cu scopul de a deveni o nouă putere regională, cu un rol definit în lume”.

Există aprecierea că actualul ministru de Externe turc, Ahmet Davutoglu, promotorul acestei direcţii, a încercat să despartă preocuparea excesivă pentru aderarea la UE de necesitatea unei poziţii de influenţă zonală, din Balcani până în nordul Africii şi Asia Centrală. Căile pe care le propune şeful diplomaţiei sunt cele economice, culturale şi, nu în ultimul rând, politice, care, în opinia sa, trebuie să interacţioneze paşnic. Ceea ce se distinge este segmentul ajutorului pentru dezvoltare, pe care ţările din Balcanii de Vest îl aşteaptă. Agenţia de Cooperare Economică a Turciei (TIKA) a fost însărcinată cu un rol important în procesul construirii unei noi strategii economice pentru ţările non-membre UE din regiunea balcanică. Nici în planul cultural lucrurile nu au rămas pe loc, deoarece, prin creşterea numărului de centre culturale finanţate de Turcia în Balcani, s-a dorit continuarea unor vechi tradiţii în rândul populaţiilor de cultură islamică. Greutăţile cele mai frecvente în acceptarea unui sprijin cultural au fost legate de perceperea mesajului venit din partea unei ţări urmaşe a Imperiul Otoman, care a lăsat urme greu de şters într-un spaţiu în care vechile trăsături comportamentale sunt prezente şi acum. Dar aceste impedimente nu au descurajat diplomaţia turcă. Dimpotrivă. Mijloacele de asistenţă sau ramificat, cuprinzând cele mai diverse domenii. În ce priveşte elaborarea unei noi doctrine de politică externă, un rol deloc de neglijat l-au avut tendinţele geopolitice din regiune. Restructurarea Irakului după interese americane, poziţia specială a Iranului, mişcările fără precedent din ţările arabe sunt câteva dintre cele mai importante elemente care au configurat o nouă hartă politico-militară a regiunii, în care Turcia a reuşit să propună o matrice de politică externă destinată regiunilor apropiate. Schimbarea a fost posibilă în condiţiile în care Ankara şi-a dat seama că accederea la o poziţie de lider regional poate influenţa mult mai mult Occidentul, pe care l-a urmat decenii de-a rândul fără comentarii. Astfel, dintr-un stat la frontiera cu Europa, Turcia a declanşat procesul de construire a unei strategii de putere pivot în zonă. O demonstraţie în acest sens este faptul că Turcia a început să joace şi rolul de mediator în conflictele din Balcani, în paralel cu cea de investitor. Se vorbeşte, şi nu degeaba, că asistăm la o a doua sosire a Turciei în Balcani, cu o poziţie diferită de cea a Imperiului Otoman, întrucât acum apropierea este definită de dorinţa de a ajuta, de a stinge potenţiale conflicte şi de a construi sisteme de cooperare puternice, care să sprijine intregarea în structurile occidentale.

Din păcate, piaţa balcanică este prea puţin cunoscută, şi, cu toată dorinţa de cooperare economică manifestată în regiune, nu are datele necesare de a oferi Turciei anvergura pe care şi-o doreşte. Ori, în doctrina turcă de construire a poziţiei de lider regional, factorul economic ocupă un loc de primă importanţă, de care Turcia a început să ţină cont în mod evident în acţiunile sale din Balcani. În acest sens este edificator Forumul de Afaceri Saraievo 2011, organizat în capitala baosniacă la începutul lunii aprilie a.c. de Banca Internaţională Bosna şi Banca Islamică de Dezvoltare, în scopul conectării investitorilor din întreaga lume cu antrepenori din Bosnia şi regiune. Printre ţările prezente au fost Turcia, Kuweit, Arabia Saudită, SUA, Malaezia.

Apropierea de piaţa europeană, structura existentă, cu potenţial de dezvoltare, forţa de muncă calificată şi competitivă, moneda şi un sector bancar sănătos sunt avantajele acestei regiuni, dominată de legături istorice nu numai culturale, ci şi industriale şi educaţionale, arată Murat Yuleek, preşedintele consiliului de administraţie a băncii turceşti de investiţii TAIB. Forumul a fost organizat cu scopul declarat de a dezvolta o piaţă care să ofere bunuri şi oportunităţi tuturor investitorilor.

Interesant de remarcat este faptul că în regiune, ponderea investiţiilor este în educaţie. În privinţa potenţialului de investiţii din Europa de sud–est, unul din participanţii la Forum, şeicul Saleh Abdullah Kamel, un miliardar, preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie Islamică, aratăpentru realizarea planurilor educaţionale şi a altor planuri trebuie avută în vedere o imagine care trebuie combinată cu banilucru simplificat de sistemul bancar islamic”. Acest aspect subliniază, de fapt, că, spre deosebire de sistemul bancar convenţional, cel islamic nu vizează profitul, iar la baza relaţiilor economice stă postulatul, care interzice investiţiile în afaceri contrare principiilor Islamului.

În acest efort de restructurare a raporturilor cu lumea balcanică, există deopotrivă interesul Turciei şi al altor investitori din zona islamică, de a ajuta regiunea să devină un exemplu de dezvoltare economică de succes . Este demn de reţinut faptul că în poziţia oficială a guvernului turc se precizează că avem o strategie serioasă pentru Balcani, regiunea fiind una din principalele priorităţi ale politicii externe. În acest sens, Geybulla Ramazanoglu, consilierul premierului Recep Tayyip Erdogan, subliniazăTurcia va fi bucuroasă să contribue mai mult şi să medieze disputele bilaterale dintre ţările din Balcani”.

În contextul în care implicarea Turciei în zonă este aşteptată de majoritatea ţărilor balcanice, diplomaţia turcă prezintă o strategie interesantă. Unul din veteranii diplomaţiei turce în Balcani, ambasadorul Ali Engin Oba, preciza, în numele Ministerului de Externe că vrem să extindem politica noastră în întreaga regiune a Balcanilor, atât politic, cât şi economic, calificând misiunea Turciei drept o manifestare a unei puteri moderate.

Dacă în urma destrămării fostei Iugoslavii, Turcia nu a mai avut influenţa pe care şi-a dorit-o în acest spaţiu, iată că Ankara şi-a revizuit strategia. Iar noua politică lansată de ministrul de Externe Davutoglu a fost primită de ţările balcanice cu interes. Obiectivele diplomatice turce sunt consolidarea legăturilor economice, depăşirea diferenţelor şi relizarea securităţii pentru toată lumea. Turcia se declară pregătită să ajute ţările din regiune prin iniţiativele sale echilibrate şi prin mediere, se precizează în poziţia guvernului de la Ankara. În acest context, analistul german Dusan Reljic, specializat pe problemele relaţiilor internaţionale şi securităţii, apreciază că Turcia poate aduce mulţi investitori în Balcanii de Vest, ajutând astfel la restabilirea unei poziţii de frunte în zonă“. Acesta a adăugat totuşi că în plan politic, regiunea va continua să se adreseze în primul rând SUA, Europei şi Rusiei pentru sprijin, pentru integrarea în NATO şi UE, întrucât acest spaţiu are nevoie de suport politic şi securitate energetică, aspecte ce nu pot fi oferite în prezent de Turcia.

Un lucru este cert: viitorul prezenţei economice turceşti – în condiţiile în care Turcia nu este un partener în regiune la nivelul potenţialului de care dispune va fi decisiv pentru rolul de lider pe care această ţară îl poate juca în regiune, în măsura în care investiţiile vor deveni semnificative pentru zona Balcanilor.

Fără a fi o concluzie, se poate aprecia că această ofensivă diplomatică a Turciei este un demers demn de subliniat în condiţiile importanţei lumii balcanice pentru securitatea şi pacea europeană şi nu numai. Este greu de explicat de ce ţările balcanice membre UE privesc spaţiul balcanic din care fac parte ca pe ceva lipsit de interes sau se limitează la procuparea pentru soluţionarea unor dispute bilaterale. Liderul regiunii va fi recunoscut după implicări şi strategii precum cele făcute de Turcia în prezent şi nu după dorinţe şi planuri exprimate la reuniuni şi manifestări zonale.

 

 

Dr. Vasile Leca

Analist pe probleme balcanice

 

 

 

Nababi în fruntea statelor, putere şi avere

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Nababi în fruntea statelor, putere şi avere

Adesea, în corespondenţa primită la redacţie, cetăţenii dau în vileag o întrebare care îi frământă, după câte se pare justificat:în fruntea statelor ajung oameni deja putred de bogaţi sau după ce au ajuns în vârful ierarhiei politice devin posesori de mari averi? Cei doi termeni puşi în discuţie ar fi: Putere şi Avere.

Este binecunoscut faptul că accederea în fruntea ierarhiilor politice necesită potenţă financiară. Aşadar, mulţi lideri politici aveau averi în momentul când au devenit conducători. Dintre primii cei mai bogaţi şefi de state care pot intra în această categorie pot fi menţionaţi, spre exemplu, Hans-Adam al II-lea, prinţul din Liechtenstein, care, chiar dacă se află în fruntea unui stat minuscul, deţine 20 de hectare de pământ în Austria, mai multe castele din secolul al XVII-lea, o colecţie impresionantă de opere de artă şi o bancă, avere care valorează, în total, 3 miliarde de euro. Sau prinţul Albert de Monaco, cu o avere de de 820 de milioane de euro. Societatea „Bains de Mer”, care administrează activele familiei regale monegasce este, printre altele, în posesia cazinoului şi a Operei din Monte-Carlo.

Din motive lesne de înţeles, liderii politici din ţările arabe sunt posesori ai unor mari averi, pe care le-au moştenit şi au continuat să le sporească, dat fiind statutul ţărilor lor de mari exportatori de hidrocarburi. Este vorba despre Sultanul Bruneiului, care are o avere de 15,8 miliarde de euro. Rezervele de petrol şi gaze ale micuţei sale insule îi asigură un confort financiar mai mult decît strălucitor sultanului Haji Hassanal Bolkiah. Printre proprietăţile sale se numără şi două hoteluri de cinci stele la Paris. Şi Khalifa bin Zayed Al Nahyan, preşedintele Emiratelor Arabe Unite, este un bogat prinţ moştenitor, cu o avere de 14 miliarde de euro. De asemeni, regele Arabiei Saudite deţine 13,4 miliarde de euro. Abdallah ben Abdelaziz Al Saoud conduce cel mai mare stat producător de petrol din lume, ceea ce îi justifică de la sine prezenţa în clasamentul celor mai bogaţi lideri politici. Iar emirul Qatarului finanţează din averea sa de 1,6  miliarde de euro reţeaua de ştiri Al-Jazeera. Relevantă pentru opulenţa pe care şi-o poate permite Şeicul Hamad bin Khalifa Al Thani este promisiunea că-i va dărui un cal din aur jurnalistului irakian care a aruncat cu un pantof în George W. Bush. Asta nu înseamă că ţara sa nu este un bun aliat al Statelor Unite în zona Golfului.

Există şi şefi de state care şi-au sporit semnificativ averile pe parcursul mandatelor lor. Unii prin investiţii sigure, cum ar fi Regele Thailandei. La 82 de ani, Bhumibol Adulyadej este un lider remarcabil. Deşi domnia sa a început în 1946, se bucură de o mare popularitate. Averea sa de 23 de miliarde de euro este obţinută din  numeroase proprietăţi imobiliare şi acţiuni la cele mai mari întreprinderi ale statului. Alţi conducători au fructificat oportunităţi de afaceri, ca în cazul premierului italian Silvio Berlusconi, cel mai bine plasat în topul mondial al liderilor bogaţi. Cu 8 miliarde de euro, Berlusconi are a 74-a avere din lume. El deţine un trust media, mai multe magazine, iar din 1986 este patronul clubului de fotbal AC Milan. 820 de milioane de euro are şi preşedintele statului Chile, Sebastian Pineira. Foarte activ în sectorul imobiliar, este şi magnat media şi proprietarul unui club de fotbal.

Ca întotdeauna pe parcursul istoriei, în fruntea ierarhiei celor mai avuţi lideri se poziţionează şi conducători ale căror averi sunt contestate. Este cazul lui Asif Ali Zardari, preşedintele Pakistanului, numit şi „domnul 10%” de către detractorii săi, care spun că ar cere comisioane de intermediere din care ar fi strâns 1,4 miliarde de euro. Deja condamnat pentru corupţie, el ar putea răspunde la noi acuzaţii de spălare de bani în Elveţia, la terminarea mandatului.

Când fabricile sunt înlocuite de mall-uri…

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Când fabricile sunt înlocuite de mall-uri…

În urmă cu câteva luni se publica în revista noastră un amplu documentar intitulat „Între realității și iluzii: Marea ispravă de după 1989”. Încercam să descifrăm, cu luciditate, tot ce am putut noi realiza în ultimii 20 de ani de democrație. Și suntem nevoiți să constatăm că speranțele și așteptările noastre nu s-au îndeplinit decât parțial în economie și în nivelul de trai, și doar pentru foarte puținii care au reușit în afaceri de tot soiul, cum ar fi de cele de consulting sau imobiliare. N-avem decât să revedem listele cu marii miliardari români ai timpului nostru!

În această perioadă de trecere la economia de piață a fost demolată, practic, industria românească, cea denumită socialistă, funcțională de bine de rău, cu valorile și minusurile sale, clădită din sudoarea celor mulți, cu multe sacrificii și care a devenit, sub presiunile tranziției, morman de fiare vechi, vândut foarte ușor unor investitori străini sau făcut cadou „băieților isteți”.

În același timp, va trebui să menționăm că trecerea de la economia planificată central la cea de piață funcțională s-a dovedit a fi un proces mult mai complicat și mai complex decât se crezuse inițial, ce ar fi trebuit să aducă restructurări profunde în activitatea tuturor ramurilor economice. Și ce constatăm? O transformare incredibilă. Că, de pildă, marea hală a fostelor uzine „Electroputere” din Craiova, în care se produceau transformatoare de înaltă tensiune și piese pentru locomotive, s-a metamorfozat în supermarket, în care se vând produse alimentare, cu precădere importate din străinătate.

Dar nu este vorba doar de unul sau câteva cazuri de asemenea reîntruchipări, ci de o mulțime: peste 20 de foste fabrici care duduiau în perioada comunistă, acum înglodate în datorii, aduse la stadiul de faliment, au fost înlocuite, treptat, de mall-uri ce pot fi întâlnite pe toată harta țării. O trecere sumară în revistă vorbește de la sine despre ceea ce am dori să sugerăm.

Laromet”, vestită pe vremuri, se transformă într-un hipermarket și un magazin special, pe o suprafață construită de 40.000 mp. „Electroaparataj” va vinde „diverse” locuitorilor din Pantelimon. Lucrările sunt în curs de desfășurare. Fabrica de textile „Dacia” va fi înlocuită cu un mall pe suprafață de 5 ha, pe care o deținea întreprinderea. În Colentina apare un mall în locul întreprinderii „Helitube”. Se dorește ca această construcție să fie terminată la sfârșit de an. În locul „Hidromecanicii”, compania CORA va executa un centru comercial. Și fabrica „Asco- Bacău” capătă aceeaşi destinaţie.

Şi exemplele se continuă. Astfel, renumita fabrică „Tractorul” din Brașov, pe lângă mallul proiectat, dezvoltă și o structură de birouri și rezidențiale. Tot la Brașov, în locul întreprinderii „Fartec” se va înălța, într-un ritm ceva mai lent, mall-ul Korona. Pe terenul de 6 ha al fostei „Fabrici de scule și unelte – IUS” din Braşov este planificată dezvoltarea unui proiect care cuprinde un mall, spații de birouri etc.

Platforma „Electroputere” va transforma fostele hale de producţie într-un mare centru commercial. Fosta întreprindere „Țesătura”, devenită “Iașitext”, se transformă într-un mall, pe terenul de 5 ha. La rândul său, fabrica ieșană „Nicolina” devine un un spaţiu destinat comerţului. Pe terenul fabricii „Trefco” din Galați, investitori italieni ridică, de asemeni, un mall. Mai amintim întreprinderea „Tehnofrig” din Cluj Napoca, ce se transformă în centru comercial „Dedeman”, ceea ce se va petrece și cu fabrica de tricotaje „Someșul” și cu faimosul „Rocar” din București. Platforma „Danubiana” a fost demontată în bucăţi vândute, urmând să fie lichidată şio fabrica ce poartă acelaşi nume. Și vom aminti că nu am putut cuprinde în această pagină lista completă cu foste întreprinderi devenite mall-uri ori spații comerciale complexe, ci am semnalat doar o parte dintre cele consemnate în mass-media, şi amintim de „money.ro”.

În ceea ce ne privește, am fi preferat ca multe dintre vechile întreprinderi să fi fost modernizate, refăcute sau redefinite, să devină entităţi productive în care sute de mii de oameni să vină să lucreze, nu doar să cumpere produse sosite din afara țării, așa după cum se petrece în prezent. O cifră pe care o prezentăm în continuare poate că deslușește mai bine ceea ce dorim să afirmăm: avem doar 4,3 milioane de angajați (faţă de peste 8 milione de angajați în anul 1990) și 5,5 milioane de pensionari, față de 3,5 milioane în 1990. La care mai adăugăm şi o forţă de muncă substanţială, nefolosită – 539.666 de şomeri înregistraţi oficial, în aprilie 2011, în acest caz intervenind şi urmările crizei economice, gestionate la noi în ţară aşa după cum se ştie. Evident că și construcția mall-urilor necesită mari investiții străine și dă de lucru unei categorii de salariaţi, în primul rând de tip comercial, dar ar fi fost de preferat să fie făcute mai multe investiții în structuri productive românești. Toată această lume a fabricilor şi uzinelor din trecut, pe care am prezentat-o, a cerut effort uriaş, ingeniozitate, competenţă, talent, pe care poporul român le-a dovedit din plin în condiţiile tehnice şi sociale ale acelor vremuri.

Nu suntem sceptici. Nu plângem după ce a fost, ci ne gândim la ce-am dori. Poate că se va ajunge și la o soartă mai bună prin revigorarea unor unităţi dedicate producţiei, deoarece cadrul economic nou construit ar permite. Rămâne însă să fie puse în acord necesitățile românești cu dorințele și solicitările celor mari din Uniunea Europeană și nu numai.

Sunt, oare, speranţe deşarte?

Carol Roman

 

Minoritari în propriile ţări?

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Minoritari în propriile ţări?

Rata natalităţii scăzută din Europa, cuplată cu numărul imigranţilor, care creşte foarte repede, va schimba fundamental ce vom înţelege prin cultura şi societatea europeană, consideră experţii. Schimbările în componenţa populaţiei au implicaţii majore în educaţie, spaţiul locativ, societate, arte etc. De asemenea, ar putea avea un impact în politica externă, în condiţiile în care cifrele arată că în tot mai multe state localnicii devin minoritari în propriile ţări.

Se estimează, de exemplu, că până în anul 2050, doi din 10 cetăţeni ai Europei vor fi musulmani. Conform studiului făcut în 2006 de Leon Perkowski pentru US Air Force, sunt cel puţin 15 milioane de musulmani în Uniunea Europeană, iar numărul acestora este posibil să atingă 23 de milioane. Anumite cartiere din unele mari oraşe europene devin din ce în ce mai islamice şi schimbările se produc tot mai repede. Conform US Migraţion Policy Institute, rezindeţii de credinţă islamică vor constitui mai bine de 20 de procente din populaţia Uniunii Europene până în anul 2050, iar în unele zone deja s-a atins acest procent. Marsilia şi Rotterdam sunt două exemple de oraşe în care populaţia islamică a depăşit 25%. Alte procente: 20% musulmani în Malmo, 15% în Bruxelles şi Birgmingham şi 10 procente în Londra, Paris şi Copenhaga.

Efectele imigraţiei

Cifrele privind imigraţia sunt relevante. „Din 2002”, arată un raport al Uniunii Europene, „numărul imigranţilor în Uniunea Europeană s-a triplat”. Accelerarea creşterii acestui număr a făcut irelevante previziunile iniţiale. În 2004, în UE se credea că populaţia Uniunii va scădea cu 16 milioane pînă în 2050. Acum se crede că va creşte cu 10 milioane pînă în 2060, dar nu sporul natural al locuitorilor ţărilor respective va fi cauza, ci instalarea imigranţilor, felul în care natalitatea în rândul lor o va surclasa pe cea europeană. Este de aşteptat, de pildă, ca Marea Britanie să ajungă ţara cu cea mai mare populaţie din UE pînă în 2060, cu 77 de milioane de locuitori, dar nu cu englezi va spori cifra. Se estima şi că populaţia Italiei va scădea vertiginos, acum se aşteaptă ca numărul să stagneze, dar un aflux de imigranţi poate schimba lucrurile. În aceste condiţii, englezii vor fi minoritari în oraşul Birmingham, până în anul 2026, afirmă jurnalistul american Christopher Caldwell, şi chiar mai repede în oraşul Leicester. Potrivit lui David Coleman, profesor de demografie la Universitatea Oxford, englezii vor fi minoritari în propria ţară în circa 50 de ani, iar copiii britanici chiar mai devreme, dacă se ia în calcul natalitatea din rândul imigranţilor care umplu Marea Britanie. Estimând o populaţie totală a Marii Britanii de 77 milioane de locuitori în 2051, profesorul Coleman consideră că doar 45 de milioane (59%) vor mai fi britanici get-beget. Un alt exemplu este Spania. Dacă în 1998 aproximativ 3,2% din populaţia acestei ţări era născută peste graniţă, în 2007 procentul era de 13,4%. Şi populația Principatului Monaco, cea mai dens populată țară din lume, are o componenţă neobișnuită, pentru că localnicii sunt minoritari în propria țară. Cei mai mulți rezidenți sunt francezii (47%), iar monegaștii reprezintă 16%, italienii 16% și 21% aparțin altor 125 de naționalități ce formează populația internațională din Monaco.

În nordul Europei, presa din Norvegia, la rândul ei, trage un semnal de alarmă privitor la faptul că tinerii care folosesc limba ţării în şcoli vor fi minoritari în perspectiva anului 2021. Semnalele sunt foarte evidente – elevii vorbitori de norvegiană sunt deja minoritari în zeci de şcoli din Oslo. Dacă în anul 2000, 30% dintre elevii din şcolile norvegiene erau imigranţi, procentul a crescut cu 10% în 10 ani.

În Balcani, aceeaşi situaţie. „Centrul pentru Politici Demografice” din Sofia a tras un semnal de alarmă prin care avertizează că în anul 2050 bulgarii ar putea deveni o minoritate etnică în interiorul propriei ţări. Prof. Petăr Ivanov, din partea Centrului pentru Politici Demografice, a prezentat o serie de predicţii conform cărora membrii populaţiei bulgare etnice ar putea scădea până la 800.000 în 2050.
În acelaşi timp, se preconizează că în 2050 vor exista 3,5 milioane de romi şi 1,2 milioane de turci în Bulgaria. În prezent, populaţia etnică bulgară este estimată la 5 milioane de persoane, în vreme ce etnicii turci şi romi ating un milion de persoane. Unul dintre motive ar putea fi şi
actualul trend al ratelor ridicate de mortalitate din zona rurală, care, dacă se menţine, ar putea duce la dispariţia totală a satelor din Bulgaria, până în 2060. În ultimii 60 de ani, populatia rurală a Bulgariei s-a redus cu peste 3 milioane de persoane.

Nici situaţia din România nu este diferită, conform previziunilor specialiştilor de la Centrul de Cercetări Demografice “Vladimir Trebici”, din cadrul Academiei Române. Astfel, în 2050, populaţia ţării noastre va atinge, conform celor mai sumbre previziuni, 15 milioane de locuitori. Această situaţie nu a mai existat decât în 1950, imediat dupa cel de-al doilea război mondial, când în România locuiau doar 16,3 milioane de cetăţeni. Conform estimărilor, populaţia României va intra într-o fază de declin, trecând de la 21,8 milioane în 2002 la 20 de milioane în 2020 şi ajungând la mai puţin de 16 milioane în anul 2050. Ultimele statistici au confirmat că natalitatea în rândul etnicilor români este de 10,2 născuţi la o mie de locuitori, în timp ce la romi se înregistrează o natalitate de 25 la mie. În prezent, în România trăiesc, conform ultimului recensământ, realizat în 2002, aproximativ 2,3 milioane de cetăţeni români de alte etnii, la o populaţie de aproximativ 21 milioane de locuitori.

Tendinţă mondială

La rândul lor SUA, fac acelaşi gen de calcule. Populaţia albă nu va mai fi majoritară în Statele Unite ale Americii la orizontul anului 2042, cu zece ani mai devreme decât prevedeau proiecţiile anterioare, a anunţat Biroul american pentru recensământul populaţiei. Astfel, în prezent, albii reprezintă 65% din totalul populaţiei, dar proporţia se va reduce începând cu 2030, în condiţiile în care ritmul deceselor îl depăşeşte pe cel al naşterilor în rândul populaţiei albe. Începând cu 2050, minorităţile rasiale vor constitui 54% din populaţia Americii, care va ajunge la 439 de milioane. Cea mai mare rată de creştere o va cunoaşte populaţia hispanică, ce va ajunge la 133 de milioane în 2050, pe fondul ratei ridicate a natalităţii, dar şi al imigraţiei masive. Populaţia de origine asiatică, cu un procent de 4,5% din totalul populaţiei în 2010, se va apropia de 8% în 2050, în timp ce estimările arată că populaţia neagră va cunoaşte un uşor regres, de la 12,2% în 2010 la 11,8% în 2050. În plus, populaţia americană va fi marcată şi de un proces de îmbătrânire: dacă în prezent 38,7 milioane de americani au peste 65 de ani, în 2050 numărul bătrânilor va ajunge la 88,5 milioane. Toate acestea coroborate vor duce inevitabil, consideră experţii în demografie, la realitatea că americanii vor deveni minoritari în SUA.

Şi în alte zone ale globului se manifestă această tendinţă. Spre exemplu, dezvoltarea spectaculoasă din ultimii ani a Emiratelor Arabe Unite a adus cu ea şi o problemă similară celei din Europa şi SUA – afluxul masiv de străini îi poate pune pe localnicii din Dubai în postura de minoritari în ţara lor. „Mă tem că edificăm zgârie-nori, dar pierdem Emiratele”, s-a exprimat, plastic, purtătorul de cuvânt al Poliţiei, generalul Khalfan Tamim, referindu-se la faptul că străinii achiziţionează tot mai multe proprietăţi în Dubai. Qatarul şi Kuweitul, care au adus multă forţă de muncă din exterior, în special din sud-estul Asiei, pentru dezvoltare, se confruntă cu acelaşi dezechilibru demografic. Şi în Singapore se constată o tendinţă similară. În 1998, singaporezii constituiau 74% din populaţie, în prezent mai sunt 64 %. Dacă ritmul actual de creştere a numărului rezidenţilor care nu sunt singaporezi se menţine, în jurul anului 2020 se vor înregistra circa 2 milioane de străini la o populaţie de 7,4 milioane de etnici singaporezi.

Organizaţia Internaţională pentru Migraţie estimează că numărul de migranţi internaţionali ar putea să se dubleze în următorii 40 de ani, pentru a ajunge la 405 milioane în 2050. Toţi aceşti „cetăţeni universali” vor schimba, cu siguranţă, faţa lumii şi datele ei etnice şi demografice pentru generaţia următoare.

 

 

 

Performanţe ale sportului balcanic

Reporter: editura June - 16 - 2011 Comments Off on Performanţe ale sportului balcanic

Sportivii din Balcani, după ce au impresionat prin rezultatele obţinute în anul 2010, an în care au câştigat zeci de competiţii europene şi mondiale, au continuat tradiţia şi în primele luni ale acestui an. Vă propunem o scurtă trecere în revistă a celor mai importante succese repurtate în prima parte a anului 2011 de către sportivii din această parte a lumii.

Invincibilul Novak Djokovic. Primul mare succes al sportului balcanic din 2011 a venit în luna ianuarie, când tenismenul sârb Novak Djokovic s-a impus la Australian Open, după o prestaţie de excepţie. Djokovic, care a bifat a doua victorie din carieră la Antipozi, a trecut în drumul spre trofeul de la Melbourne de trei adversari clasaţi în Top 10, între care şi asul Roger Federer. În plus, este de neînvins în acest an, reuşind să se impună şi la turneele de la Dubai, Indian Wells, Miami şi Madrid, ameninţând poziţia de lider mondial a spaniolului Rafael Nadal. De altfel, după ce l-a învins pe Nadal la Madrid, pe 8 mai, Djokovic a fost felicitat de spaniol, care i-a transmis că în curând îi va lua locul de cel mai bun tenisman al lumii!

Fatih Cakiroglu, luptătorul de aur.Campionatul European de lupte de la Dortmund (Germania), desfăşurat în această primăvară, a adus prima medalie de aur continentală din 2011 pentru sportul balcanic. Turcul Fatih Cakiroglu s-a impus la categoria 120 kg a probelor de lupte greco-romane. În vârstă de 30 de ani, Fatih este la primul titlu din carieră, după mai multe medalii de argint şi de bronz cucerite la diverse competiţii majore europene şi mondiale. Altfel, trebuie menţionat că trei ţări balcanice, Turcia, Bulgaria şi România, s-au clasat între primele 10 participante într-o ierarhie a medaliilor.

Sandra Izbaşa şi Flavius Koczi, „regii solului”. Şi sportivii români au contribuit din plin la zestrea de medalii ale Balcanilor. Mai întâi, ne vom opri asupra recentelor Campionate Europene de gimnastică, care au avut loc la Berlin, la care au participat sportivi din 32 de ţări. După cum se ştie, Flavius Koczi a câştigat proba de sol, după ce terminase al doilea la individual compus, iar Sandra Izbaşa a dat o dublă lovitură, impunându-se atât la sol, cât şi la sărituri, performanţe completate de Elena Amelia Racea, care s-a clasat a treia la individual compus, şi de Diana Maria Chelaru, a doua la sol.

Alina Dumitru şi Ilia Iliadis, starurile din judo. România a mai dat o campioană europeană şi la judo, Alina Dumitru reuşind să câştige medalia de aur pentru a şaptea oară la Campionatele Europene de la Istanbul. Alina Dumitru s-a impus la categoria -48 de kilograme, după ce a trecut în finală de unguroaica Eva Csernoviczki. Sportiva din România a realizat astfel un record demn de „Guiness Book”, trecându-şi în palmares şi cel de-al şaptelea titlu european!

Tot la Istanbul, Balcanii au mai obţinut o medalie de aur, prin grecul Ilia Iliadis, multiplu campion european, mondial şi olimpic. Iliadis, a cărui carieră fulminantă a început la Bucureşti, odată cu Europenele din 2004, l-a învins în finală pe rusul Kiril Denisov.

Turcii au câştigat bătălia cu greutăţile. Campionatele Europene de haltere, desfăşurate la Kazan (Rusia), i-au adus în prim-plan pe reprezentanţii Turciei, care şi-au trecut în palmares 12 medalii de aur! Aceştia au fost: Gokhan Kilic, Bunyamin Sezer, Mete Binay, Semih Yagci – toţi la masculin; Nurcan Taylan şi Aylin Daşdelen, la feminin. În urma acestor realizări, Turcia a terminat pe locul doi în clasamentul general pe medalii, după ţara-gazdă, Rusia.

Lucian Bute, „Mister KO”. Din galeria marilor succese nu poate lipsi performanţa realizată de Lucian Bute, care pe 19 martie şi-a apărat titlul mondial IBF la categoria supermijlocie pentru a şaptea oară consecutiv, după ce l-a învins pe irlandezul Brian Magee, prin KO tehnic în repriza a zecea. Bute, care va disputa următorul meci în România – în organizarea Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului – are un palmares de invidiat în boxul profesionist: 28 de victorii din tot atâtea meciuri, dintre care 23 prin KO!

Grecii de la Panathinaikos Atena, stăpânii inelelor. Sportul balcanic trăieşte nu doar la nivel de individualităţi, ci şi la cel de echipă. Pe 8 mai, Panathinaikos Atena a câştigat pentru a şasea oară „Euroliga” la baschet masculin, învingând în finala de la Barcelona echipa israeliană Maccabi Tel-Aviv. Dimitris Diamantidis a fost cel mai bun realizator al grecilor, fiind desemnat MVP (Most Valuable Player) al sezonului regulat, dar şi al turneului final, în timp ce sârbul Igor Rakocevic, de la Efes Istanbul, a fost cel mai bun marcator al competiţiei. Panathinaikos, care s-a alăturat lui ŢSKA Moscova pe locul doi în clasamentul succeselor în această competiţie, a devenit cea mai bună echipă a acestui început de secol, obţinând cinci din cele şase titluri în ultimii 11 ani (2000, 2002, 2007, 2009, 2011). De menţionat că antrenorul sârb Zeljko Obradovic a câştigat pentru a opta oară „Euroliga”, patru dintre aceste trofee fiind obţinute cu Panathinaikos.

MARIUS GHERGHE

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult