16
December , 2017
Saturday

Documentarul nostru

Cum a fost redesenată harta Europei

Reporter: editura June - 16 - 2011

Franklin D. Roosevelt şi România

Evenimente comentate de reputaţi analişti

În zilele în care scriu acest text, se împlinesc exact 72 de ani de la deschiderea oficială a Expoziţiei Internaţionale de la New York, inaugurată de preşedintele Franklin Delano Roosevelt la 30 aprilie 1939, sub semnul unui viitor luminos, căci logo-ul expoziţiei era nu altul decât „The Dawn of a New Day”, „Zorile unei noi zile”. Considerată a reprezenta cel mai mare eveniment internaţional de după primul război mondial, (cu o participare mult mai impresionantă decât Jocurile Olimpice ale lui Hitler), Expoziţia  se deosebea de cele care o precedaseră prin subordonarea exponatelor unei teme unice, „Lumea de mâine”. Imaginată în plină criză mondială a economiei, aceasta ajunsese să manifeste triumfal sfârşitul crizei şi explozia de modernitate pe care anul 1938, an de vârf al creşterii economice interbelice, îl reprezintă şi azi. Acordurile de la München păreau invizibile din Manhattan…
Pe o suprafaţă de aproape 5 km pătraţi, forţele reunite ale naţiunilor prezente acolo clădiseră o adevărată lume de mâine, pe care peste 200.000 de oameni veniseră să o admire la 30 aprilie 1939, data la care se împlineau 150 de ani de la prima inaugurare a unui preşedinte American, în persoana lui George Washington. Preşedintele Roosevelt a rostit atunci un discurs vizionar de deschidere a Expoziţiei – discurs care nu a fost doar radiodifuzat în întreaga Americă de Nord, ci şi, pentru prima dată în istoria lumii, a fost televizat, fiind urmărit de cca 1000 de telespectatori pe cele 200 de aparate de televiziune existente la acea dată. Simptomatic, discursul preşedintelui american a fost urmat de cel al lui Albert Einstein, consacrat razelor cosmice.
România s-a prezentat atunci la New York atât cu însemnele modernităţii, cât şi cu cele ale tradiţiei, o îngemănare reflectată excelent în arhitectura Pavilionului românesc, datorată lui Octav Doicescu, şi în decoraţia interioară a acestuia, la care colaboraseră cei mai îndrăzneţi creatori din epocă. Cultura populară a fost reprezentată de Maria Tănase, acompaniată de formaţia instrumentală condusă de Fănică Luca şi de orchestra dirijată de Grigoraş Dinicu, care au cântat în faţa fostului preşedinte american Hoover, a lui André Gide, Yehudi Menuhin, Jascha Heifetz, ca şi în faţa lui Constantin Brâncuşi, care avea să-i preţuiască geniul în cea mai înaltă măsură. O tradiţie pe cât de persistentă, pe atât de indemonstrabilă susţine că marea cântăreaţă a fost trmisă înainte de termen acasă ca să se evite un incident diplomatic după ce lansase o strigătură inedită, „Saltă lelea cu Roosevelt!”
Dincolo de aceste momente de excepţie, relaţiile dintre România şi Statele Unite nu avuseseră, în întreaga perioadă interbelică, un impact cu adevărat notabil în afara contextului legat de încheierea primului război mondial. Nicolae Titulescu (1882-1941) vizita Statele Unite, între 26 noiembrie 1925 şi 8 ianuarie 1926, ca şef al delegaţiei române trimise  sa rezolve datoriile de război ale Romaniei. În toamna aceluiaşi an, Regina Maria a României (1875-1938) s-a aflat pentru cinci săptămâni într-o călătorie particulară în Statele Unite, vizitând New York-ul şi Washington-ul şi călătorind cu trenul în statul Washington pentru a dedica un muzeu care îi fusese dedicat. În drumul ei, regina s-a întâlnit cu Asociaţia româno-americană din Dakota de Nord, a vizitat numeroase ferme, a participat la un rodeo, ba chiar, mare amatoare de pitoresc, s-a întâlnit cu şeful tribului indian „Red Tomahawk”, care, potrivit tradiţiei indiene, i-a crestat reginei un deget cu un cuţit de silex, drept simbol al curajului acesteia.
Legăturile culturale româno-americane intrau totuşi într-o nouă etapă atunci când, la începutul anului 1929, cunoscutul istoric român Nicolae Iorga (1871-1940) întreprindea o călătorie de aproape patru luni în Statele Unite ale Americii. Iorga a ţinut  prelegeri  la universităţi renumite, a dialogat cu mulţi români americani şi a vizitat Biblioteca Congresului, în catalogul căreia a găsit multe dintre lucrările sale. La întoarcere, Iorga avea să publice o carte ce se va dovedi foarte influentă, „America şi Românii din America:  note de drum şi conferinţe de N. Iorga”, (Vălenii de Munte, „Datina Românească”, 1930).
Câţiva ani mai târziu apărea şi volumul „Homo Americanus”, de Petru Comarnescu (1933), marele traducător al lui O’Neil şi al multor alte opere din literatura americană, popularizată şi prin numeroase articole. În aceiaşi ani încep să apară în colecţii de mare tiraj tot mai multe romane poliţiste americane, în frunte cu cele ale lui Edgar Wallace, precum şi un număr crescând de romane traduse de „trustul” Jul. Giurgea, de la Craiova. Ceea ce nu înseamnă că marea literatură americană (Edgar Allan Poe, Walt Whitman, Emily Dickinson, Robert Frost etc) ar fi fost neglijată. Încă din 1930, Al. Philippide vorbea de americanizare, ceea ce era, desigur, prematur, dar nu mai puţin semnificativ.
Sub aspect politic şi militar însă, America rămânea foarte departe. De altfel, nu trebuie să uităm că în acei ani Statele Unite erau văzute, desigur, ca o forţă economică, dar nu mai reprezentau, ca în vremea lui Woodrow Wilson, o forţă dominantă în viaţa internaţională, mai ales datorită revenirii la politica izolaţionistă tradiţională a SUA. Din punct de vedere militar, de altfel, Statele Unite se situau în acei ani pe locul 18 în lume, mult în urma Marii Britanii sau Franţei, ba chiar şi după România. Războiul avea însă să răstoarne definitiv aceste clasamente.
Într-adevăr, faptul că România devenise, de voie sau de nevoie, aliată a Germaniei punea la dispoziţia Reichului o forţă militară suplimentară deloc neglijabilă şi mai ales mari rezerve de grâu şi de petrol. Rafinăriile de la Ploieşti produceau o treime din totalul combustibilului necesar pentru armata germană. Unii istorici militari au formulat chiar ipoteza conform căreia decizia lui Hitler de a ataca URSS ar fi fost precipitată de bănuiala că Stalin era pe punctul de a declanşa ocuparea României, adică a unei zone petroliere indispensabile pentru Wehrmacht.
Americanii cunoşteau perfect valoarea zăcămintelor româneşti de ţiţei, la exploatarea cărora participaseră activ, şi e foarte probabil că aceste informaţii au ajuns şi la cunoştinţa preşedintelui Roosevelt – comandant suprem al armatei americane. Generalii americani s-au concentrat asupra zonei petroliere a României încă din momentul intrării SUA în război, în decembrie 1941. Un bombardament american din ianuarie 1942, pornit din Orientul Mijlociu, nu a avut însă mai mult succes decât încercările sovietice anterioare, mai ales pentru că teritoriul  României se afla la limita extremă a razei de acţiune a avioanelor din perioada războiului. În vara lui 1943, americanii decid însă să organizeze Operaţia Tidal Wave – una dintre cele mai mari operaţii aeriene întreprinse de aviaţia SUA înainte de 1944. În zorii zilei de 1 august 1943, de la baza americană de la Benghazi, din Libia, la altitudine joasă, au pornit spre Ploieşti 177 de bombardiere grele B-24, sub comanda generalului de brigadă Uzal G. Ent. În frunte se afla Grupul de bombardament 376, cea mai experimentată unitate de bombardament a aviaţiei americane. Zburând peste insula Corfu, apoi peste teritoriile Albaniei şi Iugoslaviei, bombardierele au dezlănţuit un adevărat infern deasupra Văii Prahovei, distrugând un număr important de instalaţii de rafinare. Cinci piloţi americani, dintre care trei postum, au primit Medalia de Onoare – cele mai multe medalii decernate vreodată pentru o singură misiune de către Forţele Aeriene Americane.
Operaţia nu a fost însă un succes total: în afară de pierderea a 44 de avioane doborâte de tunurile anti-aerienei române şi germane şi a unui număr impresionant de prizonieri, ea a distrus, ce-i drept, 42% din capacităţile de rafinare de la Ploieşti, dar nu a avut nici un efect notabil asupra extracţiei de ţiţei, astfel încât producţia a putut fi reluată relativ repede. Soarta prizonierilor de război americani – în număr de peste 1.300 – a fost dintre cele mai revelatoare pentru adevăratele sentimente ale elitei româneşti faţă de SUA. Localnicii, îndrumaţi de Prinţesa Ecaterina Caradja (1893 -1993), stăpâna moşiei de la Nedelea, de lângă Ploieşti, i-au salvat pe militarii americani şi britanici ale căror avioane se prăbuşiseră. Odiseea prizonierilor americani din 1943 s-a încheiat triumfal abia în primele zile de după 23 august 1944, când prietenii lor români au realizat că nu e în folosul SUA ca un număr de peste 1000 de aviatori americani să ajungă la cheremul ocupantului sovietic. Vărul prinţesei Caradja, Constantin (Bâzu) Cantacuzino, pilot de încercare renumit, a fost atunci invitat de autorităţile române, în frunte cu generalul Sănătescu şi cu Iuliu Maniu, să zboare în Italia pentru a anunţa aviaţia americană că e imperativ să asigure transportul urgent al piloţilor şi ostaşilor din Operaţia „Tidal Wave” departe de Armata Roşie. Înfruntând riscuri enorme, pilotul român a zburat până în Italia şi înapoi, conducând avioanele de transport americane care i-au „extras” pe militarii americani.
Despre o raportare directă a Administraţiei americane la România nu avem date substanţiale. Ştim, totuşi, că serviciile de informaţii americane erau foarte prezente în Bucureşti. Încă din 1942, apare în SUA un roman-reportaj despre dramaticul an 1940 în România, „Athenée Palace”, scris „la cald“ de corespondenta săptămânalului american „Newsweek” la Bucureşti, Rosa Goldschmidt Waldeck. În 1943-1944, Frank Wisner – cel care va deveni în timpul Administraţiei Truman unul din stâlpii viitoarei CIA – este şi el prezent în România, ca agent secret al OSS, şef al secţiunii Sud-Est Europa a acestui seriviciu de informaţii, care nu mai este, astfel, lăsat exclusiv în grija britanicilor. Contactele lui Wisner cu mediile politice româneşti vor fi însă mai importante după război, când asistă personal la comunizarea forţată a României şi este, de aceea, unul dintre cei mai avizaţi critici ai expansiunii comuniste în Europa.
E clar că raporturile personale dintre Roosevelt şi Stalin – cu o influenţă directă asupra destinului Europei – reprezintă şi azi o problemă care afectează România. Am mai scris în paginile acestei reviste despre faptul că Roosevelt avea excesiv de multă încredere în promisiunile lui Stalin: în 1943, preşedintele american declara: „I think that if I give him everything I possibly can and ask for nothing from him in return, noblesse oblige –  he won’t try to annex anything and will work with me for a world of democracy and peace”.(„Sunt de părere că, dacă îi conced tot ceea ce îmi e cu putinţă şi nu-i cer în schimb nimic, noblesse oblige, nu va încerca să anexeze nimic şi va lucra împreună cu mine pentru o lume a democraţiei şi a păcii”). Simpla utilizare a expresiei noblesse oblige în legătură cu Stalin şi regimul stalinist ar putea stârni hohote de râs, dacă nu ar provoca plânsul. Roosevelt nu avea, nici la Teheran, în 1943, şi cu atât mai puţin la Ialta, în 1945, vreun proiect pentru Europa de est. La Ialta mai ales, Roosevelt era obsesiv preocupat de obţinerea unui angajament ferm al lui Stalin cu privire la intrarea URSS în războiul cu Japonia, ca şi de promisiunea de a adera la viitoarea Organizaţie a Naţiunilor Unite, fiind dispus să facă aproape orice concesie în schimb. Sub aceste auspicii de rău augur, raporturile româno-americane se îndreptau cu paşi grăbiţi, în 1944, către lumea întunecată a „războiului rece”.
În deceniile care au urmat, românii au auzit cu mult mai frecvent fraze despre cât e de inumană America, despre şomerii şi drogaţii de pe străzile New York-ului, decât cuvinte de laudă la adresa forţei creatoare a SUA; cât despre democraţia americană, aproape că nu se pomenea. Ar putea părea, de aceea, că anii de după prăbuşirea regimului comunist  au produs o paradoxală şi inimaginabilă răsturnare, de vreme ce românii sunt azi număraţi printre cei mai pro-americani dintre europeni şi îi aplaudă cu entuziasm infinit nu doar pe preşedinţii americani, de câte ori au prilejul – pe Clinton în 1997, pe Bush în 2002 – ci şi prezenţa bazelor militare americane pe teritoriul naţional.

Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult