24
September , 2017
Sunday
Într-un ciclu firesc şi binemeritat, zilele acestea şi colegul şi prietenul meu din anii tineri ...
Cercetător la „Oxford” Andrei Ilie a terminat medicina în România. A fost declarat „Cel mai tânăr ...
Reprezentanţi ai românilor din diaspora, laureaţi ai revistei „Balcanii şi Europa”, îşi spun cuvântul APRECIERI DE-A LUNGUL ANILOR 1. ...
La 10 aprilie 1839, la Sigmaringen, se năștea Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig, al doilea ...
„Când am realizat acest proiect ne-am gandit la nevoia de informare a celor peste zece ...
Unul dintre drepturile fundamentale ale românilor din Serbia, obstrucţionat ani la rând, este cel la ...
Declarația de război adresată Imperiului Austro – Ungar în ziua de 27 August 1916, în ...
Latente sau acute, abordate cu forţa sau cu negocierea, revendicările teritoriale între state din toată ...
O privire lucidă asupra economiei. „Pentru ca toată lumea să vadă şi să cunoască ce ...
Ceea ce nu se cunoaşte despre renumitul sociolog român, acad. Dimitrie Gusti Academia Română – laborator ...
Milan Petrović, născut la Belgrad, este un ziarist cunoscut atât în România cât mai cu ...
Relaţiile româno – ungare au un trecut foarte îndelungat şi au cunoscut momente faste şi ...

Archive for September, 2011

Strategia Dunării

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Strategia Dunării

Perspective

Proiect gigant de cooperare teritorială europeană

Neîndoielnic, vara anului 2011 poate fi considerată punctul de pornire a marelui proiect intitulat „Strategia Dunării”. Odată cu adoptarea de către Consiliul European a Strategiei Uniunii Europene pentru regiunea Dunării, în luna iunie, a început etapa decisivă, de punere în practică a tuturor ideilor, proiectelor şi iniţiativelor care au angajat, politic şi tehnic, ţările dunărene. Urmare a unui amplu proces de consultări politice şi dezbateri publice, „Strategia Dunării” inaugurează un proces de încadrare în reperele viitorului a bazinului marelui fluviu, cu urmări directe asupra prosperităţii cetăţenilor europeni. În cadrul acestui mare proiect, ţării noastre îi revine coordonarea domeniilor prioritare „Transport – navigabilitate” (împreună cu Austria), „Cultură, Turism şi îmbunătăţirea relaţiilor dintre persoane” (împreună cu Bulgaria) şi „Protecţia faţă de riscurile de mediu” (împreună cu Ungaria).

 

Strategia Dunării”, iniţiativă româno-austriacă lansată în 2008, reprezintă un model inovativ de cooperare la nivel macro-regional şi implementează noul concept de coeziune teritorială inclus în Tratatul de la Lisabona. Este menită a fi o strategie durabilă, verde, bazată pe noi tehnologii, pe inovare şi care să ducă la creşterea calităţii vieţii cetăţenilor europeni.

Primii paşi concreţi în aplicarea Strategiei Dunării de către autorităţile române sunt lucrările de îmbunătăţire a condiţiilor de navigaţie şi de dezvoltare a porturilor cu potenţial turistic. Este o revitalizare care se poate dovedi crucială pentru multe din porturile româneşti, care din centre economice viguroase au ajuns simple puncte pe hartă. Sunt vizate modernizarea porturilor cu potenţial turistic (Giurgiu, Corabia, Olteniţa şi Calafat), dezvoltarea capacităţii feroviare în zona fluvio-maritimă a Portului Constanţa, modernizarea sistemului de semnalizări de navigaţie pe Canalul Dunăre – Marea Neagră şi pe Canalul Poarta Albă – Midia – Năvodari, dar şi construcţia Canalului Dunăre-Bucureşti. Importante proiecte pe care le derulăm sunt şi modernizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră, modernizarea Canalului Poarta Albă – Midia – Năvodari, îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie pe Dunăre pe sectorul Călăraşi-Brăila şi pe sectorul comun româno-bulgar al Dunării, introducerea Sistemelor Inteligente de Transport Naval RO-RIS, execuţia Podului rutier la km 0+540 al Canalului Dunăre – Marea Neagră şi lucrări aferente infrastructurii rutiere şi de acces în portul Constanţa sau de reabilitare şi modernizare a infrastructurii portuare în Portul Brăila. În prezent, se află în diverse stadii de execuţie proiecte precum podul rutier peste Canalul Dunăre – Marea Neagră (în valoare de 35 de milioane de euro), drenarea Canalului Dunăre – Marea Neagră (100 de milioane de euro) şi lucrările de îmbunătăţire a căilor navigabile de pe sectoarele comune cu Bulgaria (25 de milioane de euro).

Pe segmentul Mediu, Ministerul de resort a anunţat realizarea, până la sfârşitul anului 2013, a hărţilor de risc care să arate unde există pericol de inundaţii, ca şi un sistem de prognoză şi alarmare în zonele inundabile. Sunt, toate acestea, iniţiative prin care România îşi demonstrează determinarea de a implementa cu succes şi cu efecte benefice „Strategia Dunării”.

Cooperare în numele progresului

Strategia Dunării” devine o mare şansă de dezvoltare pentru toată Europa. Nu întâmplător Napoleon a numit Dunărea „regele fluviilor europene”, şi din cauza mărimii, dar şi pentru importanţa conexiunii vest-est. Chiar dacă ideea unui plan pentru toată Dunărea nu este nouă, eforturile de a crea o cooperare eficientă, afiliată unui ţel major, între atâtea state diverse, are o proiecţie concretă din vara acestui an. Prin intermediul Strategiei, 14 state trebuie să demonstreze capacitate de cooperare. Este vorba despre România, Germania, Austria, Ungaria, Republica Cehă, Republica Slovacă, Slovenia, Bulgaria (membre ale UE) şi Croaţia, Serbia, Bosnia, Muntenegru, Ucraina şi Republica Moldova din afara Uniunii. Strategia devine astfel, prin diversitatea teritoriilor pe care şi-a propus să le includă într-un proces comun, un exerciţiu de colaborare teritorială. Statele urmează să utilizeze resurse pe care le au în programe naţionale, în programe europene, dar mai ales în programe de cooperare transfrontalieră. „Dunărea Superioară, cu prosperitate, cu vinuri, dansuri, cu vals, cu Insbruck, cu Viena – e foarte diferită de Deltă, Teleorman sau Plevna”, argumentează Iuliu Bara, director general al Direcţiei Generale de Cooperare Teritorială Europeană din cadrul Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului ideea de a apropia nivelul diferitelor regiuni pe care le străbate marele fluviu. Spre exemplu, coordonând împreună axa prioritară 3 a Strategiei, cultură, turism şi relaţii intercomunitare”, România şi Bulgaria conduc în aceste domenii toate statele implicate în Strategie. În acest context, se va ieşi din cadrul cooperării bilaterale şi se va trece la cea multilaterală, cu toţi „actorii” implicaţi. România împreună cu Austria coordonează navigabilitatea pe Dunăre, iar aceasta include ce se va transporta pe fluviu, în ce capacităţi şi în ce volum. Împreună cu Ungaria coordonăm riscurile de mediu, aspect de maxim interes pentru comunităţile dunărene, pentru viaţa şi siguranţa cetăţenilor din aceste zone. Astfel, prin faptul că asociază pentru un scop comun state membre ale UE, state candidate şi state din vecinătatea Uniunii care-şi propun obiective de importanţă transnaţională (conectivitatea, managementul mediului şi apelor, managementul riscurilor, dezvoltarea socio-economică şi îmbunătăţirea sistemelor de guvernare), „Strategia Dunării” se constituie într-un proiect gigant. Succesul Strategiei va însemna, sub aceste auspicii, un moment de cotitură pentru viitoarea prosperitate a europenilor în general şi a locuitorilor din bazinul marelui fluviu în special.


 

Prioritatea mea: să deblochez procesul de absorbţie a fondurilor europene pentru infrastructura de transport

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Prioritatea mea: să deblochez procesul de absorbţie a fondurilor europene pentru infrastructura de transport

-ne declară d-na Anca Boagiu, ministru al Transporturilor şi Infrastructurii

-Suneţi un ministru exigent şi vă bateţi pentru fiecare bănuţ investit în autostrăzi… Ce aţi putut realiza?

-Prioritatea mea în acest mandat de ministru a fost de la bun început să deblochez procesul de absorbţie a fondurilor europene pentru infrastructura de transport pentru că este inadmisibil ca o ţară cu o infrastructură ca România să nu profite de resurse de 5,7 miliarde euro alocate prin Programul Operaţional Sectorial Transport în perioada 2007-2013. Aceste fonduri sunt cu atât mai importante cu cât bugetul naţional a fost drastic afectat de criza economică, iar investiţiile în infrastructură pot şi trebuie să contribuie la revigorarea economiei. În acest context, lucrurile la Ministerul Transporturilor şi în companiile din subordine nu au putut fi mişcate din loc decât prin exgienţă sporită şi prin impunerea ordinii în sistem. Această exigenţă am manifestat-o şi faţă de responsabilii cu implementarea proiectelor din companii, dar şi faţă de constructorii care nu înţelegeau că România nu este locul unde să facă profit fără a-şi respecta termenele de execuţie din contract, fără a realiza lucrări de calitate, dar cerând în schimb plăţi suplimentare. Pe acest fond am reuşit din septembrie 2010 să semnăm contracte din fonduri europene de peste 2 miliarde de euro, făcând economii de 600 milioane de euro, dar şi să renegociem contracte păguboase cu statul român, aşa cum era cel pentru Autostrada Transilvania. Tot în această perioadă am reziliat contracte care aduceau deservicii statului român, aşa cum era cel pentru autostrada Cernavodă-Medgidia, şi am aplicat penalităţi de peste 40 de milioane de euro constructorilor care şi-au încălcat angajamentele contractuale.

-Ce situaţii aţi găsit în momentul în care v-aţi ocupat postul de ministru al Transporturilor şi Infrastructurii şi ce măsuri aţi luat pentru a reglementa eventualele neîmpliniri?

Atunci când am ajuns în minister, în septembrie anul trecut, unul din primele lucruri a fost să cer o situaţie cu problemele care au cauzat întârzieri şi soluţiile necesare. Aşa am reuşit să venim cu o nouă lege privind exproprierile care reduce termenele, dar instituie şi un termen de referinţă la calcularea valorilor de expropriere, adică cel înscris în Codul Fiscal. Tot pentru exproprieri am semnat protocoale cu autorităţile locale, iar prefecţii sunt actori determinanţi în acest proces. În ceea ce priveşte legislaţia pe achiziţii publice şi aici am venit cu modificări astfel încât să nu mai avem cazuri care trenează ani de zile în instanţă, ci prima instanţă să fie Consiliul Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, care dacă nu găseşte neregularităţi poate da drumul la semnarea contractului. În plus pentru condiţiile de contractare avem regulile FIDIC, care conferă protecţie şi beneficiarului, nu doar constructorului, ca până acum. În cadrul acestui tip de contract beneficiarul poate interveni pentru stabilirea unor clauze care să îl protejeze în cazul în care antreprenorul nu îşi respectă obligaţiile contractuale în privinţa termenelor de execuţie: cheltuieli neprevăzute (contingency) de 10%, prin care o lucrare nu poate costa cu mai mult de 10% faţă de valoarea cu care s-a licitat, introducerea graficelor de eşalonare a lucrărilor, constructorul este obligat să îşi refacă programul de execuţie a lucrărilor în funcţie de fronturile de lucru disponibile, plăţile vor fi făcute pe măsură ce se finalizează o lucrare, garanţia de bună execuţie este de 15% (10% garanţia iniţială şi încă 5% reţineri din contract). Cât de curând vom rezolva şi problema terenurilor pe care trec trasee de autostrăzi şi unde nu este făcută descărcarea arheologică pentru că nu este normal ca astfel de contracte să mai fie câştigate la preţuri exorbitante de orice firmă de apartament care mai apoi subcontractează la Muzeul de Istorie. Vom preveni situaţii ca cele de pe tronsonul Cernavodă-Medgidia unde am fost nevoiţi să modificăm traseul pentru a debloca construcţia autostrăzii în urma descoperirii ulterioare întocmirii proiectului tehnic a unor situri arheologice. Am găsit în minister o rată de absorbţie de 1,76% pentru fondurile post-aderare şi riscul unor corecţii financiare pentru programele ISPA de pre-aderare de 300 milioane de euro, dar care puteau ajunge până la 1 miliard de euro, pentru că orice obiectiv neîndeplinit duce la anularea întregii măsuri. Pentru fondurile post-aderare explicaţia e una destul de simplă de ce avem această rată ruşinoasă de absorbţie: nu am avut proiectele pregătite deja în 2007. Dacă pentru Programul Operaţional Regional în 2006 deja aveam proiectele pregătite, când eram la Ministerul Integrării, şi programul a fost aprobat la jumătatea lui 2007, la POST procedurile de aprobare şi acreditare s-au finalizat în 2008, iar proiectele au început să fie depuse spre aprobare la Comisie în 2009, majoritatea însă în 2010. Deci o întârziere de 3 ani practic. Ce am făcut în ultimele luni este să arătăm că în sfârşit putem avea la MTI un program clar multi-anual de investiţii în infrastructură, unde prioritatea zero este absorbţia fondurilor europene şi nu risipirea banilor de la bugetul naţional pentru lucrări care nu aduc valoare adăugată în economie. Rata din bugetul MTI alocat investiţiilor este în 2011 de 72% şi va creşte în anii următori.

-La ce lucrează în prezent constructorii?

Am semnat în mai şi iunie 2011 8 contracte din fonduri europene pentru coridorul IV, cel care ne leagă de Uniunea Europeană. Au o valoare de 1,12 miliarde de euro pentru 158,17 km, care urmează să intre în execuţie până la sfârşitul acestui an şi să fie finalizaţi în 2013. După semnarea şi a ultimului contract (Timişoara – Lugoj lot 2 – 25,6 km) vor intra în licitaţie alţi 72,1 km, pe tronsonul Dumbrava-Deva, cu o valoare estimată de 945 milioane euro. Am scos la licitaţie şi tronsonul Cernavodă – Medgidia, cel unde am reziliat contractul cu francezii de la Colas. Ei aveau o soluţie tehnică nouă, cu 5 milioane de euro mai ieftină, dar veneau să ne ceară 16 milioane de euro în plus. În septembrie sper să avem contractul semnat, vor avea 3 luni pentru proiectare şi 12 luni pentru execuţie, iar vara viitoare vom avea cel puţin o variantă provizorie, cu o bandă pe sens, funcţională. În ceea ce priveşte cealaltă secţiune, Medgidia – Constanţa, la sfârşitul lunii iulie am deschis traficului, pe câte o bandă pe sens, între Basarabi şi Constanţa şi pe ocolitoarea Constanţa spre Agigea, astfel încât traficul spre staţiuni să evite oraşul. Despre finalizare vorbim pentru 2012 din păcate. În 9 luni nu am putut suplini întârzierile din ultimii 2 ani (ordine de începere a lucrărilor din martie 2009). Mai avem în execuţie şi autostrada Arad-Timişoara şi varianta de ocolire Arad. Aici pentru autostradă vom avea deschiderea traficului la sfârşitul acestui an, iar pentru ocolitoare 10 km anul acesta şi restul până la mijlocul anului viitor. În ceea ce priveşte secţiunea Moara Vlăsiei-Ploieşti, CNADNR a trimis notificarea de reziliere în 29 aprilie şi ei aveau 30 de zile la dispoziţie să ne demonstreze că nu este nevoie să reziliem pentru că se pot mobiliza. Ceea ce într-adevăr au făcut şi, mai mult, au semnat un act prin care se angajează să termine la termen, adică la sfârşitul acestui an, şi fără a cere acea suplimentare a contractului de 47%. Îi monitorizăm atent în continuare pentru ca lucrările să fie finalizate aşa cum s-au angajat. Nu îmi place să fac afirmaţii superficiale cu câţi kilometri inaugurăm anul acesta pentru că un proiect de autostradă nu se poate termina în câteva luni sau 1 an.

Pentru modernizările de drumuri naţionale am declanşat un program amplu, cu finanţare BEI care vizează reabilitarea a peste 1000 km în valoare de aproximativ 900 milioane de euro. Anul acest vom avea finalizaţi aproximativ 500 km de drumuri naţionale reabilitate de pe DN 66 Petroşani-Baru-Haţeg-Simeria, DN 19 Oradea – Satu Mare, DN 12 Chichis – Topliţa, DN 15 Reghin – Topliţa, DN 79 Arad-Oradea, DN 2 D Focşani – Ojdula, DN 6 Drobeta Turnu Severin.

În ceea ce priveşte lucrările la calea ferată, prioritatea este modernizarea Coridorului pan-european nr. IV care face legătura Europei Centrale cu ţara noastră până la Constanţa, cel mai mare port la Marea Neagră. Finalizarea lucrărilor de modernizare a liniei de cale ferată Bucureşti – Constanţa este foarte apropiată după ani buni de greutăţi privind transportul feroviar de marfă şi călători pe această relaţie foarte importantă din România, generate în principal de mărirea timpilor de parcurs datorită lucrărilor de modernizare. Aceasta va permite circulaţia trenurilor pe această relaţie cu viteze de până la 160 km/h pentru traficul de călători şi de până la 120 km/h pentru traficul de marfă în concordanţă cu standardele europene AGC şi AGTC. Lucrările sunt avansate şi pe secţiunea Câmpina – Predeal şi urmează să se finalizeze până la sfârşitul acestui an, reuşind astfel să salvăm astfel finanţarea ISPA pe care în septembrie 2010 am găsit-o aproape pierdută. Pentru secţiunea Frontieră – Radna, cererea de finanţare prin Programul POS-T, fonduri de coeziune a fost depusă la Comisia Europeană, iar licitaţia a fost lansată. Până la sfârşitul anului vor fi semnate contractele şi pentru secţiunile Simeria – Coşlariu şi Coşlariu – Sighişoara, urmând a începe lucrările anul acesta. Simeria-Coşlariu este estimat la 613 milioane euro, iar Coşlariu-Sighişoara la 868 milioane euro.

În ceea ce priveşte reţeaua de metrou din Bucureşti, pentru Magistrala 5 , Drumul Taberei – Pantelimon, secţiunea Drumul Taberei – Eroilor, a început execuţia de sondaje geotehnice pe toată lungimea traseului ca parte a execuţiei proiectului. Se lucrează la proiectele de detaliu privind devierea circulaţiei în zonele de lucru şi a puţurilor de lansare a scuturilor. Proiectul are o valoare totală de 1,7 miliarde euro, din care 50% BEI. În octombrie vom scoate la licitaţie şi tronsonul până la Pantelimon.

 

 

-Ce programe în derulare aveţi pentru următorii ani?

-Toate proiectele mai sus menţionate trebuie continuate indiferent de cine va ocupa scaunul de ministru la Transporturi. Odată cu finalizarea lor se pot demara şi alte proiecte de amploare, finanţate din fonduri europene sau prin parteneriate public-privat, şi mă refer la autostrăzile Sibiu-Piteşti, Comarnic-Braşov, ocolitoarea în regim de autostradă a Bucureştiului, finalizarea tronsonului Suplacu de Barcău-Borş de pe Autostrada Transilvania, începerea lucrărilor la Canalul Dunăre-Bucureşti, la linia de metrou care va lega aeroportul Otopeni de Gara de Nord, la magistrala 7 de metrou Bragadiru-Voluntari, continuarea lucrărilor de modernizare la aeroporturile Henri Coandă şi Aurel Vlaicu, pentru a da doar câteva exemple. Din păcate, s-a făcut foarte puţin pentru infrastructură în ultimii 20 de ani şi decalajele pe care trebuie să le recuperăm pentru a fi mai competitivi în Uniunea Europeană sunt uriaşe. De aceea focusarea pe absorbţia fondurilor europene alocate pentru infrastructura de transport este esenţială până la finalizarea exerciţiului financiar 2007-2013, dar şi pentru programarea 2014-2020. Pregătim deja proiectele pe care le vom include în noul Program Operaţional astfel încât în 2014 să putem deja contracta fără a mai pierde ani buni ca în actualul exerciţiu financiar.

(sublinierile aparţin redacţiei)

 

 

Chestiunea identitară în Basarabia sau de ce moldovenii sunt români

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Chestiunea identitară în Basarabia sau de ce moldovenii sunt români

Foarte curând, în 2012, se vor împlini 200 de ani de la alipirea de către Rusia ţaristă, în 1812, a teritoriului dintre Prut şi Nistru, parte integrantă a Moldovei istorice, numită un an mai târziu, în 1813, Basarabia, prin extensia denumirii unei regiuni restrânse purtând însemnele unei vechi familii de domnitori români.

Nicolae Titulescu a considerat întotdeauna că raptul Basarabiei a fost rezultatul unei complicităţi ruso-turce la violarea unui contract de drept internaţional, care nu poate fi recunoscută ca sursă de drept. Anexarea Basarabiei deschidea, în fapt, o dispută multiseculară între români şi ruşi, ale cărei ecouri nu s-au stins nici astăzi. O situaţie specială a avut sudul Basarabiei (judeţele Cahul, Izmail şi Bolgrad), care, între 1856-1878, a fost restituită Principatului Moldova şi, respectiv, Principatelor Unite (România, din 1862). De 20 de ani, Basarabia, lipsită de părţile de nord şi de sud (trecute abuziv în componenţa Ucrainei), dar cu o compensaţie în stânga Nistrului (regiunea transnistreană), sub denumirea oficială Republica Moldova, este un stat independent.

O evoluţie sinuoasă. În primii ani de după anexare, autorităţile ţariste au tratat cu moderaţie populaţia din Basarabia, respectând în linii generale limba, tradiţiile, datinile şi obiceiurile statornicite din vechime pe aceste locuri. Treptat, însă, presiunile pentru asimilarea moldovenilor au cunoscut o accentuare aproape continuă, Basarabia fiind transformată în gubernie.

În pofida dificultăţilor, moldovenii şi-au păstrat conştiinţa identităţii lor româneşti, procesul de redeşteptare naţională înregistrând o amplitudine deosebită în contextul destrămării Rusiei ţariste şi al preluării puterii de către bolşevici. Acest fapt a făcut posibilă proclamarea Republicii Democratice Moldoveneşti (1917), iar un an mai târziu votul istoric al Sfatului Ţării pentru unirea cu România.

După reocuparea Basarabiei de către sovietici, mai întâi în 1940-1941, dar mai ales după 1944, presiunile vizând comunizarea, deznaţionalizarea şi ştergerea conştiinţei identităţii etnice şi culturale a românilor basarabeni au cunoscut o amploare nemaiîntâlnită. Au fost reluate şi reactivate cu vigoare deosebită tezele din perioada Rusiei ţariste, precum şi metodele nefericite, cu consecinţe tragice, experimentate în perioada stalinistă în fosta Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), din stânga Nistrului (1924-1940), când au fost inventate o nouă limbă (moldovenească) şi un nou popor (moldovenesc), diferite de limba română şi poporul român.

Chestiunea basarabeană” – în centrul divergenţelor ideologice sovieto-române. Declasificarea unor documente de arhivă bine ascunse până acum ochiului public ne dezvăluie faptul că, lună de lună, pe zeci de pagini, liderii comunişti de la Chişinău, de multe ori străini complet de aceste locuri, informau conducerea de la Moscova despre „denaturarea grosolană în RS România a evenimentelor istorice legate de problemele formării şi dezvoltării poporului moldovenesc, de statalitatea sa, de relaţiile ruso-române şi sovieto-române” (Document strict secret din 26 mai 1976). Se insinua publicarea de lucrări „care conţin o falsificare premeditată…, se demonstrează unitatea deplină a popoarelor moldovenesc şi român” (Document din 14 martie 1978). Nici turiştii români care vizitau RSS Moldovenească nu scăpau tirului critic al ideologiei sovietice: acestora li se reproşa că „încearcă adeseori să demonstreze identitatea popoarelor moldovenesc şi român, a limbilor şi culturilor lor, caracterul ilegal al alipirii în 1812 a Basarabiei la Rusia…, subliniază sâcâitor apropierea lingvistică dintre popoarele moldovenesc şi român, comunitatea lor, chipurile, de neam, etnică şi statală” (Document strict secret din 26 decembrie 1978). Ambasadorul sovietic la Bucureşti, V.I. Drozdenko, informa şi el centrul despre materiale tipărite în România „în care sunt expuse voalat pretenţiile teritoriale faţă de Uniunea Sovietică şi se întreprind tentative de a pune la îndoială legitimitatea apartenenţei de stat a unei părţi a teritoriului RSSM şi Ucrainei la URSS… Chestiunile respective au o importanţă mai degrabă politică decât istorică” (Document strict secret din 12 martie 1980).

Nici în epoca Gorbaciov lucrurile nu au cunoscut o evoluţie sensibil diferită în chestiunea basarabeană, în pofida măsurilor de liberalizare şi transparenţă iniţiate de acesta. Trebuie arătat clar – se sublinia într-un document emis de Biroul CC al Partidului Comunist al Moldovei, la 19 august 1986, că „destinul istoric al poporului moldovenesc este indisolubil legat cu dezvoltarea şi consolidarea statului sovietic”, iar pentru contracararea calomniilor antisovietice se cerea „a folosi pe larg pregătirea pentru sărbătorirea (în 1987, n.n.) a 70 de ani ai Marelui Octombrie, a 150 de ani ai alipirii Basarabiei la Rusia, a 120 de ani ai naşterii lui V.I. Lenin”.

Este interesant de remarcat şi faptul că liderii sovietici invocau frecvent teoria marxist-leninistă în sprijinul poziţiei lor, deşi era binecunoscută celebra formulare a lui Marx („Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea…”, cu referire la Basarabia), iar Engels afirma despre acelaşi rapt că „aici avem de-a face cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, cu un jaf”. La rândul său, Lenin nu făcea distincţie între moldoveni şi români, iar într-o lucrare devenită clasică, publicată în 1914 şi republicată la Moscova în 1945, el susţinea dreptul la autodeterminare al popoarelor asuprite din Imperiul Rus, constatând şi faptul că multe dintre acestea (inclusiv basarabenii), care trăiesc în regiunile periferice „îşi au dincolo de graniţă cooriginari, care se bucură de o mai mare independenţă naţională (este destul să amintim fie şi graniţa de Vest şi cea de Est a statului, Finlandezii, Suedezii, Polonezii, Ucrainenii, Românii)” (V.I. Lenin, „Despre dreptul naţiunilor la autodeterminare”, Editura în limbi străine, Moscova, 1945, p. 18).

Disputele privind aspectele identitare – „o problemă serioasă a Moldovei”. Fără îndoială, după destrămarea URSS şi proclamarea independenţei Republicii Moldova, procesul de renaştere naţională a cunoscut progrese notabile. Cu toate acestea, chestiunea identitară a moldovenilor basarabeni nu a fost pe deplin tranşată, iar confuziile continuă să fie întreţinute sistematic în rândul unei importante părţi a populaţiei, cu impulsuri mai mult sau mai puţin vizibile din afară.

Resuscitarea confuziei identitare în privinţa limbii şi originii moldovenilor a stârnit nedumeriri şi din partea diplomaţilor occidentali de la Chişinău. Într-un mesaj de rămas bun, fostul ambasador american în Republica Moldova, doamna Pamela Hyde Smith (evocată şi într-un număr anterior al revistei „Balcanii şi Europa”) le spunea studenţilor de la Universitatea de Stat a Moldovei: „Nu înţeleg de ce unii numesc limba vorbită de majoritate limbă moldovenească, în timp ce toată lumea ştie că este limba română… Nici măcar nu văd ca oamenii să fie de acord asupra semnificaţiei de moldovean, care pentru unii înseamnă etnic român, iar pentru alţii semnifică o încercare în stil sovietic de a construi aici o etnie distinctă… Eu consider că lipsa sentimentului de identitate ca cetăţean al ţării este o problemă serioasă a Moldovei”.

Dificultăţile renaşterii naţionale şi ale redobândirii conştiinţei de sine, după o îndelungată perioadă de totalitarism ucigător, sunt încă multiple şi complicate. Pe de o parte, aşa cum afirma poetul Grigore Vieru, „ceea ce ni s-a luat nouă, românilor din Basarabia, adică sufletul, graiul, obiceiurile şi istoria, nu pot să crească la loc peste noapte”. Pe de altă parte, pentru anumite cercuri politice, din Republica Moldova şi din afara ei, a intrat în practica obişnuită să militeze pentru reactivarea unor vechi stereotipuri privind aşa-zisul pericol românesc şi pentru repudierea limbii române văzută ca o ameninţare la adresa statalităţii moldoveneşti. În 2003, la Chişinău a apărut un „Dicţionar Moldovenesc-Românesc” (autor Vasile Stati); în noiembrie-decembrie 2006, săptămânalul „Comunistul” de la Chişinău publica un amplu serial intitulat „Cum minoritatea etnică română românizează majoritatea etnică moldovenească”; în numărul din 11 mai 2011, cotidianul „Moldova Suverană”, aservit Partidului Comuniştilor, publica un interviu în care Ivan Bodiul, fostul lider comunist al Moldovei Sovietice timp de 22 de ani, stabilit acum la Moscova, continua să susţină că „cel mai important rol în procesul lichidării statalităţii moldoveneşti îi revine României”. El le reproşa urmaşilor săi comunişti o slăbire a activităţii pe „frontal ideologic”, ce poate duce la „distrugerea suveranităţii statului” şi la „subminarea influenţei Rusiei în Moldova”. Bodiul mai afirma că Republicii Moldova îi trebuie o „uniune europeană cu Rusia şi alte ţări din spaţiul post-sovietic”.

Şi presa democratică basarabeană remarcă „o resurecţie periculoasă a spiritului revanşard rusesc”. Aflăm astfel că Sanctitatea Sa Kiril, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, şi-a anunţat o vizită canonică în Republica Moldova, în prima parte a lunii octombrie a.c. Cunoscutul editorialist basarabean Constantin Tănase semnala cu îngrijorare în ziarul „Timpul”, din 13 mai 2011, că „Rusia se comportă în Moldova ca în timpul Operaţiunii Iaşi-Chişinău. Astfel, la Chişinău, ruşii nu serbează Ziua Biruinţei asupra fascismului, ci îşi marchează dominaţia asupra acestui teritoriu, care este pentru ei nu numai o zonă de cultură şi spiritualitate pravoslavnică, ci şi una de politică rusească”.

Dar nu toată lumea din Republica Moldova priveşte spre trecut. A fost reconfortant să-l aud în această vară pe un mai vechi prieten, Theodor Magder, evreu român din Basarabia, care se pregăteşte să împlinească în octombrie 90 de ani, spunându-mi cu seninătatea specifică vârstei: „Sunt bucuros că m-am născut român şi, iată, pot muri tot român. Nimeni nu ştie prin câte am trecut. Limba mea este româna. Eu vorbesc, gândesc şi simt româneşte. Trebuie să-ţi iubeşti limba, să simţi că-i a ta, şi numai a ta. O limbă are la baza ei mari jertfe umane, morale şi materiale. Merită s-o cunoşti şi s-o iubeşti”. Un alt prieten, expert la Parlamentul Republicii Moldova, îmi spunea, la rândul său: „Dacă îţi cunoşti limba, îţi cunoşti şi ţara căreia îi aparţii!”.

 

Ioan C. POPA

 

„Ziua patrioţilor” în SUA

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on „Ziua patrioţilor” în SUA
La 11 septembrie 2001, peste 3.000 de americani îşi pierdeau viaţa în urma atacurilor teroriste din SUA. Aceste acte criminale, de o amploare fără precedent, de la New York şi Washington, au distrus turnurile gemene din complexul comercial World Trade Center din New York şi o parte din clădirea Pentagonului, au cutremurat întreaga lume şi au reprezentat un punct extrem al terorismului internaţional. Lumea a fost chemată la vigilenţă şi acţiune.
Se împlinesc 10 ani de atunci… Din acel moment, SUA luptă pe toate fronturile împotriva terorismului internaţional, alături de aliaţii săi, printre care se află şi România, care, la rândul ei, a plătit tribut de sânge în războiul antiterorist.
Peste ocean, ziua de 11 septembrie a fost declarată „Ziua patrioţilor” şi este comemorată în întreaga lume.

Un cec de 100.000 de euro acordat lotului feminin de handbal al României

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Un cec de 100.000 de euro acordat lotului feminin de handbal al României

De numeroşi ani, NIRO Investment Group susţine performanţele handbalului românesc. Începând din anul 1999 a fost partener al Federaţiei Române de Handbal, iar din anul 2010 a devenit partener oficial al Federaţiei, prin semnarea unui contract agreat de ambele părţi.

Cronica acestui parteneriat consemnează susţinerea financiară a celor două echipe naţionale de handbal, băieţi şi fete, seniori, în pregătirea şi participarea la Turneul final al Campionatului European feminin din Danemarca şi Norvegia şi la Turneul final al Campionatului Mondial masculin din Suedia.

În această vară, NIRO Investment Group a oferit handbalistelor din „Naţională” un cec în valoare de 100.000 de euro, onorându-şi deviza de a premia performanţa. Evenimentul, desfăşurat la Hotelul InterContinental, a coincis cu împlinirea a 75 de ani de la înfiinţarea Federaţiei. Sponsorizarea evenimentului şi întreaga festivitate de premiere au avut loc din iniţiativa d-lui Nicolae Dumitru, preşedintele grupului de firme NIRO.

La festivitate au participat numeroase personalităţi din lumea sportului, printre care Octavian Bellu şi Mariana Bitang, coordonatorii lotului naţional de gimnastică, Otilia Bădescu, consilier al preşedintelui Autorităţii Naţionale pentru Sport şi Tineret, Ion Ţiriac, preşedintele fondator al COSR, precum şi preşedinţii Federaţiilor române de atletism, canotaj, kaiac-canoe, lupte, tenis de masă, volei, polo, nataţie, baschet, ciclism.

În cadrul ceremoniei au fost prezentate două pelicule realizate de NIRO Investment Group, despre performanţele sportului românesc de-a lungul timpului, precum şi traseul echipei naţionale de handbal feminin la Campionatul European din 2010. Evenimentul a fost coordonat de dl. Ion Badea, director de relaţii al NIRO Investment Group, în acelaşi timp şi preşedinte al Federaţiei Române de Ciclism.

 

 

 

 

 

Balans european

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Balans european

Voi începe editorialul cu o veche istorioară, urât mirositoare. Prin `45, la Bucureşti era animat un curent bicisnic, fără aderenţă la cei mulţi, care încerca să impună o aberaţie: Basarabia să rămână pentru veşnicie într-un soi de federaţie, ca parte a Uniunii Sovietice, deoarece acolo ar fi domnit o ordine socială superioară, socialismul, spre care s-ar fi îndreptat, de-a valma, întreaga omenire, inclusiv România. Mai mult chiar: unii fruntaşi comunişti ai acelor vremuri nu s-ar fi dat în lături să propună ca şi România s-o ia pe acelaşi drum, să se alipească marii Uniuni Sovietice, unde ar fi fost apărată şi ocrotită de marele stat socialist.

Ideea, respinsă in corpore, a dus, încetul cu încetul, la împotrivire şi afirmarea unui “comunism naţional“ socotit a fi molipsitor pentru celelalte ţări din “lagăr“, idee care, prin imitaţie, a dat multe bătăi de cap conducerii sovietice. Chiar şi prezenţa ţării noastre în CAER s-a făcut discret, cu opinteli şi rezistenţe, ca să nu mai vorbim şi de respingerea “ab initio“ a planului Valev, care, după înglobare, ne reducea la un fel de cămară a lagărului socialist.

Anii au trecut, cu vijelii şi răsturnări spectaculoase, am căpătat legitimare capitalistă, am intrat în UE, plini de speranţe. Susţineam întru totul unificarea europeană, crezând că vom devein cetăţeni respectabili ai continentului, cu drepturi şi obligaţii ponderate între toţi, care să ne aducă, odată cu pacea, securitatea economică şi prosperitatea.  Şi acum, după un prim deceniu din noul mileniu, criza a dezlănţuit un regres general european, economic şi politic, slăbirea eficienţei şi a forţei de atracţie a Uniunii Europene. Ce ne arată tabloul actual? Disparităţile nu au dispărut, ci, dimpotrivă, s-au acutizat. Putem spune că ne-am apropiat de nivelul de trai al cetăţenilor germani, francezi sau italieni? Asistăm la mari frământări sociale, anti-europenismul se dezvoltă nestânjenit în Spania, Italia, Portugalia şi Irlanda.

Acum, la orizont se prefigurează ideea federalizării, care ar menţine Europa, însă, într-o altă structură, mai forte. Acest lucru l-a exprimat sondajul realizat de Institutul “Viavoice“ pentru liberalizare, care arăta că majoritatea cetăţenilor a patru ţări membre vor ca Europa să evolueze spre o uniune federală.  Francezii, italienii, spaniolii şi germanii ar dori ca UE să aibă preşedinte, ministru de Externe, ministru al Economiei şi Finanţelor, unşi cu puteri decizionale depline şi, de ce nu, chiar discreţionare. Astfel, 73% dintre italieni, 64% dintre francezi, 63% dintre spanioli şi 51% dintre germani se pronunţă pentru un “preşedinte al Europei”, iar entitatea europeană să funcţioneze unitar economic, politic, social.  Numai că, chiar şi în acest sondaj, dracul şi-a vârât coada. Spre deosebire de germani, care doresc şi înfiinţarea unei armate europene, francezii şi italienii se opun ideii. Opoziţie ar întâmpina şi ideea existenţei unui sistem de impozitare unic, la nivel european. Chiar din acest sondaj se deduce că subiectul este extrem de delicat şi dificil, deoarece ar trebui asigurat un leadership puternic la nivel european, care să convingă pe cele 27 de state, eventual 28, cu Croaţia, că Europa poate deveni o mare putere economică şi o putere militară doar transformându-se într-o federaţie. De altfel, lucrurile pe acest făgaş au şi pornit. Întâlnirea de la Paris, dintre preşedintele francez Nicolas Sarkozy şi cancelarul german Angela Merkel a prestabilit, sub forma unui nucleu ideatic, dar şi practic, noua ordine europeană: taxă corporativă comună, coordonarea bugetelor naţionale, adică “o guvernare economică europeană în adevăratul sens al cuvântului“, după cum a declarat preşedintele Sarkozy. Dar a şi apărut opoziţia. Oare ar fi bine să fie creată o falsă omogenitate punând în aceeaşi oală ţări cu nivele de dezvoltare diferite, cu tradiţii culturale distincte, greu de aliniat cât ai bate din palme?

Pe de altă parte, în coasta proiectului federativ bate “vântul britanic“, care nu doreşte sub nici o formă să-şi subţieze suveranitatea naţională în favoarea unei suveranităţi a întregii Europe. În Manifestul Partidului Conservator, publicat cu prilejul ultimelor alegeri, se doreşte o “asociaţie a statelor membre“, un fel de club interguvernamental fără acorduri juridice ori reguli.

Şi totuşi, balansul european pare a se îndrepta spre federalizarea Europei, care ar putea deveni o structură economico-socială puternică, uniformă în acte, decizii şi acţiuni, pe plan intern şi extern şi care ar putea face faţă cu succes concurenţei tot mai aprige făcute chiar de prietenii americani, cei chinezi şi de ceilalţi competitori ce se anunţă dintre ţările emergente.

Şi într-un caz şi în altul, în care UE rămâne fie o “asociaţie de state“, fie o federaţie, armonizarea poziţiilor – viciată de apariţia unor formaţiuni naţionaliste şi ultra-naţionaliste în mai multe ţări europene – s-ar putea realiza doar prin strădanii îndelungi, prin tratative kilometrice, prin cedări (să sperăm că nu doar dinspre cei din “valul doi“), şi câştiguri (de asemeni, nu doar pentru principalele ţări cu potenţial economic şi influenţă politică determinantă) care să asigure climatul de libertate, dezvoltare şi securitate.  Dacă ne amintim bine, părinţii fondatori ai Uniunii Europene (născută CEE) considerau că pe parcursul deceniilor, deciziile europene impuse la nivel înalt vor genera, în cele din urmă, un sentiment al identităţii economico-politice europene, ceea ce ne duce cu gândul, în primul rând, la federalizarea europeană.

Vom trăi şi vom vedea…

Carol Roman

Din nou despre relaţiile dintre Franţa şi România

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Din nou despre relaţiile dintre Franţa şi România

Dacă citim informaţiile de pe pagina de Internet a oricăreia dintre ambasadele celor două state, fie Franţa, fie România, suntem inevitabil cuprinşi de o jubilaţie a continuităţii. Începem prin a constata că relaţiile dintre români şi francezi urcă în timp: în 1396, Jean Nevers, fiul ducelui de Bourgogne, a luptat la Nicopole împotriva turcilor, alături de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân. În secolele următoare, comercianţi şi oameni de cultură francezi călătoresc în Principatele Române. Pe viitorul domn al Ţării Româneşti, Petru Cercel, îl regăsim, la 1579, în Franţa, unde adastă o vreme la curtea lui Henric III de Valois. În 1762, diplomatul Claude-Charles de Peysonnel propunea crearea unei reprezentanţe franceze în Principatele Române, proiect realizat abia după Revoluţia Franceză. La 1798, un consulat general se deschidea la Bucureşti şi un viceconsulat la Iaşi.

Secolul al XIX-lea este însă, fără doar şi poate, secolul francez al românilor. Un mare număr dintre tinerii boiernaşi din ambele principate îşi fac studiile la Paris, fiind expuşi marilor avânturi şi idei de reînnoire politică şi socială pe care Revoluţia franceză, apoi era napoleoniană, şi, în fine, „primăvara popoarelor” de la 1848 le vor revărsa asupra întregii Europe. În 1846, în Cartierul Latin, se constituia „Societatea studenţilor români din Paris”, sub preşedinţia tânărului matematician şi literat Ion Ghica, şi din care făceau parte C. A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu. Poetul Alphonse de Lamartine, devenit curând ministrul Afacerilor Externe al guvernului revoluţionar, e preşedinte de onoare al Societăţii.

Revoluţia care a urmat a avut încă mai puţin succes în Ţările Române decât în vestul Europei, dar a creat atât o solidaritate trans-europeană, cât şi o viziune strategică pe care elitele politice româneşti aveau să o pună în operă sistematic până în anii care au urmat primului război mondial, şi în care relaţiile privilegiate cu Franţa aveau să joace un rol de prim rang. Datorită propriilor sale interese care o opuneau Marii Britanii, principala protectoare a Imperiului Otoman la acea vreme, Franţa susţine constant realizarea primei etape strategice din proiectul românesc de integrare europeană – unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859 şi deschide calea spre noi relaţii între România şi Franţa. Raporturile diplomatice între România suverană şi Republica franceză fuseseră stabilite, la nivel de legaţie, la 20 februarie 1880. Pentru a semnala importanţa deosebită pe care o acorda acestor relaţii, România îşi desemnează cel dintâi ministru plenipotenţiar al României la Paris în persoana lui Mihail Kogălniceanu, fost ministru al Afacerilor Externe şi prim-ministru.

Cu toate acestea, la finele secolului al XIX-lea, România îşi asumă o dublă identitate europeană, apartenenţa ei făţişă la Antanta, pactul care reunea Franţa, Marea Britanie şi Rusia, fiind dublată de aderarea secretă, în 1883, la Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. S-a exprimat astfel tradiţia culiselor diplomatice ale Marilor Puteri, exploatate cu talent de un stat mic şi supus de-a lungul istoriei sale unor vicisitudini, de care era încă prea conştient probabil. În esenţă însă, politica expansionistă a Rusiei rămâne factorul decisiv care a determinat România să semneze Tratatul secret, reînnoit periodic până în 1914.

În prima fază a războiului din 1914-1918, alianţa secretă a României cu Puterile centrale nu a avut efecte. Neutră în primii ani de război, România decide, în 1916, să se alăture Antantei, ceea ce însemna de fapt renunţarea la Basarabia, în speranţa unei posibile uniri cu Transilvania, eventual şi cu Bucovina aflată sub dominaţie austriacă. Un miracol cu dublu tăiş – Revoluţia rusă, care a modificat radical sistemul de alianţe din 1914 – a permis statului român ca, în 1918, să-şi întregească teritoriul naţional şi spre est, şi spre vest.

Raporturile între România si Franţa, consolidate în timpul războiului, au cunoscut un avânt deosebit după primul război mondial. Nicolae Titulescu a fost unul dintre artizanii acestor relaţii privilegiate, dar şi după ce Titulescu a fost scos din joc, această direcţie a cotinuat, astfel că, la 29 noiembrie 1938, relaţiile diplomatice dintre cele două ţări au fost ridicate la rang de ambasadă. Cum se ştie însă, în preajma izbucnirii războiului, România s-a văzut atrasă în orbita Germaniei, dar, după ocuparea Franţei, raporturile cu guvernul de la Vichy au fost reluate cu un fel de energie compensatoare. Întoarcerea armelor de la 23 august 1944 a coincis cu eliberarea Parisului, astfel că, în septembrie 1944, guvernul român recunoştea guvernul provizoriu al generalului de Gaulle. Cu un hiatus inevitabil, imediat după schimbarea brutală de regim politic din iarna lui 1947, schimbul de ambadsadori a continuat, astfel că, în 2010, s-a celebrat împlinirea a 130 de ani de relaţii diplomatice româno-franceze. Între timp, vizite istorice ale preşedinţilor francezi în România – De Gaulle în 1968, urmat de Giscard d’Estaing, în 1979 – când, spre disperarea unui Ceauşescu înfofolit, preşedintele francez circula în veston şi cu capul gol prin zăpadă. În 1982, când se anunţase vizita lui Mitterrand, disperarea a fost şi mai acută, căci o operaţie eşuată a Securităţii împotriva lui Paul Goma îl face pe preşedintele francez să refuze în ultimul moment să vină la Bucureşti. Abia după Revoluţie, în 1992, acesta va face prima vizită de stat a unui preşedinte occidental în România, tot aşa cum vizita lui Jacques Chirac din 1997 avea să fie prima vizită oficială după câştigarea alegerilor de către CDR şi Emil Constantinescu. În fine, Nicolas Sarkozy sosea în vizită la Bucureşti în februarie 2008.

Franţa e al treilea partener comercial şi unul din primii investitori ai României (aproape 5 miliarde de euro de capital investit). Franţa este cel de-al 5-lea furnizor al României, după Germania, Italia, Ungaria şi Rusia. Exporturile franceze atingeau 2,2 miliarde de euro în 2007. Marile grupuri franceze – „GDF”, „Michelin”, „St. Gobain”, „Danone” ş.a. – îşi consolidează prezenţa în ţară. Importurile franceze provenind din România au depăşit cifra de 1,8 miliarde de euro. Franţa se află pe locul întâi în rândul investitorilor străini. Investitorii francezi au venit în România încă de la începutul anilor `90, când riscul de ţară era ridicat. România este, după Polonia, a doua piaţă din rândul ţărilor din Europa centrală şi de est. Poziţia sa geografică atrage, în plus, numeroase întreprinderi franceze, care o aleg ca platformă regională, ca loc de producere şi/sau de distribuţie. Investiţiile recente importante sunt efectuate de la firul ierbii, pe baza celor mai moderne tehnologii (ex. uzinele de sticlă plată „Saint-Gobain” şi de gaze industriale „Air Liquide” de la Călăraşi, uzina de gips-carton „Lafarge” de la Bucureşti). „Renault Dacia” este al doilea exportator al României. Întreprinderile franceze sunt adesea lideri de piaţă în România, fie că este vorba despre mari grupuri industriale, din sectorul agro-alimentar sau servicii.

Cooperarea culturală, universitară şi lingvistică este deosebit de intensă. Franceza este studiată de mai bine de jumătate dintre elevii români, iar Franţa este prima ţară de primire pentru studenţii români, în număr de aproximativ 5.000. Sectorul cooperării descentralizate este, de asemenea, foarte dinamic, cu mai bine de 600 de legături înregistrate, dintre care 14 înfrăţiri la nivel de judeţe, ceea ce-l situează pe primul loc al parteneriatelor europene.

Corolar al acestei cooperări – în februarie 2008, Nicolas Sarkozy semnează la Bucureşti, împreună cu preşedintele român, Parteneriatul strategic dintre Franţa şi ţara noastră. Subliniind „deosebita armonie de opinii cu România”, Nicolas Sarkozy s-a felicitat pentru această apropiere, „element decisiv pentru Franţa, în această Europă de Est pe care a neglijat-o prea mult în ultimii ani şi în rândul căreia doreşte să-şi recapete întreg prestigiul”.

Poziţia oficială a Preşedintelui Băsescu în chestiunea libiană, în discordanţă cu cea a preşedintelui Franţei, opoziţia acestuia faţă de alăturarea României la Spaţiul Schengen, precum şi faptul că imigranţii de origine română au devenit o miză electorală în Franţa n-ar trebui însă să ne lase indiferenţi. Dar mai e ceva, care e, cred, specific Franţei, şi anume atât cercurilor politice franceze, cât şi opiniei publice. Pentru oricine e familiarizat cât de cât cu acest mediu, relaţia francezilor cu America, paradoxală prin conglomeratul de admiraţie înciudată, de orgolii rănite şi de competiţie lipsită de sens real, dar extrem de puternică în plan imaginar, este un dat indiscutabil. Or, şi Polonia, şi România, care beneficiaseră, la începutul decadei, de atenţie, uneori chiar de simpatie, ca bastioane ale francofoniei şi ca ţări tradiţional francofile, au şocat după 2001 prin fidelitatea lor, uneori ostentativă, faţă de SUA. În acest context, România are mai multe date decât Polonia pentru a repara, pe termen mediu, o relaţie care, orice s-ar spune, rămâne decisivă pentru promovarea propriilor interese în cadrul Uniunii Europene. Deocamdată, contrastul între agenda schimburilor de vizite oficiale din anii precedenţi, când cupluri de câte 10-14 reprezentanţi oficiali ai celor două ţări simbolizau intensificarea constantă a cooperării şi calendarul prezent este evident. În 2011 s-a instalat un vid îngrijorător, abia întrerupt, în martie, de vizita ministrului român al Agriculturii la Paris…

Zoe Petre

 

 

Susţinere şi contestare a celei mai vechi forme de organizare statală

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Susţinere şi contestare a celei mai vechi forme de organizare statală

Monarhi europeni

În cea mai mare parte a istoriei sale, omenirea a fost supusă autorităţii monarhice. Odată cu sfârşitul Primului Război Mondial, societatea părăseşte perioada monarhică. Începând cu Revoluţia Franceză, Europa a parcurs, într-un secol şi jumătate, o transformare fundamentală, ce a prefaţat evoluţii asemănătoare pe întregul glob. Astfel, dacă înainte de 1914 în Europa existau doar două republici, patru ani mai târziu monarhiile aproape au dispărut, iar continentul s-a orientat către republicanismul democratic. Dintr-un număr de 47 de state, în Europa mai supravieţuiesc, în acest moment, zece monarhii: Belgia, Marea Britanie, Danemarca, Olanda, Norvegia, Spania, Suedia, principatele Liechtenstein, Monaco şi Marele Ducat al Luxemburgului. Vaticanul este, la rândul său, monarhie absolută aleasă.

Familiile regale sunt considerate vitale pentru unitatea statelor lor, pentru continuarea tradiţiilor şi menţinerea echilibrului. Unele au rol pur ceremonial, o altă categorie domneşte discret, unele posedă o considerabilă influenţă politică, iar altele se confundă cu însăşi identitatea naţională. Chiar dacă nu au puterea politică, monarhiile Europei reprezintă o forţă de netăgăduit. Faptul că politicienii din multe republici vădesc slujirea unor interese de grup uneori în dauna intereselor statelor lor a făcut ca o parte a populaţiei europene să considere monarhia ca pe o alternativă viabilă.

Mai are însă monarhia un viitor într-o Europă care se schimbă cu viteză, într-o epocă definită de structuri suprastatale (UE, NATO etc.), globalizare şi ameninţări la adresa securităţii care depăşesc puterea de reacţie a unui singur stat? Partizanii instituţiei monarhice consideră că regii sunt un catalizator al dezvoltării socio-economice, iar contestatarii argumentează că monarhia promovează un conservatorism incapabil să facă faţă noilor provocări. Chiar dacă regalitatea nu va mai străluci vreodată cu intensitatea din secolele trecute, atracţia ei nu se stinge.

Elisabeta a II-a, regina Marii Britanii

Elisabeta a II-a este regină a 16 state suverane, cunoscute sub numele de Commonwealth, formă originală de transformare a fostului mare Imperiu Britanic. Sondajele din Marea Britanie au relevat un sprijin puternic pentru regină şi o largă susţinere pentru monarhie, deşi aceasta a avut de depăşit momente dificile la moartea prinţesei Diana. Pe lângă Regatul Unit, Elisabeta a II-a este suverană în următoarele state: Australia, Canada, Noua Zeelandă, Jamaica, Barbados, Bahamas, Grenada, Papua Noua Guinee, Insulele Solomon, Tuvalu, Sfânta Lucia, Sfântul Vincent şi Grenadine, Antigua şi Barbuda, Belize şi Sfântul Kitts şi Nevis.

Juan Carlos, regele Spaniei

Dacă sprijinul publicului pentru monarhia Spaniei era limitat înainte de 1981, după această dată a devenit semnificativ mai mare. Ţinuta, diplomaţia, implicarea regelui Juan Carlos în marile probleme ale statului au fost dublate de vocaţia reformării Spaniei. Regele este considerat un factor al modernizării statului spaniol. Toate aceste aspecte se reflectă direct în simpatia publică: potrivit unui sondaj al ziarului „El Mundo”, 77,5% dintre spanioli cred că regele Juan Carlos este „bun” sau „foarte bun”.

Albert al II-lea, regele Belgiei

Titlul monarhului belgian este de „rege al belgienilor”, nu „rege al Belgiei”, o dovadă a popularităţii monarhiei. În vârstă de 77 de ani, este cel mai longeviv rege al Belgiei, din toate timpurile. Faptul că monarhia este privită pozitiv de majoritatea belgienilor atât în Valonia, cât şi în Flandra a făcut ca ţara să poată străbate fără mari convulsii criza politică record prin care trece. Vârstnicul monarh a renunţat chiar la intenţia de a abdica în favoarea fiului său, rămânând să vegheze ca ţara să rămână unită. Belgia este singura monarhie europeană în care regele nu urcă pe tron automat la decesul predecesorului.

Margrethe, regina Danemarcei

Danezii sunt mândri de regina şi de monarhia lor. Regina Margrethe este foarte respectată pentru intelectul şi abilităţile sale artistice, chiar dacă cea mai veche monarhie a Europei este şi cea mai scumpă de întreţinut. Regina Margrethe şi familia să se află în topul listei celor mai costisitori monarhi ai Europei, cu cele 15 milioane de euro pe an pe care le primeşte suverana de la statul danez (dublu faţă de regele Suediei). Regina se dedică de la începutul anilor 1980 picturii, desenelor şi ilustraţiilor pentru cărţi, precum şi scenografiei, teatrului şi televiziunii.

Harald al V-lea, regele Norvegiei

Puterile politice reale ale regelui sunt limitate, dar acesta îndeplineşte o funcţie simbolică importantă ca şef de stat şi reprezentant oficial al societăţii şi vieţii economice norvegiene. La naşterea sa, în 1937, Harald devenea primul prinţ moştenitor născut pe pământ norvegian după secolul al XIV-lea. Domneşte din 1991. Harald al V-lea a fost în mijlocul norvegienilor loviţi de sângerosul atentat terorist din luna iulie.

Carol Gustaf al XVI-lea, regele Suediei

Un studiu recent a arătat că aproximativ 80% dintre suedezi susţin monarhia, iar 50% au o părere „bună” sau „foarte bună” despre regele Suediei, Carol al XVI-lea Gustaf. Chiar dacă tabăra republicană a progresat în ultimii ani, monarhia rămâne populară. N-a reuşit s-o zdruncine nici cartea Monarhul fără chef”, în care sunt dezvăluite numeroase aventuri ale regelui cu fotomodele, precum şi legături cu lumea interlopă. Regele a negat acuzaţiile şi suedezii continuă să creadă în el, chiar dacă au epuizat tirajele imediat…

Beatrix, regina Ţărilor de Jos

Regina Beatrix a Olandei se bucură de un imens respect din partea cetăţenilor şi este foarte populară, lucru evidenţiat de sondajele de opinie. Dar nu a fost întotdeauna aşa. Apariţia ei pe scena politică a fost marcată de controverse. În 1965, prinţesa Beatrix s-a logodit cu aristocratul german Claus von Amsberg, un diplomat al Ministerului German de Externe. Căsătoria lor a provocat un protest masiv, din pricina faptului că Prinţul Claus a servit în Hitlerjugend şi în Wehrmacht, fiind, prin urmare, asociat de către o parte a populaţiei olandeze cu nazismul german. Beatrix avea 42 de ani când a devenit regină a Ţărilor de Jos, iar eforturile sale pentru unificarea Europei au fost răsplătite cu Premiul „Carol cel Mare”.

Benedict al XVI-lea, Suveran Pontif

Vaticanul este monarhie absolută aleasă, iar popularitatea Papei Benedict al XVI-lea nu poate fi contestată. Continuator al unui ilustru înaintaş (Papa Ioan Paul al II-lea), reprezentant al uneia dintre cele mai puternice biserici din lume, Biserica Catolică, suveranul pontif îşi dedică viaţa şi opera călăuzirii credincioşilor prin vremuri tulburi, vădindu-se în acelaşi timp şi un reformator atent la evoluţiile timpului său. Un exemplu ar fi promovarea de către Benedict al XVI-lea a adaptării Bisericii la mijloacele de comunicare ale lumii moderne, la tehnologia informaţiei, chiar dacă aceasta „nu-i poate da omului puterea lui Dumnezeu”.

Roxana Istudor

 

 

Valul transilvănean

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Valul transilvănean

Românii sunt şi ei înscrişi pe harta migraţiei universale, de la est la vest, cam de vreo 150 de ani, cam de când, în repere istorice, vorbim despre România modernă. Istoria emigraţiei române este, în fapt, o istorie a unui exil…

Mirajul Americii în Europa secolului al XIX-lea

America a reprezentat în imaginarul colectiv european tărâmul făgăduinţei, unde libertatea şi egalitatea de şansă ofereau tuturor refugiul necesar de sub regimurile opresive imperiale (între 1871-1915 aproape 40 de milioane de oameni au părăsit continentul). Pentru balcanici, în special, America reprezenta şansa unui nou început. Migraţia către America a fost un fenomen de conjunctură, puternic impulsionat de condiţiile demografice, economice şi politice, de viaţa de zi cu zi a traitoriului în Balcani, aflat la răscrucea marilor imperii.

Emigraţia românilor din Ardeal se înscrie în dinamica valului de emigraţie din Imperiul austro-ungar (aproximativ 4,5 milioane de oameni în perioada 1875-1914). Situaţia ţăranului român transilvănean şi a românilor dintre Carpaţi în general era grea, iar promulgarea dualismului a readus în prim-plan pericolul maghiarizării. Românii nu aveau voie să investească în industrie, ci numai în agricultură, astfel că sărăcia a fost una din principalele cauze care au determinat emigrarea românilor. De asemenea, politica de maghiarizare promovată de guvernul de la Budapesta a fost un alt factor important în decizia romanilor de a emigra.

 

Primii emigranţi în America de Nord

Românii din Transilvania, Banat şi Bucovina, provincii ale Imperiului habsburgic, au ajuns în America la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Există consemnat şi un pionier al emigraţiei peste ocean, Samuil Damian, preot ortodox din Transilvania. Samuil a călătorit, la jumătatea secolului al XVIII-lea, prin Maryland, Carolina de Nord, Carolina de Sud, Virginia şi este pomenit de Benjamin Franklin, un preot din Transilvania, care aparţine Bisericii Ortodoxe pentru că purta cu acesta corespondenta despre… electricitate. Mulţi transilvăneni s-au stabilit, încetul cu încetul. În timpul Războiului Civil American (1861-1865), au luptat de partea Uniunii şi câţiva români: George Pomutz, din Regimentul 15 Iowa, care a fost ridicat la rangul de General de Brigadă, căpitanul Nicolae Dunca, din a 18-a divizie de voluntari New York, ucis în bătălia de la Cross Keys. Îl mai menţionăm pe lupul de mare” Constantin Theodorescu, care a murit pe vasul de luptă Mâine”, în portul Havana, în 1898. (Şi pentru că tot am deschis cartea de istorie, ar fi nedrept să nu îi amintim şi pe cei 15.000 de români care au activat în armata americană în cele două războaie mondiale, mulţi dintre ei fiind decoraţi şi înaintaţi în grad).

Emigraţia americană, diferită de cea canadiană

Emigraţiile americane şi canadiene au puncte comune, dar şi multe deosebiri. Motivaţiile au fost şi ele comune, ca şi spaţiile de pornire, Transilvania, Banatul şi Bucovina, adăugăm, pentru Canada şi românii din Dobrogea. Aminteam mai sus sărăcia, nevoia de pământ, persecuţia politică habsburgică, creşterea demografică, veştile din Lumea Nouă, promisiunea unui pământ al făgăduinţei ca fiind factorii ce au impulsionat un fenomen de mare amploare din istoria noastră.

În Foaia poporului” din mai 1902, se scria: America e bună pentru oamenii tineri, care pot să mai înveţe ceva şi să progreseze aicea, pentru aceia care sunt mai în etate şi părinţi de familie, e mai bine să rămâie acasă. Un an mai târziu, în 1903, în aceeaşi publicaţie, cititorii primeau şi sfaturi folositoare în vederea plecării: Înainte de plecare să-şi iee un costum de haine de oraş şi un cufăr de mână, nu cum vin mulţi cu cioareci văpsiţi negri, cu suman de lâna, nici lungă, nici scurtă, cu căciula de oi cu lâna mare şi o săculeată albă în bâtă. Pe aceştia englezii îi bat cu zăpadă, cu pietre sau îi huiduie. Care vin îmbrăcaţi bine şi cu cufăr în mână, aceia nu păţesc ruşine.

Dacă romanii plecaţi în America s-au îndreptat îndeosebi către centrele mari industriale, de tipul Chicago, Detroit, New York, românii ajunşi în Canada au ajuns în ţinuturi nelocuite, populate doar de păduri virgine. Un ţinut din Dakota de Nord a primit numele Transylvania. Locurile în care au ajuns românii au devenit, ulterior, regiuni agricole întinse: Saskatchewan, Alberta, Manitoba. Aici, ei au defrişat păduri şi au desţelenit pământuri peste care au devenit propietari. Denumirile celor 12 localităţi din Alberta ctitorite de români acolo sunt: Boianul Mic, Boianul Mare, Suceviţa, Malin ş.a.

În primii 20 de ani ai secolului al XX-lea au emigrat în America peste 100.000 de bănăţeni, dar aceştia nu au mai optat pentru pământul fertil din Dakota de Nord, ci s-au stabilit în oraşe industriale mari, precum Chicago, Detroit, St. Louis, Cincinatti. Marea majoritate au plecat fără familii, cu intenţia de a se întoarce (conform documentelor de călătorie, 85% călătoreau singuri). Documentele de arhivă atestă şi faptul că emigranţii nu erau doar ţărani, ci şi orăşeni din Timişoara. O migraţie masivă s-a înregistrat între 1900 şi 1910 din Mehala, pe atunci o mahala la marginea Timişoarei. Prin 1911, după ce destui români luaseră drumul oraşelor americane şi primele consecinţe nu întârziaseră să apară, tot în Foaia poprului”, Vasile Moldovan din Cleveland îşi sfătuia conaţionalii: Pentru cei ce vor să-şi caute norocul în America, să evite oraşul, deoarece fumul nu le prieşte, căldura îi suge, povara îi rupe, maşinile îi taie, îi schilodesc şi îi ucid. Să se facă fermieri, la ţară e mâncare bună şi locuinţa curată, acolo rămân sănătoşi, întregi şi frumoşi, putând fi model şi pildă bună la sătenii din comuna lor.

S-a stricat traiul şi în America!”

Pe la sfârşitului primului deceniu al secolului al XX-lea, autorităţile, prin vocea presei scrise, au început o campanie de convingere a cetăţenilor să renunţe la visul de a pleca în America, prin publicarea unor articole referitoare la întoarcerea unor emigranţi acasă. Se anunţa revenirea a sute de unguri nemulţumiţi de ce au găsit acolo în America”. Multe articole se încheiau cu fraze care încercau să influenţeze opinia publică: Faptul acesta poate servi de exemplu multora cari se lasă înşelaţi şi seduşi de agenţi mincinoşi. Uimiţi de amploarea fenomenului, ziartii vremii încercau explicaţii ale cauzelor care duseseră la amploarea emigraţiei, precum şi analiza consecinţelor. Erau descrise condiţiile grele de trai ale românilor din Ardeal: îmbrăcaţi în zdrenţe străine, românii suportau creşterea cheltuielilor, deşi câştigau ca în palmă, pământul era puţin şi rău, birurile multe şi grele. Subliniind însă încercările guvernului maghiar de a stopa valul emigranţilor, autorii sperau ca acestea să fie un pas spre îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă ale ţăranului acestei patrii. Erau de părere că în aceeaşi direcţie trebuie să acţioneze şi biserica, pentru că îşi pierduse mulţi credincioşi care, ajunşi în America se schilăvesc sau chiar prăpădesc în lucru, iar tinerii să abat dela căile cele bune, încât reîntorşi în patrie devin stricăcioşi atât patriei cât şi bisericii. Mergând cu analiza mai departe, un ziarist punea în discuţie, ca rezultat al emigrărilor, divorţurile care s-au înmulţit. Femeile rămase acasă nu mai munceau pământul, pentru că vitele fuseseră vândute pentru că soţii să poată pleca în America. Dar ce era mai grav, ele trăiau din banii pe care aceştia îi trimiteau acasă, se deosebeau de celelalte femei prin scumpeturile cu care se împodobeau. Tot ca efecte negative ale fenomenului erau apreciate scăderea natalităţii şi lipsa de respect a copiilor.

În acelaşi sens, al demitizării duse la extrem a Americii, ţara unde curgea lapte şi miere, se înscriau o serie de scrisori sosite de pe acele meleaguri pe adresa unor ziare, a preoţilor din satele de baştină ale expeditorilor sau a rudelor. O astfel de scrisoare era preluată, în mai 1904, din Poporul român”, care apărea la Budapesta, semnată de Daniil Lupu din Cnez. Acesta îşi anunţa iminenta să reîntoarcere din cauza traiului greu: că merge tot reu, puţin câştig este şi în America şi numai pentru mâncare a se lucru”. Preotul Simion Mihălţian din America încerca, în 1909, să convingă pe cei interesaţi de plecarea în SUA să nu mai emigreze, prezentând, într-o descriere pătimaşă, o Americă îngenuncheată de fenomenul şomajului, de sărăcie provocată de scăderea salariilor cu 30%. Un alt ziarist manifesta rezerve faţă de creşterea copiilor, cărora li se permitea orice. Nimeni nu avea voie să lovească un copil, altfel risca o amendă de 25 de dolari. În acelaşi articol era descris şi modul de rezolvare a disputelor dintre americani pe stradă: bătaia cu pumnii. Au fost prezentate şi câteva aspecte sociale străine şi de neconceput în societatea românească: un om beat era închis, era interzisă circulaţia cu viteză mare, vizitiul n-avea voie să lovească animalele de tracţiune, cei arestaţi erau obligaţi să lucreze, comportamentul pozitiv fiind răsplătit cu semne distinctive la sfârşitul unui an, poliţiştii nu purtau spadă, ci un baston şi revolver, copiii de 13 ani lucrau, plătindu-şi întreţinerea în casă…

O parte din românii emigraţi în America de Nord s-au întors în intervalul dintre cele două războaie mondiale. Cu banii agonisiţi au cumpărat pământ arabil, mori de cereale, au deschis ateliere meşteşugăreşti, au investit în industria locală. Cei mai mulţi, însă, nu s-au mai întors, şi-au întregit familiile”, constituind ceea ce numim comunităţile româneşti din America”. Urmaşii lor de azi cu greu îşi pot imagina greutăţile prin care au trecut strămoşii lor în încercarea de a trăi visul american, pe pământul făgăduinţei”. Unii dintre ei au reuşit, alţii nu, dar cert este că prin ei, românii sunt parte a mozaicului cultural nord-american. Din statisticile oficiale americane rezultă că din 1820 până în 2003 au ajuns direct din România în Statele Unite un total de 270.104 persoane (dintre acestea unele grupuri erau de unguri şi şvabi din Transilvania sau evrei). Numărul celor ajunşi în Canada se apropie de 120.000, în acelaşi interval. E greu de spus câţi romani trăiesc azi în America de Nord, există statistici oficiale şi neoficiale, în funcţie de interesele celor care vehiculează cifrele. De cele mai multe ori, vorbim despre emigraţie şi emigranţi în cifre şi nu în destine. Dinspre America vin când veşti bune, când veşti mai puţin bune, la fel ca oamenii şi destinele lor…

 

Violeta Scurtu

(În numărul viitor al revistei noastre vom publica articolul „Valul italo-spaniol)

 

 

 

 

Cosmopolitismul de ieri se cheamă azi globalizare?

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Cosmopolitismul de ieri se cheamă azi globalizare?

Cineva se întreabă dacă n-am putea spune că globalizarea este un fel de cosmopolitism al secolului XXI. Răspunsul ar putea fi şi Da, şi Nu. Dar înainte de o discuţie, cum spunea Diderot, trebuie definiţi termenii. Şi globalizarea (francezii prefera formula mondializare), şi cosmopolitismul au avut, mai întâi, înţelesuri onorabile, acceptabile şi abia mai apoi, şi nu pentru toată lumea, au căpătat şi conotaţii negative.

Diogene definea conceptul de cosmopolitism drept posibilitatea de a te exprima ca nativ al unui loc dar şi de a atinge universalitatea fără a-ţi renega individualitatea. Cei din secolul al XVIII-lea dezvoltau noţiunea de cetăţean al lumii şi de universalitate, iar Kant publica, în 1784, „Ideea unei istorii universale din punct de vedere cosmopolit”. Când însă cuvântul a devenit din adjectiv substantiv, a căpătat şi sensul peiorativ folosit de atunci încoace cu predilecţie. La sfârşitul anilor 1940, Stalin îşi reprima supuşii etichetându-i, între altele, şi „cosmopoliţi fără rădăcini”, mai ales în demersurile sale antisemite.

Globalizarea/mondializarea au apărut în perioada postbelică, impunându-se în anii 1980-1990 şi se referă la creşterea fluxurilor, mai ales de bunuri, servicii, mână de lucru, tehnologie şi capital la scara internaţională. Se pune, de fapt, accent pe complexitatea crescândă ce caracterizează toate schimburile umane (economice, culturale şi politice). Dar în timp ce cosmopolitismul este mai degrabă concept, atitudine, globalizarea este proces, fenomen, iar ideologia lui se numeşte mondialism, care se regăseşte în felurite opţiuni politice, de la neoliberalism la internaţionalismul de extremă stângă.

Globalizarea este o realitate, un proces ineluctabil şi ireversibil, care se datorează în mod decisiv dezvoltării vertiginoase a tehnologiilor, interpenetrării culturilor şi economiilor. De aici, expresii precum cultură mondială sau civilizaţie mondială, guvernare mondială, economie mondială. Iar de aici, fie proiecţii ale lumii că „sat global”, în viziuni utopice sau pragmatice, fie abordări de tip conflictual ce vizează incmpatibilităţi, dominaţie, exploatare, uniformizare, asimilare. Globalizarea, ca proces, poate fi identificată încă înainte de Hristos, în lumile hindusă, persană, a Greciei şi Romei antice, în imperiile care aveau să se succeadă apoi în istoria universală, iar cineva făcea gluma sumbră că, poate, primul fapt de globalizare din istorie au fost pandemiile care au secerat populaţii întregi, ignorând frontierele şi punându-le în faţa unei sfidări comune, dar fără a le putea solidariza.

Astăzi, cea mai spectaculoasă faţetă a globalizării este informatică. Prin revoluţia numerică se realizează performanţe de informare şi comunicare cu evoluţii şi consecinţe aflate abia în faza iniţială şi greu de prevăzut ca traiectorii viitoare. Aspectele culturale şi identitare ale globalizării sunt cele mai delicate. Expansiunea limbii engleze, limba (şi) a computerelor, îi face pe unii să vorbească de pericolul unui imperialism lingvistic, al americanizării, al „McDonaldizării” la scară globală. Agenţi ai globalizării au fost văzuţi şi McDonald, dar şi Marx. UNESCO apreciază că 2.500 din cele arproximativ 6.000 de limbi vorbite pe Terra sunt astăzi în pericol de dispariţie. Academicianul Mircea Maliţa vorbeşte, însă, cu semnul plus, de o singură civilizaţie şi mii de culturi.

Un fapt este, însă, sigur: în faţa fenomenului globalizării, fie ea economică sau financiară, civilizaţională sau culturală, statele mai mici sunt într-o poziţie mai precară, mai vulnerabilă, mai puţin avantajoasă, ele sunt mai puţin înzestrate pentru a-şi salvgarda identitatea. Iureşul globalizării pune tot mai mult în penumbră conceptul de cosmopolitism, şi aşa discreditat în vremurile naţionalismelor şi comunismului. Iar globalizarea, ca ştiinţă, este un concept bivalent care conţine, deopotrivă, mari şanse şi mari riscuri. Omenirea prezentă şi cea viitoare au şi vor avea de făcut faţă unor pasionante şi solicitante provocări.

 

Corneliu Vlad

 

 

Înfruntările lui Lucreţiu Pătrăşcanu cu noii revizionişti maghiari

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Înfruntările lui Lucreţiu Pătrăşcanu cu noii revizionişti maghiari

La 11 iunie 1946, ministrul de justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu, a rostit la adunarea publică de la Cluj un discurs de răspuns în numele Guvernului român la declaraţiile Guvernului ungar. Redăm în rezumat fragmente ce se referă la problemele abordate cu această ocazie.

Din nou în Transilvania domneşte o stare de tensiune, o stare de nesiguranţă şi de tulburare. S-ar părea, pentru observatorul neiniţiat, că s-a petrecut ceva cu totul neobişnuit aici, s-ar părea că asistăm la evenimente neaşteptate. Transilvania este în adevăr în atenţia opiniei publice din ţară şi străinătate. Evenimentele care ne leagă de soarta Transilvaniei nu privesc numai populaţia de aici, ci privesc în întregime poporul român, soarta Statului român. În situaţia în care ne găsim, se pare că asistăm la o încercare susţinută de a produce în mod voit o stare de tulburare la noi.

Transilvania a aparţinut şi va aparţine României

Hotărârea de la Paris n-a făcut decât să constate şi să consfinţească încă o dată acest adevăr, care pentru noi este elementar: Transilvania a aparţinut şi va aparţine Statului român, în întregime. Pentru ce, deci, surprindere la o parte din populaţia acestei provincii, pentru ce constatarea acestui lucru elementar a produs nedumerire sau amărăciune? Era un lucru pe care fiecare om conştient trebuie să-l recunoască în lumina ultimelor evenimente pe care le-a trăit poporul nostru. Transilvania, încadrată în Statul român, definitiv încadrată, aceasta este o realitate pe care o trăim cu toţii, aceasta este o realitate pe care trebuie să o respecte toată lumea.

Nimeni nu are dreptul să pună în discuţie graniţele noastre

Numai cine este dornic să semene în mod inutil şi vinovat vrajbă, numai cine doreşte într-adevăr să tulbure apele şi apoi să pescuiască în aceste ape tulburi, numai acesta poate nega acest adevăr. În cadrul Statului român unitar urmează să trăiască 1 milion şi jumătate de maghiari. Este rezultatul unei evoluţii istorice, pe care ultimele evenimente tragice prin care a trecut atât poporul nostru, cât şi poporul maghiar, nu au făcut decât să-l sublinieze.

Interesul maghiarilor de la noi, care vor urma să trăiască laolaltă cu poporul român, este de a înţelege că nici o agitaţie sterilă, nici un fel de afirmare lipsită de înţeles, goală de înţeles, venită de peste hotare, nu poate schimba situaţia.

Oricine încearcă, autorizat sau nu, să deschidă alte perspective maghiarimii de la noi face un rău serviciu, nu ideii de solidaritate şi de consolidare a Statului român, nu Ţării noastre, dar în primul rând face un deserviciu populaţiei maghiare, pentru că asemenea atitudini, asemenea fluturări de parole nu fac decât să producă tulburări şi să creeze de multe ori o stare de spirit nesănătoasă.

Acţiunea Guvernului maghiar: Revizionismul de azi îl continuă pe cel de ieri

Ştim că nu vom spune aici un lucru necunoscut şi anume că Guvernul maghiar refuză să accepte hotărârea de la Paris. Guvernul maghiar consideră şi azi cele hotărâte în capitala Franţei drept provizorat. Primul ministru maghiar, dl. Nagy Ferencz, în declaraţia făcută în şedinţa Parlamentului de la Budapesta, din 9 mai, discutând cele hotărâte la Paris a afirmat următoarele: „Cu privire la frontierele de vest ale României, încă nu s-a stabilit nimic… hotărârile miniştrilor de externe de la Paris fiind numai acte preparatoare ale conferinţei de pace”.

Această declaraţie a fost completată în discursul ţinut de domnia sa la Vácz, în ziua de 14 mai 1946 – discurs apărut în Kis Ujság din 14 mai – în care domnia sa a declarat. „De la Paris ne-a venit ştirea că s-a decis să fie atribuit Ardealul României. Este de la sine înţeles că această ştire a cutremurat opinia publică maghiară, care de decenii este îngrijorată de soarta acestei provincii româneşti, care a fost despărţită de noi. Hotărârea de la Paris nu poate să rămână în picioare, pentru că ar rămâne în Europa un popor în sufletul căruia ar dăinui amărăciunea”, subliniind că „acesta este punctul de vedere al Guvernului şi poporului maghiar, privitor la decizia de la Paris”.

Ce spun oamenii politici maghiari atunci când refuză hotărârea de la Paris? Pe ce tărâm se pun reprezentanţii autorizaţi ai Republicii vecine atunci când nu acceptă trasarea definitivă a hotarelor Transilvaniei aşa cum sunt astăzi? Să spunem lucrurilor pe nume. Asistăm la o nouă ediţie a revizionismului, a unui nou revizionism, dar trebuie să constatăm cu amărăciune şi durere că această nouă ediţie a revizionismului se leagă de tendinţele binecunoscute ale revizionismului trecut, atât de agitat în Ungaria de ieri.

A cere revizuirea frontierelor este un amestec în treburile noastre interne

Se cer de la România mii de km pătraţi, se cere trasarea graniţelor în apropiere de Cluj, se cere României un statut de autonomie pentru secuime, cu alte cuvinte din nou sfârtecarea hotarelor de vest ale ţării şi – de ce să nu o spunem? – un amestec direct în treburile noastre interne.

Formulările acestui nou revizionism şi-au găsit exponentul în dl. Riesz, ministru de justiţie al Ungariei, aflat la Londra, care – după o telegramă a agenţiei Reuters – a arătat că prin memoriul adresat de Guvernul maghiar celor patru miniştri de externe a cerut ca Ungariei să i se dea Oradea Mare, Satu Mare şi Arad şi aproximativ 12. 000 km pătraţi.

Renaşterea revizionismului periclitează relaţiile româno- maghiare

Nu suntem noi chemaţi să explicăm naşterea noului revizionism maghiar. Nu vrem să punem la îndoială – repet acest lucru – buna-credinţă a celor mai mulţi din conducătorii Ungariei de astăzi. Îi credem sinceri democraţi şi doritori de a crea o democraţie şi în Republica vecină. Cei mai mulţi însă dintre aceşti conducători ai Ungariei au făcut, după părerea mea, neiertata greşeală că s-au lăsat conduşi de un curent împotriva căruia n-au înţeles să lupte. Şi aici voi cita o mărturie maghiară. Publicistul democrat maghiar Boldizsár Iván, într-un articol apărut în ziarul săptămânal Uj Magyarság, cu data de 14 mai 1946, scrie următoarele, vorbind despre masele maghiare: „Aceste mase sunt în primul rând ungureşti şi abia după aceea democrate. Masele aşteaptă de la democraţie realizări în primul rând pe plan naţional şi numai în al doilea rând pe plan social”.

Poporul român este înţelegător

Cu nici un motiv nu putem sta impasibili la o răbufnire a şovinismului românesc, la o tendinţă de a tulbura stările noastre interne, fluturând cuvinte şoviniste şi de un naţionalism rău înţeles. Este un cuvânt tot atât de fals, tot atât de nebunesc, cuvântul de ordine aruncat de o parte din provocatorii şovinişti români, atunci când cer să dăm afară pe unguri din Transilvania. Populaţia maghiară de aici trebuie să aibă siguranţă şi linişte. Poporul român în masa lui este înţelegător. Populaţia maghiară, în număr de un milion şi jumătate de locuitori, va trebui şi trebuie să rămână cu noi. Este un destin istoric de o mie de ani şi nu-l putem schimba azi”. (Textul integral al discursului a apărut iniţial la Cluj în ziarul „Tribuna Nouă”, Nr. 182/1946, fiind reluat ulterior în mai multe lucrări).

(după revista „Periscop”, nr. 2 (14) /aprilie-iunie 2011)

Notă: Lucreţiu Pătrăşcanu (n. 4 noiembrie 1900, Bacău – d. 17 aprilie 1954) provenea dintr-o familie de intelectuali: tatăl său a fost istoricul şi prozatorul D. D. Pătrăşcanu (18721937).

Împreună cu Emil Bodnăraş, este reprezentantul PCR la negocierile secrete cu PNL şi PNŢ, purtate cu scopul de a răsturna regimul lui Ion Antonescu. După lovitura de stat controlată de regele Mihai, din 23 august 1944, intră în noul guvern al lui Constantin Sănătescu. Este unul din reprezentanţii României la semnarea armistiţiului cu URSS, la 12 septembrie 1944, şi la Tratatele de pace de la Paris, 1947.

În 1946, la Cluj, la un miting ţinut în faţa studenţilor grevişti, îşi începe discursul cu cuvintele „Înainte de a fi comunist, sunt român”. Va fi acuzat de naţionalism burghez şi arestat de proprii colegi de partid în 1948, după care este condamnat la moarte şi executat în aprilie 1954, în urma unui proces instrumentat în manieră stalinistă. A fost reabilitat post-mortem în anul 1968, din ordinul liderului PCR Nicolae Ceauşescu.

 

Reverberaţii

Consemnam că în anul 1946, patriotul român Lucreţiu Pătrăşcanu, ministru al Justiţiei în primii ani de după război, declara, într-un discurs, următoarele:

Asistăm la o nouă ediţie a revizionismului, a unui nou revizionism, dar trebuie să constatăm cu amărăciune şi durere că această nouă ediţie a revizionismului se leagă de tendinţele binecunoscute ale revizionismului trecut, atât de agitat în Ungaria de ieri”.

28 iulie 2011. Deşi au trecut 65 de ani, minţi întunecate nu se astâmpără şi nu se împacă cu realităţile timpurilor pe care le trăim. Sunt oameni care, culmea ironiei, sunt aleşi pe teritoriul nostru naţional şi îi reprezintă pe români la Uniunea Europeană în înalte funcţii. Este vorba despre Tokes Laszlo şi cei din jurul său, cu sprijin din afara ţării. Nu intrăm în polemică cu nimeni, nu blamăm pe nimeni, ci doar prezentăm, grupate, câteva fapte şi atitudini publice ce vorbesc de la sine despre continuarea revizionismului din secolul trecut cu „uneltele” secolului actual, în condiţiile în care România şi Ungaria fac parte din Uniunea Europeană. Tokes Laszlo, vicepreşedinte al Parlamentului European, care este şi liderul Consiliului Naţional al Maghiarilor din Transilvania (CNMT), a declarat, între altele, la Universitatea de vară „Tusvanyos”, de la Băile Tuşnad: „… puterea românească dintotdeauna să ceară iertare maghiarilor pentru păcatele pe care le-am suferit în epocile post-Trianon şi post-comunism. Dacă am pierdut teren, atunci cerem în schimbul teritoriilor drepturi, inclusiv autodeterminare limitată şi orice formă de autonomie la nivelul Transilvaniei, în Partium şi în Ţinutul Secuiesc”.

Preşedintele Traian Băsescu a catalogat afirmaţiile premierului ungar, Viktor Orban, pe tema reorganizării teritoriale a României ca fiind neavenite, susţinând că „niciodată nu va fi momentul ca Ungaria să-şi dea cu părerea” în această chestiune. „Eu cred că niciodată nu va fi momentul ca Ungaria să-şi dea cu părerea care e organizarea administrativă a României. Ungaria are problemele ei destul de mari. Să şi le rezolve acolo. Deci, orice declaraţie de acest gen este neavenită”, a declarat preşedintele la TVR. El a mai spus că regionalizarea nu poate fi sacrificată pentru interesele minorităţii.

Sever Voinescu, purtătorul de cuvânt al PDL, a afirmat că liderii partidului său şi-au exprimat iritarea faţă de intervenţiile publice ale unor demnitari maghiari pe tema reorganizării administrativ-teritoriale a României. După ce în urma declaraţiilor lui Viktor Orban şi Laszlo Tokes, conform cărora „în privinţa reorganizării României, nu a venit momentul în care Guvernul de la Budapesta să se manifeste” (n. r. Adică?…) şi „maghiarii îşi pierd siguranţa, ni se cere să renunţăm la identitatea noastră, chiar dacă suntem în patria noastră”.

Crin Antonescu, co-preşedinte al Uniunii Social-Liberale, a declarat: Domnul Tokes Lazslo a afirmat, în mai multe rânduri, că Tratatul de la Trianon este inacceptabil pentru domnia sa, că apartenenţa Transilvaniei la România este o problemă ce ar trebui remediată. Poziţiile domnului Tokes sunt inacceptabile pentru noi”.

Frământări slovace

Din motive administrative, Slovacia este împărţită în 8 regiuni. Maghiarii din Slovacia sunt cea mai numeroasă minoritate, numărând circa 520,528 de persoane (aprox. 10% din populaţie, conform recensământului din 2001). Sunt concentraţi în special în partea sudică a Slovaciei, în apropierea graniţei cu Ungaria. Reprezintă majoritatea în zonele Komárno (Komáromi járás) – nr. 4 – şi Dunajská Streda (Dunaszerdahelyi járás) – nr. 2 (vezi harta alăturată)

Reorganizarea administrativă a Slovaciei a <<rupt în două>> comunitatea maghiară din această ţară” (Richard Horcsik, membru marcant al partidului aflat la guvernare în Ungaria, Fidesz, şi preşedintele Comisiei pentru Afaceri Europene din Legislativul de la Budapesta).

Graniţele interne au fost făcute astfel încât să nu coincidă cu graniţele etnice, iar structurile administrative au fost create pentru a întări dezvoltarea economică şi unitatea teritorială a statelor („Integrarea europeană şi statutul minorităţilor din Europa Centrală şi de Est” – Raport Euroreg, Alina Mungiu Pippidi)

În 2010, Guvernul de la Bratislava a aprobat un proiect de lege prin care cetăţenii slovaci care cer o altă cetăţenie să o piardă automat pe cea slovacă. Măsura venea după ce Parlamentul ungar aprobase legea privind obţinerea cetăţeniei ungare de către maghiarii care locuiesc în afara ţării.

Parlamentul slovac a condamnat existenţa forumului parlamentarilor maghiari din Bazinul carpatic şi a apreciat că este inadmisibil ca parlamentarii din Partidul Coaliţiei Maghiare (formaţiunea politică a maghiarilor din Slovacia) să facă parte dintr-un alt parlament. La Budapesta, opoziţia de dreapta i-a cerut guvernului şi premierului să dea un răspuns ferm Slovaciei, iar într-o reuniune a reprezentanţilor celor cinci partide parlamentare s-a decis o acţiune comună.

Cunoscutele organizaţii maghiare de extremă dreaptă Garda Ungară şi Jobbik au demonstrat zile întregi în faţa Ambasadei Slovaciei de la Budapesta, blocând chiar, la graniţa ungaro-slovacă, una din benzile şoselei naţionale Budapesta-Bratislava. În replică, în Slovacia s-au desfăşurat manifestaţii cu caracter extremist, a fost ars drapelul Ungariei, iar cetăţeni slovaci care vorbeau ungureşte au fost insultaţi. Într-o primă etapă, autorităţile de stat din Slovacia nu au dorit să se implice în conflict, afirmând că nu este o problemă politică, ci una de ordine publică. În acelaşi timp, ele au cerut părţii ungare să-şi „potolească extremiştii”, acuzând-o că nu este în stare să ia măsuri corespunzătoare împotriva lor.

Ungaria, deţinătoarea, pentru o perioadă de 6 luni, a preşedinţiei prin rotaţie a UE, a stârnit controverse în presa internaţională după ce a expus un covor de 200 de metri pătraţi, pe subiectul „istoriei culturale” europene, în care apare o hartă a Imperiului Habsurgic de la 1848, în care figurează şi fosta „Ungarie Mare”, pentru a împodobi parterul clădirii UE Justus Lipsius din Bruxelles.

 

Viaţa e vis

Reporter: editura September - 10 - 2011 Comments Off on Viaţa e vis

Mereu surprinzătorul Carol Roman, aşa cum se cuvine a fi un ziarist de mare clasă, ceea ce şi este domnul Carol Roman, scoate la lumină o carte de memorii. Nu este un volum care să se piardă în şirul nesfârşit al acestui gen de scrieri, iar suportul singularităţii sale este sinceritatea. Puţine cărţi de memorii, de amintiri, cum se spune, sunt cuprinse de această aură nobiliară care se cheamă sinceritate. De cele mai multe ori, autorii îşi doresc ca faptele vieţii lor să fie înţelese doar din punctul propriu de vedere. Carol Roman a trăit în complicata sa viaţă destul de multe evenimente adevărate şi la limita suportabilităţii încât îşi poate permite să fie sincer pînă la capăt. Sincer atunci când constată că nimic nu este ceea ce pare şi la fel de sincer când ne spune că măreţia vieţii este chiar simplitatea ei.

Tema vieţii ca vis este prin excelenţă literară, vine din antichitate, îşi găseşte gloria în Secolul de Aur spaniol, continuă la romantici şi o regăsim astăzi la posmoderni. N-a făcut rău, ca literatură, dimpotrivă. Dar răul s-a arătat în toată plenitudinea sa atunci când realitatea a fost silită să se conformeze visului. Utopiile pot însufleţi omenirea, atâta vreme cât rămân la nivelul imaginaţiei, orice utopie pusă în prctică omoară sufletele. La propriu. Poate ar trebui mai mult studiată şi mai mult făcută publică istoria Republicii Cristiania, întemeiată de iezuiţi în Paraguayul de astăzi, colonie în care s-au pus în practică teoriile utopice ale unei societăţi perfecte. Rezultatul a fost dispariţia fizică a tuturor subiecţilor asupra cărora s-au aplicat teoriile.

Volumul, intitulat „Să te încrezi în vise …”, apărut la „Editura Balcanii şi Europa”, este o confesiune scrisă cu umor şi chiar detaşare despre o viaţă trăită într-o lume cuprinsă de încrâncenare şi străbătută de tragism. Epoca anilor premergători celui de-al doilea război mondial, perioada războiului propriu-zis şi mai cu seamă anii care au urmat, ani febrili, plini de iluzii şi conţinînd în curgerea lor toate cauzele eşecului imensei utopii pe care o promiteau constituie scena pe care autorul a fost menit să-şi interpreteze partitura. Carol Roman a fost martor, subiect şi, într-o oarecare măsură, prin forţa împrejurărilor, obiect al acestei aventuri istorice cu dureroase consecinţe asupra celor care au fost cuprinşi în marginile ei. Povestea lui, aşa cum este spusă în paginile cărţii, cu mult talent literar (Carol Roman este un autor serios şi profesionist, acest volum este precedat de un altul, intitulat „Războiul unui inocent“, cu o versiune în limba engleză, apărută în Statele Unite) este un punct de vedere subiectiv, dar sincer şi cinstit, asupra frământatei perioade despre care pomeneam. Fără a fi ficţiune, povestea are toate calităţile unei scrieri literare de bună calitate, o scriere populată de personaje pitoreşti, străbătută de o emoţie artistică mereu controlată şi excelent împărtăşită cititorului, cu fine observaţii psihologice şi mai ales cu o atmosferă epică de-a dreptul cuceritoare. Autorul reinventează lumea mahalalei, fie din Bucureşti, fie din Galaţi, o mahala organizată social după modelul unei lumi suficiente sieşi, cu săraci şi relativ bogaţi, cu doamne şi domni, indiferent de câţi bani aveau, cu relaţii interumane uneori simple, alteori complicate, o comunitate care reacţiona unitar la presiunile venite din exterior, după reguli şi cutume ştiute doar de membrii săi. Iar presiunile însemnau stat, poliţie, război, foamete ori schimbare. Ca orice copil sau adolescent normal, autorul îşi organizează lumea ponind de la sine, de la percepţiile şi dorinţele proprii după care realitatea înconjurătoare ar trebui să se organizeze. Şocurile, fracturile, de aici şi suferinţele, nu întotdeauna fizice, provin din inadecvarea lumii interne cu lumea externă. Dragostea pare a fi iluzia cea mai puternică, visul cel mai de încredere, descoperirea de sine, de la sexualitate la moralitate sau sentimentul apartenenţei sociale, fiind un proces complex şi mai întotdeauna provocând traume, dragostea fiind, pînă la urmă, singura constantă permanentă a acestor procese alchimice de transformare a eu-lui. Sentiment fundamental, dragostea adolescentină, care este motorul căutărilor şi devenirilor, devine spaţiul de refugiu, de salvare, odată cu trecerea timpului şi înăsprirea vremurilor. Ceea ce este de-a dreptul surprinzător în mesajul cărţii, anume că umanitatea fiecăruia dintre noi este singura noastră salvare în potopul de iluzii, vise, coşmaruri pe care îl străbatem de-a lungul vieţii, este încrederea neclintită că şansele de salvare ale omului nu depind neapărat de lumea externă ci, mai cu seamă, de cea interioară. Cu alte cuvinte, de puterea îngerului său. Această putere este dată de resursele morale care ne sunt dăruite de cei mai apropiaţi, dar mai cu seamă de percepţia corectă a realităţii. Toată viaţa sa, Carol Roman a dus una şi aceeaşi bătălie, un război neîncetat împotriva a tot ce ocultează realitatea, împotriva manipulărilor, a inducerii conştiente în eroare, împotriva oglinzilor deformante. Ideologii, programe, promisiuni, daruri otrăvite şi avantaje înşelătoare, cam acestea ar fi instrumentele de lucru ale falsificatorilor realităţii. Lumea postbelică este teatrul în care se pune la cale Marea Înscenare, Carol Roman fiind pe rând spectator, actor, păgubaş ori visător sadea, niciodată regizor, niciodată profitor. Autorul ne spune fără ezitare cât de strâmbă s-a dovedit a fi alcătuirea pe care o credea că va fi dreaptă, în sfîrşit, ne spune cum s-a înşelat, dar ne mai şi spune cum a fost atent la tot ce se întâmplă, pentru a limita efectele răului. Este limpede că autorul nu-şi face iluzii în ceea ce priveşte puterea răului, acesta ştie să se travestească în cele mai neobişnuite ipostaze, dar nici în ceea ce priveşte puterea omului de a-i rezista. Carol Roman nu este sceptic în ceea ce priveşte şansele de supravieţuire a ceea ce este funciarmente bun în fiecare dintre oameni, dar este precaut în ceea ce priveşte capacitatea oamenilor de a se dezamăgi. Pentru că amăgirea este calea cea mai uşoară de a evita momentan suferinţa.

Trebuie să spunem că volumul domnului Carol Roman nu este doar o confesiune înţeleaptă, generoasă, nu este doar o carte bine scrisă, captivantă, incitantă, un succes literar, cum se spune, dar este şi un text curajos, aşa cum sunt de fapt lucrurile cinstite, cele care se feresc de complicităţi. Carol Roman optează pentru o judecată asupra epocii trecute din punctul de vedere, simplu aparent, al omului care nu face vremurile, ci trebuie să trăiască sub ele, după cum spunea cronicarul.

Cred că a judeca aşa ceea ce s-a petrecut înseamnă să judeci cu responsabilitate şi curaj, pentru că a judeca altfel înseamnă fie doar să inversezi polii aceluiaşi aparat de tortură, fie să consideri că totul a fost în ordine, în firea lucrurilor. Singura ieşire din acest impas este modul în care a înţeles autorul acestei cărţi să privească tecutul. Ca pe trecutul său, un trecut personal, dar în acelaşi timp o parte din trecutul colectiv. Se pare că descoperirea realităţii (unii denumesc această operaţiune drept descoperirea adevărului) este mai complicată decât oricare altă aventură a cunoaşterii. Contribuţia acestei cărţi la aflarea dimensiunilor reale ale realităţii, deci la aflarea adevărului, este demnă de a fi luată în seamă, este importantă. Cred ca domnul Carol Roman trebuie să persevereze, este unul dintre aceia care bâjbâie mai puţin decât mulţi alţi căutători ai realităţii. Cred că l-a ajutat în acest sens şi talentul său, concordant cu inteligenţa sa remarcabilă. Un scriitor care are har şi o carte demnă de laudă.

Eugen Uricaru

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult