24
September , 2017
Sunday

Documentarul nostru

Mecanismele democrației europene

Reporter: editura October - 18 - 2011

Cine dictează politica Uniunii Europene?

Cititori ai revistei noastre, provenind din diferite zone, dar mai cu seamă din R. Moldova, ne-au solicitat ca, în cadrul unui articol, publicaţia să abordeze modul în care este condusă Uniunea Europeană prin intermediul mecanismelor sale instituţionale. Deşi tema este oarecum de natură juridic-doctrinară, ne-am adresat d-nei Zoe Petre, reputat profesor universitar, căreia i-am solicitat o prezentare a modalităţii în care se iau deciziile la nivelul UE.

Când ne întrebăm cine decide în cadrul Uniunii Europene, nu trebuie să ne aşteptăm la un răspuns simplu. Nici în vremurile inaugurale, când acest răspuns privea doar 6 state membre, răspunsul nu putea fi univoc: era oare posibil ca francezii anilor ’50 să accepte fără murmur ca Germania să participe cu un vot egal celui propriu în decizii care priveau direct Franţa? Marea Britanie a rămas până azi într-o măsură importantă în paradigma insulară, care îi aduce satisfacţii de orgoliu şi dificultăţi economice pe măsură.

Acum, când părtaşi la decizie sunt toţi cei 27 de membri ai Uniunii, raportarea fiecărei naţiuni la idealităţile şi valorile ei pot fi oricât de entuziaste, dar, în practică, asumarea deciziilor de către fiecare stat-membru rămâne o problemă. Şi asta nu doar atunci când e vorba de state mari şi foarte puternice, membri ai UE tradiţionali; recent s-a văzut că nici Polonia, nici Cehia nu sunt dispuse să abdice de la formele plenare de suveranitate în beneficiul comun. Ce să mai vorbim de Danemarca, ţară care a rămas cu îndârjire în afara zonei euro?

În timpul referendumului danez cu privire la moneda comună, eram la Luxemburg, la o reuniune pe temele lărgirii UE, provocată şi dirijată cu excepţională diplomaţie de regretatul Ghiţă Ionescu, una din vocile cele mai respectate ale teoreticienilor unităţii europene. Consternarea care i-a cuprins nu doar pe organizatori, ci şi pe funcţionarii europeni de la Luxemburg – în majoritatea lor tineri italieni şi spanioli, cu un entuziasm juvenil lipsit de orice rezervă faţă de identitatea europeană care le oferea şi idealuri, şi o carieră prestigioasă – avea aerul unui doliu colectiv. Eşuata Constituţie europeană a fost de asemeni o lecţie despre adevăraţii decidenţi în cadrul UE, când e vorba de probleme de fond: nu statele, ci naţiunile componente.

Aceasta este totuşi o tensiune constantă, căci, se ştie, rareori se întâmplă ca electoratul să fie mai puţin conservator, sau măcar mai puţin tradiţionalist, decât clasa politică. S-a întâmplat în România anilor ’90, când – cu unele excepţii, desigur – liderii FSN apărau statu quo în materie de alianţe externe, în vreme ce marea masă a cetăţenilor dorea integrarea României în sistemul de valori democratice ale Occidentului. De aceea a şi câştigat CDR alegerile din 1996, pierzându-le apoi pe cele din 2000, fiindcă electoratul dorea integrarea, dar nu era dispus să şi plătească preţul acesteia.

În ce priveşte împărţirea competenţelor între UE şi statele membre, Uniunea Europeană se deosebeşte atât de o confederaţie (care este o asociere liberă a unor state suverane), cât şi de un stat federal. Există domenii în care statele au transferat competenţa legislativă – complet sau parţial – Uniunii Europene. În altele, statele membre ale UE acţionează în mod inter-guvernamental, adică iau decizii comune în calitate de state suverane. Uniunea Europeană nu-şi poate crea, aşadar, o ordine juridică proprie, ci este un subiect derivat de drept internaţional, a cărui competenţă rezultă din transferul unora din drepturile suverane ale statelor membre, care dispun astfel, în schimb, de o suveranitate competentă de organizare a ordinii juridice şi a competenţelor UE.

Dacă dificultăţile în relaţia dintre mecanismele de decizie ale UE şi cele ale statelor membre sunt îndeobşte vizibile şi recunoscute, nu aceeaşi e situaţia când ne referim la raporturile diferitelor instituţii europene între ele. Nu ştiu câţi dintre susţinătorii din România ai integrării au observat, de pildă, existenţa mai multor centre de putere la vârful UE, centre ale căror relaţii nu pot evita tensiunile şi chiar unele conflicte – sau cel puţin câţi sunt cei care au acordat importanţa cuvenită acestor fapte, considerându-le îndeobşte detalii tehnice fără prea mare relevanţă. În realitate, până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, acum mai puţin de trei ani, la 1 decembrie 2009 – când, e drept, România era în febra alegerilor prezidenţiale iminente şi nu-şi bătea prea mult capul cu Europa – cele mai greu de definit relaţii erau cele dintre Comisia Europeană şi Parlamentul European; sau, spus mai fără menajamente, rolul Parlamentului European era mai degrabă decorativ decât efectiv, în condiţiile în care, cum bine se ştie, Parlamentul este temelia instituţională fără de care nu există democraţie.

E drept, Uniunea Europeană plătea astfel tributul originilor ei în anii imediat următori încheierii celui de-al doilea război mondial. Atunci, era vorba de o piaţă comună, care reglementa în materiile referitoare la cărbune şi oţel, astfel încât Comisia Europeană şi miniştrii de resort puteau prea bine reprezenta şi interesul comun, şi interesele propriilor naţiuni. După Maastricht, însă, vocaţia de uniune politică a UE a impus o corelare mult mai riguroasă între diferitele instanţe decizionale – de unde şi dezbaterile referitoare la o Constituţie europeană, încheiate cu compromisul care a dus la Tratatul de la Lisabona.

Principala inovaţie a Tratatului nu este, astfel, cum s-ar putea crede, apariţia funcţiei de Preşedinte al Consiliului European (mă tem că, luaţi repede, prea puţini dintre compatrioţii noştri, întrebaţi cine este acest preşedinte, ar răspunde fără ezitare Herman Van Rompuy). Această inovaţie constă, simplificând, în creşterea semnificativă a competenţelor Parlamentului European în exprimarea voinţei cetăţenilor europeni în raport cu deciziile adoptate.

În ce priveşte competenţele legislative ale Uniunii Europene în diferite domenii politice, se face diferenţa între competenţa exclusivă, dublă şi flancată. De exemplu, în politica comercială şi vamală, puterea legislativă o deţine exclusiv UE. În domeniul pieţei comune, al agriculturii, energiei, transporturilor, mediului şi al protecţiei consumatorilor se aplică o competenţă dublă: statele membre au dreptul să adopte legi proprii, în cazul în care UE nu prezintă nici o iniţiativă legislativă comună. În afară de aceasta, există anumite competenţe care pot fi delegate UE de către statele membre. În toate celelalte domenii politice, ţările membre deţin competenţa exclusivă.

În ce priveşte actul legislativ exercitat de Uniunea Europeană, se aplică două principii de bază: principiul subsidiarităţii, care spune că orice decizie politică trebuie să fie adoptată la nivelul cel mai apropiat de cetăţenii care beneficiază de decizia respectivă: o decizie referitoare la canalizarea unei localităţi trebuie să depindă exclusiv de autorităţile localităţii respective; Uniunea Europeană nu oferă aici decât asistenţa necesară. În schimb, o decizie referitoare la construcţia pe teritoriul statelor membre de conducte de gaz metan din regiunea caspică nu poate fi adoptată exclusiv la nivel naţional şi are nevoie de o decizie politică şi de finanţare la nivelul UE. Al doilea principiu al politicii UE este cel al proporţionalităţii. Conform acestuia, orice măsură luată trebuie să fie adecvată, necesară şi corespunzătoare scopului urmărit (aici ar fi, desigur, multe de discutat, mai ales la nivelul legislaţiei din România, dar e un subiect prea complex pentru a fi expediat aici şi acum).

Legislaţia UE se împarte, la rându-i în legislaţie „primară” şi „secundară”. Tratatele, adoptate de toate statele membre în conformitate cu propriile reguli, consemnate de regulă în Constituţie, adică fie prin ratificare în Parlamentele naţionale – ceea ce e procedura cea mai frecventă – fie prin referendum, tot naţional, reprezintă legislaţia primară a Uniunii. Legislaţia secundară constă în reguli, directive şi decizii care decurg din principiile stabilite de tratate. Ele constituie un corp de legi în continuă dezvoltare, aşa-numitul „acquis comunitar”. Termenul francez acquis, denotând un bun câştigat, a intrat în această formă chiar şi în engleză.

În termenii Tratatului de la Lisabona, procedura obişnuită de adoptare a deciziilor în UE este codecizia: Parlamentul European, ales prin vot universal direct de cetăţenii tuturor statelor membre, ca şi Consiliul European – reuniunea şefilor de state şi guverne ale celor 27 de state membre – trebuie să aprobe proiectele propuse de Comisie, tot aşa cum proiectele de legi alcătuite de guvernele naţionale trebuie să fie aprobate prin vot de Parlamente la nivel naţional pentru a deveni legi. De asemeni, Parlamentul European poate bloca o propunere dacă este în dezacord cu Consliul European.

În ultimă instanţă, aşadar, decizia în UE e tot mai mult de competenţa cetăţenilor Uniunii, prin aleşii lor la nivel european. Asta presupune, însă, ca alegerea parlamentarilor europeni să fie privită cu mult mai multă seriozitate de către electoratele naţionale, şi mai ales cu mult mai multă atenţie faţă de politicile europene pe care aceştia le propun. Până acolo mai e un drum destul de lung, şi asta în toate cele 27 de state membre.

Zoe Petre

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult