23
May , 2017
Tuesday
Klaus Iohannis, președinte al României, la întâlnirea cu diaspora română din Franța „Românii dau valoare Europei ...
Ştefan Manea - director general „Hofigal“ - Inginerul chimist Ştefan Manea, om de afaceri de succes şi ...
A mai trecut un an de la precedenta Gală a Premiilor revistei „ Balcanii şi ...
Aderarea la Spaţiul Schengen preocupă diplomaţia bulgară în cel mai înalt grad. Stau mărturie ultimele ...
Ungaria a fost considerată până nu demult cea mai promiţătoare democraţie din fostul bloc estic ...
Anul 2012, fie el consultat după calendarul gregorian sau mayaş, va fi anul unei ...
[caption id="attachment_1980" align="alignleft" width="300" caption="Doi din liderii românilor/vlahilor din Timoc, Pedrag Balasevic şi Drăgan Demic"][/caption] O ...
De bună seamă, în ultimul sfert de secol s-au spus şi s-au scris multe despre ...
Editorial „Este ceva putred în Danemarca” era replica lui Marcellus, un ofiţer din garda regelui, în ...
Parlamentul de la Chişinău l-a ales pe judecătorul Nicolae Timofti, în funcţia de preşedinte ...
Am avut şansa de a mă întâlni adesea cu renumitul savant român Henri Coandă – ...
Motto: „Statul constituit din oamenii de mijloc va avea cea mai bună organizare“ Aristotel În vremea din ...
interviu special acordat de ES dl. Ljupco Arsovski, ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Republicii Macedonia ...

Archive for October, 2011

"Întreprinzătorii polonezi fac faţă foarte bine în România, poate chiar mai bine decât în alte ţări"

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on "Întreprinzătorii polonezi fac faţă foarte bine în România, poate chiar mai bine decât în alte ţări"

ne declară ES Marek Szczygieł, Ambasadorul Republicii Polone la Bucureşti

Experţii europeni consideră că Polonia reprezintă un exemplu foarte bun în ceea ce priveşte reformele legate de regionalizarea ţării. Care sunt rezultatele acestor reforme ?

De şapte ani, Polonia este membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. De la 1 iulie 2011 se află la Preşedinţia Consiliului UE. Dar pregătirile pentru adrerarea la UE, ca şi pentru preluarea de către Polonia a Preşedinţiei au început cu mult mai devreme. Unul din elementele acestei pregătiri l-a constituit reforma administrativă a ţării. Reforma administrativă intrase în vigoare încă de la 1 ianuarie 1999, introducând o structură de împărţire teritorială pe trei trepte. În afara regiunilor şi comunelor, s-a revenit şi la vechea formă de raioane, lichidată de autorităţile comuniste. Reforma a avut ca scop constituirea unor administraţii autonome, întărirea unor activităţi desfăşurate de autorităţi în teritoriu şi apropierea acestora de cetăţean. S-a micşorat numărul de regiuni de la 49 la 16. După ani, această reformă s-a dovedit a fi un mare succes, deoarece, printre altele, astăzi este mult mai uşor să se obţină şi să se folosească mijloacele financiare de la UE.

Nivelul ridicat al absorbţiei poloneze a fondurilor europene (circa 68 miliarde euro) se explică prin existenţa puterii decizionale, prin descentralizare, cât şi prin controlul deţinut de Polonia în ceea ce priveşte granturile europene. Peste o pătrime din aceste fonduri se află la dispozitia regiunilor. Procedurile destul de complicate legate de obţinerea fondurilor europene necesită existenţa unor cunoştinţe mai aprofundate, şcolarizări şi angajare profesională din partea funcţionarilor administraţiei româneşti la toate nivelulrile de conducere. O mare importantanţă o au, desigur, şi corectitudinea şi transparenţa, de exemplu în cazul desfăşurării unor licitaţii, lucruri pe care toţi trebuie să le respecte. În Polonia, beneficiarii programelor europene sunt toţi aceia care s-au angajat în refacerea infrastructurii drumurilor, în reconstrucţia culturii, a ecologiei, a serviciilor de sănătate, acţiuni datorită cărora se vor micşora diferenţele dintre regiunile mai sărace în comparaţie cu restul Poloniei.

Care este în prezent nivelul relaţiilor polono-române ?

Colaborarea dintre Varşovia şi Bucureşti se desfăşoară foarte bine. Acest lucru este reflectat şi în elaborarea, între anii 2009-2010, a „Parteneriatului Strategic”, ca şi de frecventele contacte la toate nivelurile dintre politicienii ţărilor noastre. Varşovia şi Bucureştiul vor desfăşura acţiuni conjugate în cadrul Parteneriatului Estic, al Strategiei Dunărene, al Strategiei 2020, al securităţii energetice ca şi în lupta pentru depăşirea efectelor crizei economice. Trebuie subliniată şi concordanţa dintre opiniile politicienilor referitoare la politicile de securitate atât în România, cât şi în Polonia, printre care, de pildă, a prezenţei trupelor poloneze şi române în Afganistan, întărirea, la Forumul UE, a politicii europene de securitate şi apărare.

Referitor la colaborarea şi schimburile economice dintre Varşovia şi Bucureşti, trebuie să menţionăm că întreprinzătorii polonezi fac faţă foarte bine în România, poate chiar mai bine decât în alte ţări, iar pe piaţa românească activează 600 de firme din Polonia.

Ce se poate spune despre sprijinul acordat României de către Polonia, aflată la Preşedinţia UE, în ceea ce priveşte adrerarea la Spaţiul Schengen?

Una din priorităţile Preşedinţiei Poloniei la UE o constituie o „Europă deschisă”. Polonia sprijină lărgirea graniţelor Spaţiului Schengen. Dorim să facilităm ajungerea la un consens în problema procesului de aderare la această zonă, atât pentru România, cât şi pentru Bulgaria. O declaraţie în acest sens a făcută de curând de către premierul polonez Donald Tusk, în Parlamentul European. El a adăugat, însă, că „Polonia doreşte să râmână un intermediar şi un mediator corect în chestiunea referitoare la această aderare, fiind necesar să se depăşească diferenţele în ceea ce priveşte punctele de vedere dintre ţările membre ale UE”. Ne vom strădui să convingem şi celelalte state membre. În problema lărgirii UE, Preşedinţia poloneză face eforturi pentru semnarea Tratatului de Aderare a Croaţiei, pentru continuarea negocierilor de aderare a Turciei şi pentru înregistrarea unor progrese în negocierile cu Islanda. Între priorităţile Preşedinţiei poloneze la UE în anul 2011 se înscriu şi alte elemente importante din punctul de vedere al României, şi anume: începerea negocierilor legate de bugetul UE pe anii 2014-2020, în contextul Strategiei Europa 2020; micşorarea costurilor roamingului; politica de coeziune, ca şi viitorul Politicii Agrare Comune

În prezent, în România activează „Uniunea Poloneză” la Suceava, care are reprezentare şi în Parlamentul României. Care este sprijinul pe care se poate baza această minoritate din partea autorităţilor române ?

– Minoritatea poloneză din România se compune mai ales din polonezi care se află aici de generaţii. Conform cu datele statistice, minoritatea este apreciată la 3,5 mii, dar după datele organizaţiilor minoritarilor polonezi, ea se situează la aproximativ 5-6 mii de persoane. Centrele în care se concentrează şi sunt majoritari etnicii polonezi se află în regiunea Suceava (partea sudică a Bucovinei istorice), în localităţile Soloneţul Nou, Pleşa şi Poiana Micului. În afară de Bucovina, un alt centru polonistic se află la Bucureşti. Legislaţia românească, precum şi buna colaborarea la toate nivelurile a minoritarilor polonezi cu autorităţile confirmă faptul că drepturile şi privilegiile care decurg din reglementările internaţionale referitoare la minoritatea poloneză din România sunt excepţionale şi pot servi de model. Minoritatea poloneză îşi poate menţine şi dezvolta religia, limba maternă, tradiţiile şi moştenirea culturală. Societatea poloneză din România îşi poate expima liber opiniile în paginile revistelor „Polonus” şi „Micul Polonus”, ca şi în cadrul unor manifestări socio-culturale, organizate cu prilejul unor evenimente. În zonele în care locuiesc cetăţenii de origine poloneză este obligatorie existenţa dublei denumiri a localităţilor, de asemenea, funcţionează „Case Poloneze”, iar în Parlamentul român, etnicii polonezii au un reprezentant.

“Îmbrăţişarea chinezească”

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on “Îmbrăţişarea chinezească”

În incinta zonei comerciale „Dragonul Roşu” a avut loc o festivitate prilejuită de spectacolul artistic prezentat de renumitul ansamblu „Îmbrăţişarea chinezească”. Cei peste 2000 de spectatori, chinezi şi români, au fost salutaţi, la începutul spectacolului, de către ES Liu Zengwen, Ambasadorul Chinei la Bucureşti şi dl. Nicolae Dumitru, preşedintele NIRO Investment Group. Aceştia au subliniat că organizarea acestei festivităţi s-a constituit într-un nou prilej de a fi împreună, români şi chinezi, în atmosfera prietenească ce leagă cele două popoare. „Să combinăm” „Îmbrăţişarea chinezească” cu „Îmbrăţişarea românească” şi să ducem mai departe buna colaborare şi prietenia ce ne leagă”. Aceste cuvinte rostite de dl. Nicolae Dumitru au fost primite cu vii aplauze de către asistenţă, în contextul împlinirii a 20 de ani de colaborare dintre firma NIRO şi oameni de afaceri chinezi şi a marcării, peste puţin tinp, a celei de-a 62-a aniversări a proclamării Republicii Populare Chineze şi, totodată, a stabilirii relaţiilor diplomatice dintre România şi China, care au pus bazele îndelungatelor legături tradiţionale de prietenie şi stimă reciprocă dintre ţările noastre. Renumitul ansamblu chinezesc a oferit un spectacol de înaltă ţinută, fiind aplaudat adesea la scenă deschisă.

Evenimentul a fost susţinut de grupul de firme NIRO.

Redute

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on Redute

O fotografie publicată recent în presă ni-l înfăţişează pe Johannes Hahn, comisarul european pentru politici regionale, discutând cu ministrul român al Afacerilor Europene, Leonard Orban, bine dispuşi, voioşi chiar. S-ar fi părut că au avut de comiunicat votanţilor europeni reuşite deosebite, care le-au adus surâsul pe chipuri. Explicaţia fotografiei manţionate este, însă, una deloc optimistă, deoarece cei doi înalţi demnitari se refereau la problemele întâmpinate de România în absorbţia fondurilor de la Uniunea Europeană. Problemă grea, extrem de grea, care poate ar fi trebuit să aducă pe frunţile celor doi mai curând încruntarea.

Cei ce s-au interesat în special de absorbţia acestor fonduri, acum, în perioadă de criză, s-au arătat a fi marii contributori, ca Germania, Franţa ş.a. Aceştia, acum, în ceasul al 12-lea, s-au sesizat de faptul că unele state nu au fost capabile să absoarbă decât cote extrem de mici din fondurile ce s-ar fi aflat la dispoziţia lor şi ar fi trebuit să fie ajutate pentru a se dezvolta şi reduce distanţa faţă de performeri, conform actului fundamental de aderare la Uniunea Europeană. Nimeni nu pune la îndoială buna credinţă, dar în loc de sprijin pentru a se putea cuceri reduta greu accesibilă a fondurilor structurale, solicitanţii s-au izbit de o seamă de piedici, sau mai degrabă „greşeli”, aşa cum atestă şi primul raport privind viitoarea politică de coeziune, prezentat la Strasbourg. Dacă ar fi să inventariem aceste aşa-numite „erori”, vom aminti procedurile prea complicate, întârzierile în răspunsuri, prea mult control inutil, deficienţe de fonduri şi resurse administrative, care au împiedicat absorbţia, potrivit amintitului raport, prezentat de eurodeputatul german Michael Theurer. Întârzieri au apărut şi în perioada de programare, precum şi datorită unor cauze provenite din diferenţele legislative dintre statele membre şi legislaţia comună a UE, care ar fi trebuit reglate mai din vreme pentru gestionarea programelor operaţionale la nivel naţional şi regional.

Prin acest enunţ nu încercăm să uşurăm responsabilitatea factorilor naţionali – în fond, alte state au reuşit mai bine, chiar şi în aceste condiţii – dar eforturile acestora, atâtea câte au fost, ar trebui evaluate cu o măsură raţională. În acest context a apărut şi un ministru român al Afacerilor Europene, preocupat, prin misiune, de absorbţia fondurilor de la Uniunea Europeană. Deşi nu se cunosc prea multe despre antecedentele activităţii înaltului oficial acreditat la un moment dat la Bruxelles, apare o nelinişte: oare domnia sa s-a implicat într-o măsură eficientă, fiind acolo, la Bruxelles, în calitate de comisar european pentru multilingvism, pentru a se putea recepţiona fonduri europene, pentru ca România să nu se afle chiar pe ultimul loc al accesării acestor banilor europeni? Ne întrebăm doar…

Suntem convinşi că avem un eşalon suficient de puternic de specialişti, doritori de performanţe pentru ţara noastră. După cum mai credem că şi cei care au deţinut înalte funcţii la conducerea unor ministere ar fi dorit să nu fie categorisiţi ca „repetenţi” la acest capitol; fie nu s-au priceput, fie nu au fost ajutaţi, fie au şovăit în faţa opreliştilor birocraţiei (formulare, statistici, analize, referate de specialitate, diverse apeluri etc), fie au fost copleşiţi de alte răspunderi cărora trebuiau să le facă faţă sub presiunea derulării evenimentelor interne.

Şi încă o menţiune ce merită a fi reliefată. În amintitul document prezentat Parlamentului European se dă un ultim avertisment în cadrul măsurilor propuse pentru bugetul 2014-2020: cei care nu au reuşit să cheltuiască, să nu mai primească bani! Această prevedere evident că a stârnit mari dispute în rândul eurodeputaţilor. Pe aceeaşi linie punitivă se înscrie şi ultimul „decalog” (de data asta, doar cu şase legiferări) privind guvernanţa economică a UE, aprobat de către Parlamentul European: misiuni de supraveghere, aplicarea de amenzi pentru statistici frauduloase, pentru neprezentarea promptă de informaţii cu privire la bugete ş.a.

Într-o asemenea conjunctură, în care problemele economice naţionale devin ale întregii Uniuni, se subînţelege cât de gravă este situaţia economico-financiară a construcţiei europene, precum şi măsurile ce urmează să fie luate. Alături de continuarea politicilor restrictive luate până în prezent, UE consideră oportună şi necesară o simplificare a procedurilor de acordare a fondurilor europene, astfel încât şi statele care întâmpină evidente dificultăţi în acest proces să aibă o şansă în plus, iar „redutele” să poată fi cucerite…

Carol Roman

Un proiect complex: Zona Marea Neagră-Marea Caspică

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on Un proiect complex: Zona Marea Neagră-Marea Caspică

În această primăvară s-au împlinit doi ani de existenţă a Fundaţiei Internaţionale de Cooperare şi Parteneriat al Mării Negre şi Mării Caspice (BSCSIF). Secretarul General al Fundaţiei şi Vicepreşedinte, ES Eldar Hasanov, ambasadorul Republicii Azerbaidjan în România, solicitat de revista noastră, a făcut unele aprecieri referitoare la activitatea BSCSIF, la importanţa şi valoarea proiectelor şi demersurilor instituţiei, pe care încercăm să le prezentăm succint.

Perioada scursă de la crearea Fundaţiei a fost deosebit de eficientă din punctul de vedere al consolidării şi extinderii BSCSIF. Au fost obţinute succese în realizarea principalelor scopuri – consolidarea cooperării şi a parteneriatului, a dialogului şi a încrederii reciproce, dezvoltarea relaţiilor politice, economice, ştiinţifice şi culturale dintre ţările din aceste regiuni – România, Turcia, Ucraina, Moldova, Georgia, Kazahstan, Kîrgîzstan, Azerbaidjan şi Rusia – iniţierea relaţiilor de colaborare cu organizaţiile internaţionale, regionale şi organizaţiile neguvernamentale. A crescut constant numărul membrilor Fondului, au fost deschise filiale, periodic au fost iniţiate conferinţe, a fost creat site-ul web al organizaţiei. Printre altele, mai poate fi amintită semnarea memorandumului de înţelegere şi colaborare între Fundaţie şi Universitatea Tehnică din Virginia (SUA).

Convergenţa între aspectele istorice, geografice, politice, economice şi culturale, precum şi prezenţa printre fondatorii şi membrii Fundaţiei a unor reprezentanţi marcanţi ai intelectualităţii şi mediului academic au avut drept rezultat o activitate intensă şi susţinută a BSCSIF, dedicată dezideratelor păcii, dialogului şi bunăstării.

Printre cele mai recente şi mai relevante proiecte desfăşurate de Fundaţie, în acest an, poate fi menţionat „Toleranţă, Religie şi Diversitate Culturală”, un schimb internaţional de idei ale tinerilor, desfăşurat în localitatea Kobuleti, din Georgia, în luna aprilie. Principalele obiective ale manifestării au fost identificarea şi aprofundarea diferenţelor, dar şi a punctelor comune între numeroase culturi, înţelegerea importanţei diversităţii culturale şi acordarea respectului cuvenit vederilor religioase ale popoarelor. O altă manifestare reuşită din aceeaşi perioadă este „Conferinţa Internaţională „Politici ale extinderii spre est a Uniunii Europene”, proiect desfăşurat la Varna, în Bulgaria. Rapoartele prezentate în cadrul Conferinţei au evidenţiat aspecte de primă importanţă internaţională, precum abordarea de către Uniunea Europeană a problematicii minorităţilor, cooperarea cu NATO, securitatea energetică a Europei şi Asiei, relaţiile UE cu statele din Golf, rolul comunităţii europene în rezolvarea conflictelor îngheţate, precum şi alte teme, printre care stadiul gazoductului Nabucco, imigraţia ilegală, moştenirea culturală în zona Mării Negre. La Conferinţă au participat reprezentanţi ai celor mai prestigioase universităţi din Bulgaria.

La Moscova a avut loc cea de-a 7-a Ședință a Consiliului Director al Fondului Internațional de Cooperare și Parteneriat al Mării Negre și Mării Caspice, în cadrul căreia au fost discutate teme importante și actuale: cooperarea economică în țările regiunii Mării Negre și Mării Caspice, dialogul intercultural, rolul și consolidarea toleranței religioase, deschiderea filialei BSCSIF în Bulgaria, organizarea Conferințelor primarilor capitalelor și a marilor orașe, precum și a întreprinzătorilor regiunii. Au fost prezentate proiectele realizate și cele viitoare, precum și proiectele de cooperare. La unele manifestări au participat Ambasadorii țărilor regiunii, acreditați în Rusia, precum și reprezentenții organizațiilor internaționale – Consiliul Europei, OSCE, ONU și UE.

Lucrările au fost conduse de Viktor Khmarin – Președinte al FIMNMC, Federația Rusă. La dezbateri au mai luat cuvântul: Iulian Fota- România, Akkan Suver – Turcia, Eldar Hasanov – Azerbaidjan, Lidia Romanciuc – Republica Moldova, Tamaz Beradze – Georgia, Dossym Suleev – Kazahstan, Vadim Kolesnichenko – Ucraina, Dimităr Kostov – Bulgaria, Vicepreședinți ai FIMNMC ș.a.

La ședința Consiliului Director au participat, alături de reprezentanţi ai altor companii, și o delegație a unor mari firme din România, printre care SIVECO, NIRO INVESTMENT GROUP, UTI GRUP. Printre participanţii din partea mass-media s-au aflat importante publicații din perimetrul Mării Negre și Mării Caspice, între care și revista „Balcanii și Europa”. (C. R.)

“România este mai mult decât un stat vecin”

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on “România este mai mult decât un stat vecin”

Vlad Filat, prim-ministru al R. Moldova

Vlad Filat, premierul Republicii Moldova, este politicanul în care moldovenii au cea mai multă încredere. Rezultatele unui sondaj realizat de IMAS confirmă faptul că două treimi dintre respondenţi au optat pentru pro-europeanul Filat.

Primul ministru Vlad Filat şi-a exprimat adesea gratitudinea pentru faptul că România a fost prima ţară care a recunoscut independenţa Moldovei; de asemeni, pentru ajutorul financiar nerambursabil, de 100 milioane euro, acordat de ţara noastră, precum şi pentru  susţinerea, de către România, a eforturilor de integrare europeană ale Republicii Moldova.

Bunele relaţii dintre cele două ţări vecine îşi găsesc ilustrare şi în faptul că în luna noiembrie urmează să se desfăşoare o şedinţă comună între Guvernele României şi Republicii Moldova, în cadrul căreia să fie stabilite noi proiecte, printre care unul de importanţă socială deosebită, legat de dotarea instituţiilor de învăţămînt cu calculatoare şi Internet.

Din nou despre “chestiunea romă”

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on Din nou despre “chestiunea romă”

Libera circulaţie în Uniunea Europeană a adus avantaje semnificative. În perioada 2004-2007, creşterea mobilităţii forţei de muncă sub influenţa noilor ţări care au aderat la UE a determinat o creştere a produsului intern brut al UE cu aproximativ 40 de miliarde de euro. Dar ea a adus şi problema prezenţei în Occident a unor cetăţeni europeni consideraţi indezirabili, împotriva cărora s-au luat măsuri ce atentează tocmai la acest drept. La un an după ce o serie de ţări din Europa au început să desfiinţeze tabere de romi şi să expulzeze sute de cetăţeni ai UE, în principal în România, Comisia Europeană (CE) a susţinut că este pe cale să câştige lupta pentru protejarea dreptului cetăţenilor la libera circulaţie în întregul bloc, arătând că „nu va ezita să ia poziţie în cazul în care statele membre nu aplică în mod corect acest drept fundamental, în special garanţiile procedurale care protejează cetăţenii UE de o expulzare arbitrară sau disproporţionată”, după cum argumentează Viviane Reding, comisar european pentru justiţie.

În realitate, deşi majoritatea ţărilor membre au transpus integral normele UE în materie, zece state fac obiectul procedurii de încălcare a prevederilor tratatelor pentru nerespectarea, în perioada martie – iunie 2011, a normelor referitoare la libera circulaţie a persoanelor. Acestea sunt Austria, Cipru, Cehia, Germania, Malta, Lituania, Spania, Suedia, Polonia şi Regatul Unit. Portugalia şi Finlanda au răspuns preocupărilor Comisiei fie prin dialog bilateral, fie prin adoptarea de legi care asigură conformitatea cu dispoziţiile directivei. Alte 14 state membre (Bulgaria, Danemarca, Estonia, Franţa, Grecia, Ungaria, Italia, Irlanda, Letonia, Luxemburg, Olanda, România, Slovacia şi Slovenia) au prezentat proiecte de modificări legislative, inclusiv calendare precise pentru adoptarea şi intrarea în vigoare a normelor. Comisia examinează şi detaliile măsurilor pe care Danemarca şi Olanda le-au prevăzut sau le-au adoptat pentru a asigura conformitatea deplină cu legislaţia UE. În cazul Franţei, guvernul a adoptat modificările legislative impuse de către CE, inclusiv garanţiile care protejează cetăţenii UE împotriva expulzărilor arbitrare.

În perioade dificile din punct de vedere economic, unele state membre pot fi tentate să ia măsuri discriminatorii, care îi afectează pe cetăţenii UE sau pe membrii familiilor acestora, atenţionează CE, care adaugă că acţiunile naţionale unilaterale în acest domeniu nu îşi au locul.

Una se predică, alta se întâmplă…

Susţinătorii drepturilor romilor – primii vizaţi de măsurile de restricţionare a liberei circulaţii – au avertizat Bruxellesul că nu face destul pentru a proteja cel mai mare grup etnic minoritar din Europa şi că evacuările şi expulzările romilor continuă, în primul rând în Franţa şi Italia, notează ziarul britanic „The Guardian”, care aminteşte că în iulie anul trecut, preşedintele francez Nicolas Sarkozy a fost criticat de CE şi Vatican atunci când a corelat imigraţia de criminalitate şi a promis să expulzeze imigranţi romi şi să desfiinţeze taberele ilegale. Peste 70% dintre taberele ilegale de romi au fost ulterior demolate. Un an mai târziu, ONG-uri franceze au declarat că, în pofida unei astfel de „ţintiri discriminatorii” din partea guvernului, există acelaşi număr de romi în Franţa ca anterior măsurii. Victoria Vasey, directorul juridic al Centrului European pentru Drepturile Romilor (CEDR), cu sediul în Ungaria, a avertizat: „Expulzările au loc încă, în primul rând în Franţa şi Italia. Ele continuă şi în Germania, dar aici tind să fie de cetăţeni romi din Kosovo şi ca atare nu sunt acoperite de legislaţia UE. Declaraţia Comisiei, care laudă strategiile sale, este, evident, destul de diferită de ceea ce se întâmplă pe teren”.

Cercetările grupului au demonstrat că în Franţa există o tendinţă nouă, de plasare a persoanelor în centre de detenţie pentru imigraţie înainte de a fi îndepărtate. „Şi evacuările din tabere rămân în vigoare, fiind parte din planul lui Sarkozy. Acest lucru creează un climat de hărţuire extremă. În Italia, situaţia este similară – hărţuirea prin evacuări repetate. Dar, spre deosebire de Franţa, unde acest lucru este parte a unei politici naţionale, strategia din Italia este organizată în mai mare măsură la nivel de municipalitate”, argumentează Vasey.

La rândul său, „Médecins du Monde” arată că, între iunie şi începutul lui august, cel puţin 500 de romi au fost evacuaţi din tabere din oraşul port sudic francez Marsilia. În Italia, 154 de evacuări ţintite au avut loc la Roma, între lunile martie şi mai, afectând 1.800 de romi. În Danemarca, deportările cetăţenilor romi ai UE au fost deseori contestate cu succes în instanţă. Strategia a fost înlocuită prin ţintire continuă în vederea arestării şi hărţuirea acestor cetăţeni de către autorităţile daneze. „UE a cerut integrarea romilor, dar nu impune aplicarea legislaţiei europene, care ar trebui să protejeze romii şi toţi cetăţenii UE împotriva unei astfel de ostilităţi ţintite”, punctează Robert Kushen, directorul executiv al CEDR.

O poveste veche

O succintă privire înapoi în timp ni-i arată pe romii de pe teritoriul României atestaţi documentar încă din 1385. Pe întreg parcursul Evului Mediu, au fost robi pe moşiile domneşti, bisericeşti şi boiereşti. În 1837, divanul Ţării Româneşti decidea dezrobirea ţiganilor care aparţineau statului, la 1848 Adunarea Obştească din Moldova abolea robia pentru ţiganii clerului şi pentru meseriaşii din oraşe, iar în 1866 era decisă eliberarea tuturor membrilor etniei.

Nu a durat foarte mult până când condiţia de oameni liberi şi-a pus amprenta asupra mentalului colectiv al romilor. Când, în 1933, Calinic I. Popp Şerboianu punea bazele organizaţiei „Asociaţia Genarală a ţiganilor din România”, conştiinţa identităţii etniei începuse să se manifeste. Cea mai bună dovadă este apariţia, în acelaşi an, a „Uniunii Generale a Romilor din România”, înfiinţată de A. Lăzurescu Lăzurică. Obiectivele celor două organizaţii erau similare: educaţie pentru romi, pregătire profesională, integrare socială, sedentarizarea nomazilor. După cum se poate observa, nu foarte departe de obiectivele care ţin şi azi capul de afiş al problematicii romilor.

Pe parcursul următoarelor etape istorice, etnia a avut de înfruntat dificultăţi majore. În timpul celui de-al doilea război mondial, romii au fost deportaţi sau li s-a interzis deplasarea. Ulterior, în perioada ceauşistă, s-a încercat şi la noi, la fel ca în cazul Bulgariei, Ungariei, Poloniei sau fostei Cehoslovacii, sedentarizarea şi uniformizarea socială a romilor.

Metodele forţate nu au dat roade. Mişcarea romilor a continuat. La mijlocul anilor ’70 prindeau glas activ sociologii romi Nicolae Gheorghe şi Vasile Burtea, care plănuiau întâlniri ferite, pentru binele etniei. La Sibiu era Ion Cioabă, la Craiova, Valerică Stănescu, autorul „Legilor şatrei“, la Timişoara activa Ioan Mirescu, instructor cultural şi coregraf. Gânditorii romi se organizaseră, iar schimbările pe care le-a adus Revoluţia din 1989 au găsit etnia capabilă să promoveze lideri şi să se adapteze deschiderii internaţionale a României.

În prezent există o elită tradiţională şi una modernă. Din prima fac parte romii mai în vârstă, iar a doua înglobează lideri politici, profesori, medici, avocaţi, oameni de cultură şi sportivi. Elita tradiţională există de când sunt romii, cea modernă s-a înfiripat la noi în perioada interbelică, fiind continuată în comunism şi evidenţiată după Revoluţie. Romii de elită de acum fac parte din organizaţii non-guvernamentale care apără drepturile etniei lor. Intelectuali de seamă promovează interesele romilor la nivel decizional, iar în contextul favorabil proiectele sociale şi culturale care vizează etnia romă au căpătat amploare şi rezultate. Partida Romilor Social Democrată şi Partida Romilor „Pro Europa”, ca formaţiuni reprezentative ale etniei, încearcă să se preocupe de toate aspectele vieţii romilor. Dacă în 1990 erau doar câteva persoane implicate în mişcarea romilor şi care aveau studii superioare, acum sunt mii de studenţi şi persoane care au terminat facultatea, specializate în toate domeniile şi care contribuie nemijlocit la dezvoltarea şi integrarea cu succes a membrilor etniei în societatea română modernă.

Dar nu există doar progrese în iniţierea şi aplicarea unor politici publice coerente care să amelioreze situaţia romilor. Există numeroase foruri internaţionale care se ridică împotriva persecuţiilor şi discriminării cărora le cad victime romii. Între acestea, UNICEF, care desfăşoară numeroase programe dedicate îmbunătăţirii situaţiei acestei etnii. 11 state din Europa de Est şi de Sud-Est au o minoritate romă numeroasă (Bulgaria, România, Albania, Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Muntenegru, Kosovo, Macedonia, Croaţia, Turcia şi Moldova). Şi în Ucraina şi Rusia există o populaţie romă consistentă, despre situaţia căreia se ştie destul de puţin.

Incluziunea romilor nu este doar o obligaţie care ţine de respectarea drepturilor omului, ci şi o necesitate economică şi socială, în interesul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene.

Tendinţe naţionale şi continentale

În Europa de Sud-Est se estimează că trăiesc 3,7 milioane de romi, aproximativ 1,7 milioane din ei (46%) fiind copii. Datele Băncii Mondiale privind numărul total al romilor sunt aproape de cinci ori mai mari decât datele de recensământ. În timp ce populaţiile majoritare prezintă o tendinţă de scădere în ţările studiate, populaţiile rome cresc într-un ritm rapid. În Bulgaria, Macedonia, România şi Serbia, procentul cetăţenilor cu o vârstă sub 19 ani este între 22% şi 29% la nivelul întregii populaţii, în comparaţie cu 41% – 47% în cazul romilor. Populaţiile rome sunt mai tinere decât populaţiile majoritare datorită efectului combinat al natalităţii ridicate şi al speranţei de viaţă mai scăzute. Procesul de extindere a Uniunii Europene a atras atenţia asupra situaţiei romilor, atât în ceea ce priveşte încălcarea drepturilor omului, cât şi recunoaşterea faptului că nu se poate crea o Europă armonioasă din punct de vedere social fără incluziunea romilor şi a altor categorii vulnerabile din societate. În 2005, nouă state din Europa Centrală şi de Sud-Est, în colaborare cu Banca Mondială, PNUD (Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare), Institutul pentru o Societate Deschisă şi ONG-uri rome, au lansat Decada de Incluziune a Romilor, angajându-se să amelioreze condiţiile de trai ale romilor şi să combată discriminarea împotriva lor.

Aminteam că România este una dintre ţările cu o importantă comunitate de romi – aproximativ 1 milion de etnici. Ţara noastră are în derulare o Strategie naţională privitoare la integrarea acestei etnii, axată în principal pe implementarea  în domeniul educaţiei a două proiecte strategice, derulate prin Agenţia Naţională pentru Romi şi finanţate din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013. Este vorba despre „Educaţia copiilor romi – calea spre un loc de muncă stabil” şi „Şcoala – o şansă pentru fiecare”. Mai mult, pentru a extinde aria dezvoltării proiectelor care vizează integrarea romilor, noua Strategie naţională de integrare a romilor pune accent pe crearea unor pârghii sociale care să răspundă nevoilor acestei etnii.

Pe lângă eforturile interne de integrare a romilor, se pot evidenţia şi elemente de sprijin extern, dată fiind calitatea de cetăţeni europeni pe care o au romii datorită statutului României de ţară membră a UE. Printre problemele pentru care vor trebui găsite grabnice rezolvări se află discriminarea sistematică, „un grad intolerabil de excludere”, încălcarea drepturilor omului, o stigmatizare severă şi discriminare atât în viaţa privată, cât şi în cea publică.

Plecarea în masă a etnicilor romi către ţările occidentale a stârnit o adevărată furtună internaţională, cu manifestări reprobabile de xenofobie şi discriminare. Romii au devenit obiectul oprobriului cetăţenilor occidentali, al acuzaţiilor de tot felul, uneori nejustificate, iar autorităţile au trecut la aplicarea unor măsuri punitive pe care Uniunea Europeană le-a catalogat drept încălcări ale drepturilor la libera circulaţie. Atitudinea faţă de romi continuă să genereze tensiuni la cele mai înalte niveluri în câteva state europene. Doar revenirea la calea dialogului a produs efecte benefice. Autorităţile române, împreună cu partenerii occidentali, au ajuns la concluzia că problematica celor aproximativ 12 milioane de reprezentanţi ai etniei rome la nivelul continentului este şi una europeană, nu numai locală, şi că doar conlucrarea va genera rezultate favorabile în demersul comun, benefic tuturor părţilor implicate, pe care îl va aduce integrarea romilor, cetăţeni cu drepturi egale în Uniunea Europeană.

O importantă inițiativă românească

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on O importantă inițiativă românească

Ceea ce nu se cunoaşte despre renumitul sociolog român, acad. Dimitrie Gusti

Academia Română – laborator de idei pentru ONU
Acreditat ca ziarist la prima Adunare Generală
Proiect primit favorabil de francezi şi americani

România a devenit membru al ONU în 1955, la 10 ani după fondarea organizaţiei mondiale. În anii 1945-1946, când a fost adoptată Carta ONU şi se derulau primele întâlniri ale membrilor fondatori ai noii organizaţii dedicate promovării păcii universale, România avea un statut internaţional incert: angrenată iniţial în războiul împotriva URSS, din august 1944 a trecut cu toate forţele de partea aliaţilor şi a terminat în tabăra învingătorilor. Configuraţia sa teritorială avea să fie consfinţită la Paris, în 1947, iar regimul politic se schimba din mers, sub supravegherea atentă a sovieticilor.

URSS a tratat de la început România ca ţară învinsă, iar Convenţia de armistiţiu semnată la Moscova, la 12 septembrie 1944, consemna acest lucru, în pofida protestelor delegaţiei române conduse de Lucreţiu Pătrăşcanu, în faţa lui V. Molotov. În tabăra aliaţilor occidentali, percepţiile în privinţa României erau sensibil diferite de cele ale sovieticilor. Statura României, unul dintre cei mai activi membri ai Societăţii Naţiunilor, precursoarea ONU în perioada interbelică, şi nivelul înalt al comunităţii ştiinţifice şi academice române se bucurau de respect şi recunoaştere care pot părea astăzi aproape neverosimile. Deşi oficial nu s-a numărat printre fondatori, totuşi România a fost prezentă într-o manieră cu totul inedită la debutul activităţilor ONU.

În împrejurările tulburi pentru ţară, dar şi pe fondul unor mari speranţe pe care omenirea şi le punea într-o mai bună organizare a lumii după război, în sânul Academiei Române se naşte ideea creării unui instrument de cercetare ştiinţifică pus în slujba înfăptuirii marilor idealuri de pace ale noii organizaţii mondiale.

Reluând unele preocupări anterioare privind nevoia unei ştiinţe a naţiunii, Dimitrie Gusti, fondatorul Şcolii sociologice (monografice) de la Bucureşti, îşi prezintă, la 8 martie 1946, în faţa membrilor Academiei Române, proiectul său referitor la înfiinţarea unui Institut de Cercetare Socială a Naţiunilor în subordinea ONU, inspirându-se după modelul Institutului Social Român, creat de el însuşi cu două decenii şi jumătate în urmă. El susţinea că „o mai bună cunoştinţă a Naţiunilor despre ele însele va aduce după sine o mai bună cunoştere şi înţelegere a intereselor lor sociale şi economice şi a aspiraţiilor lor etice, şi deci o mai solidă cimentare a Unităţii lor…, înţelegerea mutuală şi încrederea reciprocă, adică adevărata şi reala organizaţie mondială către o pace durabilă, către progres şi prosperitate”.

Cu acceptul membrilor Academiei Române, D. Gusti porneşte imediat într-o lungă călătorie în străinătate, pentru promovarea proiectului. După scurte escale în Palestina şi Liban, ajunge în Franţa, iar la 20 mai 1946 susţine la Academia de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris o expunere cu titlul „Vers une conception realiste et scientifique de la paix”, în care sociologul român îşi făcea cunoscute ideile despre cauzele eşecului Societăţii Naţiunilor în perioada interbelică şi avansa în premieră ideea înfiinţării unui Institut Social de Cercetare a Naţiunilor pentru mai buna cunoaştere a lumii, ca premisă a edificării unei păci durabile şi a prevenirii unor noi războaie.

Popasul de la Paris a oferit primul prilej internaţional pentru a verifica viabilitatea acestor idei şi pentru a le da o configuraţie mai precisă, test trecut cu succes deoarece, aşa cum declara în final preşedintele Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice, membrii săi „s-au declarat de acord cu proiectul”. Următorul pas, decisiv, l-a constituit deplasarea la New York şi intrarea  în contact direct, începând din 6 iulie 1946, cu reprezentanţii comunităţii ştiinţifice americane şi, desigur, cu funcţionarii de rang înalt ai ONU, în constituire.

După cum singur relata mai târziu, savantul român a obţinut „acces liber la toate manifestările şi organismele ONU, graţie unei cărţi de intrare de ziarist,  dobândită punând la dispoziţia Secretariatului cele trei reviste pe care le dirijez, din care două în limba franceză”. (Era vorba de „Archives pour la Science et la Reforme sociale”, „Affaires danubiennes şi Sociologia românească”, n.n.). Aşadar, înarmat cu legitimaţie şi curiozitate de jurnalist, dublate de spiritul său analitic, Dimitrie Gusti îşi începe cu mult sârg demersurile pentru care Academia Română găsise de cuviinţă că şi românii ar trebui să participe, într-un fel sau altul, la activităţile ONU.

La 21 octombrie 1946, participant la deschiderea părţii a doua a primei sesiuni a Adunării Generale a ONU, Gusti consemnează, ca un veritabil corespondent de presă, cuvântul rostit cu acel prilej de preşedintele SUA, Harry S. Truman, care a început cu o profesiune de credinţă, ce semnfica renunţarea la izolaţionismul de altădată: „După primul război mondial, Statele Unite au refuzat să facă parte din Societatea Naţiunilor; locul nostru a rămas gol la prima şedinţă a Societăţii Naţiunilor. De această dată, ţara mea nu numai că este membră a organizaţiei Naţiunilor Unite, dar este chiar gazdă”.

Convins de faptul că cea mai bună garanţie a păcii constă în lichidarea cauzelor care provoacă războaiele, Dimitrie Gusti a intrat în dialog cu factorii cei mai autorizaţi care puteau să evalueze şi să aprobe  crearea unui institut specializat al ONU pentru cercetarea naţiunilor.

Conform unui ample comunicări pe care, după revenirea la Bucureşti, profesorul Gusti a prezentat-o plenului Academiei Române, la 11 iulie 1947, intitulată „Un an de activitate în afară de ţară. Crearea Institutului Social al Naţiunilor”, iniţiativa românească a găsit ecou în primul rând la nivelul reprezentanţilor Franţei în structurile de conducere al ONU. Secretarul general adjunct al organizaţiei, Henri Laugier, reprezentant al Secretariatului general în Consiliul Economic şi Social, care luase cunoştinţă cu entuziasm de expunerea de la Academia din Paris, i-a transmis primele încurajări: „Programul este magnific. Propunerile au întreaga mea adeziune. Sunt tocmai ceea ce ne trebuie. Şi noi am lucrat în această direcţie, dar dumneata ne dai ceva complet şi bine închegat”.

Concomitent cu eforturile pentru ajustarea planului în conformitate cu exigenţele şi bugetul Consiliului Economic şi Social, profesorul Gusti a intrat în contact cu reprezentanţii cercurilor ştiinţifice şi academice americane, în frunte cu Robert Morrison Mac Iver, profesor de filosofie politică şi sociologie la Columbia University, considerat la timpul respectiv „decanul sociologilor americani”. Acesta s-a declarat de acord cu proiectul românesc şi cu ideea că este necesară o „instituţie nouă, în afara guvernelor, care să reprezinte liber naţiunile, menită să completeze ONU pentru a o servi mai bine şi a o ajuta la îndeplinirea nobilelor şi marilor ei scopuri”. După mai multe întâlniri de lucru, la 6 noiembrie 1946 s-a hotărât ca noua instituţie să se numească „Institutul Social al Naţiunilor” („Social Institute of Nations”), iar la 15 ianuarie 1947, într-o şedinţă ţinută la Clubul Harvard din New York, cu participarea reprezentanţilor în ştiinţe sociale din SUA, Mexic, Cehoslovacia, Canada, Jugoslavia, Franţa, Spania (republicană) şi România, profesorul Gusti, ca autor al ideii creării Institutului, a fost desemnat să redacteze programul de lucru. Cu acelaşi prilej, a fost aleasă structura de conducere a Institutului: preşedinte – Robert Mac Iver; vicepreşedinţi – Dimitrie Gusti şi Boris Mirkine-Gutzevitch (belgian, membru corespondent al Academiei Române); secretar general – dna Ruth Benedikt (profesor de antropologie la Columbia University, autoare a unei lucrări despre cultura poporului român).

După 25 de ani de la crearea Institutului Social Român, afirma cu mândrie profesorul D. Gusti în faţa colegilor din cadrul Academiei Române, „iată, în New York, Institutul românesc a devenit un model şi i s-a adus o recunoaştere, nu numai metodei de lucru, de către Consiliul Economic şi Social şi de sociologii americani, dar chiar prin însuşirea titlului pentru o instituţie creată a aplica această metodă la cercetările mai vaste ale tuturor Naţiunilor”.

Să mai amintim că, în preajma deschiderii sesiunii Adunării Generale a ONU din toamna anului 1946, Academiile din Philadelphia şi Washington au organizat manifestări pentru cultivarea şi studierea spiritului de colaborare internaţională. Din cele 29 de academii străine invitate, Academia Română ocupa locul al 16-lea în ordinea vechimii înfiinţării lor, iar în semn de respect, profesorului Gusti, ca reprezentant al celui mai înalt for ştiinţific românesc, i s-a oferit un loc la masa de onoare şi a fost desemnat să ia cuvântul printre cei cinci vorbitori oficiali.

***

În loc de epilog. Fără îndoială, dacă ar fi să luăm în calcul valoarea ştiinţei româneşti şi recunoaşterea sa internaţională, România se poziţiona, la finele celui de-al doilea război mondial, pe un loc onorabil, era demnă de respect şi simpatie în constelaţia multicoloră a naţiunilor lumii. Conjunctura istorică regională a deturnat însă România de la cursul unei evoluţii fireşti, conformă cu vocaţia pe care şi-o confirmase cu prisosinţă în perioada interbelică… În 1948, procesul de comunizare atinge un punct critic. Sunt desfiinţate sau anihilate instituţiile reprezentative ale ştiinţei şi culturii naţionale. Mulţi dintre cei mai prestigioşi membri ai Academiei sunt scoşi din această instituţie de elită a statului român şi trimişi la puşcărie sau, în cel mai bun caz, marginalizaţi şi umiliţi. Printre ei, şi savantul Dimitrie Gusti, un mare patriot.

Ioan C. Popa

„Dimitrie Gusti este profesor de Sociologie la Universitatea din Bucureşti. Fost ministru al Educaţiei Naţionale din România, preşedinte al celui de-al XIV-lea Congres internaţional de Sociologie, fost preşedinte al Academiei Române, membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris, preşedinte al Consiliului naţional al Cercetării ştiinţifice din România, fost comisar general al Pavilionului românesc la Expoziţia internaţională de la Paris (1937) şi al Expoziţiei internaţionale de la New-York (1939), Mare ofiţer al Legiunii de Onoare, deţinător al Medaliei de Aur şi al titlului de cetăţean de onoare al oraşului New-York…”(Revista „La Republique Francaise”, New York, iunie 1946)

Parteneri ai puternicilor zilei

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on Parteneri ai puternicilor zilei

Majoritatea deţinătorilor actuali ai puterii în statele europene au, în viaţa personală, parteneri de cuplu alături de care îşi parcurg traseele politice. Aflaţi în lumina reflectoarelor, după căsnicii mai lungi sau mai scurte, soţii şi soţiile puternicilor zilei contribuie decisiv la imaginea acestora.

Georgios Papandreou – Ada Papandreou (Grecia)

Ada Papandreou, soţia premierului Greciei, Georgios Papandreou, face faţă de ani buni presiunii exercitate de faptul că actualul prim-ministru provine dintr-o linie de cunoscuţi politicieni, dar şi celei aduse de perioada extrem de dificilă prin care trece ţara sa. George Papandreou, cel de-al 182-lea şef de guvern al Greciei, a mai fost căsătorit şi are un fiu din mariajul anterior. Cu actuala soţie are o fiică. Presa elenă o cataloghează pe Ada Papandreou drept o persoană discretă, modestă chiar, dat fiind faptul că nu aleargă după haine de ultima modă şi nu poartă aproape deloc bijuterii. În plus, preferă să-şi petreacă timpul cu familia. Deşi a studiat aeronautica în Canada, a decis să renunţe la carieră şi să susţină traseul politic al soţului ei. Apropiaţi ai familiei susţin că „numai Ada este capabilă să-l facă pe Papandreou să mai uite de grijile guvernării”.

Angela Merkel – Joachim Sauer (Germania)

Partenerul de viaţă al actualului cancelar german Angela Merkel, chimistul Joachim Sauer, este retras şi foarte puţin dispus să le facă pe plac mass-media, care abia aşteaptă să-i intre în viaţa privată. Al doilea soţ al „celei mai puternice femei din lume” a declarat chiar de la începutul căsniciei că nu va avea de-a face cu prim-planul vieţii politice: „Nu am nici o legătură cu segmentul politic al muncii Angelei Merkel, aşa încât nu prezint interes pentru public”. A evitat contactul cu presa pe tot parcursul carierei politice a Angelei Merkel, ba mai mult, nici nu a fost prezent în Parlament în momentul în care soţia sa era aleasă cancelar. Fiu al unui brutar, Sauer este profesor de chimie la Universitatea Humboldt, iar d-na Merkel îi respectă pe deplin opţiunile.

Viktor Orbán – Anikó Lévai(Ungaria)

Premierul Ungariei, Viktor Orbán, este casătorit cu Anikó Lévai. Pe lângă faptul că i-a dăruit 5 copii şi i-a fost alături, cu devotament şi statornicie, în întreaga sa carieră politică, presa maghiară relatează că, în urmă cu câţiva ani, familia Orbán a primit subvenţie de la stat pentru o vie pe care soţia premierului o achiziţionase în faimoasa regiune Tokaj. Mass media din ţara vecină au relatat atunci (anul 2001) că d-na Orban şi-a pus gaj partea de vie într-o asociere prin supraevaluarea proprietăţii; interesant este faptul că legea ungară interzicea să garantezi cu o proprietate agricolă pentru a obţine fonduri, iar d-na Orban, de profesie jurist, se asociase cu doi avocaţi…

Dmitri Medvedev – Svetlana Medvedeva (Rusia)

Unul dintre cei mai puternici oameni ai planetei este, fără îndoială, Dmitri Medvedev, preşedintele Rusiei. Cine este femeia care îl susţine? Discreta Svetlana Medvedeva. A urmat cursuri de economie şi finanţe la Universitatea din Sankt Petersburg, având în paralel şi o slujbă. După căsătoria cu actualul preşedinte şi apariţia fiului lor, Ilia, prima doamnă a Rusiei a iniţiat, printre altele, Festivalul anual de Artă rusească de la Bari, a instituit Ziua Familiei în ţara sa şi este implicată activ în politicile de familie pe care Biserica Rusă le promovează. Cu toată discreţia de care dă dovadă, este foarte populară printre ruşi şi intens „curtată” de mass media.

Nicolas Sarkozy – Carla Bruni (Franţa)

Despre cuplul Nicolas Sarkozy – Carla Bruni s-au scris ziare întregi. Cariera primei doamne a Franţei de cântăreaţă şi actriţă, apoi căsătoria cu preşedintele francez au lăsat oarecum în umbră un segment important al preocupărilor ei – acţiunile umanitare. Ambasador mondial pentru protecţia mamelor şi copiilor împotriva HIV, a înfiinţat Fundaţia care îi poartă numele şi care promovează accesul neîngrădit la educaţie. Este şi o susţinătoare a drepturilor femeilor, precum şi a unor organizaţii de protecţie a animalelor, iar faptul că donează banii câştigaţi din muzică operelor caritabile este binecunoscut, la fel ca sprijinul constant direcţionat către tinerii artişti. După vâlva stârnită de rapiditatea cu care proaspătul divorţat Nicolas Sarkozy se căsătorea, în 2008, cu Carla Bruni, faptul că aceasta urmează să îi dăruiască un copil se dovedeşte important şi pentru şansele electorale ale actualului preşedinte, care ţinteşte un al doilea mandat.

Pedro Passos Coelho – Laura Ferreira (Portugalia)

Soţia premierului portughez Pedro Passos Coelho, Laura Ferreira, nu este o figură de prim-plan a vieţii publice. Unul dintre marile ei merite este însă acela de a fi adus liniştea în viaţa politicianului, cu care are o fiică în vârstă de 4 ani, Júlia. Pedro Coelho a mai fost căsătorit cu cântăreaţa Fátima Padinha, cu care are alte două fiice. Cea mai mare dintre ele, Joana, a suferit un foarte grav accident în copilărie, rămânând cu sechele.

Recep Tayyip Erdoğan – Emine Erdoğan (Turcia)

Când Emine Erdoğan, soţia primului ministru al Turciei, Recep Tayyip, Erdoğan se alătura Asociaţiei „Femeile Idealiste”, în anii `70, nu bănuia că-şi va cunoaşte şi soţul din postura de activist. Mamă a patru copii, Emine Erdoğan are în spate o căsnicie de 33 de ani cu actualul premier şi o îndelungată carieră de persoană publică implicată în cauzele nobile. Este vorba despre susţinerea pe care o acordă ajutorării victimelor foametei, ale catastrofelor naturale, ale discriminării – în special a femeilor – ale abuzurilor şi sărăciei. Implicarea nemijlocită a Eminei Erdoğan în numeroase acţiuni de acest fel i-a adus şi recunoaştere internaţională; numai în acest an a primit Premiul Fundaţiei la Forumul Crans Montana de la Bruxelles şi a avut ocazia să susţină un expozeu la ONU, pe marginea situaţiei tragice a populaţiilor din multe locuri ale lumii.

Boyko Borisov – Tzvetelina Borislavova (Bulgaria)

Premierul Bulgariei, Boyko Borisov, a trecut peste toate acuzaţiile şi controversele la adresa sa şi pare să-şi fi întors şi ţara spre diminuarea decalajelor faţă de vest. Face aceste lucruri din postura de bărbat divorţat. Din fosta căsătorie cu o doctoriţă are o fiică, aflată la studii în America. Presa bulgară aminteşte că, totuşi, Borisov are o parteneră de viaţă, relaţie pe care nu o ascunde. Este vorba despre Tzvetelina Borislavova, o femeie de carieră, preşedinte al Consiliului de Supraveghere al CIBank, una dintre primele zece bănci din ţara vecină. Borislavova este şi unul din principalii acţionari ai instituţiei bancare, iar relaţia cu premierul Bulgariei a adus-o nu o dată în atenţia mass media, mai mult pentru stilul vestimentar impecabil decât pentru vreo tangenţă cu arealul politic.

Johanna Sigurdardottir – Jonina Leosdottir (Islanda)

Poate unul dintre cele mai mediatizate cupluri este Johanna Sigurdardottir – Jonina Leosdottir, mai exact premierul Islandei şi partenera sa de acelaşi sex. Sigurdardottir a fost primul şef de guvern care şi-a recunoscut orientarea sexuală, iar în momentul în care a fost posibil din punct de vedere legal, s-a căsătorit cu partenera sa, scriitoarea Jonina Leosdottir. Aceasta este cu 11 ani mai tânără decât primul ministru islandez şi are în spate o carieră care include 12 piese de teatru, şase nuvele, două biografii şi numeroase articole de presă.

Roxana Istudor

Valul contemporan

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on Valul contemporan

E bună migraţia românilor sau nu? Verdictul pluteşte, încă, în incertitidine, dar sigur este că doar timpul va scoate la iveală consecinţele pe care acum evităm să le anticipăm. Scotocind şi răsfoind prin date şi cifre, putem doar să ne facem o idee de ansamblu, să calculăm media rezultată din cifrele dictate de diferitele interese mai mult sau mai puţin politice. Relativ este şi raportul câştig/pierdere economică şi socială…

Românii, alături de polonezi, au reprezentat, ca volum, cea mai importantă migraţie către Europa Occidentală după căderea comunismului. Migraţia românească a fost şi este într-o continuă schimbare, înregistrează tendinţe clare, dar şi nuanţe aproape imperceptibile.

1990-1992: sfârşitul emigraţiei etnice şi românul cu buticul din sacoşă. Primii care au plecat definitiv din România, între 1990 şi 1992, au fost etnicii maghiari şi germani, stabilindu-se în ţările lor de origine. Şi parte din turcii dobrogeni au plecat în Turcia, dar fenomenul nu a fost semnificativ. În această perioadă, emigraţia românilor către Occident (Europa şi Canada) a fost sporadică, având în vedere formalităţile care trebuiau îndeplinite şi care durau destul timp. Ne aducem cu siguranţă aminte fluxul teribil de autocare încărcate până la refuz cu sacoşe, în care micul comerciant postdecembrist îşi aducea marfă pentru buticul deschis la colţul blocului sau în propriul apartament…

1993 – 2000: Occident, viaţa de la capăt. Perioada 1993-2000 reprezintă intervalul de timp în care românii s-au stabilit definitiv în străinătate. Structura sociologică a migranţilor români s-a modificat de-a lungul timpului. Dacă la început era vorba în mare parte de absolvenţi de studii superioare, înalt calificaţi sau specialişti din zonele urbane, între 1994 şi 2000 a intrat în scenă o migraţie eterogenă, de muncă, azil politic şi de clandestinitate. Treptat, cea mai mare parte a migranţilor români au început să înglobeze oameni tineri, slab sau insuficient calificaţi, din mediul rural, din cele mai diverse categorii. Destinaţiile favorite erau ţările din Europa Occidentală, SUA şi Canada.

2002– 2006: Faţa şi reversul exodului masiv la muncă. După anul 2000, a devenit preponderentă migraţia externă temporară, cu scop economic. În această perioadă, migraţia românească creşte, se stabilizează şi scade în ţările din centrul şi nordul Europei (Germania, Franţa, Scandinavia), începând cu 1998. În schimb, emigraţia se orientează masiv spre ţările mediteraneene, mai ales spre Italia, dar şi spre Spania, Grecia, Portugalia, Turcia şi Israel. Iar februarie 2000 – când România a fost invitată să adere la UE – instituie o normalizare a circulaţiei migranţilor.

Experienţa de muncă în străinătate le-a schimbat total viaţa multora dintre români. Efectele se văd deja, în felul în care îşi organizează gospodăriile şi în atitudinea mai critică pe cau o au faţă de autorităţi, începând să compare serviciile din România cu cele din afară.

Migraţia pentru muncă a reprezentat aşadar şi accesul la o viaţă mai bună, dar şi o scădere demografică cu puţine şanse de regenerare, pentru că mulţi dintre ei nu s-au mai întors.  Momentul 1 ianuarie 2002 poate fi şi el considerat unul de cotitură. Vizele au fost eliminate şi românii au putut călători fără constrângeri în Spaţiul Schengen. Mişcarea de du-te-vino a fost amplificată odată cu 1 ianuarie 2007, când România a devenit stat membru al UE. Mai multe state europene renunţau la rigiditatea cu care-i priveau pe cetăţenii români şi încheiau acorduri care le permiteau acestora muncă sezonieră în statele respective. Este cazul Germaniei, al Spaniei, al Portugaliei, al Elveţiei, al Luxemburgului şi al Ungariei.

Iată că după nici zece ani, odată cu instalarea şi prelungirea crizei economice, lucrurile s-au schimbat dramatic. Libera circulaţie, drept fundamental al cetăţenilor Uniunii, a fost încălcată în vara anului 2010, când Franţa a recurs la expulzări masive ale romilor, lucru care a atras o replică dură de la Bruxelles, care a obligat statul francez să aducă modificări în legislaţie pentru a proteja acest drept. Dar polemica în Hexagon continuă, oficialităţi de la Paris declarând periodic că prea mulţi infractori care operează în Franţa sunt români, ceea ce nu le aduce decât deservicii concetăţenilor noştri aflaţi la muncă pe teritoriul francez. Nici în Italia lucrurile nu stau mai bine. Guvernul italian a trecut în sarcina autorităţilor locale responsabilitatea de a scăpa, prin terorizare continuă, după cum afirmă apărătorii drepturilor omului, de romii stabiliţi în Italia. Românii rămân cea mai mare comunitate a imigranţilor din Italia, conform unui raport al organizaţiei „Iniţiative şi Analize asupra Multietnicitatii” (ISMU) şi, deşi aportul lor în economia italiană este recunoscut oficial, viaţa lor nu este uşoară, întrucât le sunt puse în cârcă mai multe nelegiuiri decât se confirmă şi sunt de prea multe ori priviţi cu suspiciune, puşi la munci umilitoare, trataţi ca sclavii, chiar bruscaţi sau torturaţi de către angajatori, care pe deasupra mai „uită” să-i şi plătească.

La rândul lor, românii din Spania se confruntă cu serioase dificultăţi generate de criza care s-a abătut peste statul spaniol şi dacă doar în urmă cu câţiva ani erau priviţi cu respect pentru munca şi priceperea lor, dar şi pentru aportul la creşterea economiei spaniole, astăzi Spania a cerut restricţionarea accesului lucrătorilor români pe piaţa muncii proprie. Comisia Europeană a aprobat cererea, într-un gest considerat de opinia publică drept unul fără precedent. Lucrurile nu sunt foarte diferite nici în Marea Britanie. Sclavi români au fost eliberaţi recent de către poliţia britanică, după o percheziţie la o tabără din Bedfordshire.  Majoritatea locuiau în condiţii mizerable, unii fiind ţinuţi în sclavie chiar şi de 15 ani. De altfel, Marea Britanie face parte dintre cele zece state care, potrivit Comisiei Europene, nu respect întru totul dreptul la libera circulaţie şi trebuie să-şi revizuiască legislaţia naţională.

Partea plină a paharului. Dacă nu ar fi intervenit această mişcare de o amploare incredibilă, România s-ar fi confruntat cu o criză economică şi socială de proporţii greu de imaginat, care s-ar fi răsfrânt asupra întregii stări a societăţii româneşti şi chiar asupra calendarului aderării României la UE. „Euronavetiştii” au eliberat locuri de muncă, au dus rata şomajului la un nivel foarte scăzut pentru starea economică şi socială din România. Cele 4-5 miliarde de euro intrate anual în ţară de la cei plecaţi au fost sursă de venit (în multe cazuri, unica sursă) pentru alte câteva milioane de români, au dus la explozia construcţiei de locuinţe şi a vânzărilor de echipamente şi bunuri destinate dotării acestora, a numărului de autoturisme, au creat locuri de muncă, au stimulat consumul.

Canada – mirajul american accesibil românilor. Canada a continuat să fie destinaţie preferată, un miraj american mai accesibil românilor, graţie politicilor sale privind migraţia. Canada are o comunitate românească de aproximativ 150 mii de persoane (decembrie 2007). România deține locul cinci în lume în rândul țărilor sursă de emigranți pentru Canada. Românii se integrează în mozaicul etnic canadian cu mai mult sau mai puţin succes.

„Fuga din Balcani” şi implicaţiile sale demografice. Dacă perspectiva economică, socială şi culturală a migraţiei pentru muncă este predominant pozitivă, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre perspectiva demografică a fenomenului. Aceasta îmbracă mai multe aspecte negative şi se constituie într-un preţ care trebuie plătit. Statistic vorbind, „euronavetiştii” sunt persoane tinere: aproximativ 40% plecaţi în perioada 1996-2006 şi aproximativ 50% cei plecaţi în anii de exod masiv, 2002-2006. Proporţia celor necăsătoriţi este de 82% în rândul celor cu vârste cuprinse între 15-24 de ani şi de 23%, în rândul celor cu vârste cuprinse între 25-39 de ani. Plecând în străinătate, mulţi dintre ei îşi amână căsătoria şi, implicit, aducerea pe lume a copiilor. Pericolul cel mai mare este acela că după ce ajung în străinătate, o parte dintre cei plecaţi nu vor să se mai întoarcă. Există în România zone serios afectate de migraţie: în Modova sau în Maramureş sunt sate din care populaţia tânără a plecat aproape în totalitate. Conform statisticilor oficiale, în Spania trăiesc aproximativ 850.000 de români, iar în Italia peste 1.000.000. Cea mai mare parte dintre aceştia au plecat după 2002 (data la care România avea 21.800.000 locuitori). Marea majoritate sunt tineri, vor avea copii în străinătate, de acea efectul demografic trebuie dublat. Adăugăm şi tinerii care merg să studieze în străinătate şi din care, o parte nu se mai întorc. Având în vedere că se estimează o cifră de apoximativ 3 milioane de persoane, provenite practic din toate regiunile ţării, putem vorbi despre declinul demographic ca despre un fenomen naţional, prin dimensiune – peste 10 la sută din populaţia României – implicaţii şi geografie a originii fluxurilor. De altfel, toată Europa înregistrează date îngrijorătoare din această perspectivă.

Emigraţia în România. Deşi rămânem o ţară de emigraţie, timid se conturează şi fenomenul imigrării. Statisticile oficiale înregistrează aproximativ 60.000 de străini prezenți pe piața locală a forței de muncă, dintre care circa 40.000 de muncitori. Deşi numărul imigrărilor în România rămâne redus, trendul este ascendent, cu o medie de 12-15.000 persoane pe an. De asemenea, numărul permiselor de muncă se apropie de 100.000, dublându-se din 2007 până în prezent. În mai 2009, în România existau aproximativ 200.000 de kurzi!

Marian Pârloagă are 42 de ani şi este de loc dintr-un sat din judeţul Vrancea. E mândru de gospodăria pe care o are. A fost plecat împreună cu nevasta lui în Italia din 2002 până în 2007: „Am muncit în agricultură, ca animalele am muncit. Aici nu mai răzbeam, furajele pentru animale erau tot mai scumpe, casa se dărâma pe noi. Ăsta bătrân nu mai putea nici el… Mama a murit pe camp, în ‘98! Aşa că am lăsat copiii cu tata şi cu o soră de a mea şi am plecat”. Când s-au întors, şi-au refăcut casa, au mai cumpărat nişte pământ şi cai, o vacă, plus toate acele lucruri care „îţi fac viaţa mai frumoasă: televizor, DVD, maşină de spălat… am făcut două băi, că or să crească ăştia mici, mâine poimâine se însoară”. Marian râde mândru şi spune privind în zare: „nu mai puteam trăi ca înainte, ne-am deşteptat şi noi, ţăranii!”.

Nelu Bulgaru, a ajuns în Spania în 2002, ca să culeagă căpşune: „Mi-era şi ruşine să nu mă vadă vreun cunoscut, că au plecat mulţi de pe la noi. Aveam grădini acasă, nu glumă, dar ne-au omorât samsarii”. În 2005, după ce Nelu Bulgaru a ajuns mâna dreaptă a unuia din fermierii care l-au angajat, a venit în Spania şi soţia lui, împreună cu fiica lor, Cornelia. Acum, familia Bulgaru număra cinci membri, doi dintre ei, gemenii Emanuel şi Carlo, fiind cetăţeni spanioli. Întrebaţi dacă se vor mai întoarce în România, cei doi soţi cad pe gânduri: „Mergem acasă în fiecare an, la părinţi. Le-am zis să vândă şi să vină aici, că avem şi noi rostul nostru…”.

Violeta Scurtu

Mecanismele democrației europene

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on Mecanismele democrației europene

Cine dictează politica Uniunii Europene?

Cititori ai revistei noastre, provenind din diferite zone, dar mai cu seamă din R. Moldova, ne-au solicitat ca, în cadrul unui articol, publicaţia să abordeze modul în care este condusă Uniunea Europeană prin intermediul mecanismelor sale instituţionale. Deşi tema este oarecum de natură juridic-doctrinară, ne-am adresat d-nei Zoe Petre, reputat profesor universitar, căreia i-am solicitat o prezentare a modalităţii în care se iau deciziile la nivelul UE.

Când ne întrebăm cine decide în cadrul Uniunii Europene, nu trebuie să ne aşteptăm la un răspuns simplu. Nici în vremurile inaugurale, când acest răspuns privea doar 6 state membre, răspunsul nu putea fi univoc: era oare posibil ca francezii anilor ’50 să accepte fără murmur ca Germania să participe cu un vot egal celui propriu în decizii care priveau direct Franţa? Marea Britanie a rămas până azi într-o măsură importantă în paradigma insulară, care îi aduce satisfacţii de orgoliu şi dificultăţi economice pe măsură.

Acum, când părtaşi la decizie sunt toţi cei 27 de membri ai Uniunii, raportarea fiecărei naţiuni la idealităţile şi valorile ei pot fi oricât de entuziaste, dar, în practică, asumarea deciziilor de către fiecare stat-membru rămâne o problemă. Şi asta nu doar atunci când e vorba de state mari şi foarte puternice, membri ai UE tradiţionali; recent s-a văzut că nici Polonia, nici Cehia nu sunt dispuse să abdice de la formele plenare de suveranitate în beneficiul comun. Ce să mai vorbim de Danemarca, ţară care a rămas cu îndârjire în afara zonei euro?

În timpul referendumului danez cu privire la moneda comună, eram la Luxemburg, la o reuniune pe temele lărgirii UE, provocată şi dirijată cu excepţională diplomaţie de regretatul Ghiţă Ionescu, una din vocile cele mai respectate ale teoreticienilor unităţii europene. Consternarea care i-a cuprins nu doar pe organizatori, ci şi pe funcţionarii europeni de la Luxemburg – în majoritatea lor tineri italieni şi spanioli, cu un entuziasm juvenil lipsit de orice rezervă faţă de identitatea europeană care le oferea şi idealuri, şi o carieră prestigioasă – avea aerul unui doliu colectiv. Eşuata Constituţie europeană a fost de asemeni o lecţie despre adevăraţii decidenţi în cadrul UE, când e vorba de probleme de fond: nu statele, ci naţiunile componente.

Aceasta este totuşi o tensiune constantă, căci, se ştie, rareori se întâmplă ca electoratul să fie mai puţin conservator, sau măcar mai puţin tradiţionalist, decât clasa politică. S-a întâmplat în România anilor ’90, când – cu unele excepţii, desigur – liderii FSN apărau statu quo în materie de alianţe externe, în vreme ce marea masă a cetăţenilor dorea integrarea României în sistemul de valori democratice ale Occidentului. De aceea a şi câştigat CDR alegerile din 1996, pierzându-le apoi pe cele din 2000, fiindcă electoratul dorea integrarea, dar nu era dispus să şi plătească preţul acesteia.

În ce priveşte împărţirea competenţelor între UE şi statele membre, Uniunea Europeană se deosebeşte atât de o confederaţie (care este o asociere liberă a unor state suverane), cât şi de un stat federal. Există domenii în care statele au transferat competenţa legislativă – complet sau parţial – Uniunii Europene. În altele, statele membre ale UE acţionează în mod inter-guvernamental, adică iau decizii comune în calitate de state suverane. Uniunea Europeană nu-şi poate crea, aşadar, o ordine juridică proprie, ci este un subiect derivat de drept internaţional, a cărui competenţă rezultă din transferul unora din drepturile suverane ale statelor membre, care dispun astfel, în schimb, de o suveranitate competentă de organizare a ordinii juridice şi a competenţelor UE.

Dacă dificultăţile în relaţia dintre mecanismele de decizie ale UE şi cele ale statelor membre sunt îndeobşte vizibile şi recunoscute, nu aceeaşi e situaţia când ne referim la raporturile diferitelor instituţii europene între ele. Nu ştiu câţi dintre susţinătorii din România ai integrării au observat, de pildă, existenţa mai multor centre de putere la vârful UE, centre ale căror relaţii nu pot evita tensiunile şi chiar unele conflicte – sau cel puţin câţi sunt cei care au acordat importanţa cuvenită acestor fapte, considerându-le îndeobşte detalii tehnice fără prea mare relevanţă. În realitate, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, acum mai puţin de trei ani, la 1 decembrie 2009 – când, e drept, România era în febra alegerilor prezidenţiale iminente şi nu-şi bătea prea mult capul cu Europa – cele mai greu de definit relaţii erau cele dintre Comisia Europeană şi Parlamentul European; sau, spus mai fără menajamente, rolul Parlamentului European era mai degrabă decorativ decât efectiv, în condiţiile în care, cum bine se ştie, Parlamentul este temelia instituţională fără de care nu există democraţie.

E drept, Uniunea Europeană plătea astfel tributul originilor ei în anii imediat următori încheierii celui de-al doilea război mondial. Atunci, era vorba de o piaţă comună, care reglementa în materiile referitoare la cărbune şi oţel, astfel încât Comisia Europeană şi miniştrii de resort puteau prea bine reprezenta şi interesul comun, şi interesele propriilor naţiuni. După Maastricht, însă, vocaţia de uniune politică a UE a impus o corelare mult mai riguroasă între diferitele instanţe decizionale – de unde şi dezbaterile referitoare la o Constituţie europeană, încheiate cu compromisul care a dus la Tratatul de la Lisabona.

Principala inovaţie a Tratatului nu este, astfel, cum s-ar putea crede, apariţia funcţiei de Preşedinte al Consiliului European (mă tem că, luaţi repede, prea puţini dintre compatrioţii noştri, întrebaţi cine este acest preşedinte, ar răspunde fără ezitare Herman Van Rompuy). Această inovaţie constă, simplificând, în creşterea semnificativă a competenţelor Parlamentului European în exprimarea voinţei cetăţenilor europeni în raport cu deciziile adoptate.

În ce priveşte competenţele legislative ale Uniunii Europene în diferite domenii politice, se face diferenţa între competenţa exclusivă, dublă şi flancată. De exemplu, în politica comercială şi vamală, puterea legislativă o deţine exclusiv UE. În domeniul pieţei comune, al agriculturii, energiei, transporturilor, mediului şi al protecţiei consumatorilor se aplică o competenţă dublă: statele membre au dreptul să adopte legi proprii, în cazul în care UE nu prezintă nici o iniţiativă legislativă comună. În afară de aceasta, există anumite competenţe care pot fi delegate UE de către statele membre. În toate celelalte domenii politice, ţările membre deţin competenţa exclusivă.

În ce priveşte actul legislativ exercitat de Uniunea Europeană, se aplică două principii de bază: principiul subsidiarităţii, care spune că orice decizie politică trebuie să fie adoptată la nivelul cel mai apropiat de cetăţenii care beneficiază de decizia respectivă: o decizie referitoare la canalizarea unei localităţi trebuie să depindă exclusiv de autorităţile localităţii respective; Uniunea Europeană nu oferă aici decât asistenţa necesară. În schimb, o decizie referitoare la construcţia pe teritoriul statelor membre de conducte de gaz metan din regiunea caspică nu poate fi adoptată exclusiv la nivel naţional şi are nevoie de o decizie politică şi de finanţare la nivelul UE. Al doilea principiu al politicii UE este cel al proporţionalităţii. Conform acestuia, orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit (aici ar fi, desigur, multe de discutat, mai ales la nivelul legislaţiei din România, dar e un subiect prea complex pentru a fi expediat aici şi acum).

Legislaţia UE se împarte, la rându-i în legislaţie „primară” şi „secundară”. Tratatele, adoptate de toate statele membre în conformitate cu propriile reguli, consemnate de regulă în Constituţie, adică fie prin ratificare în Parlamentele naţionale – ceea ce e procedura cea mai frecventă – fie prin referendum, tot naţional, reprezintă legislaţia primară a Uniunii. Legislaţia secundară constă în reguli, directive şi decizii care decurg din principiile stabilite de tratate. Ele constituie un corp de legi în continuă dezvoltare, aşa-numitul „acquis comunitar”. Termenul francez acquis, denotând un bun câştigat, a intrat în această formă chiar şi în engleză.

În termenii Tratatului de la Lisabona, procedura obişnuită de adoptare a deciziilor în UE este codecizia: Parlamentul European, ales prin vot universal direct de cetăţenii tuturor statelor membre, ca şi Consiliul European – reuniunea şefilor de state şi guverne ale celor 27 de state membre – trebuie să aprobe proiectele propuse de Comisie, tot aşa cum proiectele de legi alcătuite de guvernele naţionale trebuie să fie aprobate prin vot de Parlamente la nivel naţional pentru a deveni legi. De asemeni, Parlamentul European poate bloca o propunere dacă este în dezacord cu Consliul European.

În ultimă instanţă, aşadar, decizia în UE e tot mai mult de competenţa cetăţenilor Uniunii, prin aleşii lor la nivel european. Asta presupune, însă, ca alegerea parlamentarilor europeni să fie privită cu mult mai multă seriozitate de către electoratele naţionale, şi mai ales cu mult mai multă atenţie faţă de politicile europene pe care aceştia le propun. Până acolo mai e un drum destul de lung, şi asta în toate cele 27 de state membre.

Zoe Petre

Nicolae Grigorescu – un gigant al artei

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on Nicolae Grigorescu – un gigant al artei

Nicolae Grigorescu este un gigant al artei româneşti, unul dintre acei puţini oameni de geniu care au reuşit sincronizarea noastră culturală la timpul occidental prin câştig de valoare şi păstrarea specificităţii naţionale. Atunci când ne gândim la Grigorescu, fără ezitare ne apar în faţa ochilor „Carele cu boi”, portretele pitoreşti de ciobănaşi sau ţărăncuţe ori imaginile simfonice ale Smârdanului ori Griviţei. Dar Grigorescu este cu mult mai mult decât aceste imagini populare ale operei sale şi, odată cu trecerea timpului, se poate înţelege rolul său uriaş de aducere în modernitate a picturii româneşti.

Nicolae Grigorescu începe prin a fi ucenic la Anton Chladek, un pictor ceh stabilit la Bucureşti, iar primele sale lucrări notabile sunt pictura bisericească de la Căldăruşani şi Agapia, dar şi o lucrare neobişnuită – Mihai scăpând stindardul – care îl aduce în atenţia publică. Solicită o bursă de studii în Franţa, dar abia în 1861, la intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, o obţine. Este ieşirea artei plastice româneşti la „marea largă”, luarea de contact activă cu marea artă europeană. La Paris, Nicolae Grigorescu studiază la Şcoala de Belle-Arte, la atelierul lui Sebastien Cornu, unde îl are coleg pe Renoir. Este un moment de verificare nu a talentului, ci a ştiinţei, a tehnicii expresiei. Experienţele îl îmbogăţesc şi îi dau posibilitatea descoperirii de sine. Intră în aşa-numita „Şcoală de la Barbizon”, iar această schimbare de mediu este benefică şi, în 1867, participă cu 7 lucrări la Expoziţia Universală de la Paris. Face călătorii de studii în Italia, Grecia şi Austria, devenind un nume important în lumea artistică de la Bucureşti, aşa încât, la izbucnirea Războiului de Independenţă, este invitat să însoţească Armata Română în teatrele de operaţiuni. Alături de Carol Popp de Szathmari, este martorul direct al sângeroaselor lupte de la Smârdan şi Griviţa, surprinzând nu doar fervoarea luptei, dar mai cu seamă suferinţa soldatului, a combatantului, chiar şi inamic. Realismul şi emoţia pe care scenele de război pictate de Grigorescu le transmiteau privitorului au contribuit mult la înţelegerea profundă a jertfei soldatului român.

După acest moment de febrilă activitate, Nicolae Grigorescu pleacă din nou în Franţa, la Paris şi în Bretagne, la Vitre’, un burg medieval de lângă Rennes. Această perioadă destul de lungă, 1879 – 1890, este extraordinar de importantă pentru creaţia sa. De altfel, prezenţa sa în Bretagne este considerată ca una din contribuţiile importante la arta inspirată de această regiune istorică, dovadă includerea artei sale în marea expoziţie organizată acum câţiva ani la Muzeul de Artă de la Quimper, capitala Bretagniei. După şederea în Franţa, Nicolae Grigorescu organizează câteva expoziţii personale la Ateneul Român. Este ales Membru al Academiei Române în anul 1899.

Fără nici o îndoială, Nicolae Grigorescu reprezintă pentru arta plastică românească momentul de cotitură, de modernizare şi de intrare în universal. Grigorescu a reuşit o uluitoare simbioză între pictura murală bisericească şi modernitatea limbajului impresionist. Rezultatul este notabil, iar valoarea artei unuia dintre cei mai importanţi artişti plastici români, de netăgăduit.

  • Opera lui Grigorescu ține un loc nemărginit în admirația publicului, pentru că nici un alt artist, de la dânsul, nu a reprezentat mai bine sufletul poporului nostru” (Camil Ressu)

Eugen Uricaru

Henri Coandă – pionier mondial al aerodinamicii

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on Henri Coandă – pionier mondial al aerodinamicii

Pentru ştiinţa românească, Henri Coandă este o figură emblematică, un om dedicat cercetării, cu spirit novator, cu o capacitate extraordinară de a înţelege principiile şi de a le găsi efectele. În cursul vieţii sale a manifestat o generozitate fără pereche în sprijinirea tinerilor care să asigure continuitatea cercetării şi, mai cu seamă, un savant de amplă recunoaştere internaţională, care nici o clipă nu a uitat de datoria sa firească de a sprijini şcoala românească, în care şi-a pus bazele educaţiei sale ştiinţifice.

Savantul distins de UNESCO cu „Scientific Research Award” s-a născut la 7 iunie 1886, la Bucureşti, într-o familie româno-franceză (tatăl său, generalul Constantin Coandă, era profesor de matematici la Şcoala Naţională de Drumuri şi Poduri, iar mama a fost fiica unui medic francez). A studiat la Sf. Sava, apoi la Liceul Militar de la Iaşi, iar după aceea la Şcoala de Artilerie, Inginerie Navală şi Militară. Mai târziu, în calitate de ofiţer trimis la specializare în Germania, a urmat cursurile prestigioasei Şcoli Superioare Tehnice din Charlottenburg. Fiind o fire creatoare, inventivă şi, deci, refractară la regulamente şi rutină, demisionează din armată în 1904. În acelaşi an, efectuează o expediţie automobilistică mai mult decât îndrăzneaţă chiar şi pentru zilele noastre, pe ruta Paris – Teheran – Tibet. În 1910 îl găsim pe Coandă şeful promoţiei de ingineri aeronautici al Şcolii Naţionale Superioare de Aeronautică din Paris, pentru ca apoi să participe la Atelierul organizat de Gianni Capronii, o somitate a aeronauticii mondiale, unde realizează prototipul primului avion cu reacţie, prezentat la Salonul de Aeronautică de la Paris. Se mută în Anglia, unde lucrează la renumita companie de construcţii aviatice „Bristol”, pentru ca în 1934 să facă cunoscută lumii ştiinţifice descoperirea sa, „Efectul Coandă” (utilizat în prezent cu succes într-o industrie oarecum neaşteptată, aceea a medicamentelor). Între 1932 -1936 lucrează şi patentează aparatul de zbor lenticular ce va fi cunoscut cu timpul drept o farfurie zburătoare, un aparat atât de revoluţionar, încât va fi bănuit de origini… extraterestre.

După o lungă perioadă de activitate fructuoasă în domeniul cercetării aeronautice şi spaţiale desfăşurată în străinătate, timp în care explorează şi alte domenii – spre exemplu inventează un sistem revoluţionar de desalinizare a apei de mare sau o metodă de detectare a zăcămintelor de petrol – se întoarce în România, atras, probabil şi de procesul de liberalizare politică de la sfârşitul anilor `60. Întemeiază un Institut de cercetare, cunoscut sub numele de INCREST, dar şi o Fundaţie care îi poartă numele, menită să sprijine tinerele talente româneşti din domeniul cercetării ştiinţifice. Din păcate, imediat după moartea sa, în anul 1972, Fundaţia şi-a încetat activitatea, iar cercetările au fost abandonate. Poate continuarea operei sale de cultivare a tinerelor talente din domeniul inventicii şi cercetării ştiinţifice ar fi nu doar o recunoaştere, ci şi o respectare a voinţei şi a spiritului său, care simţea atât de profund româneşte.

Eugen Uricaru

De ce iubesc unii puşcăriile

Reporter: editura October - 18 - 2011 Comments Off on De ce iubesc unii puşcăriile

În urmă cu patru ani relatam istorioara unor camionagii est-europeni care, aflaţi la capătul puterilor după nenumărate ore la volan pe drumurile bătrânului Albion, formau un număr de telefon, 999. Sosea poliţia, care asculta cu uimire dorinţa şoferilor de a fi arestaţi. „Suntem obosiţi, dorim să fim arestaţi şi să ne duceţi la închisoare”. De ce? Pentru că „şoferii primesc o celulă călduroasă cu pat şi mic-dejun dimineaţa, înainte de a se înfăţişa tribunalului districtual pentru a da explicaţii”, relata „Daily Mail”.

Anii au trecut şi acum, în cadrul nelipsitei lupte universale pentru drepturile omului, puşcăriaşii, socotiţi un fel de victime ce trebuie oblăduite, câştigă puncte, şi încă ce puncte! Şi nu este vorba de altcineva decât de nişte asasini, escroci, falsificatori etc., etc. Toată această faună are dorinţa de a-şi trăi zilele într-o închisoare bine pusă la punct, ferită de urgiile „din afară”. Dar nu într-o închisoare oarecare, ci într-una de elită. Aşa se face că a apărut chiar şi o clasificare a acestor „lăcaşuri de cultură şi voioşie”, în funcţie de confort, şi care ar conveni orizontului opţional al puşcăriaşilor. Trebuie acordată multă grijă ca nu care cumva aceştia să se anemieze, să răcească, să le scadă pofta de mâncare sau de sex şi cine mai poate şti ce alte nenorociri să li se întâmple, ferească Dumnezeu!

Primul loc de detenţie pentru care se dă o luptă aprigă între puşcăriaşi centrul penal din Halden Felgsen, Norvegia. Fiecare cameră este dotată cu ecran plat, lumină naturală, mobilier modern, baie şi frigider, iar 12 dintre ele au chiar bucătărie şi salon. Deţinuţii beneficiază de lecţii de muzică, bibliotecă, studio de înregistrare, sală de sport şi de baschet şi un teren de fotbal. Pe-aici îşi duce zilele şi celebrul asasin Anders Behring Breivik, autorul mascarului din insula Utoya. Nu-i aşa că e bine?

Urmează Centrul de Detenţie din Leoben, Austria, a cărui structură din sticlă şi oţel aminteşte mai mult de sediul unei firme extravagante decât de o închisoare, cu capacitatea de a găzdui 205 de deţinuţi, în încăperi cu baie şi bucătărie separate – unele inclusiv matrimoniale – dotate cu geamuri din sticlă incasabilă, birou şi rafturi.

Dar nici puşcăriaşii filipinezi nu sunt desconsideraţi. Şi ei se bucură de milosârdenia publică. În oraşul Cebu găsim o închisoare care găzduieşte 1.500 de deţinuţi implicaţi în diferite activităţi artistice şi coregrafii spectaculoase, precum populara temă „Thriller”, vizionată deja de 50 de milioane de useri pe YouTube. Pentru ca puşcăriaşii să nu-şi piardă elanul!

În Venezuela, la dispoziţia întemniţaţilor „ce trebuie trataţi cu blândeţe”, după cum afirmă autorităţile, există confortabila închisoare San Antonio, din insula Margarita. Aici, cei 20.000 de deţinuţi se bucură, pe perioada de detenţie, de multiple drepturi cetăţeneşti. La dispoziţie au arme, telefoane mobile, droguri, muzică, sex, petreceri, piscină şi aer condiţionat, cu condiţia să poată plăti. Puşi pe treabă, aceştia fac ravagii.

Iar la închisoarea San Pedro din La Paz (Bolivia) fiecare dintre cei 1.700 de deţinuţi îşi poate cumpăra o celulă de diferite categorii, iar pentru a obţine bani trebuie să realizeze diferite munci „legale sau ilegale” în frizerii, restaurante sau hoteluri, cazinouri, în domeniul prostituţiei etc.

Încât stai şi te întrebi (sau nu te întrebi…) de ce nu de mult, într-un ziar de provincie de pe la noi, un viitor puşcăriaş, făptuitor de multe fărădelegi,  ţinea să plece neapărat în Norvegia, să se apuce de hoţii, de jafuri şi de ceea ce s-ar mai putea ivi, direct, acolo, „pe teren”. Şi în cele din urmă, să dea de bine în „mititica” din poveste.

Iată de ce iubesc unii puşcăriile…

Carol ROMAN

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult