20
September , 2017
Wednesday

Hronicul emigraţiei româneşti

Valul contemporan

Reporter: editura October - 18 - 2011

E bună migraţia românilor sau nu? Verdictul pluteşte, încă, în incertitidine, dar sigur este că doar timpul va scoate la iveală consecinţele pe care acum evităm să le anticipăm. Scotocind şi răsfoind prin date şi cifre, putem doar să ne facem o idee de ansamblu, să calculăm media rezultată din cifrele dictate de diferitele interese mai mult sau mai puţin politice. Relativ este şi raportul câştig/pierdere economică şi socială…

Românii, alături de polonezi, au reprezentat, ca volum, cea mai importantă migraţie către Europa Occidentală după căderea comunismului. Migraţia românească a fost şi este într-o continuă schimbare, înregistrează tendinţe clare, dar şi nuanţe aproape imperceptibile.

1990-1992: sfârşitul emigraţiei etnice şi românul cu buticul din sacoşă. Primii care au plecat definitiv din România, între 1990 şi 1992, au fost etnicii maghiari şi germani, stabilindu-se în ţările lor de origine. Şi parte din turcii dobrogeni au plecat în Turcia, dar fenomenul nu a fost semnificativ. În această perioadă, emigraţia românilor către Occident (Europa şi Canada) a fost sporadică, având în vedere formalităţile care trebuiau îndeplinite şi care durau destul timp. Ne aducem cu siguranţă aminte fluxul teribil de autocare încărcate până la refuz cu sacoşe, în care micul comerciant postdecembrist îşi aducea marfă pentru buticul deschis la colţul blocului sau în propriul apartament…

1993 – 2000: Occident, viaţa de la capăt. Perioada 1993-2000 reprezintă intervalul de timp în care românii s-au stabilit definitiv în străinătate. Structura sociologică a migranţilor români s-a modificat de-a lungul timpului. Dacă la început era vorba în mare parte de absolvenţi de studii superioare, înalt calificaţi sau specialişti din zonele urbane, între 1994 şi 2000 a intrat în scenă o migraţie eterogenă, de muncă, azil politic şi de clandestinitate. Treptat, cea mai mare parte a migranţilor români au început să înglobeze oameni tineri, slab sau insuficient calificaţi, din mediul rural, din cele mai diverse categorii. Destinaţiile favorite erau ţările din Europa Occidentală, SUA şi Canada.

2002– 2006: Faţa şi reversul exodului masiv la muncă. După anul 2000, a devenit preponderentă migraţia externă temporară, cu scop economic. În această perioadă, migraţia românească creşte, se stabilizează şi scade în ţările din centrul şi nordul Europei (Germania, Franţa, Scandinavia), începând cu 1998. În schimb, emigraţia se orientează masiv spre ţările mediteraneene, mai ales spre Italia, dar şi spre Spania, Grecia, Portugalia, Turcia şi Israel. Iar februarie 2000 – când România a fost invitată să adere la UE – instituie o normalizare a circulaţiei migranţilor.

Experienţa de muncă în străinătate le-a schimbat total viaţa multora dintre români. Efectele se văd deja, în felul în care îşi organizează gospodăriile şi în atitudinea mai critică pe cau o au faţă de autorităţi, începând să compare serviciile din România cu cele din afară.

Migraţia pentru muncă a reprezentat aşadar şi accesul la o viaţă mai bună, dar şi o scădere demografică cu puţine şanse de regenerare, pentru că mulţi dintre ei nu s-au mai întors.  Momentul 1 ianuarie 2002 poate fi şi el considerat unul de cotitură. Vizele au fost eliminate şi românii au putut călători fără constrângeri în Spaţiul Schengen. Mişcarea de du-te-vino a fost amplificată odată cu 1 ianuarie 2007, când România a devenit stat membru al UE. Mai multe state europene renunţau la rigiditatea cu care-i priveau pe cetăţenii români şi încheiau acorduri care le permiteau acestora muncă sezonieră în statele respective. Este cazul Germaniei, al Spaniei, al Portugaliei, al Elveţiei, al Luxemburgului şi al Ungariei.

Iată că după nici zece ani, odată cu instalarea şi prelungirea crizei economice, lucrurile s-au schimbat dramatic. Libera circulaţie, drept fundamental al cetăţenilor Uniunii, a fost încălcată în vara anului 2010, când Franţa a recurs la expulzări masive ale romilor, lucru care a atras o replică dură de la Bruxelles, care a obligat statul francez să aducă modificări în legislaţie pentru a proteja acest drept. Dar polemica în Hexagon continuă, oficialităţi de la Paris declarând periodic că prea mulţi infractori care operează în Franţa sunt români, ceea ce nu le aduce decât deservicii concetăţenilor noştri aflaţi la muncă pe teritoriul francez. Nici în Italia lucrurile nu stau mai bine. Guvernul italian a trecut în sarcina autorităţilor locale responsabilitatea de a scăpa, prin terorizare continuă, după cum afirmă apărătorii drepturilor omului, de romii stabiliţi în Italia. Românii rămân cea mai mare comunitate a imigranţilor din Italia, conform unui raport al organizaţiei „Iniţiative şi Analize asupra Multietnicitatii” (ISMU) şi, deşi aportul lor în economia italiană este recunoscut oficial, viaţa lor nu este uşoară, întrucât le sunt puse în cârcă mai multe nelegiuiri decât se confirmă şi sunt de prea multe ori priviţi cu suspiciune, puşi la munci umilitoare, trataţi ca sclavii, chiar bruscaţi sau torturaţi de către angajatori, care pe deasupra mai „uită” să-i şi plătească.

La rândul lor, românii din Spania se confruntă cu serioase dificultăţi generate de criza care s-a abătut peste statul spaniol şi dacă doar în urmă cu câţiva ani erau priviţi cu respect pentru munca şi priceperea lor, dar şi pentru aportul la creşterea economiei spaniole, astăzi Spania a cerut restricţionarea accesului lucrătorilor români pe piaţa muncii proprie. Comisia Europeană a aprobat cererea, într-un gest considerat de opinia publică drept unul fără precedent. Lucrurile nu sunt foarte diferite nici în Marea Britanie. Sclavi români au fost eliberaţi recent de către poliţia britanică, după o percheziţie la o tabără din Bedfordshire.  Majoritatea locuiau în condiţii mizerable, unii fiind ţinuţi în sclavie chiar şi de 15 ani. De altfel, Marea Britanie face parte dintre cele zece state care, potrivit Comisiei Europene, nu respect întru totul dreptul la libera circulaţie şi trebuie să-şi revizuiască legislaţia naţională.

Partea plină a paharului. Dacă nu ar fi intervenit această mişcare de o amploare incredibilă, România s-ar fi confruntat cu o criză economică şi socială de proporţii greu de imaginat, care s-ar fi răsfrânt asupra întregii stări a societăţii româneşti şi chiar asupra calendarului aderării României la UE. „Euronavetiştii” au eliberat locuri de muncă, au dus rata şomajului la un nivel foarte scăzut pentru starea economică şi socială din România. Cele 4-5 miliarde de euro intrate anual în ţară de la cei plecaţi au fost sursă de venit (în multe cazuri, unica sursă) pentru alte câteva milioane de români, au dus la explozia construcţiei de locuinţe şi a vânzărilor de echipamente şi bunuri destinate dotării acestora, a numărului de autoturisme, au creat locuri de muncă, au stimulat consumul.

Canada – mirajul american accesibil românilor. Canada a continuat să fie destinaţie preferată, un miraj american mai accesibil românilor, graţie politicilor sale privind migraţia. Canada are o comunitate românească de aproximativ 150 mii de persoane (decembrie 2007). România deține locul cinci în lume în rândul țărilor sursă de emigranți pentru Canada. Românii se integrează în mozaicul etnic canadian cu mai mult sau mai puţin succes.

„Fuga din Balcani” şi implicaţiile sale demografice. Dacă perspectiva economică, socială şi culturală a migraţiei pentru muncă este predominant pozitivă, nu acelaşi lucru se poate spune şi despre perspectiva demografică a fenomenului. Aceasta îmbracă mai multe aspecte negative şi se constituie într-un preţ care trebuie plătit. Statistic vorbind, „euronavetiştii” sunt persoane tinere: aproximativ 40% plecaţi în perioada 1996-2006 şi aproximativ 50% cei plecaţi în anii de exod masiv, 2002-2006. Proporţia celor necăsătoriţi este de 82% în rândul celor cu vârste cuprinse între 15-24 de ani şi de 23%, în rândul celor cu vârste cuprinse între 25-39 de ani. Plecând în străinătate, mulţi dintre ei îşi amână căsătoria şi, implicit, aducerea pe lume a copiilor. Pericolul cel mai mare este acela că după ce ajung în străinătate, o parte dintre cei plecaţi nu vor să se mai întoarcă. Există în România zone serios afectate de migraţie: în Modova sau în Maramureş sunt sate din care populaţia tânără a plecat aproape în totalitate. Conform statisticilor oficiale, în Spania trăiesc aproximativ 850.000 de români, iar în Italia peste 1.000.000. Cea mai mare parte dintre aceştia au plecat după 2002 (data la care România avea 21.800.000 locuitori). Marea majoritate sunt tineri, vor avea copii în străinătate, de acea efectul demografic trebuie dublat. Adăugăm şi tinerii care merg să studieze în străinătate şi din care, o parte nu se mai întorc. Având în vedere că se estimează o cifră de apoximativ 3 milioane de persoane, provenite practic din toate regiunile ţării, putem vorbi despre declinul demographic ca despre un fenomen naţional, prin dimensiune – peste 10 la sută din populaţia României – implicaţii şi geografie a originii fluxurilor. De altfel, toată Europa înregistrează date îngrijorătoare din această perspectivă.

Emigraţia în România. Deşi rămânem o ţară de emigraţie, timid se conturează şi fenomenul imigrării. Statisticile oficiale înregistrează aproximativ 60.000 de străini prezenți pe piața locală a forței de muncă, dintre care circa 40.000 de muncitori. Deşi numărul imigrărilor în România rămâne redus, trendul este ascendent, cu o medie de 12-15.000 persoane pe an. De asemenea, numărul permiselor de muncă se apropie de 100.000, dublându-se din 2007 până în prezent. În mai 2009, în România existau aproximativ 200.000 de kurzi!

Marian Pârloagă are 42 de ani şi este de loc dintr-un sat din judeţul Vrancea. E mândru de gospodăria pe care o are. A fost plecat împreună cu nevasta lui în Italia din 2002 până în 2007: „Am muncit în agricultură, ca animalele am muncit. Aici nu mai răzbeam, furajele pentru animale erau tot mai scumpe, casa se dărâma pe noi. Ăsta bătrân nu mai putea nici el… Mama a murit pe camp, în ‘98! Aşa că am lăsat copiii cu tata şi cu o soră de a mea şi am plecat”. Când s-au întors, şi-au refăcut casa, au mai cumpărat nişte pământ şi cai, o vacă, plus toate acele lucruri care „îţi fac viaţa mai frumoasă: televizor, DVD, maşină de spălat… am făcut două băi, că or să crească ăştia mici, mâine poimâine se însoară”. Marian râde mândru şi spune privind în zare: „nu mai puteam trăi ca înainte, ne-am deşteptat şi noi, ţăranii!”.

Nelu Bulgaru, a ajuns în Spania în 2002, ca să culeagă căpşune: „Mi-era şi ruşine să nu mă vadă vreun cunoscut, că au plecat mulţi de pe la noi. Aveam grădini acasă, nu glumă, dar ne-au omorât samsarii”. În 2005, după ce Nelu Bulgaru a ajuns mâna dreaptă a unuia din fermierii care l-au angajat, a venit în Spania şi soţia lui, împreună cu fiica lor, Cornelia. Acum, familia Bulgaru număra cinci membri, doi dintre ei, gemenii Emanuel şi Carlo, fiind cetăţeni spanioli. Întrebaţi dacă se vor mai întoarce în România, cei doi soţi cad pe gânduri: „Mergem acasă în fiecare an, la părinţi. Le-am zis să vândă şi să vină aici, că avem şi noi rostul nostru…”.

Violeta Scurtu

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult