3
November , 2017
Friday

Colonelul Alexandru Ioan Cuza ar fi putut să se considere un om norocos, în sensul că nu oricărui român i-a fost dată şansa să reprezinte, într-un mod simbolic, destinul naţional.

Până la dubla sa alegere ca Domn al Principatelor Unite, Cuza nu era o figură proeminentă a vieţii politice. Dar într-un context intern şi extern favorabil, în care s-a reuşit o realizare istorică – Unirea Principatelor, practic fondarea României moderne – Cuza a dat măsura curajului, fermităţii, eficienţei gândirii sale politice, patriotismului, şi, nu în ultimul rând, inteligenţei sale de om de stat.

În faţa unei „foi de parcurs” pe care puterile europene au dat-o românilor pentru a fi acceptaţi în realitatea Cancelariilor – să nu uităm că Principatele aparţineau Imperiului Otoman – inteligenţa românească, bazându-se pe sprijinul popular, a reuşit una dintre cele mai răsunătoare stratageme politice, care a dus nu la crearea unei uniuni formale, ci a unui stat adevărat, ce nu a putut fi ignorat. Soluţia românească a fost alegerea lui Alexandru Ioan Cuza drept Principe în Ţara Românească şi în Moldova. A fost o mişcare surprinzătoare pentru marile puteri occidentale, mai ales prin prisma faptului că persoana aleasă nu stârnea pasiuni adverse, ci mai degrabă calma spiritele. Sub imaginea sa de om monden, de personalitate mai degrabă lipsită de ambiţii evidente, sub masca bonomiei se afla de fapt un mare om de stat, un patriot adevărat, un modernizator, un om cu convingeri politice ferme.

Cuza a modernizat construcţia statului, dându-i o dimensiune europeană, a creat o adevărată armată naţională, forţe de ordine eficiente, a introdus un sistem poştal, unul de taxe şi impozite, un sistem administrativ la nivel cu adevărat european, a secularizat imensele proprietăţi ale bisericilor străine, a creat o reţea de relaţii externe excepţionale, bazându-se pe sprijinul Franţei, cultivând interesele germane şi engleze, trasând, prin toate acestea, un drum pentru viitor care s-a dovedit corect şi care nu a fost părăsit niciodată până la cel de-al doilea război mondial.

Rămâne o întrebare: dacă a fost atât de apropiat de interesele naţionale şi de cele directe ale poporului, de ce a fost silit Alexandru Ioan Cuza să abdice? Răspunsul, indiferent de împrejurări biografice, este că abdicarea a fost impusă chiar de bunele rezultate ale faptelor sale. Principatele Unite deveneau în mod evident România în fiecare zi. Era meritul lui Cuza. Tocmai asta l-a făcut să devină indezirabil pentru cei care beneficiau din plin. Fără a exagera şi păstrând proporţiile, abdicarea lui Cuza se aseamănă cu pierderea alegerilor de către Winston Churchill, după victoria în cel de-al doilea război mondial. Desigur, voturile englezilor nu pot fi comparate cu intervenţia în forţă a militarilor de la Bucureşti, dar nu este vorba despre metode, ci despre rezultate. De fapt, Cuza nu mai aparţinea epocii pe care cu multă inteligenţă, cu devotament şi o extraordinară intuiţie a inaugurat-o. În efortul său aproape supraomenesc pentru reformă, s-a simţit nesigur şi a apelat la o bizară lovitură de palat pentru concentrarea deciziei. Astăzi, după atâtea experienţe amare, ştim că România nu se putea întemeia pe un act de o asemenea natură.

Ce a urmat după Cuza a fost un succes pentru naţiunea română şi pentru sistemul democratic şi parlamentar. Triumful acesta se bazează pe o perioadă eroică de modernizare – domnia lui Alexandru Ioan Cuza. Putem deduce fără a greşi că această perioadă a fost o etapă de maximă importanţă în procesul de creare şi europenizare a statului naţional unitar român. Alegerea lui Cuza a fost o soluţie naţională românească la o problemă europeană, soluţie benefică pentru naţiunea română şi compatibilă cu interesele europene. Este o lecţie pe care ar trebui s-o studiem cu multă atenţie, mai ales astăzi, când am intrat în Uniunea Europeană, dar nu părem să fim admişi întru totul în ea.

… el e în adevăr Voievodul, după vechea datină a lui Ştefan cel Mare. În el se încorporează naţia cu nevoile cele mai adânci şi aspiraţiile cele mai înalte” (Nicolae Iorga)

 

Eugen Uricaru

George Enescu

Geniul muzical – spirit naţional

Există, probabil, clipe astrale ale popoarelor, când apar pe lume generaţii de oameni dotaţi cu har, geniali sau nu, dar cu siguranţă purtând în mintea şi sufletul lor mesaje de mare valoare. Românii au avut un asemenea moment, marcat de generaţia paşoptistă, apoi de cea afirmată în perioada interbelică, din care o parte a reuşit să-şi continue misiunea creatoare şi după cel de-al doilea război mondial. Din această a doua generaţie excepţională au făcut parte Brâncuşi, Ionesco, Cioran sau Mircea Eliade. Fiecare dintre ei a contribuit la exprimarea potenţialului creator al spiritului românesc. Una dintre minunatele expresii ale acestui spirit este muzica lui George Enescu.

Muzician şi interpret, Enescu a fost adoptat cu drepturi depline destul de repede în elita muzicală europeană şi internaţională, numele său figurând, ca interpret, în topul marilor artişti. Au depus mărturie în acest sens o Clara Haskil sau un Yehudi Menuhin. Dar nu acest uluitor talent constituie apogeul prezenţei sale artistice în lume, ci opera sa muzicală. Compoziţiile sale au impresionat publicul şi critica de specialitate prin subtila ştiinţă de a îmbina cuceririle modernismului muzical cu temele tradiţionale, profund româneşti, pe care George Enescu le-a redescoperit şi le-a recreat într-o manieră atât de personală. Toată experienţa avangardei muzicale europene a căpătat, prin George Enescu, o nouă încărcătură, un sens creativ şi valorificativ care o face să armonizeze cu Muzica eternă. Asemeni lui Constantin Brâncuşi, Enescu a închis un experiment şi a deschis o cale regală în artă, de această dată în arta sunetului.

Dixtuorul” şi „Oedip” sunt două pietre miliare ale drumului istoric în muzica secolului al XX-lea, dar în acelaşi timp sunt şi doi mesageri, doi heralzi ai sensibilităţii muzicale româneşti, care recuperează în acest fel inexplicabila întârziere din secolul al XIX-lea. Enescu a adus muzica românească la zi şi chiar a prefigurat viitorul, cu o forţă de expresie neiertătoare – ceea ce nu se ascultă nu vieţuieşte. Şi iată că Enescu se ascultă astăzi pe toate meridianele. Şi se face înţeles. De fapt, ne face înţeleşi. Dacă privindu-l pe Brâncuşi îi înţelegi pe români şi înţelegi umanitatea, ascultându-l pe Enescu îi asculţi pe români şi asculţi murmurul omenirii întregi. Mai mult nici nu ar fi putut să ne dăruiască acest artist. Sfârşindu-şi viaţa departe de ţară, a dorit să fie adus în pământul natal. Dorinţa i-a fost îndeplinită, chiar dacă erau vremuri de restrişte.

Recunoaşterea internaţională a lui George Enescu este astăzi un fapt firesc. Dar nu a fost ceva ce a venit de la sine. A fost nevoie de propagarea în spaţiu şi în timp a unei unde îndeajuns de sonore de apreciere a valorii sale. Asta s-a transformat într-un tsunami al succesului, datorat marilor săi prieteni muzicieni, compozitori şi interpreţi, care au recunoscut în muzica lui Enescu o valoare universală; valoare universală în veşmânt imagistic muzical românesc.

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult