23
October , 2017
Monday

Dacă citim informaţiile de pe pagina de Internet a oricăreia dintre ambasadele celor două state, fie Franţa, fie România, suntem inevitabil cuprinşi de o jubilaţie a continuităţii. Începem prin a constata că relaţiile dintre români şi francezi urcă în timp: în 1396, Jean Nevers, fiul ducelui de Bourgogne, a luptat la Nicopole împotriva turcilor, alături de domnul Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân. În secolele următoare, comercianţi şi oameni de cultură francezi călătoresc în Principatele Române. Pe viitorul domn al Ţării Româneşti, Petru Cercel, îl regăsim, la 1579, în Franţa, unde adastă o vreme la curtea lui Henric III de Valois. În 1762, diplomatul Claude-Charles de Peysonnel propunea crearea unei reprezentanţe franceze în Principatele Române, proiect realizat abia după Revoluţia Franceză. La 1798, un consulat general se deschidea la Bucureşti şi un viceconsulat la Iaşi.

Secolul al XIX-lea este însă, fără doar şi poate, secolul francez al românilor. Un mare număr dintre tinerii boiernaşi din ambele principate îşi fac studiile la Paris, fiind expuşi marilor avânturi şi idei de reînnoire politică şi socială pe care Revoluţia franceză, apoi era napoleoniană, şi, în fine, „primăvara popoarelor” de la 1848 le vor revărsa asupra întregii Europe. În 1846, în Cartierul Latin, se constituia „Societatea studenţilor români din Paris”, sub preşedinţia tânărului matematician şi literat Ion Ghica, şi din care făceau parte C. A. Rosetti, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu, Nicolae Bălcescu. Poetul Alphonse de Lamartine, devenit curând ministrul Afacerilor Externe al guvernului revoluţionar, e preşedinte de onoare al Societăţii.

Revoluţia care a urmat a avut încă mai puţin succes în Ţările Române decât în vestul Europei, dar a creat atât o solidaritate trans-europeană, cât şi o viziune strategică pe care elitele politice româneşti aveau să o pună în operă sistematic până în anii care au urmat primului război mondial, şi în care relaţiile privilegiate cu Franţa aveau să joace un rol de prim rang. Datorită propriilor sale interese care o opuneau Marii Britanii, principala protectoare a Imperiului Otoman la acea vreme, Franţa susţine constant realizarea primei etape strategice din proiectul românesc de integrare europeană – unirea Moldovei cu Ţara Românească, în 1859 şi deschide calea spre noi relaţii între România şi Franţa. Raporturile diplomatice între România suverană şi Republica franceză fuseseră stabilite, la nivel de legaţie, la 20 februarie 1880. Pentru a semnala importanţa deosebită pe care o acorda acestor relaţii, România îşi desemnează cel dintâi ministru plenipotenţiar al României la Paris în persoana lui Mihail Kogălniceanu, fost ministru al Afacerilor Externe şi prim-ministru.

Cu toate acestea, la finele secolului al XIX-lea, România îşi asumă o dublă identitate europeană, apartenenţa ei făţişă la Antanta, pactul care reunea Franţa, Marea Britanie şi Rusia, fiind dublată de aderarea secretă, în 1883, la Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia. S-a exprimat astfel tradiţia culiselor diplomatice ale Marilor Puteri, exploatate cu talent de un stat mic şi supus de-a lungul istoriei sale unor vicisitudini, de care era încă prea conştient probabil. În esenţă însă, politica expansionistă a Rusiei rămâne factorul decisiv care a determinat România să semneze Tratatul secret, reînnoit periodic până în 1914.

În prima fază a războiului din 1914-1918, alianţa secretă a României cu Puterile centrale nu a avut efecte. Neutră în primii ani de război, România decide, în 1916, să se alăture Antantei, ceea ce însemna de fapt renunţarea la Basarabia, în speranţa unei posibile uniri cu Transilvania, eventual şi cu Bucovina aflată sub dominaţie austriacă. Un miracol cu dublu tăiş – Revoluţia rusă, care a modificat radical sistemul de alianţe din 1914 – a permis statului român ca, în 1918, să-şi întregească teritoriul naţional şi spre est, şi spre vest.

Raporturile între România si Franţa, consolidate în timpul războiului, au cunoscut un avânt deosebit după primul război mondial. Nicolae Titulescu a fost unul dintre artizanii acestor relaţii privilegiate, dar şi după ce Titulescu a fost scos din joc, această direcţie a cotinuat, astfel că, la 29 noiembrie 1938, relaţiile diplomatice dintre cele două ţări au fost ridicate la rang de ambasadă. Cum se ştie însă, în preajma izbucnirii războiului, România s-a văzut atrasă în orbita Germaniei, dar, după ocuparea Franţei, raporturile cu guvernul de la Vichy au fost reluate cu un fel de energie compensatoare. Întoarcerea armelor de la 23 august 1944 a coincis cu eliberarea Parisului, astfel că, în septembrie 1944, guvernul român recunoştea guvernul provizoriu al generalului de Gaulle. Cu un hiatus inevitabil, imediat după schimbarea brutală de regim politic din iarna lui 1947, schimbul de ambadsadori a continuat, astfel că, în 2010, s-a celebrat împlinirea a 130 de ani de relaţii diplomatice româno-franceze. Între timp, vizite istorice ale preşedinţilor francezi în România – De Gaulle în 1968, urmat de Giscard d’Estaing, în 1979 – când, spre disperarea unui Ceauşescu înfofolit, preşedintele francez circula în veston şi cu capul gol prin zăpadă. În 1982, când se anunţase vizita lui Mitterrand, disperarea a fost şi mai acută, căci o operaţie eşuată a Securităţii împotriva lui Paul Goma îl face pe preşedintele francez să refuze în ultimul moment să vină la Bucureşti. Abia după Revoluţie, în 1992, acesta va face prima vizită de stat a unui preşedinte occidental în România, tot aşa cum vizita lui Jacques Chirac din 1997 avea să fie prima vizită oficială după câştigarea alegerilor de către CDR şi Emil Constantinescu. În fine, Nicolas Sarkozy sosea în vizită la Bucureşti în februarie 2008.

Franţa e al treilea partener comercial şi unul din primii investitori ai României (aproape 5 miliarde de euro de capital investit). Franţa este cel de-al 5-lea furnizor al României, după Germania, Italia, Ungaria şi Rusia. Exporturile franceze atingeau 2,2 miliarde de euro în 2007. Marile grupuri franceze – „GDF”, „Michelin”, „St. Gobain”, „Danone” ş.a. – îşi consolidează prezenţa în ţară. Importurile franceze provenind din România au depăşit cifra de 1,8 miliarde de euro. Franţa se află pe locul întâi în rândul investitorilor străini. Investitorii francezi au venit în România încă de la începutul anilor `90, când riscul de ţară era ridicat. România este, după Polonia, a doua piaţă din rândul ţărilor din Europa centrală şi de est. Poziţia sa geografică atrage, în plus, numeroase întreprinderi franceze, care o aleg ca platformă regională, ca loc de producere şi/sau de distribuţie. Investiţiile recente importante sunt efectuate de la firul ierbii, pe baza celor mai moderne tehnologii (ex. uzinele de sticlă plată „Saint-Gobain” şi de gaze industriale „Air Liquide” de la Călăraşi, uzina de gips-carton „Lafarge” de la Bucureşti). „Renault Dacia” este al doilea exportator al României. Întreprinderile franceze sunt adesea lideri de piaţă în România, fie că este vorba despre mari grupuri industriale, din sectorul agro-alimentar sau servicii.

Cooperarea culturală, universitară şi lingvistică este deosebit de intensă. Franceza este studiată de mai bine de jumătate dintre elevii români, iar Franţa este prima ţară de primire pentru studenţii români, în număr de aproximativ 5.000. Sectorul cooperării descentralizate este, de asemenea, foarte dinamic, cu mai bine de 600 de legături înregistrate, dintre care 14 înfrăţiri la nivel de judeţe, ceea ce-l situează pe primul loc al parteneriatelor europene.

Corolar al acestei cooperări – în februarie 2008, Nicolas Sarkozy semnează la Bucureşti, împreună cu preşedintele român, Parteneriatul strategic dintre Franţa şi ţara noastră. Subliniind „deosebita armonie de opinii cu România”, Nicolas Sarkozy s-a felicitat pentru această apropiere, „element decisiv pentru Franţa, în această Europă de Est pe care a neglijat-o prea mult în ultimii ani şi în rândul căreia doreşte să-şi recapete întreg prestigiul”.

Poziţia oficială a Preşedintelui Băsescu în chestiunea libiană, în discordanţă cu cea a preşedintelui Franţei, opoziţia acestuia faţă de alăturarea României la Spaţiul Schengen, precum şi faptul că imigranţii de origine română au devenit o miză electorală în Franţa n-ar trebui însă să ne lase indiferenţi. Dar mai e ceva, care e, cred, specific Franţei, şi anume atât cercurilor politice franceze, cât şi opiniei publice. Pentru oricine e familiarizat cât de cât cu acest mediu, relaţia francezilor cu America, paradoxală prin conglomeratul de admiraţie înciudată, de orgolii rănite şi de competiţie lipsită de sens real, dar extrem de puternică în plan imaginar, este un dat indiscutabil. Or, şi Polonia, şi România, care beneficiaseră, la începutul decadei, de atenţie, uneori chiar de simpatie, ca bastioane ale francofoniei şi ca ţări tradiţional francofile, au şocat după 2001 prin fidelitatea lor, uneori ostentativă, faţă de SUA. În acest context, România are mai multe date decât Polonia pentru a repara, pe termen mediu, o relaţie care, orice s-ar spune, rămâne decisivă pentru promovarea propriilor interese în cadrul Uniunii Europene. Deocamdată, contrastul între agenda schimburilor de vizite oficiale din anii precedenţi, când cupluri de câte 10-14 reprezentanţi oficiali ai celor două ţări simbolizau intensificarea constantă a cooperării şi calendarul prezent este evident. În 2011 s-a instalat un vid îngrijorător, abia întrerupt, în martie, de vizita ministrului român al Agriculturii la Paris…

Zoe Petre

 

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult