24
June , 2017
Saturday
Destinul politic al României a fost marcat dramatic de un interval de exact cinci ani ...
-Limite de viteză pentru Acordul comercial de liber schimb UE-SUA- Vom avea un Acord comercial şi ...
Lovitura de stat din Turcia, din luna iulie a.c., ne dă prilejul să trecem în ...
Potrivit tradiţiei, în fiecare an revista „Balcanii şi Europa” acordă premiile sale unor importante ...
Mă adresez revistei “Balcanii şi Europa”, pe al cărei frontispiciu atârnă cuvintele “publicaţie de consemnări ...
„Revista «Balcanii» ne-o dorim a fi partener de drum în demersul de reafirmare a statutului ...
O dispariţie lentă Câţi dintre românii din România au auzit de istro-români? Fraţi de sânge şi ...
Ţările din nordul Europei au pus în practică cu succes un sistem bazat pe coeziunea ...
Una dintre personalităţile istorice cele mai frecvent omagiate în perioada comunistă a fost Nicolae Bălcescu: ...
Printr-o ciudată coincidenţă, delegaţia FMI, după trei zile la Bucureşti, a plecat aşa cum a ...
Corabia europeană nu mai pluteşte lin ca altădată. Abia a depăşit furtunile crizei economice şi ...
Medici români pentru pacienţi francezi Nu de puţine ori, specialiştii români au ajuns de nepreţuit, prin ...
Ioan C. Popa – cunoscut publicist În acest an, redacţia revistei noastre a primit numeroase corespondenţe ...

Archive for 2012

Alegem vocaţia şi virtutea…

Reporter: editura December - 10 - 2012 Comments Off on Alegem vocaţia şi virtutea…

A mai trecut un an de la precedenta Gală a Premiilor revistei „ Balcanii şi Europa” ce încununează o etapă de strădanii şi efort gazetăresc susţinut.

Gândurile mă duc către începuturile publicaţiei noastre, în urmă cu 12 ani. Şi voi remarca că , încă din momentul apariţiei sale, revista „Balcanii şi Europa” a fost o experienţă unică în presă, din perspectiva zonei căreia i s-a dedicat, prin acţiunea unei redacţii liliputane, care a fost apreciată şi susţinută de condee de primă mărime. Revista a rămas concentrată pe complexitatea problemelor balcanice, tratate extensiv, în context european şi global ţinând seama de efectele negative ale crizei financiare urmată de implicaţii sociale şi convulsii extreme de grave. A urmat întotdeauna dezideratul de a consemna evenimente de importanţă majoră, de a analiza teme de maxim interes, de a lua atitudini şi poziţii faţă de fenomene aflate în contrasens cu desfăşurarea evenimentelor vieţii politice, economice, financiare, sociale, culturale sau umanitare din Balcani, din Europa.

În decursul acestui an revista noastră a dedicat un număr important de articole românilor care muncesc în străinătate, acei compatrioţi care şi-au luat soarta în propriile mâini şi au devenit, în timp, factori majori de progres pentru statele în care lucrează şi pentru ţara lor natală. Este vorba despre aportul semnificativ pe care şi-l aduc în viaţa economico socială a unor ţări ca Spania, Italia, Marea Britanie, Germania sau Elveţia, fapt recunoscut ca atare de autorităţile acestor state, dar şi de contribuţia importantă la Produsul Intern Brut al României. Regretăm presiunile şi discriminările la care sunt deseori supuşi, nedreptăţile şi etichetările pe care sunt nevoiţi să le îndure, toate acestea dublate de dorul de casă şi inevitabila situaţie de „imigrant”. Din aceste considerente, revista „Balcanii şi Europa” din cadrul „Niro Investment Group” a editat, la iniţiativa preşedintelui său, domnul Nicolae Dumitru, un ciclu de publicaţii ale revistei „ Balcanii şi Europa” , supliment dedicat compatrioţilor noştri aflaţi la muncă în străinătate. Astfel, începând cu numărul din luna iunie, ne-am făcut o datorie din a aborda problematica celor peste două milioane de români care lucrează peste graniţe realizând un număr de cinci reviste „ Românii de peste hotare” , supliment destinat diasporei din Spania, Italia şi Marea Britanie. Scrisorile primite ca şi corespondenţa susţinută cu Asociaţii din Diaspora grăiesc de la sine şi ne încurajează . De aceea , în anul în care intrăm intenţionăm să continuăm editarea lunară a acestei reviste şi pentru diaspora din alte ţări europene, şi nu numai.

În întregul său demers gazetăresc revista „Balcanii şi Europa” s-a sprijinit pe colaboratorii săi, personalităţi de primă mărime ale vieţii publice din România şi pe excelentele relaţii directe cu misiunile diplomatice ale ţărilor balcanice la Bucureşti, dar şi cu cele ale României în aceste state. Ne-am bucurat de o colaborare deosebită cu instituţii academice şi ştiinţifice din ţară şi străinătate, cu diferite segmente ale Uniunii Europene. În acelaşi timp ne considerăm antemergători pe un drum regăsit mai târziu de politicieni, ocupaţi îndeosebi în a-şi aţinti privirile doar către America şi Europa de vest, neglijând vecinii şi zona în care ne-a plasat istoria, cum uneori se mai întâmplă şi astăzi.

Mesajele sosite la redacţie în aceste zile cu prilejul împliniriii a 12 de ani de activitate ne aduc o nouă certificare a faptului că prin strădaniile noastre ne aflăm pe un drum firesc de muncă şi responsabilitate şi că în aceste zile am ales bine „Vocaţia” şi „Virtutea”, drept efigii ale Premiilor revistei „Balcanii şi Europa” 2012.

Carol Roman

 

Premiile revistei “Balcanii și Europa” 2012:

E.S. Mark Henry Gitenstein (Ambasador al SUA) – „Vocaţia Diplomatului de Excelenţă

E.S. Huo Yuzhen (Ambasador al Republicii Populare Chineze la Bucureşti) – „Vocaţia cooperării bilaterale

E.S Aleksandar Filipov (Ambasador al Bulgariei) – „Vocaţia Spiritului Balcanic

George Cristian Maior (Ambasador, Directorul Serviciului Român de Informaţii ) – „Vocaţia pentru Siguranţă şi Cooperare Internaţională în domeniul Securităţii

George Potra (Director al „Fundaţiei Europene Titulescu) – Vocaţia Relaţiilor Culturale Internaţionale”

Anton Caragea (directorul Institutului de Relații Internaționale și Economice) – „Vocaţia Acţiunii pentru Cooperare Internaţională

Marilena Stoian (Preşedinte al Asociaţiei Naţionale de Turism Rural, Ecologic şi Cultural – ANTREC) – „Vocaţia Dezvoltării Sistemului Turistic Rural

Damian Drăghici (Ambasador pentru minoritatea romă – 2007, 2008) – „Vocaţia Implementării Valorilor Multiculturale

Oana Pellea (actriţă, deţinătoare a Premiului „Aristizza Romanescu” din partea Academiei Române) – „Vocaţia Măiestriei Artistice

Miguel Fonda Ştefănescu ( Preşedinte al Federaţiei Asociaţiilor de Români din Spania -FEDROM) – „Vocaţia Menţinerii Spiritului Românesc

 

DIPLOME DE ONOARE

Roxana I Istudor , publicist

Adrian Paradovschi, designer web

Implicare socială în anul 2012

Reporter: editura December - 10 - 2012 Comments Off on Implicare socială în anul 2012

Anul 2012 a punctat din nou unele dintre cele mai importante acţiuni sociale derulate sub auspiciile şi cu aportul direct al „Niro investment Group”, al preşedintelui său, dl. Nicolae Dumitru. Centrate pe ideea că implicarea socială este parte integrantă a evoluţiei oricărui business de succes, aceste acţiuni au contribuit în mod direct la susţinerea unor domenii-cheie ca educaţia, sănătatea, sportul, cu accent special pe ajutorarea celor nevoiaşi.

Grupul de firme „Niro” are şi o constantă tradiţie a implicării în viaţa culturală şi sportivă a comunităţii. An de an, Primăria Sectorului 2 are „Niro Investment Group” drept partener stabil în derularea activităţilor socio-culturale, ceea ce îi permite să vină în ajutorul celor care au nevoie de sprijin. Acest parteneriat fructuos, concretizat în ajutorarea multor persoane, a primit recunoaşterea din partea Primăriei Sectorului 2, care a distins Grupul de firme „Niro” cu Premiul de Excelenţă pentru implicarea activă în derularea programului de responsabilizare socială, corporatistă şi dezvoltare durabilă a Sectorului 2.

Astfel, şi anul acesta, Grupul de firme „Niro” este alături de Asociaţia Şansa ta”, acordând sprijin pentru proiectul „Zâmbetul din cutie”. Evenimentul se va desfăşura în perioada 10-16 decembrie a.c., în beneficiul copiilor săraci din 10 judeţe. Peste 5.000 de copii dintre cei mai nevoiaşi din 25 de sate şi comune vor primi din partea organizatorilor cutii cu daruri, care le vor aduce bucuria Sărbătorii Crăciunului.

Un alt reper al implicării sociale a „Niro Investment Group” este tradiţia sprijinului acordat Iluminării în roz”, manifestare susţinută de Fundaţia Renaşterea, care luptă de 11 ani pentru prevenirea şi depistarea precoce a cancerului de sân şi de col uterin. Cea de-a XII-a ediţie a fost sponsorizată de Grupul de firme „Niro”.

În ce priveşte acţiunile derulate în beneficiul sportului, este de notorietate faptul că „Turul ciclist al României” s-a menţinut, în timp, ca un eveniment de suflet pentru sponsorul oficial „Niro Investment Group”, care de peste 15 ani se implică financiar în această ramură sportivă, sponsorizând an de an Tricoul Roşu şi contribuind astfel efectiv la buna desfăşurare a acestei competiţii de prestigiu internaţional.

Nici oamenii nevoiaşi nu au fost uitaţi. Impresionat de strădaniile preotului paroh de la Biserica „Sf. Visarion”, din sectorul 1, patronatul „Niro Investment Group” a hotărât să se alăture eforturilor de edificare a unui centru social caritabil, angajându-se să-l construiască integral, în folosul celor mai puţin favorizaţi.

ES Mark Henry Gitenstein – Ambasador al Statelor Unite ale Americii la Bucureşti

Reporter: editura December - 10 - 2012 Comments Off on ES Mark Henry Gitenstein – Ambasador al Statelor Unite ale Americii la Bucureşti

Ambasadorul SUA în România, ES Mark Henry Gitenstein, activează în ţara noastră din anul 2009 şi poate fi considerat un prieten al poporului român din dublă perspectivă: a parteneriatului strategic pe care România l-a dezvoltat cu Statele Unite în special în ultimii ani, dar şi a faptului că străbunicii săi au emigrat din România în Statele Unite ale Americii la sfârşitul secolului XIX, el devenind astfel primul Ambasador al SUA de origine română.

ES Mark Gitenstein este licenţiat al „Duke University” şi a obţinut o specializare în drept de la „Georgetown University”. Înainte de a accepta nominalizarea pentru funcţia de Ambasador al Statelor Unite ale Americii în România de către preşedintele Obama, Mark Gitenstein a lucrat ca funcţionar la Senat timp de 17 ani, atât în calitate de consilier la biroul senatorului Joseph Biden, cât şi în calitate de consilier-şef la Comisia Juridică a Senatului SUA. A fost şi cercetător principal la Brookings Institution”, unde s-a specializat în probleme de securitate naţională şi libertăţi civile. De asemenea, a fost partener în cadrul biroului din Washington al firmei multinaţionale de avocatură Mayer Brown LLP”.

Este autorul volumului premiat „Matters of Principle”, care descrie experienţa sa în organizarea Comisiei Juridice în perioada bătăliei pentru confirmarea nominalizării lui Robert Bork la Curtea Supremă, în 1987. De altfel, Ambasadorul Gitenstein a fost ales de mai multe ori de către colegii săi pentru includerea în anuarul „Best Lawyers of America”.

ES Mark Gitenstein s-a implicat activ în numeroase aspecte ale vieţii politico-sociale din România, printre cele mai cunoscute luări de poziţie fiind cele în privinţa luptei împotriva corupţiei şi întărirea sistemului judiciar. Totodată, a pledat neîncetat pentru dezvoltarea economică a României, pentru transparenţă decizională şi îmbunătăţirea mediului de afaceri, încurajând iniţiativa privată şi promovând reformele necesare evoluţiei societăţii româneşti.

Pentru întreaga sa activitate de întărire a relaţiilor dintre România şi Statele Unite prin acţiuni concrete, implicare şi exemplu personal, revista „Balcanii şi Europa” îi acordă ES Mark Henry Gitenstein Premiul „Vocaţia Diplomatului de Excelenţă”.

Decizia de a amplasa scutul anti-rachetă a fost o ratificare a încrederii pe care SUA o au în România”.

ES Huo Yuzhen – Ambasador al Republicii Populare Chineze la Bucureşti

Reporter: editura December - 10 - 2012 Comments Off on ES Huo Yuzhen – Ambasador al Republicii Populare Chineze la Bucureşti

Diplomat de carieră, profund ataşat valorilor cooperării internaţionale, ES d-na Huo Yuzhen, Ambasador al Chinei în România, are în spate o bogată experienţă în relaţiile ţării sale cu alte state şi în special cu cele europene. Stă mărturie debutul domniei sale în diplomaţie, petrecut în anii `80, în fosta Cehoslovacie.

A fost, rând pe rând, funcţionar de Ambasadă, referent, ataşat, secretar, consilier, căpătând pas cu pas o vastă experienţă, care a adus-o până la funcţia de Director general adjunct al Departamentului Europa, al Ministerului Afacerilor Externe din ţara sa. A devenit apoi Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al R.P.Chineze în Republica Cehă, pentru ca, din 2011, să deţină funcţia de Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al R.P.Chineze în România.

ES Huo Yuzhen crede în evoluţia continuă a relaţiilor Chinei cu România şi, în acest sens, desfăşoară o activitate susţinută de întărire pe toate planurile – politic, economic, social, cultural – a legăturilor dintre cele două ţări şi naţiuni. Neobosită, ES Huo Yuzhen face vizite în diferite judeţe ale ţării, are întâlniri frecvente şi fructuoase cu reprezentanţi ai instituţiilor publice din România şi cu cei ai oamenilor de afaceri din China, se preocupă de viitorul colaborării bilaterale în cadrul întrevederilor cu Preşedinţia, cu înalţi oficiali ai Guvernului, Parlamentului, administraţiei locale, participă la forumuri economice.

Participă activ la manifestările societaţii civile ce au ca obiectiv sprijinirea perpetuării relaţiilor tradiţionale de prietenie dintre popoarele chinez şi român şi dezvoltării raporturilor pe multiple planuri dintre România şi China, în spiritul respectului reciproc şi al avantajului mutual. Este pilduitoare implicarea doamnei Ambasador în activităţile organizaţiilor de prietenie cu China menite să impulsioneze progresul constant al legăturilor dintre cele două ţări şi popoare.

În ceea ce priveşte cooperarea economică bilaterală, ES Huo Yuzhen consideră că România este una dintre cele mai importante destinaţii ale investitorilor chinezi în Europa Centrală şi de Est, firmele chineze fiind dornice să pătrundă pe piaţa românească, să investească şi să desfăşoare activităţi economice în ţara noastră. În acest scop, ES a desfăşurat activ o serie de activităţi menite să intensifice colaborarea economică, a promovat participarea României la lucrările şi acţiunile din Forumul economic dintre statele Europei Centrale şi de Est şi China şi semnarea Acordului de colaborare dintre China şi România în domeniul infrastructurii. A acţionat entuziast pentru aprofundarea colaborării dintre cele două state în domeniul culturii, educaţiei şi ştiinţei etc.,un exemplu concret contânt în organizarea unei expoziţii în anul 2013 în România. Sunt toate acestea elemente constitutive ale unei abordări profesioniste şi pragmatice, care au făcut ca parcursul relaţiilor româno-chineze să fie unul continuu ascendent.

În acest context, unul dintre momentele definitorii ale felului în care se derulează parteneriatul româno-chinez pe toate planurile a fost vizita de prietenie efectuată de fregata Yan Tai, a Forţelor Navale Chineze, prima navă militară a Republicii Populare Chineze care a vizitat România în decursul celor 63 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice dintre cele două state. Sosirea a fost celebrată de Forţele Navale româneşti printr-o solemnă festivitate de primire, eveniment ce s-a desfăşurat în prezenţa ES Huo Yuzhen.

Pentru îndelungata şi prodigioasa sa activitate diplomatică, precum şi pentru contribuţia la evoluţia relaţiilor dintre China şi România, ES Huo Yuzhen, Ambasador al Republicii Populare Chineze la Bucureşti, primeşte din partea revistei „Balcanii şi Europa” Premiul „Vocaţia cooperării bilaterale”.

Trăiesc puternic sentimentul adânc şi sincer al prieteniei tradiţionale dintre ţările şi popoarele noastre”

ES Aleksandar Filipov – Ambasador al Republicii Bulgaria la Bucureşti

Reporter: editura December - 10 - 2012 Comments Off on ES Aleksandar Filipov – Ambasador al Republicii Bulgaria la Bucureşti

Originar din Sofia, ES Aleksandar Filipov a absolvit Institutul de Stat de Relaţii Internaţionale din Moscova, cu specialitatea Relaţii Internaţionale, în anul 1988. Până la angajarea în Ministerul Afacerilor Externe al Republicii Bulgaria a lucrat la Academia de Agricultură din Sofia, unitatea Relaţii Internaţionale şi Protocol, dar şi în sectorul privat, în domeniului comerţului exterior. În anul 2002 a absolvit cursul pentru diplomaţi europeni Wilton Park, Marea Britanie, iar în anul 2003 cursul Institutului de Administraţie Publică din Dublin, Irlanda. ES Aleksandar Filipov vorbeşte fluent limbile franceză, engleză şi rusă.

A parcurs pas cu pas o carieră diplomatică remarcabilă, începând cu
funcţia de şef de sector în Direcţia Integrare Europeană a Ministerului Afacerilor Externe din ţara sa, apoi a luat parte la negocierile de aderare la UE a Bulgariei, la capitolul 9 – Politica de transport. Între 2003-2004 a fost
consilier în cadrul Ambasadei Republicii Bulgaria în Irlanda, apoi, până în 2008, şeful sectorului Protocol şi probleme administrative din cadrul Reprezentanţei Permanente a Republicii Bulgaria la UE, luând parte la lucrările Grupului de lucru Protocol al Consiliului UE. Sfârşitul anului 2010 îl găsea în cadrul Direcţiei Afaceri politice, unitatea Politica de securitate şi apărare comună a UE, iar din 2011 a fost consilier, şef al secţiei politice, apoi însărcinat cu afaceri a. i. al Ambasadei Republicii Bulgaria la Bucureşti.

Este binecunoscut faptul că România şi Bulgaria au o îndelungată relaţie de prietenie, deci şi o importantă tradiţie diplomatică (anul 2009 a marcat 130 de ani de la stabilirea relaţiilor diplomatice între cele două ţări). Pentru eforturile susţinute de a îmbogăţi un istoric bilateral fructuos, precum şi pentru întreaga activitate de diplomat angajat în integrarea Balcanilor în Uniunea Europeană, ES Aleksandar Filipov primeşte din partea revistei „Balcanii şi Europa” Premiul „Vocaţia Spiritului Balcanic”.

Dorim să prezentăm puncte de vedere comune în privinţa aderării României şi Bulgariei la Spaţiul Schengen”

George Cristian Maior – Ambasador, Director al Serviciului Român de Informaţii

Reporter: editura December - 10 - 2012 Comments Off on George Cristian Maior – Ambasador, Director al Serviciului Român de Informaţii

Una dintre proeminentele personalităţi ale vieţii publice din ţara noastră este ambasadorul George Cristian Maior, Director al Serviciului Român de Informaţii din anul 2006. Este omul care şi-a pus amprenta inconfundabilă asupra instituţiei şi conectării ei la era informaţională, nu numai prin prisma faptului că de ani buni conduce SRI – entitate de prim rang a statului român – ci şi pentru că este un profesionist redutabil, dedicat pe deplin interesului naţional şi siguranţei României.

Prodigioasa sa carieră începea în 1992, odată cu numirea în funcţii ca diplomat în cadrul Ministerului Afacerilor Externe, apoi Însărcinat cu Afaceri a.i. al Ambasadei României din Dublin, Irlanda (1997-1999), pentru ca, în anul 2004, să-i fie conferit gradul diplomatic de Ambasador în Ministerul Afacerilor Externe. Unul dintre cele mai relevante repere pentru activitatea sa profesională este îndeplinirea funcţiei de secretar de stat şi şef al Departamentului pentru Integrare Euroatlantică şi Politică de Apărare în cadrul Ministerului Apărării Naţionale, în perioada 2000-2004, când a coordonat, din punct de vedere strategic şi militar, aderarea României la Organizaţia Tratatului Nord-Atlantic. Preocupat de importanţa politicii de apărare în noile coordonate externe, de apartenenţă la NATO, ale României, în calitate de senator în Parlamentul României a îndeplinit, succesiv, funcţii de mare răspundere, girate de profesionalismul său remarcabil, ca preşedinte al Comisiei pentru Apărare, Ordine Publică şi Securitate Naţională, membru al Comisiei speciale a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra Serviciului de Informaţii Externe, membru al Comisiei pentru Drepturile Omului, Culte şi Minorităţi.

Importantele poziţii pe care le-a ocupat în sistemul de afaceri externe, siguranţă şi apărare au fost urmarea firească a acumulării unor solide cunoştinţe în domeniu. An de an, încă de la început, George Maior şi-a dedicat forţele consolidării unui eşafodaj profesional remarcabil şi complex. Astfel, în anul 1992 obţinea titlul de Master în Drept Internaţional si Comparat al Universităţii George Washington, Washington D.C. În 1997 i-a fost acordat titlul de doctor în Drept Internaţional, la Universitatea „Babeş Bolyai” din Cluj-Napoca. De menţionat că teza sa de doctorat – „Naţional şi european în jurisprudenţa Curţii Europene de la Strasbourg” a fost nominalizată în anul 1998 la Premiul Most, acordat de UNESCO. De asemenea, în anul 2001 a absolvit Colegiul Naţional de Apărare.

Parcursul meritoriu al carierei sale i-a adus şi deplina recunoaştere internă şi internaţională. Astfel, George Cristian Maior a fost decorat de preşedintele României cu distincţia Crucea Naţională „Serviciul Credincios în Grad de Cavaler”, Ordinul naţional „Steaua României” în grad de Cavaler şi Ordinul naţional „Steaua României” în grad de Ofiţer. În plan extern, guvernatorul statului Alabama i-a conferit medalia „Meritorious Service Medal of Alabama”.

Pe lângă activitatea sa în fruntea SRI, George Maior rămâne şi un intelectual preocupat de conexiunile la nivel înalt ale lumii contemporane. Şi-a adus contribuţia la cercetarea internaţională în domeniu publicând articole şi lucrări referitoare la drepturile omului, concepte de drept public, precum şi la politici de apărare la nivel global.

Pentru meritele de excepţie în apărarea României şi pentru contribuţia adusă la menţinerea siguranţei statului român, revista „Balcanii şi Europa” îi conferă d-lui ambasador George Cristian Maior Premiul Vocaţia pentru Siguranţă şi Cooperare Internaţională în domeniul Securităţii”.

Pentru noi primează protejarea societăţii civile, menţinerea unui climat stabil de securitate în interiorul graniţelor ţării, dar şi să ne aducem o contribuţie cât mai semnificativă la eforturile comunităţii internaţionale de prevenire a terorismului”.

George Potra – Director al „Fundaţiei Europene Titulescu”

Reporter: editura December - 10 - 2012 Comments Off on George Potra – Director al „Fundaţiei Europene Titulescu”

Binecunoscut istoric şi cercetător, ziarist şi autor al unui mare număr de lucrări ştiinţifice, George Potra a absovit Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti în 1962. A făcut studii postuniversitare de ştiinţe politice (1980) şi de ziaristică (1987). A fost referent în Ministerul Afacerilor Externe (1964–1967), apoi a devenit director adjunct al Secretariatului Comisiei Naţionale Române pentru UNESCO (1967–1969). Comentator de politică externă şi şef de secţie la săptămânalul de politică externă „Lumea“, a fost redactor şef al „Redacţiei publicaţiilor pentru străinătate”, apoi redactor şef al „Editurii Enciclopedice” (1994–1997), consilier ştiinţific pe lângă Direcţia Arhivelor Diplomatice din Ministerul Afacerilor Externe (2001), membru al Comisiei Naţionale pentru Publicarea Documentelor Diplomatice (2002), consilier personal al primului-ministru al Guvernului României (2002). Din anul 2002 este director executiv al „Fundaţiei Europene Titulescu”, iar din anul 2003 şi director ştiinţific al Asociaţiei de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale din România.

Cercetător ştiinţific de calibru, George Potra a publicat, singur sau în colaborare, circa 50 de volume: ediţii de documente, monografii pe probleme de politică externă sau de istoria culturii, lucrări de istorie politico-diplomatică, ale unor volume dedicate războiului rece, serviciilor secrete, traduceri.

Un loc aparte l-au avut şi îl au preocupările pentru personalitatea şi opera lui Nicolae Titulescu, George Potra fiind coordonatorul Colecţiei de documente politico-diplomatice Nicolae Titulescu, sub egida „Fundaţiei Europene Titulescu”. Activitatea sa susţinută în domeniul cercetării i-a adus o largă recunoaştere, concretizată într-un mare număr de distincţii. George G. Potra se află înscris în „Enciclopedia personalităţilor din România”, „Enciclopedia biografică a femeilor şi bărbaţilor contemporani cu carieră de succes din România”, „Hübners Who is Who”, 2007.

Pentru valoroasa sa contribuţie la patrimoniul studiilor istorice şi culturale, dl. George Potra este distins de revista „Balcanii şi Europa” cu Premiul „Vocaţia Cercetării Istorice”.

Am mărturisit peste tot, aşa cum o fac şi astăzi, iubirea de Titulescu”

 

Miguel Fonda – Ştefănescu

Reporter: editura December - 10 - 2012 Comments Off on Miguel Fonda – Ştefănescu

Preşedinte al Federaţiei Asociaţiilor de Români din Spania (FEDROM)

Dl. Miguel Fonda-Ştefănescu este preşedintele unei entităţi care îşi desfăşoară activitatea pe întreg cuprinsul statului spaniol, care apără interesele şi sprijină eforturile de integrare ale românilor aflaţi în Spania: FEDROM. Acţiunile şi implicarea Federaţiei, a preşedintelui său, în viaţa comunităţii româneşti din această ţară sunt pe măsura complexităţii problematicii întâmpinate de compatrioţii noştri.

FEDROM este o grupare independentă, apolitică, formată din diferite asociaţii hispano-române care activează pentru integrarea cetăţenilor români în Spania, pentru a promova convieţuirea şi a prezenta cultura românească în societatea spaniolă. Aşadar, este vorba despre cea mai importantă organizaţie aflată în sprijinul zecilor de mii de români care trăiesc şi muncesc în Spania. Fără să ceară susţinere specială şi fără să aştepte ca vremurile să fie favorabile, FEDROM şi-a pus la punct, sub conducerea lui Miguel Fonda-Ştefănescu, o reţea de sprijin pentru românii care se află la muncă în Spania. Cele 22 de asociaţii care intră în componenţa FEDROM lucrează împreună pentru o cât mai bună coordonare, în folosul rezolvării principalelor probleme cu care se confruntă românii. Astfel, FEDROM acţionează pentru realizarea de proiecte de întoarcere voluntară a forţei de muncă, pentru rezolvarea chestiunilor legate de de şcolarizare şi adaptare a copiilor românilor la noile condiţii, pentru depăşirea dificultăţilor create de necunoaşterea limbii, dar şi pentru susţinerea culturii şi tradiţiilor româneşti în Spania. FEDROM aplică, astfel, soluţii concrete la probleme concrete – de exemplu, informarea despre condiţiile de muncă – fără a pierde din vedere importanţa menţinerii spiritului românesc în comunitatea compatrioţilor noştri. Miguel Fonda-Ştefănescu se dovedeşte un pionier în crearea unei entităţi solide, pe care românii din Spania să se poată baza. Pornind de la nevoia declarată de stabilitate şi continuitate în demersul de a construi o federaţie unitară şi puternică, de la nevoia pe care o are diaspora românească să se unească, Preşedintele FEDROM găseşte în permanenţă soluţii pentru a veni în sprijinul românilor din Spania. Fie că este vorba despre cursuri de învăţare a limbii spaniole, de orientare pe piaţa muncii sau de integrare a minorilor, ori de ajutorare a şomerilor sau a celor ce vor să se întoarcă în ţară, Miguel Fonda-Ştefănescu adaptează Federaţia la nevoile comunităţii româneşti, devenind tot mai mult un pilon de sprijin, dar şi o sursă de menţinere a spiritului românesc, de promovare a culturii şi tradiţiilor noastre. Stau mărturie nenumăratele activităţi culturale desfăşurate de FEDROM, care i-a implicat şi i-a ţinut uniţi pe românii din Spania.

Pentru eforturile susţinute de a sprijini şi coagula diaspora românească, precum şi pentru implicarea în susţinerea spiritualităţii româneşti, dl. Miguel Fonda-Ştefănescu primeşte din partea revistei „Balcanii şi Europa” Premiul „Vocaţia Spiritului Românesc”.

UNIREA de la 1 Decembrie 1918

Reporter: editura December - 10 - 2012 Comments Off on UNIREA de la 1 Decembrie 1918

În viaţa tuturor popoarelor, în existenţa statelor, au fost momente sau evenimente de însemnătate sau semnificaţie deosebită, ce le-au marcat existenţa, au devenit memorabile, au ajuns a căpăta dimensiunile unor sărbători naţionale.

1 Decembrie 1918 a fost ziua în care românii au înfăptuit unul dintre cele mai semnificative şi mai importante acte istorice, cu deosebite consecinţe pentru evoluţia ulterioară a naţiunii noastre. Marele istoric român de renume european A.D. Xenopol aprecia că în istoria neamului românesc au fost mari acte definitorii, respectiv cucerirea Daciei de către romani – care ne-a dat structura de esenţă romanică, latină a poporului şi limbii – şi Unirea din 1918, când s-a desăvârşit statul naţional, marcând întreaga existenţă a milioane de români.

În evoluţia lor, românii au realizat, în genere, trei mari uniri. Cea dintâi, sub egida voevodulul Mihai Viteazul, s-a derulat între anii 1599 -1600, când s-a strâns laolaltă cea mai mare parte a teritoriilor româneşti din jurul Carpaţilor. Opoziţia internă şi, mai ales, cea externă au dus la dispariţia unui stat românesc cuprinzător în această parte a Europei, însă acea realizare a rămas un precedent istoric, un simbol şi un imbold pentru generaţiile următoare.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, înfăptuită în 1859, marchează cea de-a doua unire, când s-au pus bazele statului naţional român modern, devenit, apoi, independent pe harta Europei, după mai puţin de două decenii. În condiţiile complexe ale Europei de sfârşit de epocă modernă, românii trăiau atât într-o ţară liberă (cca. 130.000 kmp), cât şi sub diverse stăpâniri străine – ale Austro-Ungariei şi Rusiei ţariste (Transilvania, Bucovina, Basarabia). La fel ca şi în cazul altor popoare europene, s-a dezvoltat în sec. al XlX-lea, în mod organic, ca naţiune, s-a definit ideea, ca atare s-a formulat în plan politic, moral, juridic, principiul de naţionalitate.

Desăvârşirea statului naţional unitar român s-a putut realiza în condiţiile interne şi internaţionale cu totul deosebite generate de prima conflagraţie mondială. Intrarea României în război, în vara anului 1916, fusese precedată de o amplă deliberare, cu participarea unei mari părţi a românilor din diferite ţinuturi româneşti. În contextul de atunci, s-a ales soluţia eliberării Ardealului, ceea ce s-a şi realizat, parţial şi pentru puţină vreme. Au urmat, apoi, episoadele dramatice a ceea ce a fost „războiul de întregire naţională”. Sfârşitul primului război mondial a adus şi destrămarea (definitivă sau vremelnică) a unor imperii ce dominaseră timp de veacuri existenţa poporului român, ca şi a altora. În aceste condiţii excepţionale, a devenit posibilă realizarea unirii cu România. În condiţiile prăbuşirii Rusiei ţariste, când pe ruinele acesteia au apărut, uneori doar vremelnic, şi alte state europene, românii dintre Prut şi Nistru, prin organisme alese şi abilitate, şi-au proclamat, în mod plebiscitar şi succesiv, statalitatea, autonomia şi independenţa, pentru ca, în final, la 27 martie/9 aprilie 1918, să se declare unirea Basarabiei, „ca fiică, cu mama sa, România”, aşa cum se consemna în actul final, adoptat atunci la Chişinău. Peste câteva luni, după ce dubla monarhie încetase, practic, de a mai exista, fiind înlocuită cu state central europene, a devenit posibilă şi realizarea aspiraţiilor naţionale ale românilor din zonele bucovinene şi transilvane. Congresul general al românilor bucovineni a decis, la 15/28 noiembrie 1918, unirea necondiţionată cu România a tuturor teritoriilor smulse Moldovei prin „vicleşug şi silă”, de către Habsburgi, la 1774. Procesul a culminat şi s-a desăvârşit în inima ţinuturilor româneşti, căci ţara nu putea fi întreagă fără Ardeal, aşa cum afirmase, cu doi ani mai înainte de actul unirii, N. Titulescu, marele european. Principiul autodeterminării românilor în Transilvania a fost formulat într-o declaraţie făcută cunoscută popoarelor lumii la 12 octombrie 1918, în care regăsim principalele componente ale conceptului european despre libertate şi suveranitate naţională, plebiscitul etc. Au fost create structuri de putere româneşti, pentru ca, în final, să fie convocată, la Alba-Iulia, fosta reşedinţă a lui Mihai Viteazul, Marea Adunare Naţională, cu rol plebiscitar, izvorâtă şi din introducerea votului universal şi a altor forme ale democraţiei şi liberalismului.

La 1 Decembrie 1918, cei 1.228 de delegaţi deputaţi ai românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş prezenţi în Sala Unirii au votat „unirea lor şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România“. Decizia a căpătat, imediat, adeziunea entuziastă a celor peste 100.000 de reprezentanţi ai românilor prezenţi atunci la evenimentul istoric, în oraşul de pe Mureş. Atunci şi acolo s-a arătat că unirea Transilvaniei era justificată şi de istoria neamului, de unitatea şi omogenitatea naţiunii, de raţiuni politice, economice, culturale şi, nu în cele din urmă, de cele ale democraţiei.

Marea Unire proclamată la Alba-Iulia a avut, imediat, un ecou european, dar şi peste ocean, în America, unde locuiau atunci peste 150.000 de români, şi care au avut trimişi la faţa locului sau au relatat, pe baza unor corespondenţe, despre justeţea hotărârilor românilor şi despre legitimitatea unităţii lor statale, într-o serie de ziare şi publicaţii, precum „TheTimes”, „Daily Express”, „Manchester Guardian, „Le Matin”,Le Temps”, „Corriere della Serra”, „II Giornale d’ltalia”, „NewYorkTimes”, „Le Figaro”, „Journal de Geneve”. Cititorii erau informaţi cu privire la existenţa istorică a românilor, a aspiraţiilor şi eforturilor lor spre unitate şi libertate, ca şi spre o organizare democratică.

Un reputat istoric englez, Q.W.A. Leeper, publica, în decembrie 1918, sub formă de broşură, un studiu numit „Dreptatea cauzei româneşti” („The Justice of Rumania’s Cause”), unde arăta că unirea românilor „este rezultatul firesc al rodului eroic al grelelor suferinţe îndurate pentru înfăptuirea acestui ideal, care înseamnă un mare câştig pentru cauza progresului şi democraţiei”. În anul 1919-1920, Conferinţa de Pace de la Paris şi tratatele încheiate acolo au consacrat pe plan internaţional unitatea înfăptuită de românii înşişi, în cursul anului 1918. După acest an, România întregită şi-a modificat locul în Europa. Cu cei 295.049 kmp ca suprafaţă, ocupa locul 10 pe continent, iar ca potenţial uman (15 milioane – în 1919, 20 de milioane – în 1940) ocupa locul opt. Unirea din 1918, piatră de hotar, a însemnat un nou început de epocă în istoria românilor.

Prof. univ. dr. Gh. Zbuchea

Calitatea democratică a instituţiilor

Reporter: editura December - 10 - 2012 Comments Off on Calitatea democratică a instituţiilor

La 1 ianuarie 2012 s-au împlinit 5 ani de când România este membru cu drepturi depline al Uniunii Europene şi 8 ani de când suntem stat membru NATO. Din punct de vedere politic, acest răstimp este unul de maturizare, şi în multe sensuri aşa a şi fost: parteneriatul strategic consolidat cu SUA şi participarea foarte onorabilă a forţelor armate ale României în diferite teatre de operaţii ale Alianţei atestă modul responsabil în care statul român înţelege să-şi respecte angajamentele în dispozitivul euro-atlantic de securitate colectivă, în vreme ce reprezentarea României la vârful UE – în Comisia Europeană, unde România a dat până acum doi comisari, în persoana d-lor Leonard Orban şi Dacian Cioloş, dar şi în diferitele consilii ale Uniunii, precum şi, nu în ultimul rând, în Parlamentul European, au devenit acţiuni curente, în care reprezentanţii ţării noastre sunt prezenţi alături de toţi ceilalţi membri ai Uniunii.

Din păcate, mass-media din România nu dă importanţa cuvenită acestei noi dimensiuni a realităţii noastre politice, ceea ce induce o oarecare indiferenţă şi în opinia publică, oricum confruntată, când e vorba de Europa, cu o problematică nu prea uşor descifrabilă şi, să o recunoaştem, cu un limbaj nici el prea uşor de înţeles fără un exerciţiu prealabil.

Dacă opinia publică nu e sensibilă la dimensiunea europeană a evenimentelor, nici politicienii nu se străduiesc să se informeze cum s-ar cuveni, ci lasă pe seama câtorva dintre ei, pe care i-au delegat fie în Parlamentul European, fie în comisiile parlamentare şi ministerele de specialitate, grija acestor afaceri, ei ocupându-se în continuare de treburile obştii, ca şi când acestea ar mai putea fi izolate de contextul lor global.

Or, tocmai în contextul aparte al crizei economice globale, la capătul primului nostru „cincinal” în UE am trăit cea mai gravă criză din ultimele decenii în raporturile dintre România şi Comisia Europeană. Experienţa acestei crize politice este, între multe altele, un eşantion cât se poate de elocvent al consecinţelor – mai mult decât neplăcute – ale acestei parţiale şi sporadice conectări la contextul european. S-ar putea crede că mă refer doar la noua majoritate parlamentară şi la guvernul USL, care, într-adevăr, au plătit până acum preţul reconfigurării ponderilor diferitelor partide politice de pe scena publică românească: o reconfigurare mult prea rapidă pentru a putea fi corect percepută de la distanţă. E drept, factorii de decizie din UE ar fi fost foarte greu de avertizat, având în vedere că ansamblul acţiunilor politice care au suscitat atâta nemeritată îngrijorare la Bruxelles aveau drept condiţie necesară discreţia. Dar am, de asemenea, bănuiala, ca să nu spun convingerea, că, pentru mulţi dintre participanţii la operaţia politică declanşată de noua majoritate parlamentară, problema informării partenerilor internaţionali nici nu s-a pus.

O mai bună cunoaştere a mediului de la Bruxelles ar fi fost cât se poate de utilă atât politicienilor noştri, cât şi mass-media, care au căzut prea repede în vechiul păcat al auto-compătimirii: UE „nu ne iubeşte”, românii sunt desconsideraţi în bloc etc. Nu voi nega că există, în oglindă, şi stereotipuri adverse României, dar, la o scrutare mai atentă, ar fi fost vizibil de la bun început ceea ce mulţi dintre comentatorii mai avizaţi au susţinut mereu: nu e vorba de UE în bloc şi nici de „cancelariile europene”. Singura cancelarie europeană care şi-a exprimat explicit îngrijorarea a fost cea a Germaniei, dar chiar şi aceasta, în frunte cu d-na Cancelar însăşi, a preferat tăcerea după ce a constatat că un „puci parlamentar” e o contradicţie în termeni, şi că, în fapt, această etichetare nu a corespuns realităţii.

Imediat după primirea României în UE am scris, şi nu încetez să o fac şi acum, despre necesitatea ca statul român să-şi clarifice interesele şi perspectivele în lumina noului său statut, de membru NATO şi UE situat la frontiera lor de est. Poate că, acum câţiva ani, aveam dreptul de a fi naivi şi de a ne imagina monolitic ambele organizaţii. Între timp, toţi aceia care sunt activ preocupaţi de locul României în construcţia de azi şi de mâine a sistemului de raporturi internaţionale au constatat că nu e deloc aşa şi că, dincoace de acordul comun asupra marilor principii şi valori pe care le susţin atât NATO, cât şi UE, există nenumărate interese particulare ale diferitelor naţiuni, partide, instituţii subsumate acestor interese majore comune. România, ca partener în ambele organizaţii, are şi ea interese naţionale specifice, cum are şi o diversitate de grupuri cu interese specifice. Prea multă vreme am întârziat dezbaterea publică menită să definească interesul general şi priorităţile în susţinerea în comun a unor interese particulare. Nu mai suntem pe vremea iluzoriei „unităţi de monolit”, avem interese legitime şi ca naţiune şi în diferitele zone ale societăţii este nevoie de exprimarea clară a tuturor acestor direcţii dezirabile şi de asumarea celor pe care dezbaterea publică le va considera prioritare. Dar pentru asta e nevoie de dezbatere şi de expunerea clară şi concretă a alternativelor, ceea ce nu se poate întâmpla fără o informare corectă şi cât mai completă a opinei publice. Câtă vreme noi, ca naţiune civică, nu ne-am definit clar propriile interese şi priorităţi, era greu să trecem de nivelul strict conjunctural al unor efemere alianţe.

Cred că experienţa acestui an, care se va încheia în fapt odată cu alegerile parlamentare, este plină de învăţăminte şi pentru România, şi pentru oficialii UE. Unul dintre acestea priveşte faptul că atât opinia publică europeană în întregul ei, cât şi Comisia Europeană în mod special, ar trebui să devină mai sensibile în raport cu sezisările din Parlamentul European: dacă verificăm solicitările de luare de poziţii sau schimburile de întrebări dintre mulţi parlamentari europeni şi Comisie, vom constata că multe dintre derapajele care prezintă riscuri pentru calitatea democratică a instituţiilor – fie ele din Ungaria, din Bulgaria, sau chiar din România – ar fi putut să fie prevenite din timp, fiindcă parlamentarii europeni au avertizat în diferite rânduri, uneori chiar cu mai bine de un an înaintea unor evenimente, în legătură cu riscurile pe care evoluţiile la nivelul exercitării puterii sau al modificărilor legislative ori constituţionale le comportă. În fine, dar nu în ultimul rând, cred că UE trebuie să corecteze neapărat acele cazuri în care oficiali ai săi se conduc în prea mare măsură după logica îngustă de partid şi îşi depăşesc astfel vocaţia definitorie de gardieni ai tratatelor Uniunii.

În 1989, Europa era încă pentru noi un vis; în 2007, a devenit un ideal în fine tangibil. Azi, Europa este o realitate pe care trebuie să o cunoaştem, să o respectăm şi să o asumăm cu valorile ei, dar şi cu concretul politic cotidian pe care, ca orice realitate politică, şi Uniunea Europeană îl vădeşte observatorului atent. Vreau să cred că anul care urmează să se încheie curând se va dovedi în viitorul cât mai apropiat un an nu doar de criză în sensul negativ al termenului, ci şi un an de experienţe positive, care să determine alegeri înţelepte şi creatoare: în fond, criza tocmai asta şi înseamnă: alegere şi discernământ.

Prof.dr. Zoe Petre

Se menţine diversitatea zonei balcanice

Reporter: editura December - 10 - 2012 Comments Off on Se menţine diversitatea zonei balcanice

Astăzi, ca şi ieri, cine zice Balcani zice diversitate, mozaic. Sub raport etnic, cultural, religios, civilizaţional. Dar, peiorativ, înseamnă şi balcanizare.

Nici ca politică, zona Balcanilor nu-şi dezminte marca diversităţii. După prăbuşirea „socialismului real”, în 1989-1990, statele balcanice, aspirând, toate, la libertate, democraţie, stat de drept, economie de piaţă, iar în mod concret la integrare în structurile europene şi euroatlantice, au urmat traiectorii diferite. România şi Bulgaria au intrat în UE, dar sunt văzute de unii, pe fondul crizei, parteneri disconfortanţi (dacă nu chiar de mâna a doua), care oferă argumente celor ce susţin stoparea procesului de extindere a UE.

Statele din regiunea balcanică ce au intrat sau vor intra (ori nu) în UE, dar şi în NATO, sunt, mai nou, înglobate în sintagma „Balcanii de Vest”, care cuprinde statele din spaţiul post-iugoslav şi Albania (dar două din aceste state – Slovenia şi Croaţia – au intrat, sau vor intra în curând, şi în UE, şi în NATO).

Traseul european al Balcanilor. În octombrie 2012, Comisia Europeană a recomandat (pentru a patra oară) deschiderea negocierilor de aderare cu fosta Republică iugoslavă a Macedoniei, acordarea Albaniei a statutului de ţară candidată la UE, cu condiţia finalizării punerii în aplicare a măsurilor-cheie de reformă şi negocierea unui acord de stabilizare şi de asociere cu Kosovo, în funcţie de progresele înregistrate de acest teritoriu controversat în îndeplinirea unor priorităţi pe termen scurt. Comisia a confirmat că, în ce priveşte pregătirile pentru aderare, Croaţia este pe drumul cel bun.

Recomandările din raportul CE pe 2012 privind Albania, Kosovo şi fosta Republică iugoslavă a Macedoniei, aderarea iminentă a Croaţiei, demararea recentă a negocierilor de aderare cu Muntenegru şi acordarea statutului de ţară candidată Serbiei – „pe baza unor indicaţii clare privind condiţiile care trebuie îndeplinite pentru deschiderea negocierilor de aderare” sunt evoluţii pozitive în Balcanii de Vest. Pentru progrese în continuare, Comisia propune să se pună mai mult accent pe consolidarea guvernanţei democratice, consolidarea libertăţii de exprimare şi a independenţei mass-media, consolidarea stabilităţii economice şi financiare.

Revenind, vom aminti că statul Croaţia a depus cererea de aderare în 2003 şi a semnat Tratatul de aderare în decembrie 2011. Raportul de monitorizare din 2012 apreciază că Croaţia este în curs de finalizare a alinierii la legislaţia UE. Urmează un raport de monitorizare final privind pregătirile Croaţiei, în primăvara lui 2013. Croaţia ar urma să devină stat membru la 1 iulie 2013. Muntenegru a depus cererea de aderare în 2008. Negocierile de aderare au fost deschise în iunie 2012. Etapa tehnică, de analiză a nivelului de aliniere a Muntenegrului la legislaţia UE, este în curs de desfăşurare.

Cât priveşte fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, a depus cererea de aderare în 2004. Această ţară continuă să îndeplinească într-o măsură suficientă criteriile politice. Comisia a recomandat deja, în 2009, în 2010 şi în 2011 deschiderea negocierilor, dar Consiliul nu a adoptat încă o decizie în acest sens. Rămâne încă deschisă la problema denumirii ţării, care generează divergenţe cu Grecia.

Se cunoaşte că Serbia a depus cererea de aderare în 2009 şi a obţinut statutul de ţară candidată în martie 2012. Comisia apreciază ca Serbia continuă să realizeze progrese în îndeplinirea criteriilor politice, fiind obligată să facă o alegere dramatică pentru a adera la UE, şi anume să renunţe la Kosovo. UE a adăugat, însă, că Serbia va trebui să respecte integritatea teritorială a Kosovo, condiţie respinsă de Serbia. Premierul sârb Ivica Daciç a declarat că noile condiţii pun în pericol dialogul dintre Belgrad şi Priştina.

Şi Albania a depus cererea de aderare în 2009. Dialogul constructiv între guvern şi opoziţie a permis progrese satisfăcătoare în ce priveşte reforme profunde. Ca urmare, Comisia a recomandat să i se acorde statutul de ţară candidată, cu condiţia ca măsurile-cheie în domenii precum reforma sistemului judiciar şi a administraţiei publice să fie puse în practică, iar regulamentul de procedură al Parlamentului să fie revizuit. Pentru recomandarea de deschidere a negocierilor de aderare, Albania va trebui în special să pună în aplicare în mod susţinut reforma şi să finalizeze reformele-cheie restante. Alegerile parlamentare din 2013 vor fi un test esenţial în acest sens.

Despre Bosnia-Herţegovina, ţară potenţial candidată, „are o perspectivă europeană”. După alegerile din 2010, ţara a format un guvern naţional. Lansarea dialogului la nivel înalt cu Bosnia-Herţegovina a fost un element pozitiv, dar, până în prezent, rezultatele rămân sub aşteptări.

Şi Kosovo, ţară potenţial candidată, are o perspectivă europeană, „la fel ca restul ţărilor din Balcanii de Vest”, cum susţine CE. În analiza de astăzi privind Kosovo se evaluează pozitiv fezabilitatea încheierii unui acord de stabilizare şi de asociere, dacă statele membre ale UE continuă să aibă puncte de vedere diferite cu privire la statutul Kosovo.

Evoluţia Turciei spre UE este încă dificilă. În urma negocierilor începute în octombrie 2005, 13 capitole sunt deschise, din care unul este închis provizoriu. Comisia a lansat, în mai 2012, o Agendă pozitivă, care să revigoreze procesul de aderare. Însă, la Bruxelles „există motive mari de preocupare referitor la faptul că Turcia nu înregistrează progrese substanţiale în ce priveşte îndeplinirea criteriilor politice, iar situaţia internă cu privire la drepturile fundamentale rămâne un motiv serios de îngrijorare” – consemnează un document al CE.

NATO, omniprezent în regiune. Acum, în anul 2012, se poate afirma că Alianţa Nord-Atlantică se implică activ, de aproape două decenii, în securitatea Balcanilor, îndeosebi pe fondul dezmembrării Iugoslaviei, cu toate consecinţele sale. NATO a acţionat prin eforturi diplomatice şi misiuni de pace şi mediere sau umanitare, dar, la necesitate, şi prin acţiuni militare. În acelaşi timp, NATO ambiţionează ca toate statele din regiune să adere la Alianţă, după Grecia şi Turcia – înainte de 1989-1990, România şi Bulgaria – după acest moment. Slovenia, în 2004, Albania şi Croaţia, în 2009, au aderat şi ele la NATO, iar fosta Republică a Macedoniei a fost invitată la negocieri de aderare. Muntenegru are parteneriat cu NATO din 2009, Bosnia-Herţegovina a fost invitată în 2010. Numai Serbia nu aspiră încă să adere la Alianţă, deşi face paşi spre structurile şi valorile occidentale; amintirea bombardamentelor de Paşti asupra Belgradului încă „lucrează”.

Cine face jocurile în zonă? Care dintre marile puteri este azi stăpânul jocurilor în Balcani? – se întreba, în vară, publicaţia „Le Courrier des Balkans”. După 1990, leadershipul european şi euro-atlantic s-a extins şi consolidat în zonă. Mai prezente au devenit şi Statele Unite, prin două mari atu-uri: poziţia preeminentă în NATO şi prestigiul de primă putere militară şi ecoonmică a lumii. În ce măsură şi pe ce poziţie figurează statele din zonă pe agenda priorităţilor de la Washington, rămâne o problemă. Rusia şi Turcia, puteri „tradiţionale” în acest perimetru, şi-au diminuat din influenţa lor istorică de-a dreptul covârşitoare, dar noul lor activism e tot mai preocupant pentru Occident. Cea mai nouă şi mai spectaculoasă apariţie în zonă o are China, mai întâi prin micul comerţ (dar de mare amploare), şi, mai nou, prin vaste proiecte de infrastructură, în special în domeniul energetic. Beijingul mizează în primul rând pe aliatul său sârb, dar a găsit o nouă poartă spre Europa, prin Grecia.

Într-o lume în continuă căutare, în care nimeni pare să nu-şi mai găsească locul şi direcţia, zona Balcanilor nu mai este între cele mai explozive şi imprevizibile.

Corneliu Vlad

Un drum ascendent

Reporter: editura December - 7 - 2012 Comments Off on Un drum ascendent

Spre deosebire de anul politic, anul cultural 2012 nu a fost unul cu multe evenimente de mari dimensiuni sau de covârşitoare importanţă. În orice caz, a fost un an al creşterii culturale. A avul loc Bookfest-ul, salonul de carte de vară care a moblizat editurile şi amatorii de lectură. Anul acesta, 2012, a adus o ediţie a Colocviului romanului românesc, desfăşurată la Călimăneşti, dar acesta nu a putut suplini anularea Festivalului Internaţional de Literatură de la Neptun şi a premiului „Ovidius”, premiu care i-a adus, prin ani, în România pe Jorge Semprun, Ismail Kadare, Vargas LIosa, Amos Oz sau Antonio Lobo Antunes. Să sperăm că anul viitor ne va aduce o veste bună prin reluarea Festivalului. Totuşi, e bine de semnalat, Premiile literare ale Uniunii Scriitorilor s-au acordat şi în acest context – merită să amintim că romanul românesc a înregistrat un reviriment. Mă gândesc la doi autori, Marta Petreu şi Alexandru Vlad, care au surprins plăcut publicul cititor (atât cât mai este), dar şi critica.

Ocaziile de a face cunoscută literatura română în lume nu au lipsit, de la Salonul de Carte de la Paris la Târgul de carte de la Frankfurt, la cel de la Istanbul. Nu comentez. Spun doar că ocaziile nu înseamnă şi rezultate. Mari speranţe se pun în viitoarea participare a României la Târgul de carte de la Paris, unde este ţară inivitată special. Tot la anul, România este vedeta Târgului de la Göteborg, Suedia, unde se dă şi premiul Nobel şi unde competiţia este acerbă, mai ales la cotele de pariuri londoneze.

Cinematografia românească nu s-a dezminţit nici în acest an. Din nou, Festivalul de la Cannes a fost atent cu filmul românesc şi „După dealuri”, al lui Cristian Mungiu, a primit laurii pentru două actriţe, un lucru cu totul minunat şi pentru ele, şi pentru film, şi pentru cinematografia românească. Aproape zece premii s-au decernat realizatorilor români de scurte şi lungi metraje, la festivalurile din întreaga lume. Nu este doar un curent de simpatie, ci un moment fast pentru filmul românesc. Semnalăm, de asemeni, fenomenul intern de creştere a reţelei de Festivaluri de film, pe lângă TIFF-ul de la Cluj făcîndu-şi apariţia şi Festivalul de film de Comedie, apoi la Sibiu, alături de Festivalul de Teatru şi-a făcut apariţia şi un altul de film. La Bucureşti, aidoma. Faptul este reconfortant, mai ales prin mecanismul invers celui amintit mai înainte – de acestă dată avem de-a face cu evenimente culturale interne cu ecou internaţional. Probabil, alături de Festivalul de literatură şi premiul „Ovidius”, aceste manifestări ar putea contribui la o imagine mai bună şi solidă a României în exterior.

Recenta aniversare a marelui dirijor Sergiu Celibidache a prilejuit un moment de emoţie artistică la care contribuţia Ministerului Culturii din România s-a făcut simţită ca factor generator de interes faţă de valorile româneşti. Următoarea perioadă ne va arăta dacă instituţiile culturale ale statului vor adopta o strategie învingătoare în bătălia fără sfârşit a afirmării valorilor româneşti pe o piaţă internaţională restrictivă şi pretenţioasă. Un factor hotărâtor va fi atitudinea faţă de piaţa internă a culturii. Fără o bază culturală solidă, poţi eventual să uimeşti străinătatea, dar nu poţi convinge cu fenomenele culturale naţionale de excepţie.

Deşi ar putea părea curios în contextul clasic cultural la care m-am referit, aş dori să atrag atenţia asupra unui alt fapt cultural excepţional, care s-a petrecut în anul 2012, şi anume deschiderea pentru public a Centrului Istoric, unde oricine poate redescoperi adevăratul specific cultural al Bucureştilor: Curtea Domnească şi Hanul lui Manuc (aplauze pentru felul în care s-a restaurat acest monument arhitectonic) alcătuiesc o zonă care introduce capitala României în rândul atracţiilor europene. Vechile străzi, zona pietonală, Carul cu Bere, mulţimea de galerii, anticariate, magazine specifice, restaurante elegante sau doar decente atrag pe drept cuvânt masa de turişti care până acum rătăceau derutaţi print-un oraş eclectic, dar invizibil.

Anul 2012 a fost un an al concertelor de muzică pop, cu toate variantele sale, concerte susţinute de faimoase trupe şi solişti cu glorie internaţională, chiar pe culmile valului. Desigur, apetitul românilor pentru muzica internaţională a adus şi trecute glorii, un fel de „tsunami” al vârstei înaintate în muzica de altădată, dar e bine; e bine că au venit marile ansambluri muzicale din Georgia, Turcia, Ucraina şi Rusia; e bine că anul acesta au venit mari solişti ai muzicii instrumentale simfonice, că domnul Grigore Leşe a reuşit să ne prezinte un fapt artistic uluitor şi necunoscut – muzica Drumului Mătăsii.

Aş putea spune că anul 2012 a fost mai degrabă un an al faptelor culturale cuprinzătoare decât al celor surprinzătoare. E un motiv pentru care putem considera cultura în câştig.

Eugen Uricaru

Mircea Eliade, un mare cărturar român

Reporter: editura December - 7 - 2012 Comments Off on Mircea Eliade, un mare cărturar român

Mircea Eliade, filosof, istoric, scriitor, ziarist, a trăit intens în România convulsiile social-politice ale perioadei de după primul război mondial şi de după aceea. Apreciat profesor român la Universitatea din Chicago, a fost onorat cu titlul de „Distinguished Service Professor”. Autor a 30 de volume ştiinţifice, opere literare şi eseuri filozofice traduse în 18 limbi şi a circa 1200 de articole şi recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime şi manuscrisele inedite.

În locul predicilor laudative la adresa marelui cărturar şi filosof, preferăm să-l plasăm în plină actualitate a anilor 2012 prin remarcabilul său articol intitulat Piloţi orbi”, publicat în ziarul „Vremea”, în anul 1937.

 

Oricine este liber să facă apropieri ori similitudini cu situaţia actuală din ţara noastră…

 

PILOŢI ORBI

de Mircea Eliade

Imoralitatea clasei conducătoare româneşti, care deţine „puterea” politică de la 1918 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei. Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus burghezia naţională în folosul elementelor alogene, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie şi învăţământ, că s-au deznaţionalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru ar putea – după marea victorie finală – să fie iertate. Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul anilor cumpliţi 1916-1918 – lăsând să se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor.

Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: aceşti aproape douăzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai că i-am pierdut (şi când vom mai avea înaintea noastră o epocă sigură de pace atât de îndelungată?!) – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern. Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a făcut vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în faţa istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică. Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de un milion sau o sută de milioane furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenţa istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă — luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi. Acum, când se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă. Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice. Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt. Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o sută de ani fără ca nimeni să înţeleagă de ce. Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate. Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp. Şi deodată, statele acestea pier, dispar din istorie. În câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sunt înghiţiţi de popoare vecine.

Luntrea condusă de piloţii orbi se lovise de stânca finală. Nimeni n-a înţeles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai istoria ştia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afară de cea capitală: instinctul statal.

Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconştienţă, în încăpăţânarea cu care îşi apără „puterea”. Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru a nu se împotrivi istoriei, numai pentru a nu se pune în calea destinului acestui neam. Clasa conducătorilor noştri politici, departe de a dovedi această resemnare, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putinţă ca să-şi prelungească puterea. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta. Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de conştiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înţeleg să se resemneze (…).

Cred că suntem singura ţară din lume care respectă tratatele minorităţilor, încurajând orice cucerire de-a lor, preamărindu-le cultura şi ajutându-le să-şi creeze un stat în stat. Şi asta nu numai din bunătate sau prostie. Ci pur şi simplu pentru că pătura conducătoare nu mai ştie ce înseamnă un stat, nu mai vede.

Tristeţea şi spaima mea îşi au izvorul în altă parte. Piloţii orbi!

Sunt unii, buni „patrioţi”, care se bat cu pumnul în piept şi-ţi amintesc că românul în veci nu piere, că au trecut pe aici neamuri barbare etc. Nu mai vorbiţi, deci, de cele şapte inimi în pieptul de aramă al românului. Sărmanul român luptă ca să-şi păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar şi tot mai stins. Adevărul e acesta: neamul românesc nu mai are rezistenţa sa legendară de acum câteva veacuri.

…Dar piloţii orbi stau surâzători la cârmă, ca şi când nimic nu s-ar întâmpla. Şi aceşti oameni, conducători ai unui popor glorios, sunt oameni cumsecade, sunt uneori oameni de bună credinţă, şi cu bunăvoinţă; numai că, aşa orbi cum sunt, lipsiţi de singurul instinct care contează în ceasul de faţă -instinctul statal.

Că piloţii orbi s-au făcut sau nu unelte în mâna străinilor – puţin interesează deocamdată. Singurul lucru care interesează este faptul că nici un om politic român, de la 1918 încoace, n-a ştiut şi nu ştie ce înseamnă un stat. Şi asta e destul ca să începi să plângi. (Publicat în ziarul „Vremea”, 1937 şi preluat din revista „Periscop”).

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult