22
September , 2017
Friday

Sfârşit de an 2011/Început de an 2012

20 de paşi în istorie

Reporter: editura December - 19 - 2011

R. MOLDOVA

În 2011, Republica Moldova a împlinit 20 de ani de la proclamarea independenţei. Aşadar, 20 de ani de când această fostă provincie istorică românească, devenită fostă republică sovietică, a păşit pe un drum nou, de edificare a unei identităţi proprii în noua lume rezultată după destrămarea URSS şi încetarea confruntării Est-Vest. Altfel spus, 20 de paşi în istorie. A fost greu, a fost uşor, ce obstacole au apărut şi a trebuit să fie depăşite, ce dificultăţi persistă, sunt oare ele insurmontabile, ce viitor îi rezervă destinul acestui teritoriu mărginit de două fluvii – Prutul şi Nistrul – iar cândva şi de Marea Neagră? Iată doar câteva întrebări pe care şi le pun cetăţenii tânărului stat independent Republica Moldova, dar şi cetăţenii şi politicienii din alte ţări, situate în vecinătatea geografică mai mult sau mai puţin apropiată.

Podul de flori – o epocă a entuziasmului şi speranţei. Mişcările de renaştere şi redeşteptare naţională în diverse republici sovietice, inclusiv în RSS Moldovenească, au înregistrat cote înalte în 1988-1989, cu mai bine de doi ani înaintea destrămării URSS. La 27 august 1989, în Piaţa Centrală din Chişinău, în faţa Casei Guvernului, o imensă masă de oameni (circa 750 000 persoane), într-o unitate de voinţă pe care numai marile momente ale istoriei pot să o inspire, solicită într-un glas: „Dreptate! Limba de stat şi grafia latină!”. Patru zile mai târziu, după dezbateri furtunoase, sesiunea a XIII-a a Sovietului Suprem al Republicii, sub puternică presiune populară, aprobă pachetul de legi care consfinţesc declararea limbii moldoveneşti ca limbă de stat şi revenirea acesteia la grafie latină. Se punea astfel capăt bilingvismului armonios, de fapt al monolingvismului puterii dominante, ce dăduse naştere, după cum afirma o deputată de la Soroca, unei generaţii „care nu cunoaşte limba părinţilor şi a strămoşilor, generaţie ruptă de rădăcinile naţionale, indiferentă şi străină faţă de tradiţiile, cultura şi obiceiurile neamului său”. Un rol important în câştigarea acestei prime bătălii pentru redobândirea identităţii naţionale au avut-o scriitorii şi intelectualii basarabeni în general, precum şi o serie de deputaţi care proveneau din zona satelor.

Evoluţiile din Basarabia intrau pe un curs ce avea să devină ireversibil. Parada sovietică din Chişinău, programată la 7 noiembrie 1989, pentru aniversarea Revoluţiei bolşevice este obstrucţionată şi, caz singular în URSS, desfăşurarea tehnicii militare împiedicată de militanţi ai Frontului Popular, aflat în fruntea mişcării de renaştere naţională. Evenimentele de la Bucureşti, de la finele lunii decembrie 1989, sunt trăite cu intensitate de basarabeni. Pancarte uriaşe purtate de un lanţ viu la Chişinău scrise în limba română, revenită la grafia latină, anunţau tuturor: „Dictatorul a căzut! Unire, români!”. Câteva luni mai târziu avea loc primul act cu o puternică încărcătură emoţională şi simbolică, numit „Podul de flori”. Acţiunea a fost concepută ca o lansare sincronizată de flori de pe ambele maluri ale Prutului, pentru a crea „un pod de revenire la adevăr, demnitate şi fraternitate. Fără nici un discurs, fără lozinci, apeluri sau gesturi necugetate”, după cum va menţiona mai târziu, în „Memoriile” sale, Mircea Snegur, primul preşedinte al Republicii Moldova.

Să mai notăm câteva date memorabile care s-au succedat în perioada aceea de mari speranţe şi dor de libertate: în ziua de 27 aprilie 1990, pe sediul Parlamentului este arborat Tricolorul, identificat de comisia de specialitate a legislativului cu „suveranitatea şi independenţa naţională a statului moldovenesc”; 23 iunie 1990 – Parlamentul de la Chişinău adoptă, în prima sesiune, Declaraţia cu privire la suveranitatea RSS Moldova. Cu acelaşi prilej, este aprobată o hotărâre privind nulitatea Pactului Ribbentrop-Molotov şi a consecinţelor sale pentru Basarabia şi Bucovina de Nord; 27 august 1991 – pe fondul evoluţiilor survenite la Moscova, în contextul puciului împotriva lui Gorbaciov, întrunit în şedinţă extraordinară, Parlamentul de la Chişinău adoptă Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, prin care se proclamă dreptul acesteia de a-şi hotărî „în mod liber prezentul şi viitorul, fără nici un amestec din afară”. România a fost prima ţară care a recunoscut Republica Moldova în calitate de stat suveran şi independent.

Războiul de pe Nistru. Din păcate, noul curs al Republicii Moldova avea mulţi adversari, atât în interior, cât mai ales în afara frontierelor sale. Încă din 1989 se declanşase aşa-numitul fenomen separatist, prin înfiinţarea autonomiilor găgăuză (Comrat, 12 noiembrie 1989) şi transnistreană (Tiraspol, 2 septembrie 1990). La 2 martie 1992, în Transnistria izbucnea un conflict violent de proporţii, generat de separatişti. Deloc întâmplător, războiul de pe Nistru era declanşat chiar în ziua în care la sediul ONU din New York se desfăşurau solemnităţile de admitere a Republicii Moldova şi Armeniei în organizaţia mondială.

Timp de câteva luni, conflictul din Transnistria a fost internaţionalizat, iar paşnica populaţie de pe cele două maluri ale Nistrului a fost victima unor aprige confruntări armate, soldate cu un mare număr de victime şi cu circa 17.000 de refugiaţi (din care 13.000 copii), care şi-au părăsit casele din zona transnistreană şi s-au stabilit în partea dreaptă a Nistrului. Un mecanism cvadripartit de negocieri, perfectat sub egida OSCE de Federaţia Rusă, România, Ucraina şi Republica Moldova, a depus o activitate laborioasă pentru încetarea ostilităţilor. În cele din urmă, pacea a fost restabilită, dar în pofida eforturilor internaţionale duse de aproape două decenii, conflictul a rămas îngheţat, fiind folosit ca pârghie mai ales pentru influenţarea opţiunilor politice ale Chişinăului.

Astăzi, după aproape cinci ani de la întreruperea dialogului dintre Chişinău şi Tiraspol privind căile de reintegrare a regiunii transnistrene în Republica Moldova, se prefigurează noi oportunităţi de reluare a acestui proces. Un rol important în ajungerea la rezultate concrete privind normalizarea situaţiei în raporturile moldo-transnistrene îi revine, fireşte, Federaţiei Ruse, care şi-a asumat, de altfel, statutul de putere garantă încă de la începutul conflictului. De fapt, după cum îmi spunea cu câtva timp în urmă un diplomat de la Ambasada Federaţiei Ruse în Republica Moldova, „conflictul transnistrean este cel mai uşor de soluţionat dintre toate cele câte există în spaţiul post-sovietic. Este doar o chestiune de voinţă politică din partea mai multor actori. Iar o rezolvare a acestui conflict ar transmite un semnal şi pentru reglementarea celorlalte diferende care afectează stabilitatea şi securitatea în zona euro-asiatică”.

O serie de observatori şi analişti semnalează anumite tendinţe de reevaluare a politicii Federaţiei Ruse în spaţiul moldo-nistrean. Astfel, susţin aceştia, Moscova ar înclina să renunţe la încurajarea moldovenismului, ideologie românofobă, care a adus prejudicii în timpul regimului Voronin, nu doar relaţiilor Chişinăului cu România, dar şi celor cu Federaţia Rusă, stimulând sentimente antiruseşti în rândul unei importante părţi a populaţiei. Un indiciu în acest sens, afirmă aceiaşi observatori, îl constituie campania presei ruse din ultimul timp pentru a împiedica realegerea liderului separatist Igor Smirnov în fruntea administraţiei de la Tiraspol. Evoluţiile viitoare vor arăta în ce măsură aceste previziuni sunt întemeiate. Un lucru este, însă, cert: interesul sporit faţă de finalizarea procesului de negocieri în jurul Transnistriei manifestat de Germania, a cărei colaborare cu Moscova ar putea să determine evoluţii geopolitice noi, într-un ritm mai rapid şi poate nu lipsit de surprize pentru alţi actori din regiune, printre ei aflându-se şi România.

Integrarea europeană – un obiectiv de interes general. Dincolo de evoluţiile sinuoase, specifice, de altfel, tuturor statelor în tranziţie desprinse din sistemul totalitar comunist, societatea moldovenească a înregistrat o serie de progrese certe. În primul rând, este vorba despre câştigul de necontestat în ce priveşte libertatea de conştiinţă şi de expresie, afirmarea şi consolidarea drepturilor democratice, în pofida unor derapaje temporare marcate în perioada guvernării comuniste. Însăşi imaginea Chişinăului, a celorlalte oraşe şi localităţi, a cunoscut înnoiri vizibile de la an la an. Cu toate acestea, aşteptările populaţiei sunt mult mai mari, dorinţa de schimbări favorabile şi mai rapide a generat şi deziluzii. Din păcate, procesul de migrare în străinătate pentru căutarea unor locuri de muncă (în Federaţia Rusă ori în ţările vestice) continuă să fie masiv.

De mai bine de doi ani, asistăm la orientarea mai pregnantă a Republicii Moldova spre integrarea în Uniunea Europeană. Alianţa democratică aflată la guvernare şi-a propus ca obiectiv programatic tocmai accelerarea integrării europene a Moldovei. Un proces salutat şi încurajat de ţările UE şi SUA, căruia nu i se opune, cel puţin declarativ, nici Federaţia Rusă. Administraţia Obama a ţinut să fie prima care să transmită, cu ocazia vizitei vicepreşedintelui Joe Biden la Chişinău (martie 2011), un mesaj de susţinere solidă a orientării proeuropene a Republicii Moldova, afirmând că drumul parcurs până acum este „un exemplu bun de tranziţie la democraţie”. Întâlnirile periodice, bi şi multilaterale ale Chişinăului, la nivel de premier sau preşedinte, cu SUA, Uniunea Europeană sau Federaţia Rusă au devenit frecvente, atestând în mod clar un interes internaţional special pentru Republica Moldova şi zona geostrategică adiacentă.

România a rămas permanent fidelă orientării sale programatice, afirmată imediat după căderea comunismului şi chiar înainte de proclamarea independenţei Republicii Moldova, pentru valorizarea spaţiului cultural şi spiritual comun, pentru susţinerea eforturilor de integrare şi regăsire împreună în spaţiul generos al valorilor europene.

Uneori, o serie de divergenţe şi orgolii se resimt destul de acut şi în interiorul Alianţei pentru Integrare Europeană din Republica Moldova. „După două decenii de construire a statului de drept, problema concilierii civice persistă în societatea moldovenească”, afirmă Sergiu Musteaţă, un tânăr şi reputat istoric de la Chişinău. Iată de ce povaţa sacră şi testamentară (cum o numea patriotul basarabean Gheorghe Ghimpu) rostită de poetul naţional Mihai Eminescu rămâne mereu actuală: „Popor românesc! Dacă fiii tăi ar fi fost uniţi totdeauna, atunci şi pământul tău strămoşesc rămânea unul şi nedespărţit”. O povaţă nu doar pentru românii basarabeni, ci pentru toţi românii, oriunde s-ar afla.

 

Ioan C. Popa

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult