3
November , 2017
Friday

-ne declară renumitul filosof şi scriitor francez André Glucksmann

Proeminentul filosof şi scriitor francez André Glucksmann a efectuat o vizită de documentare în România, pentru a lua contact cu realităţile vieţii etniei romilor.

Cunoscut pentru poziţia sa de apărător al drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, André Glucksmann a acordat un interviu în exclusivitate revistei noastre, prezentând concluziile vizitei, optica personală asupra chestiunii romilor, precum şi dimensiunea europeană a acesteia.

De ce v-aţi decis ca în opera dvs. să denunţaţi, uneori chiar cu vehemenţă, toate formele de opresiune, atât pe plan filosofic, cât şi în manifestările lor în contemporaneitate?

Provin dintr-o familie de evrei care a participat la Rezistenţă în Franţa, ceea ce m-a învăţat că adevărurile sunt mai degrabă relative. Aşa, de pildă, vorbeam germană în familie şi franceză în exterior, şi nu aveam voie să fac altfel deoarece aş fi întâlnit oprobriul general. Problema pentru mine nu se punea să iau poziţie, pentru că în acea vreme eram anturat de tineri care au adoptat poziţii curajoase.

Aveaţi legătură cu evenimentele din 1968, din Paris?

-Desigur, le-am trăit pe pielea mea. Studenţii nu erau dogmatici, orice s-ar crede. Era o luptă împotriva Guvernului, dar şi a Partidului Comunist, care avea o cotă de 25% în opţiunile electoratului. Îmi terminasem deja studiile de Filosofie, de aceea îmi aduceam aminte de Socrate, care aborda un subiect şi discuta cu toată lumea, iar tinerii atenieni se grupau în jurul lui, pentru că făcea o revoluţie a onoarei, trăind şi în eternitate, dar şi în problematica actualităţii lor, exact ca occidentalii. Mi se părea că participam la o mişcare socratică. Existau şi mituri aduse în prim-plan, se fixau imagini de revoluţionari, dar, lucrul cel mai important, a fost o mişcare antiguvernamentală, anticomunistă, antitotalitară.

 

În acest context, îmi permit să remarc că în lucrările dvs. afirmaţi – cum ar fi, de pildă, în „La Cuisiniere le Mangeur d`Hommes” – că atât crimele nazismului cât şi cele ale comunismului au o sorginte comună. Mă refer nu la evidenţa statistică a victimelor, ci la sensul filosofic-istoric, dacă se poate spune astfel.

-Este un adevăr istoric. Naziştii au instituit printre primele formaţiuni de tip comunist, iar Stalin a copiat modelul şi l-a perfecţionat. Între altele, amintesc de asasinarea mareşalului Tuhacevski. Din punct de vedere istoric, acestea se numesc „mişcări în oglindă”, care se aseamănă şi se imită. Chiar şi antisemitismul. Nu are chiar o origine bolşevică, însă atunci când a analizat această problemă, lui Stalin nu i s-a părut a fi o idee rea. Vreau să spun că fiecare luptă pentru putere este urmată de mişcări opozante, dar şi de imitaţii. În acest caz sunt imitatori prin agresiune. În acelaşi timp, remarc că în Rusia existau urme vechi antisemite, provenite din trecutul istoric. Vă amintesc cazul Birobidjanului, acea enclavă pentru evrei situată în Orientul îndepărtat, rupţi de lume, într-un regim de sclavie.

Vă afirm apoi că mi-am petrecut 15 ani din viaţă luptând împotriva Rusiei colonialiste, angrenată în conflictul din Cecenia. Acolo am început să regret că Europa occidentală îşi uitase scopul principal, democratic, deoarece războiul din Cecenia era unul colonial. Era un război de tip fascist.

 

Într-un important articol pe care l-aţi publicat în toamna anului 2010, în ziarul „Le Monde”, afirmaţi că „atât timp cât romii rămân persona non grata la masa bogaţilor, emanciparea europeană nu va avea fundamente solide”. Am dori să dezvoltaţi puţin subiectul, mai cu seamă că în pomenitul articol vă referiţi la problema ţiganilor şi din perspectiva României, deşi, drepţi să fim, este o problemă a întregii Europe şi, la urma urmei, o chesiune de mentalitate şi de securitate, care ne duce cu gândul la titlul pe care l-aţi dat acelui articol, „Teama de noi înşine”.

Resentimentele împotriva acestei etnii sunt foarte răspândite, cu precădere în Europa de est, dar fără îndoială nu sunt străine nici vestului. Arta secolului al XIX-lea – de la Victor Hugo la Verdi – trădează teama populaţiei sedentare faţă de colectivităţile non-teritoriale. Cerşetoria, bolile, infracţiunile şi chiar poveştile despre răpiri de copii au alimentat percepţia europeană de frică în faţa celor „care nu trăiesc ca noi”. Ducând la isterie aceste temeri, naziştii i-au trimis pe aceşti „sub-oameni” în camerele de gazare.

În ceea ce mă priveşte, am venit aici să înţeleg ce se întâmplă în chestiunea romilor. Denumirea de „romi” sau ţigani pentru mine sună la fel, dar pentru ei este foarte importantă. În general, sunt un susţinător al preşedintelui Sarkozy, dar mai presus de aceasta sunt un susţinător al adevărului. Şi cred că este scandalos ce se întâmplă cu romii.

 

Vă referiţi la expulzările din Franţa şi Italia…

Evident. Am să vă spun ceva: nu romii sunt cei care au declanşat discursul de la Grenoble şi nu ei au atacat Jandarmeria. Aşa şi-a început campania electorală Sarkozy, încercând să atragă voturi şi din electoratul de extremă dreapta, erijându-se în cel care vrea să protejeze Franţa în faţa migranţilor. Pentru că nu poate proteja ţara de migranţii din fostele colonii franceze, deoarece este un subiect delicat, a găsit ţapi ispăşitori în romii sosiţi în Franţa. Sarkozy i-a atacat încălcându-le drepturile de cetăţeni europeni; şi a făcut-o pentru că romii sunt puţini, slabi şi nu beneficiază de protecţie. Şi nu este doar o campanie electorală, ci este un curent general european. Sarkozy a imitat atacuri anterioare împotriva romilor, care au avut loc la Roma, din dorinţa de a câştiga voturi. Ştiu că a existat chiar un consilier al preşedintelui care a fost încântat de această abordare. Iar italienii, la rândul lor, i-au imitate pe englezi…

 

Lăsând la o parte aspectul electoral, care consideraţi că a fost efectul asupra opiniei publice?

-A fost cu totul invers faţă de cel scontat. Majoritatea francezilor au manifestat compasiune faţă de efectele prigoanei asupra femeilor şi a copiilor de romi. Acum, cei mai mulţi consideră că această situaţie este revoltătoare.

 

Consideraţi că Uniunea Europeană ca tot unitar şi ţările componente ca entităţi diferenţiate pot acomoda problematica ţiganilor cu exigenţele principiilor democratice actuale, ale libertăţii, egalităţii şi fraternităţii?

-Cred că este vorba despre o criză a Europei, care am impresia că uneori cam uită de ce s-a constituit. Romii sunt cetăţeni europeni exemplari de cel puţin zece secole, încă din epoca Bizanţului. Dacă ieri exista cu precădere problema romii, astăzi au apărut africanii. Persecuţia asupra romilor are o altă faţetă asupra africanilor. Italia îi primeşte pe sudanezi, ceea ce Franţei nu-i place. Şi românii vor să-i ajute, dar Franţa şi Germania nici nu vor să audă de aşa ceva. Dacă sudanezii vor să ajungă în Europa, este pentru că vor să muncească în Franţa şi în Germania. Europa spune că nu este treaba ei. Dar nu vorbim despre o situaţie similară, întrucât aceştia nu sunt cetăţeni europeni, ca romii. Este un simptom puternic, care are şi un rezultat – subiectul romilor stă la baza unei dispute între Franţa şi România, între Franţa şi Italia, între Italia şi România; aşadar, Europa dă semne de dezintegrare. Ministrul italian de Externe declara chiar că „dacă asta înseamnă Europa, prefer să rămân singur”. Nu putem uita că Italia a fost cea mai europeană dintre ţări şi devine periculos dacă începe să pună la îndoială coerenţa Europei. De aceea, este greşit să considerăm că este vorba doar de o problemă care se limitează la 15-20.000 de romi. La mijloc este însuşi simbolul Uniunii Europene, al cetăţeanului european.

După cum am mai spus, chestiunea nu este atât despre romi, cât despre cei pentru care romii sunt o problemă. Europa post-modernă adoră să încalce vechile tabu-uri care impun restrângeri ale libertăţilor cetăţeneşti, dar în acelaşi timp se coalizează împotriva imigranţilor. Şi este pietrificată în faţa romilor, oameni care se mută de colo-colo potrivit propriei voinţe şi propriilor tradiţii. Trebuie să înţelegem cu toţii că este vorba mai puţin despre refuzul în faţa altora şi mai mult despre refuzul în faţa noastră.

 

Aflat în România, aţi avut posibilitatea să discutaţi despre problemele romilor, să fiţi în contact direct cu reprezentanţi ai etniei. Cu ce impresii aţi rămas?

-În cele trei zile cât m-am aflat în ţara dvs., am vizitat comunităţi de romi în care am întâlnit oameni foarte deschişi, care nu au fost deloc dogmatici în explicaţiile lor. În primul rând, nu toţi sunt săraci; am cunoscut romi chiar foarte înstăriţi. În acelaşi timp, am aflat că aceştia nu se implică în rezolvarea problemelor etniei lor. De aceea, mi s-a sugerat ca atunci când tratez această problemă să nu mă refer la romi în totalitatea lor, ci ţinând seama de diferitele grade de incluziune socială. După cum am remarcat, de asemenea, că există şi români bogaţi care nici aceşti, la rândul lor, nu se ocupă de problemele celor cu venituri modeste. Este, aşadar, un stereotip să afirmi că doar romii bogaţi ignoră problemele romilor defavorizaţi. Apoi, este o generalizare scandaloasă afirmaţia că toţi romii sunt mincinoşi ori mafioţi. Nu este adevărat.

După cum este adevărat şi faptul că uneori romii inspiră teamă. A încerca să-i ascundem e ca şi cum am încerca să ne ascundem fraţii fără rădăcini, inevitabilă şi înfricoşătoare parte a destinului nostru comun. Teama de romi este de fapt o nerecunoscută teamă de noi înşine. Dacă vom refuza să recunoaştem dreptul romilor de a trăi ca nişte călători, dacă nu le vom oferi dreptul de a se mişca în condiţii acceptabile, vom intra sub incidenţa rasismului şi a obsesiilor xenofobe. Un minim de decenţă stipulează – exact ca legea franceză – că utilităţi corespunzătoare trebuie să înlocuiască taberele aşezate la întâmplare, aşezări dezgustătoare, jenante pentru întreaga Europă. Rămâne la latitudinea noastră, ţările prospere, să iniţiem o revoluţie intelectuală care să conducă la recunoaşterea şi legitimarea acestei populaţii cu tradiţii nomade vechi de sute de ani.

Acum, după ce am cunoscut comunitatea romilor din România, pot spune că există acute probleme de educaţie, de integrare în muncă, de comportament familial şi civil. Incluziunea romilor îşi va găsi forme adecvate de rezolvare doar prin cooperarea tuturor factorilor europeni implicaţi. Când spun aceasta mă refer şi la responsabilitatea românească.

 

Carol Roman

*Andre Glucksmann este unul dintre cei mai importanţi gânditori francezi ai epocii pe care o traversăm, reprezentant de seamă al noii filosofii franceze, o personalitate cu mare audienţă în Europa. Este autor al unor volume memorabile – „Discursul urii”, „Bucătăreasa şi mâncătorul de bărbaţi”, „Vest contra vest”, „Prostia”, „Dostoievski în Manhattan” etc. – care l-au propulsat în fruntea marilor gânditori francezi şi universali.

Este un susţinător al acţiunilor Naţiunilor Unite din Afganistan şi Irak, se afirmă ca un critic acid al politicii externe a Rusiei faţă de Georgia, dar şi al independenţei Abhaziei şi Osetiei de Sud. Întreaga sa operă denunţă variatele forme de opesiune înscrise în gândirea filosofică, precum şi manifestările lor în contemporaneitate (totaliotarism, lagăre de concentrare, război nuclear, terorism).

Secretul urii trebuiecăutat la aceia pe care ea îi animă şi întărâtă”

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult