20
April , 2018
Friday
Asaltul statului şi reduta românismului Comunitatea românească istorică din Ungaria este concentrată în zona de est ...
Drumuri spre Europa... Legislaţia ucraineană se schimbă, încet, încet, ducând la efecte în plan local care ...
La început de martie 1990, la câteva zile după războiul civil purtat pe străzile Bucureştiului ...
Membră a Baroului din Valencia Andreea Rusu lucrează la un birou de avocatură spaniol. După nouă ...
În anul 1935, la Lugoj apărea o carte de documente semnată de un om al ...
[caption id="attachment_1980" align="alignleft" width="300" caption="Doi din liderii românilor/vlahilor din Timoc, Pedrag Balasevic şi Drăgan Demic"][/caption] O ...
Chapeau Se caută lucrători români Angajatorii din Spaţiul Economic European oferă prin intermediul reţelei EURES sute de ...
La orele serii, la lumina palidă a unei lămpi de birou, cu greu am putut ...

Archive for November, 2011

Zâzanie în stupul de albine

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on Zâzanie în stupul de albine

Cei ce au crezut că intrând în Uniunea Europeană vom nimeri într-un Eden, s-au înşelat amarnic. Doar după câţiva ani ne-am trezit înconjuraţi nu de îngeri mărinimoşi şi îngăduitori cu noi, „săracii Europei”, ci cu oameni cu care, după începuturi generoase, s-au ocupat cu precădere de „ale lor”. O vreme, lucrurile au mers mai binişor, după care mecanismul european s-a gripat, a început să fumege, roţile avansului au încetinit şi lumea s-a trezit în beleaua mare a crizei. Numai că noi, cum – necum, precauţi nevoie mare, deşi unii spun că tardiv, din moment ce ne-au trebuit aproape doi ani să recunoaştem că lumea e în criză, am apucat totuşi să luăm o seamă de măsuri economice ce ne-au ferit cât de cât, până acum, de ravagii şi mai mari, cum ar fi cel suportat de balcanica Grecie. Am intrat în epoca împrumuturilor masive pentru a-i feri pe cei mulţi de efecte devastatoare, care, deşi s-au simţit şi la noi, pot fi socotite, cu indulgenţă, a fi la limita suportabilităţii.

Oricine se poate întreba: dacă am fi rămas pe cont propriu şi n-ar fi existat Uniunea Europeană, în care să ne încadrăm benevol, prin asentimentul populaţiei şi al factorilor politici, ne-am fi descurcat, oare, mai bine? Într-o lume a interdependenţelor economiilor, a globalizării, a crede că de unul singur poţi face faţă unui asemenea taifun, cum este, de pildă, actuala criză, poate fi, neîndoielnic, o aberaţie fatală. Oare miliardele de euro ce ne-ar fi stat la dispoziţie ca fonduri structurale şi din care noi nu am fost capabili să înfulecăm decât 3,4 %, potrivit altora, până la 14%, nu ne-ar fi putut ajuta în zbaterea noastră? Se promite acum că în anul 2012 vom absorbi 20% din ceea ce ni se pune la dispoziţie, ceea ce nu ar fi de ici, de colo (dacă nu ne uităm, totuşi, la cei care au izbutit mult mai mult). Poate că am fi reuşit mai mult pe plan economic nu numai dacă cei din ţară, care ce ne conduc destinele, ar fi fost mai temeinici în absorbţia fondurilor, dar şi dacă miniştrii europeni de la Bruxelles ar fi grăbit soluţionarea gravei probleme a Greciei, care are bănci în România, cu o expunere majoră pe piaţa românească. Întârzierile în decizii importante ale amintitelor autorităţi au continuat şi continuă să aibă efecte negative asupra multor ţări din arcul UE şi, în condiţiile interdependenţei de care aminteam, şi asupra economiei ţării noastre. Pericolele aflate la orizont potenţează criza, făcând posibil un nou val de recesiune, cu toate frânele de dezvoltare pe care le implică: pieţe de credit nesigure, creşterea costului creditărilor, restrângerea comerţului.

Vorbeam mai la început că n-am intrat în Eden. Uneori se creează impresia că ne aflăm într-un stup de albine. Disputele dintre marii potentaţi europeni, reprezentaţi prin cancelarul Merkel ori preşedintele Sarkozy, care tot amână decizii ce pot fi fundamentale pentru destinul Europei din motive „necunoscute”, dar cunoscute de toţi, ne induc această constatare. Neîndoios că cei doi mari europeni îşi propun să sprijine construcţia europeană, însă în prim-plan se află ocrotirea propriilor ţări, nu care cumva acestea să se vadă nevoite să renunţe la privilegiile cu care s-au învăţat de mulţi ani. Asperităţile dintre partenerii europeni au continuat şi vor continua, în ciuda unor comunicate meşteşugite. Nu altul decât Herman von Rompuy, preşedintele Consiliului European, se neliniştea: „Sunt conştient de sensibilităţile care există între statele din Zona Euro şi restul statelor membre ale UE”. Nu de mult, preşedintele Nicolas Sarkozy i-a transmis premierului britanic Cameron că a pierdut „o bună ocazie să tacă” referindu-se la criticile făcute de acesta la adresa măsurilor anticriză: „Ne-am săturat să ne criticaţi şi să ne spuneţi ce să facem. Spuneţi că urâţi euro, iar acum vreţi să vă amestecaţi în întâlnirile noastre”. În acest stup de albine, care este la ora actuală nivelul la vârf al Uniunii Europene, nu se putea să nu fie amestecat şi premierul unui alt important stat european dator vândut, Italia, şi care s-a declarat jenat de zâmbetele sarcastice, pline de subînţeles, dintre Angela Merkel şi Sarkozy. „Nimeni nu este în măsură să dea lecții partenerilor”, a spus primul ministru Berlusconi, într-un comunicat privind situația crizei datoriilor suverane din UE.

Să sperăm că în cele din urmă, în Europa, lucrurile vor fi reglementate şi nu va trebui să se procedeze conform vechiului dicton „Scapă cine poate”. Uniunea Europeană se îndreaptă în mod cert fie spre o „asociaţie de state” menită să regleze situaţiile financiare ale tuturor statelor europene sub o singură cupolă, fie o „federaţie”, ceea ce ar însemna armonizarea poziţiilor naţionale şi câştigul pentru întregul ansamblu european, care s-ar putea afirma ca o singură voinţă şi care să asigure climatul de libertate, dezvoltare şi securitate. Chiar părinţii fondatori ai Uniunii Europene au prevăzut că deciziile impuse la nivel înalt, de-a lungul anilor ce vor trece, vor determina înfăptuirea identităţii economico-politice europene, ceea ce va însemna, de fapt, federalizarea europeană.

În răstimpul în care criza şi-a făcut de cap în Zona Euro, întregul continent a stat cu sufletul la gură în faţa zumzetului care se auzea din stup. Iar calea agreată în final – reducerea datoriilor Greciei, creşterea fondului UE de susţinere a statelor aflate în dificultate, angajamentul Italiei de a lua noi măsuri fiscale şi recapitalizarea băncilor – nu este, din perspectiva argumentaţiei anterioare, decât un rezultat aşteptat.

 

Carol Roman

 

Festivitatea de acordare a premiilor revistei “Balcanii și Europa” pe anul 2011

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on Festivitatea de acordare a premiilor revistei “Balcanii și Europa” pe anul 2011

Ca în fiecare an, acordarea premiilor revistei noastre constituie un însemnat eveniment mass-media, cultural și diplomatic. Numeroase personalități ale vieții social-politice, economice, academic, cultural-ștințifice ș.a., se află împreună cu membrii redacției, de mai bine de zece ani,  la această reuniune de suflet.

 

“Avem o Strategie naţională pentru românii de pretutindeni”

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on “Avem o Strategie naţională pentru românii de pretutindeni”

–         ne declară dl. Eugen Tomac, secretar de stat în cadrul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni al Guvernului României

 

-Există o opinie unanimă potrivit căreia primul Forum al Românilor de Pretutindeni a contribuit la consolidarea relaţiilor statului român cu etnicii români de peste hotare. Ce teme importante pentru comunităţile româneşti din afara graniţelor au fost supuse dezbaterii Forumului şi care a fost implicarea participanţilor? Ne referim în mod special la „Strategia naţională pentru românii de pretutindeni” şi la instituirea „Zilei Limbii Române”.

În acest an a fost organizată prima ediţie a Forumului Românilor de Pretutindeni, care s-a bucurat de un real succes în rândul participanţilor, numărul acestora fiind de peste 300. Prin acest eveniment am dorit să oferim românilor posibilitatea de a-şi expune doleanţele şi punctele de vedere în ceea ce priveşte politica statului român în relaţia cu ei.

În ceea ce priveşte temele abordate în cadrul Forumului, am încercat ca acestea să fie teme care îi preocupă pe români şi care să aducă în dezbatere  problemele cu care se confruntă românii din afara graniţelor. Printre temele care au fost discutate în cadrul evenimentului s-au numărat: adoptarea şi implementarea legii votului prin corespondenţă, lansarea în dezbatere publică a „Strategiei naţionale pentru românii de pretutindeni”, identitate românească în context european şi internaţional, drepturile şi obligaţiile cetăţenilor români care trăiesc în afara graniţelor ţării sau imaginea românilor în străinătate. În cadrul tuturor sesiunilor de dezbatere au avut cuvântul specialişti în domeniu şi invitaţi de seamă.

Reacţiile primite din partea participanţilor au fost unele pozitive, atât în ceea ce priveşte Legea „Zilei Limbii Române”, cât şi în ceea ce priveşte „Strategia naţională pentru românii de pretutindeni”, care a fost lansată spre dezbatere publică. Acestea reprezintă proiecte pe care românii din afara graniţelor le aşteaptă de 20 de ani şi nu ne putem permite prelungirea acestei situaţii, când, deşi avem o comunitate românească în afara ţării care numără neoficial aproximativ 10 milioane de persoane, nu avem o strategie unitară a României în acest sens, în care românii care locuiesc în afara graniţelor ţării nu pot să-şi exprime votul datorită distanţelor mari între domiciliu şi misiunea diplomatică.

Departamentul pe care îl conduceţi va acorda în continuare o atenţie specială comunităţilor de români recent constituite, cum ar fi cele din Italia, Spania, Germania, Marea Britanie, SUA, Canada, Franţa, Elveţia ş.a.?

Statul român şi Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) acordă aceeaşi atenţie tuturor comunităţilor româneşti, în aceeaşi măsură. Cu siguranţă, însă, unde comunităţile de români au un număr însemnat de persoane şi unde există o implicare mare din partea asociaţiilor – prin organizarea de evenimente în beneficiul comunităţii româneşti – Departamentul pentru Românii de Pretutindeni va fi prezent la aceste evenimente. De asemenea, unde există probleme stringente, precum recunoaşterea comunităţii româneşti ca minoritate naţională sau probleme legate de drepturile comunităţii, Departamentul se va implica în soluţionarea acestora, însă vrem ca fiecare comunitate să simtă o implicare activă din partea statului român. Totodată, doresc ca Departamentul pentru Românii de Pretutindeni să fie mai mult decât o simplă instituţie de stat birocratică; noi vrem să participăm activ la viaţa comunităţii româneşti din afara ţării şi de aceea încercăm să fim de fiecare dată aproape de aceasta, atât în momentul în care ne sunt sesizate anumite probleme, dar şi în momentele deosebite, de aniversare.

Depăşind cadrul strict al desfăşurării primului Forum al Românilor de Pretutindeni, am dori să cunoaştem care sunt pârghiile pe care le foloseşte instituţia pe care o conduceţi pentru o reflectare corectă a imaginii conaţionalilor noştri, precum şi pentru rezolvarea unor probleme ridicate frecvent, cum ar fi dreptul la muncă, situaţia minorilor, cazuri de discriminare şi securitatea socială.

Instrumentele folosite de către DRP în relaţia cu românii de pretutindeni sunt cele stabilite pein legea nr. 321/2006, în baza căreia acordă finanţări nerambursabile asociaţiilor româneşti. În acest caz, un rol important îl au asociaţiile, prin proiectele pe care le depun şi prin impactul acestora la nivelul comunităţii.

O altă pârghie o constituie acţiunile de diplomaţie publică realizate de către DRP, prin întâlniri regulate atât cu membrii comunităţii româneşti, cât şi cu oficialităţile statelor respective, prin care încercăm să rezolvăm aceste probleme împreună cu misiunile diplomatice ale României. Cu siguranţă, atunci când vorbim despre probleme specifice, cum ar fi munca sau securitatea socială, acestea sunt abordate în coordonare cu instituţiile abilitate.

Pe de altă parte, însă, cred că nu este suficient ca doar statul român să realizeze acţiuni pentru a schimba imaginea comunităţii româneşti, ci şi asociaţiile româneşti şi fiecare român în parte poate contribui la reflectarea unei imagini corecte asupra comunităţii româneşti. Important este ca fiecare să fie conştient de rolul pe care îl are! (sublinierile aparţin redacţiei)

Eugen Tomac

Politician, istoric şi jurnalist român, secretar de stat în cadrul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni al Guvernului României.  A desfăşurat o bogată activitate ca preşedinte al Ligii Tinerilor „Românii de Pretutindeni” şi a coordonat proiecte naţionale de tineret, prin Centrul pentru Educaţie Democratică, precum şi programul „News to Know”, proiect implementat cu suportul Departamentului de Stat al SUA în zonele rurale defavorizate din România ş.a. Este consilier personal al preşedintelui Traian Băsescu pentru relaţia cu românii de pretutindeni.

 

 

 

 

 

A fi balcanic – un blam sau o „virtute”?

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on A fi balcanic – un blam sau o „virtute”?

Cea mai importantă piatră de hotar a blamării „balcanicului” o constituie primii ani ai secolului XX, când termenul a început să fie asociat cu violenţa şi instabilitatea politică. Asasinatele, situaţia confuză a Macedoniei şi criza bosniacă, războaiele balcanice au oferit materia primă pentru percepţia Balcanilor ca zonă turbulentă. În timp, a apărut ideea – preluată şi popular, dar şi de mediile academice – că „Apusul”, occidentul, ar fi un prototip al civilizaţiei, iar Balcanii unul al dezordinii şi chiar al „barbariei“, tribală şi violentă.

Regiunea denumită mai recent decât s-ar crede Peninsula Balcanică trăieşte două fenomene a căror răsfrângere dă în Occident o imagine la fel de negativă: pe de o parte slăbiciunea politică, haosul şi corupţia care au caracterizat ultimele veacuri ale Imperiului otoman, pe de alta luptele crâncene între micile state independente care au renăscut din descompunerea gigantului. Ambele fenomene s-au îmbinat pentru a da adjectivului „balcanic” o coloratură pestriţă, percepută ca definitorie pentru dezordine, indisciplină, murdărie, necinste şi, mai cu seamă, ceea ce e văzut şi azi ca o primejdie pentru Europa întreagă, rivalităţile nestinse între etnii, care fac din peninsulă, aşa cum se spune, un „butoi de pulbere” (se cunoaşte că asasinarea arhiducelui Franz-Ferdinand la Sarajevo a fost scânteia care a aprins primul război mondial). În timpul războiului rece, Balcanii au fost echivalaţi cu termeni mai neutri: „Europa de Est“ şi „Europa de Sud-Est“, revenind în forţă ca „Balcani” după căderea „cortinei de fier”.

Apariţia termenului de „Europa Centrală” este, în opinia multor analişti, o nouă tentativă de marginalizare a Balcanilor. Se vorbeşte insistent, de cele mai multe ori în sens peiorativ, despre mentalitate balcanică, „balcanizare”, cu implicaţii directe şi dintre cele mai neplăcute pentru cetăţenii statelor din această zonă. Conceptul, apărut în anii ’20, odată cu desprinderea din fostele imperii – otoman, austro-ungar, german și rus – a multor state noi de dimensiuni mai mici joacă, de altfel, un rol important în arsenalul culturalismului segregaţionist. „Balcanizare“ înseamnă dezagregarea unor state multinaționale în mai multe state naționale mici, adeseori rivale. Acest concept a făcut carieră, reunind resentimentele antibalcanice.

Dar, din perspectivă istorică, naţiunile din Balcani nu sunt mai instabile, mai neguvernabile decât au fost popoarele din apus la vremea propriilor confruntări. Aşa că sensul de „fragmentare inutilă între mici state neviabile” pe care l-a căpătat termenul inventat în Occident,  „balcanizare”, apare ca nejustificat. În fond, stereotipul privitor la cultura balcanică a violenţei poate fi „întors” şi folosit în cazul barbariei Holocaustului sau a războaielor din Vietnam, Afganistan etc.

Pe de altă parte, la început de mileniu, cuvântul european (substantiv şi mai ales adjectiv) cunoaşte o evoluţie spectaculoasă, fiind în vogă în discursul public: „preşedinte european”, „mesaj european”, „doctrină europeană”, „spirit european”, „abordare europeană”, pe scurt, expresia lingvistică a unui ideal. La polul opus se află „neeuropeanşi variantele, acestor etichete negative alăturându-li-se şi cuvinte cu altă etimologie, dar cu aceleaşi conotaţii peiorative, cum ar fi balcanic: „mentalitate balcanică”, „atitudine balcanică”, „partide balcanice”, „afaceri de tip balcanic”, „proiect cu iz balcanic” etc. Şi mai gravă este apariţia, în aceleaşi contexte negative, a adjectivului „mioritic: „politicieni mioritici”, „management mioritic”, „comunism mioritic”…  Astfel, european, pe de o parte, şi balcanic, mioritic pe de alta au ajuns să aibă înţelesuri deturnate, denaturate sau exagerate, în special mânuite şi lansate insistent opiniei publice în contexte socio-politice. Dacă în secolul trecut Carl Schmitt, viitor jurist oficial al Germaniei naziste, spunea că „Balcanii sunt, într-un sens mult mai puternic decît Rusia, granița dintre Europa și Asia“, mai aproape de zilele noastre există un şablon cultural ce zugrăvește Balcanii ca spațiu ce ar fi izolat de modernita­te. După cum era de aşteptat, a apărut şi o reacţie destul de discutabilă: noi istorici şi unii politicieni caută să ne proiecteze, ca naţiune, mai spre ceea ce pare a fi centrul „onorabil” al Europei, ignorând caracterul chintesenţial balcanic al culturii şi istoriei noastre, de care, după cum se vede zilnic, nu ne putem desprinde cu uşurinţă.

Acţiuni şi consecinţe

Apariţia conotaţiilor excesiv de peiorative la adresa zonei în ansamblu a avut urmări nefericite pentru cetăţenii care provin din Balcani. Se ştie că la scurtă vreme după încheierea confruntării dintre blocurile Europei, societăți întregi din zonă au avut de înfruntat ani de tranziţii dureroase şi pline de privaţiuni odată cu dezintegrarea sistemelor lor politico-economice. Au rezultat fenomene de emigrație în masă care „deranjează” şi în prezent statele industriale occidentale. Nou apăruta lume a marginalizaților din Balcani, localizată nu doar în Sud sau în Sud-Est, ci aflată în creștere și în metropolele nordului, este privită ca fiind în afara ordinii sociale. Forţa lor de muncă a fost devalorizată, apoi au fost etichetaţi artificial după apartenenţa la etnii sau grupuri, au devenit victime ale intervenţiilor „justificate” ale autorităţilor, care nu s-au jenat să forţeze normele drepturilor omului pe motiv de „infracţionalitate balcanică”, adesea egală cu a unor exponenţi ai altor zone geografice.

Ce înseamnă, aşadar, în lumea de azi, a fi balcanic? La nivel declarativ, înseamnă a fi european, cu toate drepturile şi obligaţiile ce decurg de aici. Înseamnă a fi reprezentantul unei culturi străvechi şi un cetăţean demn, egal cu occidentalii. La nivelul percepţiei, a fi balcanic înseamnă să vii dintr-o lume în care vesticii nu prea au încredere, pe care o consideră focar de sărăcie şi infracţionalitate, de care se tem şi în faţa căreia îşi închid porţile… democratice.

Noi suntem europeni, nu balcanici, dar, oricum, nu e nimic peiorativ în a fi balcanic: Socrate, Platon şi Aristotel nu erau altceva decît nişte balcanici. (George Pruteanu, „Naţionalismul boieresc al lui Al. Paleologu”)

Să ne amintim cu veneraţie de eroii noştri militari

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on Să ne amintim cu veneraţie de eroii noştri militari

Ca în fiecare an, în întreaga ţară s-a sărbătorit, pe 25 octombrie, Ziua Armatei. A fost un moment de reculegere şi de exprimare a sentimentelor faţă de ostaşii români care, de-a lungul istoriei noastre, s-au jertfit pentru apărarea ţării. Trecutul glorios al Armatei Române continuă într-un prezent responsabil, implicat în lupta împotriva terorismului. Din 2001, România a devenit un aliat important al forţelor NATO în războiul global antiterorist.

De Ziua Armatei, gândurile întregii naţiuni s-au îndreptat şi spre cei 20.000 de militari români trimişi pe câmpurile de luptă, dintre care 21 nu s-au mai întors acasă.

Geopolitică şi credinţă

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on Geopolitică şi credinţă

–         Corespondenţă specială

Când am sosit la Chişinău, ecourile vizitei în Republica Moldova (8-10 octombrie 2011) ale Sanctităţii Sale Kiril, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Ruse, erau încă foarte vii. Oarecum  surprinzător, dezbaterile pe marginea evenimentului continuau cu o şi mai mare intensitate decât înainte de începerea sa. De obicei, prezenţa, mai ales într-o ţară mică precum Moldova, a capului unei mari Biserici – iar Biserica Ortodoxă Rusă este, după numărul credincioşilor, a doua din lume, după Biserica romano-catolică –  aduce cu sine în inimile enoriaşilor, indiferent de confesiunea lor, o stare de împăcare, de profundă linişte sufletească. Aşa cum s-a întâmplat, de pildă, cu ocazia vizitei istorice întreprinse de Sanctitatea Sa Papa Ioan Paul al II-lea în România (7-9 mai 1999).

Două vizite, două viziuni diferite. „Vizita Patriarhului Kiril a produs mai mult tulburare decât linişte. Preafericitul a stârnit nemulţumiri prin ceea ce a spus într-o serie de declaraţii făcute aici, care depăşesc cadrul canonic al unei asemenea acţiuni, dar şi prin ce nu a spus şi s-ar fi cuvenit să auzim de la Sfinţia Sa”, îmi spune o mai veche cunoştinţă, care a trăit o jumătate din viaţă în timpul când Moldova era republică unională „înfloritoare” în cadrul URSS.

Care au fost, aşadar, mesajele pe care Patriarhul Rusiei a dorit să le transmită moldovenilor? Încă de la sosire, după un „te deum” oficiat la Catedrala „Naşterea Domnului” din centrul capitalei, Patriarhul Kiril s-a adresat credincioşilor cu următoarele cuvinte: „Moldova are un loc deosebit în Europa, pentru că a fost mereu o verigă de legătură între două culturi şi civilizaţii puternice – cea latină şi cea slavonă”. Ocrotirea acestor tradiţii, adăuga înaltul ierarh rus, accentuează „originalitatea Moldovei, rolul ei aparte în viaţa Europei”.

Auzind asemenea fraze măgulitoare cu privire la statura europeană a republicii lor, mulţi basarabeni s-au dus imediat cu gândul la vizita la Chişinău, din martie a.c., a vicepreşedintelui SUA, Joe Biden, care a definit atunci un veritabil concept american asupra Moldovei. De această dată, avem o viziune rusă asupra Moldovei, conturată însă nu de un politician, cum ar fi fost firesc, ci de Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse. Nu aceasta ar fi însă prima şi cea mai importantă diferenţă între cele două vizite. Înainte de orice, Joe Biden a dorit să marcheze suportul solid al SUA pentru tânărul stat Republica Moldova, la 20 de ani de la proclamarea independenţei. Un suport pentru integritatea teritorială, pentru dezvoltarea economică şi pentru integrarea sa în Uniunea Europeană. Vicepreşedintele american i-a îndemnat călduros pe moldoveni să rupă definitiv cu trecutul totalitar, să profite de epoca libertăţii, pentru a instaura definitiv democraţia şi prosperitatea în viaţa cotidiană a cetăţenilor. Ce a transmis, în schimb, Patriarhul Kiril? O publicaţie cu orientare democratică, „Ziarul de Gardă”, ca de altfel şi alte mijloace de informare de la Chişinău, au amintit cititorilor declaraţii făcute nu cu mult timp în urmă de ilustrul vizitator de la Moscova, edificatoare pentru poziţia sa şi a Kremlinului cu privire la viitorul Republicii Moldova. Astfel, cu prilejul unei întâlniri cu episcopii de la Chişinău, desfăşurată la 21 august 2010 la Mânăstirea Solovki, patriarhul Kiril afirma: „Ne rugăm pentru Republica Moldova, pentru prosperitatea poporului moldovenesc, ca orientarea politică a Moldovei să ajute la păstrarea unităţii Sfintei Rusii”. Câteva luni mai târziu, la 26 decembrie 2010, cu ocazia hirotonirii episcopului moldovean Nicodim Vulpe, Patriarhul Kiril sublinia în mesajul său transmis din Moscova: „Poporul ortodox al Moldovei independente îşi păstrează unitatea cu popoarele frăţeşti ale Belarusiei, Rusiei, Ucrainei şi ale altor ţări, părtaşe ale moştenirii spirituale a Sfintei Rusii”. Aşadar, mesaje clare, fără echivoc: Patriarhul Kiril afirmă că Moldova este „verigă de legătură între două culturi şi civilizaţii puternice (latină şi slavonă)” şi, în acelaşi timp, declară că aceasta este „parte inseparabilă a „Sfintei Rusii”. Dar dacă este parte inseparabilă, atunci ea îşi pierde semnificaţia de verigă sau punte între două culturi şi civilizaţii, devenind parte a uneia dintre ele. Adică a lumii ruse, a civilizaţiei ruse, cum preciza fostul deputat creştin-democrat Vlad Cubreacov, un bun cunoscător al problemelor religioase din spaţiul basarabean, într-un amplu interviu acordat postului de radio „Europa liberă”, în contextul vizitei Patriarhului Kiril în Republica Moldova.

Logica înaltului ierarh rus nu se deosebeşte practic cu nimic de aceea liderului separatist de la Tiraspol, Igor Smirnov, care se pronuţa în urmă cu câţiva ani pentru „independenţa Transnistriei” (adică separare de Republica Moldova) şi „alipirea ei ulterioară la Rusia”. Adică o falsă independenţă. De altfel, Igor Smirnov, un fost inginer rus din URSS trimis la începutul anilor 1990 în Transnistria pentru a o menţine în sfera sovietică, este unul dintre preferaţii Patriarhiei ortodoxe ruse, fiind decorat cu nu mai puţin de şapte ordine bisericeşti (!). Patriarhul Kiril este cunoscut, ca şi predecesorul său Alexei al II-lea, pentru susţinerea pe toate căile a regiunilor separatiste, nu doar din Moldova (Transnistria şi Găgăuzia), dar şi din alte republici ex-sovietice, îndeosebi din Georgia.

Dezamăgire au produs în rândul multor basarabeni şi unele din declaraţiile făcute de patriarh la memorialul „Eternitate”, dedicat ostaşilor sovietici căzuţi în al doilea război mondial pe pământul Moldovei. El a amintit de pagubele imense suferite de Moldova, de miile de oameni care au murit „numai pentru că o voinţă malefică a dorit înrobirea acestui popor”, de sacrificiile aduse în „apărarea hotarelor Patriei sale”, dar nu a pomenit nimic despre opresiunea rusă împotriva aceluiaşi „popor moldovenesc” atât în timpul ţarismului, cât şi al domniei puterii bolşevice, nici un cuvânt despre suferinţele şi sacrificiile Bisericii sub puterea sovietică, adusă într-o stare de decădere şi batjocură nemaiântâlnită vreodată. O întreagă perioadă de largă şi profundă opresiune a fost trecută sub tăcere de patriarh şi acoperită sub o sintagmă total inofensivă: Biserica s-a dovedit „ocrotitoarea poporului, l-a ajutat să reziste în „cele mai grele condiţii istorice, să se păstreze ca naţiune, să-şi păstreze cultura, limba”. De fapt, patriarhul Kiril se face purtătorul de cuvânt al mitologiei sovietice, în consonanţă cu rolul asumat de Biserica rusă, care a însoţit de fiecare dată ocupaţia politico-militară a imperiului asupra unor teritorii străine cu ocupaţia religioasă a acestora. Aşa cum a fost în mai multe rânduri şi cazul Basarabiei. Din păcate, după cum preciza şi Vlad Cubreacov în interviul menţionat, Patriarhia rusă a ridicat „steagul ortodox” pentru a sprijini interesele politice ale Rusiei: „Este o biserică puternic aservită statului rus… Este elementul ideologic unificator al spaţiului fostei URSS”.

Recurs la memorie. Biserica Ortodoxă Română nu a recunoscut niciodată ocupaţia religioasă a Basarabiei înfăptuită de Biserica Ortodoxă Rusă mai întâi sub ţarism, apoi sub sovietici. A existat un moment, la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, când România, regăsită în tabăra aliaţilor, stabilea o relaţie care, pentru mulţi dintre români, părea promiţătoare cu Uniunea Sovietică, inclusiv în plan religios. Pe fondul unor asemenea aşteptări favorabile unei reevaluări şi relansări a raporturilor româno-ruse pe baza comunităţii valorilor ortodoxiei, în toamna anului 1946, între 23 octombrie şi 5 noiembrie s-a realizat vizita în URSS a unei delegaţii a Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu I.P.S. Patriarh Nicodim, iar în primăvara anului următor, între 28 mai – 11 iunie 1947, o puternică delegaţie a Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu I.P.S. Alexei al Moscovei şi al întregii Rusii, s-a aflat în vizită în România, prima de acest gen efectuată de un patriarh rus pe teritoriul românesc din dreapta Prutului. Primul mesaj adresat românilor de Alexei, la începutul vizitei, era pe măsura aşteptărilor ambelor părţi: „Păşind pe pământul prietenei noastre România,… sunt fericit să transmit binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Ruse Bisericii Române surori şi întregului popor român de aceeaşi credinţă cu noi, legat cu poporul rus prin sângele vărsat în luptele comune pentru libertate şi independenţă, dreptate şi pace pentru întreaga omenire”.

Cu ocazia recepţiei oferite, la 3 iunie 1947, de Ambasada URSS din Bucureşti, ambasadorul sovietic S.I. Kavtaradze îşi exprima bucuria de a-i avea oaspeţi „pe doi patriarhi, pe doi conducători a două Biserici egale”. În Cetatea de Scaun a lui Ştefan cel Mare, I.P.S. Emilian Antal, mitropolitul locotenent al Sucevei, nu se sfia să afirme că legătura sufletească stabilită de vizita patriarhului Alexei în România a reuşit să contribuie la o apropiere între poporul rus şi poporul român „mai mult decât au reuşit să o facă frăţia de arme, diplomaţii, politicienii sau diferite societăţi culturale”. Cine parcurge zecile de pagini dedicate de „Revista Bisericii Ortodoxe Române” vizitei Patriarhului Alexei în România rămâne marcat de sentimentul că atunci s-a consumat un moment istoric important, prielnic pentru ca în relaţiile ruso-române să se deschidă „un capitol nou şi de mari nădejdi pentru înfrăţirea popoarelor noastre vecine şi pentru ecumenicitatea ortodoxă”.  Nu a fost însă să fie aşa. Nu este de mirare că, la toate întâlnirile oficiale prilejuite de vizita patriarhului Alexei în România nu s-a rostit niciun cuvânt despre Basarabia şi Transnistria şi, cu atât mai puţin, despre activităţile religioase de acolo. Imediat după război şi mulţi ani după aceea, Basarabia şi Transnistria au reprezentat un subiect tabu în dialogul româno-sovietic.

În vara anului 1919, aflat pentru prima dată în Basarabia, la mai bine de o sută de ani de la raptul şi alipirea acestui teritoriu la Rusia ţaristă şi doar la un an de la unire, când „ne-am înfrăţit cei despărţiţi”, scriitorul Mihail Sadoveanu, viitorul „Patriarh al literaturii române”, era copleşit de emoţii în faţa mărturiilor pe care le întâlnea la tot pasul despre rezistenţa moldovenilor în faţa încercărilor de tot felul de a li se răpi „slobozenia”; era uimit, totodată, de  jalea cântecelor urmaşilor coborâtori din războinicii voievozilor de odinioară. Pentru ca în final să exclame: „Sfânt pământ al Moldovei, din munte la Nistru, oricât au încercat cei vicleni să te sfârtece, cei răi să-ţi strice rânduielile, cei întunecaţi să ridice duşmănii, tu eşti unul şi nedespărţit, ca un uriaş mormânt, în care dorm părinţii noştri…”. (M. Sadoveanu, „Vechea şi frumoasa Moldovă”, în volumul Note de drum – Chişinău, 1921 şi apoi în Drumuri basarabene Bucureşti, 1922).

Astăzi, când ne aflăm în pragul a două secole de la despărţirea Basarabiei din trupul vechii Moldove, acest teritoriu este iarăşi liber. Iar cuvintele înfiorate ale marelui scriitor parcă au fost rostite ieri.

Ioan C. Popa

Afinităţi şi divergenţe între SUA şi Europa

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on Afinităţi şi divergenţe între SUA şi Europa

Cine îşi mai aminteşte de „Războiul Bananelor”? Auzind acest nume, avem impresia că e vorba de o ficţiune cu un titlu incitant. Or, războiul bananelor a fost un lung şi aprig conflict vamal între Statele Unite şi Uniunea Europeană, în legătură cu importul de banane: Europa anilor ’80 acorda un tratament preferenţial importurilor de banane din ţări din Africa, din Caraibe şi din zona Pacificului, foste colonii ale statelor europene pe care astfel vechile metropole le ajutau. Statele Unite au declarat public că asemenea tarife preferenţiale încalcă principiile OECD şi păgubesc marile corporaţii americane care asigură importurile de banane din America Latină. Administraţia Clinton a impus, ca măsură de retorsiune, taxe foarte mari asupra  produselor de lux venite din ţări ale UE, parfumuri din Franţa, dar şi caşmir din Scoţia sau coniac din Cognac – locul de baştină al viitorului prim-ministru francez Jean-Pierre Raffarin, cel care va fi, câţiva ani mai târziu, acuzat că a venit în România „ să-şi ia tainul ”.

Am început cu acest episod recent – minor, şi în mare măsură deja uitat –  fiindcă el rezumă destule dintre particularităţile Alianţei Transatlantice care uneşte de mai bine de şase decenii SUA şi Europa. Nu e o alianţă lipsită de asperităţi; încă din anii celui de-al doilea război mondial, care au generat de altfel această alianţă, fricţiuni frecvente în raporturile dintre SUA şi principalele state europene aliate s-au manifestat periodic: ba Franţa era ofensată de neîncrederea Americii în forţele ei – generalul de Gaulle nu era degeaba suspicios – ba Churchill se vedea pus în faţa unei neaşteptate coaliţii sovieto-americane, cum s-a întâmplat în cazul proiectului britanic de debarcare în Balcani. Realismul europenilor s-a ciocnit adesea de idealismul declarativ şi de eticismul poziţiilor americane.

Dar, dincolo de toate acestea, SUA au reprezentat principala forţă politică şi militară care a asigurat rezistenţa europeană contra Germaniei naziste, şi care, alături de enorma forţă umană a URSS, au permis victoria aliată în cel de-al doilea război mondial. Acest fapt, precum şi incontestabila poziţie de lider a Statelor Unite în primii ani de după război, de la „Planul Marshall” la constituirea Tratatului Atlanticului de Nord, au asigurat raporturilor dintre SUA şi Europa, tot mai unită, o stabilitate de fond care a rezistat în faţa tuturor provocărilor şi crizelor. Chiar dacă Germania nu s-a împăcat prea uşor cu statutul ei postbelic, chiar dacă Franţa a încercat de câte ori era cu putinţă – şi chiar când nu era – să amintească tuturor că, între vinul de Bordeaux şi Coca Cola nu există termen de comparaţie, chiar dacă Marea Britanie şi-a digerat cu greu statutul de aliat secundar, alianţa transatlantică a rămas stabilă vreme de aproape cinci decenii, până la prăbuşirea comunismului, şi a continuat să fie cea mai puternică alianţă militară şi politică a lumii până în zilele noastre.

Formal, raporturile diplomatice dintre statele Europei occidentale şi SUA au fost reînnoite încă din 1953; în noiembrie 1990, cooperarea dintre SUA şi ceea ce, după Maastricht, devenise o uniune politică – Uniunea Europeană –  a fost definită în termeni formali prin Declaraţia Transatlantică, urmată, în decembrie 1995, de Noua Agendă Transatlantică. Ambele documente sunt importante prin prevederile lor concrete şi specifice, dar au o importanţă istorică depăşind detaliul mecanismelor de cooperare. Şi iată de ce: liantul esenţial al alianţei dintre SUA şi Europa de vest a fost, odată cu capitularea Germaniei, un pericol de altă natură, dar la fel de grav, anume tentaţia imperială a URSS victorioasă, în plină expansiune europeană, ceea ce a deschis era Războiului rece. Indiferent de momentele de destindere din anii lui Hruşciov şi Kennedy, ori de teoretizarea coexistenţei paşnice dintre cele două sisteme, SUA au considerat tot timpul URSS şi pe aliaţii săi ca fiind cea mai gravă ameninţare de securitate cu care se confruntau, iar URSS a considerat, la rându-i, că NATO în genere şi americanii în special erau cel mai mare pericol. În această confruntare, Europa Occidentală nu avea de ales: SUA au fost – cum au şi rămas – cea mai mare putere militară dintre statele democratice şi nici unul dintre acestea nu-şi făcea iluzia că ar putea să reziste de unul singur unei agresiuni a Pactului de la Varşovia. Or, între 1989 şi 1991, şi Pactul de la Varşovia, apoi şi URSS, s-au prăbuşit, aşa că pericolul ca Uniunea Europeană să se distanţeze de America în absenţa unui risc comun de securitate era cât se poate de acut.

Un număr important de factori au împiedicat însă, din fericire, destărmarea Alianţei Atlantice. Mai mult, la 12 septembrie 2001, Alianţa a activat pentru prima oară în istoria sa Articolul 5 al Tratatului de la Washington. Aici trebuie să enumerăm atât considerente foarte prozaice, cum ar fi faptul că, împreună, SUA şi UE reprezintă de departe cea mai importantă forţă economică a lumii contemporane, care produce aproape 60% din PIB-ul mondial, acoperind 33% din comerţul mondial de bunuri şi  42% din schimbul de servicii. În acest context, a crescut în ultima vreme participarea UE la producţie şi schimburi, dar trebuie să remarcăm că, deşi aria conflictuală din raporturile transatlantice capătă adesea un relief nemeritat în presă, această arie conflictuală nu depăşeşte 2% din totalul schimburilor comerciale reciproce. Stimulat de crearea Consiliului Economic Transatlantic – TEC – în 2007, menit să dea un nou avânt economiilor de pe ambele maluri ale oceanului şi, fără să o declare, să vindece câteva din numeroasele răni pe care deciziile Administraţiei Bush le provocase în relaţia cu aliaţii europeni,  cooperarea economică dintre SUA şi UE se manifestă activ, inclusiv în eforturile reunite de limitare a efectelor crizei globale.

Această criză este şi ea plină de riscuri, nu doar pentru fiecare stat în parte, ci şi pentru alianţele şi uniunile politice de ambele părţi ale Atlanticului, fiindcă în situaţii de criză internă, orice administraţie este mai susceptibilă. Aşa se face că, de exemplu, se aud tot mai multe voci ale oficialilor americani care pun în vedere statelor europene că nu trebuie să mai conteze, ca în anii „războiului rece”, pe faptul că SUA oricum le vor apăra, şi că ar fi cazul să consacre cheltuielilor de securitate şi înarmare un procent ceva ma apropiat de cel la care s-au angajat ca membri NATO. La prima vedere, nu poţi să nu le dai dreptate americanilor, al căror deficit nu se poate corecta dacă vor continua să se înarmeze şi în contul aliaţilor europeni. La o scrutare mai atentă, lucrurile se complică: poziţia americană în NATO permite industriei militare a SUA să dicteze, de fapt, tipul de armament pe care NATO îl utilizează, drept care europenii nu pot să-şi utilizeze capacităţile de producţie şi sunt cantonaţi în poziţia de debitori neţi ai unei industrii care nu le aduce nici un loc de muncă. Tot astfel se prezintă şi problema atât de disputată a culturilor de plante modificate genetic: în aparenţă, europenii se împotrivesc iraţional progresului, doar că aceste plante au particularitatea de a nu produce seminţe, care trebuie să fie ele însele modificate în laborator pentru a permite o nouă recoltă. În aceste condiţii, şi cum laboratoarele americane au exclusivitatea patentelor, europenii ar fi obligaţi anual să cumpere de la un unic furnizor seminţele indispensabile reproducerii recoltei.

Un alt punct de discordie priveşte respectarea drepturilor omului şi justiţia, domeniu în care opinia publică europeană este mai radicală decât cea americană. În acest sens, la problema mereu acută a pedepsei cu moartea, pe care europenii au abolit-o – cu excepţia Lituaniei, în cazuri cu totul excepţionale – dar care continuă să fie legiferată şi activ utilizată în nu puţine dintre statele americane, în frunte cu Texasul, care deţine sub acest aspect un trist record, s-a adăugat în ultimii ani spinoasa problematică a tratamentului aplicat celor suspecţi de terorism. Într-adevăr, în urma şocului de la 11 septembrie, administraţia Bush a adoptat Patriot Act, o sumă de prevederi legale care au permis „Homeland Security” şi altor agenţii de securitate să exercite nu doar un control care încalcă sistematic libertăţile cetăţenilor, ci şi un număr de acţiuni represive, uneori foarte brutale, care au întunecat ultimii ani de guvernare ai lui George W. Bush, dar care nu par să aibă parte de o rezolvare clară nici azi, către sfârşitul mandatului lui Obama, câştigat în mare măsură pe baza promisiunilor de a pune capăt acestor practici. Or, s-a văzut în ultimii ani că preşedintele nu a putut să rezolve esenţialul în această privinţă. Poate că la Abu Ghraib nu se mai practică tortura prin înec, dar baza de la Guantanamo funcţioneazâ încă…

Cum se ştie, România şi Polonia – statele europene care au un parteneriat strategic activ cu SUA şi care au iritat în repetate rânduri parteneri europeni importanţi, cum este Franţa, prin atitudinea lor făţiş pro-americană – au fost acuzate de Amnesty International şi apoi de Raportul Martin al UE că au găzduit activităţi represive secrete pe teritoriile lor. În pofida protestelor energice ale tuturor factorilor responsabili, această suspiciune nu a încetat să planeze asupra celor două state, iar atitudinea sfidătoare a administraţiei Băsescu în multe chestiuni legate de cooperarea europeană nu a făcut altceva decât să sublinieze această ruptură.

Apropierea transatlantică realizată recent datorită fascinaţiei cu care europenii l-au adoptat pe candidatul Barak Obama pare azi aproape uitată. Incidente cum a fost scandalul care l-a implicat pe Dominique Strauss Kahn scot la iveală diferenţe foarte mari de mentalitate şi chiar de legislaţie. În ciuda acestor diferende, care vor continua să existe şi chiar să ridice unele obstacole în cordialitatea reciprocă a relaţiilor transatlantice, oricât s-ar confrunta UE şi SUA, ambele sunt condamnate la cooperare. Chiar dacă în SUA nu se vor mai mânca French fries, ci American fries, chiar dacă, în Europa, sănătoasele prejudecăţi împotriva fast food-ului vor prilejui şi în noul secol aceeaşi bombăneală ostilă americanilor de la MacDonald`s, parteneriatul transatlantic va continua să existe, pentru că este un parteneriat bazat nu numai pe interese comune, ci şi pe valori comune: libertate, egalitate de şanse, democraţie. Deocamdată cel puţin, nici SUA, nici Europa nu au cu cine se alia în numele acestor valori dacă nu se aliază între ele.

 

Zoe Petre

 

Superlative şi… nu numai

Reporter: editura November - 19 - 2011 Comments Off on Superlative şi… nu numai

Acum, după trecerea unei perioade destul de scurte de la desfăşurarea Festivalului Internaţional „George Enescu” – la Bucureşti şi în câteva oraşe din ţară – se cuvine să fie făcute câteva reflecţii.

După cum au semnalat şi reprezentanţi ai presei străine, în România are loc unul dintre cele mai spectaculoase festivaluri ale lumii, situat în topul festivalurilor tematice, la concurenţă cu cele de la Bonn („Beethoven”), Bayreuth („Wagner”) şi de la Salzburg („Mozart”), peste cele de la Torre del Lago („Puccini”), Pesaro („Rossini”), Leipzig („Bach”), Eisenstadt („Haydn”) etc.

Ce impresionează în primul rând este parada vedetelor muzicii clasice, la Bucureşti dându-şi întâlnire cei mai mari artişti ai lumii, care, fără excepţie, au fost impresionaţi de compania aleasă în care s-au aflat. De la Mehta la Barenboim, de la Pappano la Repin, de la Zacharias la Kremer, de la David Garett la Sabine Meyer, am avut parte de individualităţi excepţionale, ca şi de ansambluri orchestrale celebre. Nu prea mai există asemenea festivaluri, care să-şi permită prezenţa simultană a atâtor muzicieni de prim rang.

De asemenea, ca durată, ca repertoriu, ca varietate, Festivalul „Enescu” poate fi alăturat BBC Proms, celor de la Edinburgh, Praga, Lucerne, Tanglewood şi cred că se poate mândri că are solişti peste nivelul celor de la Glyndebourne, Aix-en-Provence, Verona, Spoleto, Taormina, Aspen, Napa etc.

Ar mai trebui menţionat şi faptul că într-o perioadă în care multe evenimente internaţionale s-au anulat, amânat, redus etc., Festivalul de la Bucureşti a propus o ediţie chiar mai spectaculoasă decât cea precedentă; şi asta în condiţiile binecunoscutelor restrângeri bugetare adoptate de guvern, care au ocolit, din fericire, Festivalul „Enescu”. Tocmai datorită implicării fondurilor publice Festivalul a avut şi cele mai ieftine bilete, surclasând toate celelalte evenimente similare, determinând chiar prezenţa multor melomani străini pentru care drumul şi hotelul adăugate la costul unui abonament la concertele de la Bucureşti au fost mai ieftine decât intrarea la marile festivaluri de la ei de acasă…

Toate aceste elemente converg către o concluzie: profilul şi desfăşurarea Festivalului nostru sunt unice; el a grupat, pe lângă clasicele recitaluri, concerte şi spectacole de operă şi balet, un concurs de creaţie şi unul de interpretare (cu trei ramuri – vioară, pian, violoncel), un simpozion de muzicologie, expoziţii de artă plastică şi de fotografie, concerte în aer liber, concerte la miezul nopţii, world-music, serii tematice (muzică renascentistă, barocă, clasică, romantică, modernă şi contemporană), repetarea unor concerte şi în alte oraşe ale ţării etc. Toate aceste reuşite nu fac decât să potenţeze strădania actuală şi viitoare a organizatorilor Festivalului, expresie a consacrării artei româneşti atât la noi, cât şi în lumea largă.

Pe lângă constatările meritorii din rândurile precedente, nu putem trece cu vederea şi câteva imperfecţiuni, care m-au făcut să cred că evenimentul muzical numărul 1 al României se derulează sub zodia paradoxurilor… cum ar fi…

  • unul dintre cele mai strălucitoare festivaluri ale lumii se desfăşoară într-o improprie sală de congrese, unde sunetul este oferit de… boxe. Suntem singura capitală europeană care se bucură de un asemenea festival, dar totodată singura fără o sală de concerte corespunzătoare. Acest lucru a fost remarcat şi de faimoşii muzicieni invitaţi, care au semnat o scrisoare comună în care îi roagă pe organizatori – şi nu numai pe ei – să se gândească la rezolvarea problemei acusticii concertelor…
  • deşi prezenţa orchestrelor celebre occidentale a fost abundentă, la fel şi a soliştilor, parcă cei mai buni rămân în continuare ruşii, prestaţia celor de la „Mariinsky”, a lui Denis Matsuev, Valery Gergiev, Boris Berezovski, Vasily Petrenko, Vadim Repin etc. înscriindu-se pe primele locuri în top. Se cuvine şi o remarcă: au promovat cu mărinimie repertoriul naţional, muzica rusă ocupând astfel un loc privilegiat în Festival.
  • din trei secţiuni de interpretare ale Concursului „Enescu”, doar una şi-a desemnat câştigătorul, juriile de la Pian şi Vioară neacordând Premiul I. Numai noua secţiune, Violoncel, a ales un învingător, în persoana chinezului Tian Bonian. De fapt, asiaticii au dominat finalele, fiind fruntaşi şi la secţia de compoziţie.
  • cu toate că orchestra Operei Naţionale este departe de ceea ce ar trebui să fie, felul în care au cântat „Lohengrin”, de Wagner, sub bagheta lui Cristian Mandeal, i-a propulsat în elita Festivalului; de altfel, dirijorii români Mandeal şi Andreescu s-au arătat a fi pe deplin la înălţimea Festivalului, inclusiv la pupitrul unor orchestre celebre precum London Symphony sau Camerata Salzburg.
  • unul dintre cele mai bune ansambluri a fost… cel mai tânăr dintre ele! Orchestra Naţională de Tineret a României, prin evoluţia sa excelentă, a justificat pe deplin programarea la secţiunea „Mari orchestre”.

Ediţia jubiliară, a XX-a, a Festivalului Internaţional „George Enescu” a fost apreciată de mulţi iubitori ai muzicii ca fiind mai bună decât oricând, Bucureştiul devenind „Everestul” muzicii clasice pentru mai mult de trei săptămâni. Astfel, succesul a fost pe măsura eforturilor, organizatorii meritând un sincer „Bravo”!

Mihai Cosma

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult