NUMARUL
191-192

Efigii

George Enescu, geniul muzical – spirit naţional

Reporter: editura June - 16 - 2011

Există, probabil, clipe astrale ale popoarelor, când apar pe lume generaţii de oameni dotaţi cu har, geniali sau nu, dar cu siguranţă purtând în mintea şi sufletul lor mesaje de mare valoare. Românii au avut un asemenea moment, marcat de generaţia paşoptistă, apoi de cea afirmată în perioada interbelică, din care o parte a reuşit să-şi continue misiunea creatoare şi după cel de-al doilea război mondial. Din această a doua generaţie excepţională au făcut parte Brâncuşi, Ionesco, Cioran sau Mircea Eliade. Fiecare dintre ei a contribuit la exprimarea potenţialului creator al spiritului românesc. Una dintre minunatele expresii ale acestui spirit este muzica lui George Enescu.

Muzician şi interpret, Enescu a fost adoptat cu drepturi depline destul de repede în elita muzicală europeană şi internaţională, numele său figurând, ca interpret, în topul marilor artişti. Au depus mărturie în acest sens o Clara Haskil sau un Yehudi Menuhin. Dar nu acest uluitor talent constituie apogeul prezenţei sale artistice în lume, ci opera sa muzicală. Compoziţiile sale au impresionat publicul şi critica de specialitate prin subtila ştiinţă de a îmbina cuceririle modernismului muzical cu temele tradiţionale, profund româneşti, pe care George Enescu le-a redescoperit şi le-a recreat într-o manieră atât de personală. Toată experienţa avangardei muzicale europene a căpătat, prin George Enescu, o nouă încărcătură, un sens creativ şi valorificativ care o face să armonizeze cu Muzica eternă. Asemeni lui Constantin Brâncuşi, Enescu a închis un experiment şi a deschis o cale regală în artă, de această dată în arta sunetului.

Dixtuorul” şi „Oedip” sunt două pietre miliare ale drumului istoric în muzica secolului al XX-lea, dar în acelaşi timp sunt şi doi mesageri, doi heralzi ai sensibilităţii muzicale româneşti, care recuperează în acest fel inexplicabila întârziere din secolul al XIX-lea. Enescu a adus muzica românească la zi şi chiar a prefigurat viitorul, cu o forţă de expresie neiertătoare – ceea ce nu se ascultă nu vieţuieşte. Şi iată că Enescu se ascultă astăzi pe toate meridianele. Şi se face înţeles. De fapt, ne face înţeleşi. Dacă privindu-l pe Brâncuşi îi înţelegi pe români şi înţelegi umanitatea, ascultându-l pe Enescu îi asculţi pe români şi asculţi murmurul omenirii întregi. Mai mult nici nu ar fi putut să ne dăruiască acest artist. Sfârşindu-şi viaţa departe de ţară, a dorit să fie adus în pământul natal. Dorinţa i-a fost îndeplinită, chiar dacă erau vremuri de restrişte.

Recunoaşterea internaţională a lui George Enescu este astăzi un fapt firesc. Dar nu a fost ceva ce a venit de la sine. A fost nevoie de propagarea în spaţiu şi în timp a unei unde îndeajuns de sonore de apreciere a valorii sale. Asta s-a transformat într-un tsunami al succesului, datorat marilor săi prieteni muzicieni, compozitori şi interpreţi, care au recunoscut în muzica lui Enescu o valoare universală; valoare universală în veşmânt imagistic muzical românesc.

 

 

 

Eugen Uricaru