22
October , 2017
Sunday
Numeroşi britanici nu văd cu ochi buni impactul imigraţiei asupra societăţii şi economiei în ultimul ...
Primul ministru Dacian Cioloș a declarat că România va pierde din fondurile europene alocate de ...
Identitate şi recunoaştere Aromânii din Balcani luptă de secole pentru păstrarea identităţii şi recunoaşterea apartenenţei lor ...
Conservatorii britanici – adepți ai politicii de antiimigraţie şi de presiuni pentru renegocierea Tratatelor UE ...
La orele serii, la lumina palidă a unei lămpi de birou, cu greu am putut ...
Termenii „imigrant” şi „refugiat” sunt adesea confundaţi sau schimbaţi între ei, în ciuda diferenţelor majore ...
Uniunea Europeană s-a aflat în ultimii ani în faţa unor provocări majore, de toate felurile ...
În întreaga lume a avut un ecou extrem de negativ anexarea Crimeei şi sprijinul dat ...
Despre Bruxelles am putea scrie aceeaşi frază, care se înfăţişează în trei ipostaze: din 1830, ...
[caption id="attachment_1976" align="alignleft" width="243" caption="2012 - Anul Caragiale"][/caption] Există, fără îndoială, un mister care este protejat ...
În anul 1970 o vizitam des pe doamna Ana Aslan. Într-o bună zi, un tânăr ...
GEORGE G. MIRONESCU (3) Profesorul universitar G.G. Mironescu, ca membru marcant al Partidului Conservator, a fost, ...

Archive for February, 2012

Gala Premiilor revistei “Balcanii şi Europa 2011”

Reporter: editura February - 14 - 2012 Comments Off on Gala Premiilor revistei “Balcanii şi Europa 2011”

Potrivit tradiţiei, în fiecare an revista „Balcanii şi Europa” acordă premiile sale unor importante personalităţi din viaţa social-economică şi culturală . Am dorit să răsplătim ,astfel, vocaţia unor oameni meritorii care prin muncă şi talent,au dobăndit rezultate benefice societăţii, pe parcursul anului 2011. Am încercat,astefel, să stimulăm competenţa, strădaniile nemăsurate, valoarea.

Festivitatea de acordare a premiilor revistei pentru anul 2011 desfăşurată, conform obişnuinţei, la hotelul InterContinental, a reunit un public select format din miniştri, secretari de stat, ambasadori, reputaţi oameni de ştiinţă şi cultură,scriitori şi publicişti, reprezentanţi ai mass media. Am constatat cu satisfacţie că în cuvântul lor, laureaţii au rostit cuvinte de apreciere la adresa revistei noastre sublinind nivelul publicistic al publicaţiei precum şi echipa de colaboratori formată din cunoscuţi comentatori şi analişti pe probleme internaţionale. Îi amintim aici pe: Eugen Tomac, Secretar de Stat, Departamentul pentru românii de pretutindeni, din cadrul Guvernului României, ES Michael Schwarzinger, Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar al Austriei la Bucureşti, Andreea Marin Bănică, Ambasador UNICEF la Bucureşti, Radu Graţian Gheţea, Preşedinte al Consiliului Director al Asociaţiei Române a Băncilor, Ştefan Manea, Director general al” Hofigal” S.A, Andra Măruţă, renumită artistă pop,precum şi pe colaboratorii noştrii apropiaţi : Ioan C. Popa, Chen Jin, Ovidiu Zanfir.

 

Ciotul…

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Ciotul…

Deși s-ar putea să ni se replice că “țara arde și baba se piaptănă” în ciuda marilor probleme pe care le străbate Europa, datorită crizei tot mai accentuate și cu pagube incomensurabile, pe agenda românească continuă să se afle ca una dintre priorități, aderarea țării la spațiul Schengen. Este o dorință firească, în concordanță cu legislația europeană existentă la momentul discuției referitoare la accesul românesc în acest spațiu ce ne-ar putea facilita schimbul de experiențe, servicii și valori cu întreaga Europă.

Se pare că nu numai noi, cei din România, dar și alți importanți lideri europeni au fost deranjați de modul în care s-au schimbat, peste noapte, condițiile de aderare ale Bulgariei și României în spațiul european de liberă circulație. Din pricini obscure, această legislație a fost modificată, după ce expertiza tehnică făcută de specialiști afirma că cele două țări candidate, România și Bulgaria, și-au îndeplinit obligațiile asumate de asigurare a securității granițelor Uniunii Europene. Chiar așa de ușor se pot schimba unele reguli ale Uniunii Europene? Domnul Baroso, președintele Comisiei Europene, aflat la Sofia s-a arătat neliniștit de modul în care sunt înlocuite regulile în funcționarea UE. “O parte a credibilității noastre, o parte esențială a ei se află în respectarea regulilor, așa că noi nu vom schimba regulile. Este un lucru extrem de clar.” Și mai arăta că Mecanismul de Cooperare și Verificare (MCV) instituit la aderarea României și Bulgariei la spațiul Schengen i se pare absurd și neavenit: “sunt chestiuni separate și trebuiesc tratate separt”. Și mai spune Excelența sa că ambele țări trebuie să fie evaluate corect, pe baza propriilor rezultate. Preluând parcă “balonul”, președintele UE, Herman Van Rompuy, a afirmat la rândul său că subiectul aderării Sofiei și a Bucureștiului la spațiul Schengen, în cazul că nu se va lua vreo decizie, până atunci, este dispus să-l pună pe agenda Consiliului European din martie.

Suntem obligați să revenim la existența unui “ciot” din calea dreaptă și ne vom referi, cu părere de rău, la Olanda care își menține poziția și reafirmă din nou, într-o traducere proprie, vechiul cuvânt care supăra auzul românilor, “niet !”. Să ne fie iertat, dar această atitudine a Olandei nu numai că ne îngrijorează acum, dar ne duce cu gândul la epoca cuceririlor coloniale când, adesea, încerca să se impună în teritoriile de peste mări prin crâncene nedreptăți. O singură explicație ar exista pentru această țară democratică, care în multe domenii, poate fi invidiată, și anume influența nefastă a partidului de extremă dreaptă a lui Gert Wilders care susține coaliția aflată la putere (AFP).

Disputa încă se continuă. Surse diplomatice din Danemarca, președinta semestrială a UE dezvăluie sosirea în luna februarie a unui raport intermediar pe justiție în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificare în care progresele realizate de Bulgaria sunt evaluate defavorabil. România devine o victimă colaterală deoarece cele două țări nu pot adera separat la zona europeană fără frontiere. Problema este complect aiurea: orice problemă a uneia dintre ele reprezintă automat și o sancționare a celeilalte.

Mai intervine, însă, și un factor favorizant pentru România: Danemarca, țară care asigură președinția rotativă a UE susține România în demersul său privind integrarea în spațiul Schengen. De altfel președinția daneză a subliniat că progresele României în domeniul justiției sunt evidente iar, în ceea ce privește poziția sa, aceasta nu va susține pozițiile de dublu standard cu privire la statele membre. Ministrul român al justiției, participant recent la Reuniunea informală a Consiliului de Justiție și Afaceri Interne de la Copenhaga a reconfirmat această poziție.

Întârzierea admiterii României în spațiul Schengen poate întreține și intensifica neînțelegeri existente și pe alte planuri între țările membre ale Uniunii Europene, care se confruntă cu grava problemă a crizei economice ce a tulburat recent relații dintre state componente ale Uniunii Europene.

Cei mari trebuie să-i susțină pe cei nedreptățiți”, spunea în urmă cu secole, președintele american Abraham Lincoln. Un nou certificat al adevărului acestor spuse ni-l poate oferi, în aceste zile, atitudinea celor “mari” ai Uniunii Europene.

Carol Roman

 

“Aş dori noi dezvoltări în relaţiile politice dintre cele două ţări”

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on “Aş dori noi dezvoltări în relaţiile politice dintre cele două ţări”

ne declară

E.S. doamna Huo Yuzhen,

ambasadorul Chinei în România.

– Vă aflaţi de puţin timp în ţara noastră. Împreună cu românii aţi sărbătorit, de aceasta dată, Noul An Chinezesc.

Într-adevăr, aşa este…Înainte de toate, aş dori să urez tuturor românilor un călduros “La mulţi ani,” cu ocazia sărbătoririi Noului An Chinezesc – Anul Dragonului. Totodată, doresc să adresez prietenilor români cele mai sincere urări de sănătate, fericire şi succes în anul în care am intrat.

În calitate de nou ambasador al Chinei în România, mă simt onorată de această nouă misiune a mea, dar simt, totodată, o mare responsabilitate. Aş aminti că o zicală chinezească spune că “Anul nou trebuie să înceapă cu o atmosferă nouă”. Mă refer la această zicală deoarece China şi România se află într-un nou punct de pornire pentru dezvoltarea relaţiilor bilaterale, la începutul anului, care oferă multe oportunităţi de dezvoltare.

– Cum apreciaţi relaţiile dintre cele două ţari, la data sosirii dumneavoastră la Bucureşti?

În această privinţă,mă gândesc la câteva aspecte privind relaţiile chino-române…

-Vă referiţi la relaţiile politico-economice?

Desigur…Aş dori noi dezvoltări în relaţiile politice. Sper ca cele două ţări să intensifice schimbul de vizite la nivel înalt, să întărească încrederea reciprocă pe plan politic, să respecte şi să susţină interesele de bază ale celeilalte părţi. În acest sens, ar trebui ca organele legislative, partidele politice şi diferite ministere să amplifice schimburile şi dialogurile, să consolideze astfel baza politică a relaţiilor bilaterale.

De asemeni se face simţită necesitatea unor noi progrese în cooperarea economică şi comercială. Sper ca ambele părţi să îşi intensifice eforturile pentru o exploatare mai amplă a pieţei celeilalte părţi, impulsionând volumul comercial bilateral la un nivel mai înalt. Trebuiesc găsite punctele de interes reciproc ale cooperării, astfel încât colaborările în agricultură, infrastructură, economie verde şi energie curată să demareze şi să cunoască progrese notabile. Ar fi necesar ca cele două ţări să creeze un mediu de afacere şi de investiţie mai prietenos şi mai convenabil pentru întreprinderile ambelor ţări.

– Si relaţiile social –culturale au o mare însemnătate

Evident. Ar trebui impulsionate schimburile între oameni. Trebuie să încercăm noi modalităţi pentru a dezvolta relaţiile culturale şi educaţionale, înlesnind comunicarea sufletească între cele două popoare. Acestea ne îndeamnă să promovăm în continuare înţelegerea şi cunoaşterea mai aprofundată dintre tinerii ambelor ţări, astfel încât ei să iubească şi mai mult limba şi cultura celeilalte părţi, transmiţând în acest fel ştafeta prieteniei către generaţiile următoare. Vom face tot ce depinde de noi pentru intensificarea contactelor şi cooperărilor non guvernamentale şi pe plan local, consolidând baza prieteniei dintre cele două popoare.

Între ţările noastre există şi un parteneriat strategic.

În această perspectivă mă gândesc că ar trebui deschise noi direcţii în cooperarea internaţională. Sunt convinsă este un lucru de bun augur că România va juca în continuare un rol constructiv în cadrul UE, contribuind efectiv, în acelaş timp la dezvoltarea sustenabilă şi sănătoasă a parteneriatului strategic China-UE. Să ne sprijinim reciproc şi să lărgim cooperarea în cadrul ONU, susţinând ONU de aşa manieră încât aceasta să joace un rol de seamă în promovarea păcii şi dezvoltării lumii.

Îmi exprim speranţa ca ţările noastre să întreţină relaţii de colaborare mai strânse pentru salvgardarea stabilităţii şi securităţii lumii, pentru a putea face faţă împreună provocărilor globale.

Aş mai dori să vă exprimaţi şi câteva impresii despre sărbătorirea Anului Nou Chinezesc la Bucureşti…

Ţin să subliniez în mod special faptul că E.S. domnul Traian Băsescu, preşedintele României, ne-a onorat cu prezenţa la Ambasada Chinei, în fruntea unor membri importanţi ai cabinetului şi ai echipei sale de consilieri, pentru a transmite sincere urări de bine poporului chinez, ceea ce ne arată înalta consideraţie acordată de partea română relaţiilor chino-române. Am deplină convingere că, in urma eforturilor comune ale ambelor părţi, amplul parteneriat de prietenie şi cooperare dintre China şi România se va situa pe o treaptă şi mai înaltă.

Folosind această ocazie, aş dori să transmit aprecierea deosebită pentru spectacolul tradiţional susţinut de „Sichuan Mianyang Art Showplace” din China, organizat de Niro Investement Group şi asociaţiile oamenilor de afaceri chinezi, împreună cu Ambasada Chinei, la Opera Română, urmat de un frumos spectacol de artificii care a dat, de fapt, startul unei serii de evenimente culturale dedicate Anului Nou Chinezesc.

În acest moment deosebit când avem în faţă Anul Dragonului care înseamnă nobleţe şi noroc, am deosebita plăcere de a adresa cele mai bune urări de prosperitate şi belşug poporului român, pace şi fericire popoarelor noastre. Fie ca prietenia chino-română să dăinuie veşnic!

– Vă mulţumesc!

E.S. doamna Huo Yuzhen, ambasador al Chinei în România, s-a născut în nordul Chinei. În anii 70’ şi 80’ ai secolului trecut, a studiat în R.S.Cehoslovacă şi a obţinut, în 1985, titlul de doctor în filozofie la Universitatea “Charles” din Praga. În anul 1976 şi-a început cariera diplomatică la Ministerul Afacerilor Externe al Chinei. A lucrat mai mulţi ani la Ambasada Chinei la Praga, parcurgând toate treptele carierei diplomatice, de la referent la consilier. În anul 2002, a fost promovată director adjunct al Departamentului Europa de Est şi Asia Centrală din MAE, iar în 2006 a fost numită ambasador al Chinei în Republica Cehă. În decembrie 2011 a venit în România în calitate de Ambasador Extraordinar şi Plenipotenţiar.

România nu este o ţară necunoscută pentru doamna Ambasador Huo Yuzhen deoarece de-a lungul anilor ocupându-se de afacerile europene şi, în special, de cele din Europa Centrală şi de Est a avut prilejul de a vizita România, de mai multe ori.

Spectacol dedicat Anului Nou Chinezesc

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Spectacol dedicat Anului Nou Chinezesc

La sfârșitul spectacolul tradiţional susţinut de „Sichuan Mianyang Art Showplace” din China, la Opera Română, organizatorii din România au fost invitați pe marea scenă unde împreună cu reprezentanții ansamblului chinezesc, întâmpinați de ropotele de apauze ale întregi săli, au realizat acest moment.

 

Cu ce ne-am ales din Irak…

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Cu ce ne-am ales din Irak…

 

Bilanţul anilor de intervenţie în Irak se apropie de ceea ce mulţi analişti şi numeroase voci din opinia publică numesc „un dezastru istoric”: peste 4.400 de soldaţi americani morţi, 32.000 de militari răniţi; de partea irakiană, 150.000 de morţi şi 250.000 de răniţi, două milioane de exilaţi. Costul operaţiunilor este şi el exorbitant: aproape 1.000 de miliarde de dolari, scrie săptămânalulLe Point”. În mod tradiţional, după genul acesta de intervenţii de „instaurare a democraţiei”, urmează reconstrucţia. Este o obişnuinţă ca învingătorii să ia „partea leului” şi din resurse şi din contracte, iar România s-a aflat în tabăra lor. Dar, dintr-o multitudine de cauze – între care vom menţiona şi ezitările firmelor româneşti sau „înlăturarea” lor de pe listele cu beneficiari de contracte – nu ne-am ales cu mai nimic . Cel mult putem doar număra victimele…

Radiografie post conflict

Intervenţia atât de dorită de fostul preşedinte american George W. Bush este considerată o catastrofă din punct de vedere geopolitic, apreciază publicaţia. La rândul său, „Washington Post” notează că „incapacitatea actorilor locali de a ajunge la un compromis politic este o constantă a Irakului post Saddam”. Pentru mulţi observatori, retragerea completă a forţelor americane este prematură, pentru simplul motiv că rănile sectare ale Irakului sunt departe de a fi vindecate.

Şi totuşi proiectul stabilizării Irakului nu este compromis? În ultimii câţiva ani, nivelul violenţelor s-a diminuat de 10 ori (8.000 civili irakieni ucişi în 2003, 24.000 în 2007, 1.600 în 2011). Redresarea economică este în toi: PIB-ul a crescut de la 14 miliarde de dolari în 2003, la 57 de miliarde în 2007 şi 108 miliarde dolari în 2011. Producţia de petrol a crescut de la 2,3 milioane de barili pe zi în 2003, la 2,4 milioane de barili în 2007 şi 2,6 milioane de barili în 2011. Utilizatorii de internet au crescut de la 5.000 în 2003, la 500.000 în 2007 şi 2 milioane în 2011. Utilizatorii de telefonie au crescut de la 600.000 în 2003, la 10 milioane în 2007 şi 22 milioane în 2011.

În urmă cu 4 ani, Irakul era o societate eşuată. Astăzi, forţele guvernamentale irakiene, atrenate şi consiliate de americani, reunesc în jur de 660.000 militari şi par suficient de mature pentru a garanta ordinea socială şi politică, propice reconstrucţiei şi dezvoltării afacerilor. Deşi Irakul rămâne un butoi cu pulbere aflat într-o stare de armistiţiu fragil, companii din toată lumea şi-au găsit aici oportunităţi de a face profit. Nu şi cele româneşti.

A fost odată

În perioada 1980-1990, Irakul reprezenta una din principalele destinaţii de export ale României. De la noi plecau autovehicule, confecţii, furnituri militare, ţesături, tricotaje, obiecte sanitare, articole de uz casnic, produse chi­mice, elec­tro­nice, ma­şini industriale, profile şi alimente. În aceeaşi perioadă, România a executat în Irak obiective economice în valoare de 1,2 miliarde dolari, incluzând fabrici de ciment, lucrări de foraj petrolier sau sisteme de irigaţii. Putem vorbi despre cartiere de locuinţe construite de români, despre reţele de canalizare şi electricitate, fabrici de ciment, rafinării şi platforme de extracţie a petrolului. Românii au fost contractori direcţi sau subcontractori.

După 1990, bilanţul exporturilor a rămas pozitiv, balanţa comercială fiind net excedentară. Dar dezamăgitoare din punct de vedere al evoluţiei . La nivelul anului 2005, spre exemplu, România a exportat în Irak produse în valoare de circa 45 milioane de dolari, reprezentând puţin peste 10% din volumul exporturilor efectuate în 1988…

Expunere de motive

Când România a decis să participe, alături de SUA, în conflictul din Irak, foarte multă lume a crezut că vom prinde şi noi o „felie” din marea afacere a reconstrucţiei Irakului. Nu a fost aşa. În prezent, Irakul are nevoie de investiţii masive în infrastructură, pornind de la transporturi, telecomunicaţii, energie electrică şi până la alimentarea cu apă. Numai în industria petrolului (principala resursă a ţării, cu 90% pondere in buget) sunt necesare, în următorii ani, investiţii de 25 miliarde dolari pentru dezvoltarea sectorului extracţiei şi de 5 miliarde pentru sectorul de rafinare. Din motive nu îndeajuns de descifrate, între care bănuiesc că şi o reţinere pe care alte companii din lume în căutare de profit au manifestat-o, firmele româneşti lipsesc de pe acest mare şantier, cândva locul în care compatrioţii noştri îşi dădeau măsura muncii.

Dacă în ce priveşte datoria pe care o aveam de recuperat de la Irak am „rezolvat” (din 2,5 miliarde dolari recuperăm mai puţin de un miliard, iar ultimul termen de plată este anul 2028!), în rest nu pot fi încă enumerate contracte serioase ale companiilor româneşti în această ţară.

Mai bine mai târziu…

De ani buni se discută despre principalele oportunităţi pentru România, care ar fi exporturile de echipamente, componente şi piese de schimb la obiectivele complexe construite anterior în Irak şi care urmează a fi reabilitate, modernizate sau extinse, dar au rămas doar… discuţii. Între timp, procesul de reconstrucţie a Irakului merge înainte tot fără firmele româneşti. Mii de proiecte au fost deja implementate: staţii de poliţie şi pompieri, alimentări cu apă, şcoli şi spitale, centrale electrice, locuinţe etc. În Irak şi-au făcut loc firme din Turcia, Bulgaria şi Iran, care au găsit proiecte în sectorul agricol (în principal achiziţionarea de utilaje), sectorul construcţiilor civile şi industriale (maşini şi echipamente, construcţia de fabrici de ciment, achiziţionarea de lemn şi alte materiale), sectorul energetic (rafinării de capacitate mică şi medie). Nemaivorbind despre marile firme occidentale, ca „British Petroleum” sau americanii de la „Halliburton”. Cu contracte bune s-au ales şi firme din Franţa, China, Malaezia, Vietnam, Angola, Norvegia şi Rusia.

Cât priveşte ţara noastră, Oficiul pentru promovarea investiţiilor româneşti în Irak a fost inaugurat abia în vara anului 2010, când toate cele enumerate mai sus aveau cel puţin un an vechime…

Roxana Istudor

 

Mari răsturnări geopolitice mondiale

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Mari răsturnări geopolitice mondiale

Anul 2012, fie el consultat după calendarul gregorian sau mayaş, va fi anul unei “mari răsturnări geopolitice mondiale”, prevede “Global Europe Anticipation Bulletin” (GEAB), care explică: va fi un an de mari dificultăţi pentru o mare parte a planetei, dar va înregistra şi apariţia unor condiţii geopolitice favorabile pentru ameliorarea situaţiei în anii ce vor veni. Criza va continua şi ea va fi “experimentată” şi de cei neafectaţi până acum: SUA, Marea Britanie, Rusia, China. Dar, încurajează GEAB, de la jumătatea anului vor începe să se afirme forţe şi actori care vor permite, în anul 2013 şi în anii următori, prefigurarea unui nou sistem internaţional. Între aceste forţe şi aceşti actori, continuăm noi, trebuie incluşi ca protagonişti ţările europene şi ţările emergente, primele în relativ declin, celelalte în ascensiune. UE se confruntă cu cea mai ascuţită şi profundă criză de la fondarea sa, grupul BRICS (Brazilia, Rusia, India, China, Africa de Sud) se află în plin proces de instituţionalizare şi acţiune coordonată. Situaţii diferite, dar care îi obligă, tot din raţiuni diferite, la politici şi demersuri active. Iată de ce, la solicitarea publicaţiei “Balcanii şi Europa”, de a scrie despre relaţiile economice dintre aceste două grupări, care oricum se dezvoltă spectaculos şi au deschise mari perspective, nu rezist tentaţiei de a aplica tematicii convenite o corectură de traiectorie: din dinamica UE-BRICS poate rezulta coagularea unui centru major de putere economică al lumii, care, chiar neinstituţionalizat, se poate înscrie între procesele “mari răsturnări geopolitice mondiale” .

Oricum, lumea e răvăşită sau măcar serios preocupată de criză. În timp ce UE Şi SUA îşi văd rezervele internaţionale topindu-se ca zăpada la soare, iar echilibrul bugetar virând spre roşu, ţările emergente se întreabă ce ar putea face împreună , căci împreuna deţin peste 50 la sută din rezervele monetare mondiale. Spre deosebire de UE, nu se pune problema creării unei monede comune, dar, pentru început, s-ar putea imagina un instrument de plăţi comun, pentru a evita ca schimburile între membrii zonei să nu piardă valoarea lor monetară prin convertirea în euro sau dolarul american. Căci orice drum începe cu primul pas, cum spune proverbul chinezesc. În orice caz China apare drept principalul motor al unei eventuale iniţiative a ţărilor BRICS , căci ea deţine o rezervă de peste 4000 de miliarde dolari US din care ar putea susţine, doar ea, cu 1000 de miliarde euro fondul european de stabilizare financiară, care e incapabil acum, cu 440 miliarde euro, să facă faţa sfidărilor. Aceasta fiind varianta roză! Există însă şi varianta sumbră. Albert Edwards, analist la “Societe Generale”, susţine că “aterizarea brutală” a economiei chineze, de care vorbesc unii analişti occidentali, ar putea reprezenta unul dintre cele mai mari şocuri ale anului şi el ar putea antrena în tăvălug şi celelalte ţări emergente. Mai nuanţat, părintele conceptului BRIC, Jim O’Neill, bancher la “Goldman Sachs”, prevede că “în următorii zece ani, BRICS îşi va dubla probabil ponderea economică, cu o creştere cumulată de 12 000-13 000 miliarde dolari, dar cu ritmuri de creştere mai slabe decât până acum”. Iar Franck Biancheri, coordonatorul GEAP, afirma, şi mai tranşant, că actuala criză va întări China şi India, va aboli lumea centro-occidentală , iar “deceniul ce vine va marca testul interacţiunii acestor două realităţi”.

În primăvara lui 2011, un seminar internaţional ţinut la Moscova a dezbătut “agenda unui summit Euro-BRICS”. O agendă apreciată drept generoasă şi dătătoare de speranţe, dar şi dificil de abordat, dat fiind: 1. Bogăţia, varietatea şi noutatea schimburilor Euro-BRICS, dar şi sărăcia, uniformitatea şi banalitatea schimburilor tradiţionale între europeni şi fiecare dintre statele BRICS luate individual; 2. Absenţa unui echivalent în cadrul relaţiilor internaţionale actuale a unui dialog între reţeaua europeană plurinaţional structurată şi instituţionalizată, şi reţeaua multinaţională în evoluţie foarte rapidă a BRICS; 3. Sentimentul unei puteri potenţiale de influenţă fără echivalent în afacerile lumii, cu un dialog Euro – BRICS, care însumează jumătate din populaţia planetei, de pe patru continente (Asia, America de Sud, Africa, Europa); 4. Marea convergentă asupra unui număr de teme esenţiale pentru privitoare la guvernanţa globală şi marile sfidări mondiale din viitoarele decenii.

Premisele favorabile pentru o conlucrare consistentă UE-BRICS au la bază o situaţie aparent banală, dar reală şi esenţială: Europa este, în mod tradiţional, un promotor al cooperării internaţionale, iar statele BRICS au nevoie de un context global cooperant pentru a se putea dezvolta. Europa continuă să fie primul ansamblu economic şi comercial al planetei, are cea mai mare stabilitate politică şi este gruparea economico-financiară cu cea mai mare experienţă multilaterală. Statele BRICS însumează peste 3 miliarde de oameni, 50 la sută din consumul mondial de petrol, deţin rezerve energetice, minerale şi agricole enorme, absorb 53 la sută din investiţiile străine directe şi vor realiza 75 la sută din creşterea economică prevăzută pentru deceniul următor.

O complementaritate benefică, asemănătoare cumva celei exprimate, în stilul său paradoxal, de Salvador Dali, în plin război rece. Întrebat fiind cum crede că vor evolua relaţiile americano-chineze, pe atunci încordate la paroxism, Dali a răspuns pe tonul cel mai firesc: “Foarte simplu, se vor înţelege de minune. America e cel mai mare consumator al lumii, China cel mai mare producător”. Traiectoria relaţiilor chino-americane îi dau, până la un punct, dreptate. Vor evolua în chip similar şi relaţiile UE-BRICS?

Corneliu Vlad

 

Transnistria la intersectie istorica

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Transnistria la intersectie istorica

O situaţie nouă. La sfârşitul anului 2011, administraţia din enclava separatistă transnistreană (regiunea de est a Republicii Moldova), condusă de peste două decenii de Igor Smirnov, a fost înlăturată şi s-a destrămat ca un balon de săpun. Totul s-a derulat paşnic, în cadrul unui proces electoral care, în variantele de până acum, părea mai degrabă o farsă menită să-l reconfirme necontenit pe veşnicul şi atotputernicul Igor Smirnov şi clanul său ce acaparase toate pârghiile de putere politică şi decizie economică de la Tiraspol.

Succesorul, Evgheni Şevciuk*, învingător împotriva unui contracandidat, Anatoli Kaminski, ce părea să se bucure de un suport mai mare din partea Moscovei, a spulberat din primele zile de la instalarea oficială întregul eşafodaj al coruptei şi învechitei administraţii smirnoviste: în primul rând a fost demisă în întregime conducerea Securităţii transnistrene în frunte cu şeful acesteia, Vladimir Antiufeev, un vechi ofiţer KGB acuzat de crime în republicile baltice în perioada perestroicii lui Gorbaciov, care-şi găsise refugiu în regiunea separatistă transnistreană ca unul din ultimele bastioane din ceea ce a însemnat regimul totalitar sovietic. Au fost îndepărtaţi, de asemenea, toţi miniştrii şi adjuncţii acestora, primarii oraşelor şi preşedinţii de raioane, în total peste 90 de înalţi demnitari şi funcţionari ai administraţiei republicii separatiste. Printre „victimele” schimbării s-a numărat şi Vladimir Smirnov, unul din fiii fostului lider, care ocupa bănoasa funcţie de şef al vămii din stânga Nistrului. Pentru prima dată a fost înfiinţată şi funcţia de premier.

Răspunzând unor vechi şi insistente doleanţe ale populaţiei din Transnistria privind libera circulaţie, noul lider a anunţat introducerea, de la 1 ianuarie 2011, a unui regim simplificat de trecere a frontierei interne moldo-transnistrene de către localnici şi mărfurile acestora în partea dreaptă a Nistrului. Decizie salutată imediat şi la Chişinău, dar din păcate o măsură, cel puţin în prima etapă, cu caracter unilateral: libertate de mişcare doar într-un sens, din regiunea separatistă spre restul teritoriului Republicii Moldova. Chiar în dimineaţa primei zile a Noului An, un tânăr basarabean de 18 ani a fost pur şi simplu mitraliat şi pulverizat de un militar rus din forţele de pacificare în timp ce încerca să treacă cu autoturismul său prin Zona de securitate în regiunea transnistreană. Un incident tragic, ce amintea de atmosfera incendiară a războiului de pe Nistru din 1992 şi care, fireşte, a inflamat din nou spiritele.

Aşteptări mari, dar prudente. Schimbările iniţiate de Evgheni Şevciuk după instalarea la putere, precum şi disponibilitatea de a depăşi izolarea de până acum şi de a încuraja contactele directe şi a spori încrederea între populaţia de pe cele două maluri ale Nistrului au fost primite favorabil nu doar de localnici, dar şi la Chişinău, Moscova, Kiev şi principalele capitale occidentale. Eugen Carpov, vicepremier în guvernul moldovean responsabil pentru problemele reintegrării, a exprimat un optimism moderat în legătură cu perspectivele care se deschid în contextul schimbării lui Igor Smirnov de la conducerea administraţiei Transnistriei. Demnitarul moldovean a accentuat că, pe măsură ce vor fi eliminate obstacolele, iar libera circulaţie între cele două maluri ale Nistrului va fi asigurată, va spori gradul de încredere reciprocă şi va permite realizarea de progrese în negocieri. În opinia sa, 2012 ar putea fi chiar un an de cotitură în dialogul cu Tiraspolul.

De altfel, reluarea – după şase ani de întrerupere – a negocierilor oficiale în format „5 plus 2”, mai întâi la Vilnius (30 noiembrie 2011), iar în curând în Irlanda, ţara care a preluat preşedinţia OSCE din ianuarie 2012, va permite repunerea în discuţie, pas cu pas, a tuturor chestiunilor care blochează de mai bine de două decenii restabilirea integrităţii şi suveranităţii Republicii Moldova asupra întregului teritoriu naţional. Reluarea acestor negocieri nu ar fi fost desigur posibilă fără eforturile neîncetate ale Misiunii OSCE din Republica Moldova şi de acordul, în cele din urmă, al Federaţiei Ruse şi al partenerilor săi occidentali – UE (în primul rând Germania) şi SUA.

Uniunea Europeană a salutat reluarea procesului de negocieri şi a semnat, la începutul acestui an, un acord de finanţare cu guvernul Republicii Moldova pentru consolidarea încrederii dintre Chişinău şi Tiraspol. În cadrul acordului, UE va furniza fonduri nerambursabile în valoare de 12 milioane euro, orientate cu precădere spre dezvoltarea societăţii civile în regiunea transnistreană. Federaţia Rusă, la rândul său, a anunţat încă de la sfârşitul lunii decembrie 2011 că va acorda Transnistriei un ajutor financiar în valoare de 300 milioane dolari pentru implementarea Strategiei de dezvoltare a regiunii până în 2025.

Un conflict îngheţat la extremitatea estică a UE. Datorită mizelor geopolitice pe care le implică, noile evoluţii înregistrate în jurul problemei transnistrene reprezintă, fără îndoială, o provocare nu doar pentru Chişinău şi Tiraspol, dar şi pentru Rusia, Ucraina, România şi UE în ansamblul său, OSCE şi SUA. Potrivit relatărilor presei basarabene, Michael Sternberg, ambasadorul la Bucureşti (acreditat şi la Chişinău) al Danemarcei, ţară care deţine preşedinţia UE în primul semestru al acestui an, a subliniat de curând progresele rapide înregistrate în ultimii ani de reformele economice, politice şi democratice din Republica Moldova: Este probabil cel mai bun exemplu din Parteneriatul Estic şi încearcă din greu să se ridice la criteriile necesare pentru a face parte din comunitatea europeană extinsă. Până acum, însă, regiunea separatistă transnistreană a rămas în afara acestor transformări, iar conflictul din regiune, chiar dacă este îngheţat, reprezintă un obstacol major, ce grevează profund asupra perspectivelor de integrare europeană ale Republicii Moldova. Conflictul transnistrean este o problemă europeană… nu mai vrem conflicte îngheţate în UE… Nu mai vrem o ţară divizată, nu vrem un alt Cipru, a mai declarat diplomatul mai sus menţionat.

Aşa cum remarca şi postul de radio Deutsche Welle, Evgheni Şevciuk este o persoană mai raţională decât Igor Smirnov în ceea ce priveşte dialogul cu Chişinăul. Perspectiva dialogului va depinde însă de ceea ce îşi propune noua administraţie de la Tiraspol: o reintegrare reală a regiunii transnistrene în Republica Moldova, fie şi cu un statut definit de autonomie, sau o evoluţie complet separată, independentă, orientată spre spaţiul slav postsovietic? În timpul campaniei electorale, fostul şef al Securităţii transnistrene, Antiufeev, l-a acuzat deschis pe Şevciuk de intenţia de a susţine reunificarea şi că „va vinde” Transnistria Republicii Moldova. Pe de altă parte, Evgheni Şevciuk a declarat în mai multe rânduri că exclude orice fel de subordonare a Tiraspolului faţă de Chişinău, precum şi ideea statului comun moldo-transnistrean, întrucât, mai devreme sau mai târziu, regiunea din dreapta Nistrului se va uni cu România.

Agenţia americană de analize geopolitice Stratfor nu are nicio îndoială că Transnistria va rămâne în aria de influenţă a Moscovei, iar prezenţa militară a Rusiei se va menţine, în timp ce Tiraspolul nu va accepta reintegrarea. Nici cunoscutul editorialist Constantin Tănase, de la ziarul Timpul din Chişinău, nu este optimist în privinţa viitorului reintegrării Transnistriei cu ţara mumă –Republica Moldova. Şi aceasta, dintr-un singur motiv, scrie tranşant editorialistul: Republica Moldovenească Nistreană are altă ţară-mumă. Numele ei este Rusia.

La foarte scurt timp de la preluarea funcţiei, Evgheni Şevciuk a efectuat prima sa vizită oficială la Moscova. Dar nu acest lucru poate alimenta îndoieli. Semnele de întrebare se ridică atunci când Federaţia Rusă, care şi-a asumat rolul de putere garantă, continuă să aplice standarde duble în relaţiile cu Tiraspolul şi Chişinăul, avantajând pe primul şi discriminând pe cel de-al doilea. Preţul la gaze, de exemplu, este de patru ori mai mare pentru Republica Moldova în comparaţie cu cel livrat regiunii separatiste. Desigur, sunt şi alte elemente care demonstrează suportul Rusiei faţă de cursul separat urmat de mai bine de două decenii de Transnistria. A sosit oare vremea unor mutaţii cu adevărat reale în zona Nistrului? Evoluţiile viitoare vor arăta cât de întemeiate sunt asemenea aşteptări.

Ioan C. Popa

 

—————

*Evgheni Şevciuk (43 de ani), de profesie avocat, are studii agricole, juridice, comerciale şi diplomatice. A activat în MAI al URSS, apoi în poliţia transnistreană. În 2000 a foat ales deputat în Sovietul Suprem al Transnistriei, iar în 2005 preşedinte al acestui organism. În ultimii ani, ca lider al partidului Obnovlenie (Renaşterea) era considerat reprezentativ pentru noua generaţie de politicieni din Transnistria pregătită de Moscova şi Kiev să înlocuiască administraţia Smirnov.

Europa – încotro?

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Europa – încotro?

De vreme ce o mişcare civică de protest a cuprins întreaga ţară, întrebarea cea mai frecventă este “România – încotro?”.E caracteristic şi semnificativ totodată faptul că, spre deosebire de alte mişcări din ultimul an în UE – fie că ne referim la Grecia sau Spania, ori la mişcările Occupy all din Marea Britanie – revendicările din România au depăşit foarte repede, nivelul unor nemulţumiri sectoriale, cum ar fi scăderea salariilor sau politicile fiscale. Dimpotrivă, tenacitatea crescândă a cererilor radicale – demisia nu doar a guvernului şi a preşedintelui – deschide un drum dintre cele mai originale şi mai problematice, aşa că nu e prea clar în ce direcţie se îndreaptă azi România.

Acestor incertitudini locale li se adaugă însă mari necunoscute la nivel continental. Oricât ar încerca să prezinte lumii întregi o imagine senină şi încrezătoare în viitor, liderii UE nu ştiu nici ei prea bine ce soluţii să adopte.Temerea mea este că, dincolo de evoluţia foarte rapidă şi în mare măsură imprevizibilă a realităţilor economice şi sociale, aceste incertitudini sunt pricinuite, în ultimă instanţă, de lipsa unei viziuni îndrăzneţe despre propriile lor societăţi şi despre perspectiva comună europeană. Dincolo de criza economică, Uniunea Europeană în întregul ei suferă de o criză de leadership.

Şi mai adânc, cred că suntem şi în faţa unei crize de sistem politic european, a cărui reprezentativitate nu mai are gradul de legitimitate originar, cel din sec. XIX – secolul căruia de fapt îi corespund principalele instituţii ale democraţiei contemporane.

Construit în societăţi puternic industrializate, dar cu o masă majoritară de cetăţeni mai puţin sau deloc instruiţi, desăvârşit apoi prin adoptarea votului universal rezervat bărbaţilor majori şi lărgit, în fine, prin acceptarea dreptului femeilor de a alege ( decis în 1971 în Elveţia şi în 2005 în Kuweit), şi încă şi mai târziu – a dreptului de a fi alese. Între timp, numărul cetăţenilor de ambe sexe cu studii universitare a crescut exponenţial, gradul de tehnicitate al gestiunii instituţiilor statului – aşijderea, aşa că şi exigenţele acestui electorat educat cu privire la calitatea profesională şi intelectuală a celor care ar trebui să-i reprezinte, şi de care se simt rareori reprezentaţi, a scăzut dramatic.

După 1989, prăbuşirea drastică a stângii – nu doar a extremei stângi, ceea ce nu ar fi fost poate, în ultimă instanţă, o catastrofă politică, ci şi a stângii în genere – a dus la dezechilibrarea dramatică a spectrului politic, cu precădere în Uniunea Europeană. Aceasta a ajuns să fie dominată de o serie de formaţii care ocupă cam toate poziţiile din spectrul dreptei; lipsită de concurenţa unei stângi solide şi viabile, această dreaptă se îndepărtează tot mai mult de centru, şi, mai mult, se limitează la un conservatorism în cel mai bun caz redundant, când nu e agresiv şi cu accente de populism şovin.

Nu e nevoie să fii de stânga pentru a recunoaşte virtuţile centrului; anti-comunismul primar al unei drepte resurecţioniste, ca în Polonia fraţilor Kaczinski, se apropie periculos de dreapta xenofobă a Olandei pentru a ne rămâne indiferent. Nu e nevoie să fii de stânga, iarăşi, pentru a recunoaşte că dreapta nu e vizionară decât când se află în primejdie: aşa a fost dreapta europeană imediat după război, sub dubla presiune a consecinţelor dramatice ale dictaturilor fasciste şi a ascensiunii fără precedent a comunismului. Într-o situaţie în parte comparabilă, Statele Unite, bogate după ce războiul sărăcise lumea democratică a Europei, au crezut că se pot apăra de comunism prin restrângerea drepturilor democratice din vremea de apogeu a McCarthysmului. Europa Occidentală, dimpotrivă, a adaptat noului context atât viziunea Saint-Simonienă a unificării Europei, cât şi creştin-democraţia -echivalentul european al “conservatorismului plin de compasiune” de la începutul noului secol american.

Acele vremuri au apus însă. În SUA, GOP – republicanii – s-au radicalizat în asemenea măsură încât provoacă alunecarea electoratului majoritar de centru către Partidul Democrat: fără Sarah Palin, poate că victoria lui Obama ar fi fost imposibilă. În Europa, vântul bate încă în pupa partidelor de dreapta, dar acestea sunt tot mai conservatoare şi mai lipsite de imaginaţie, într-o vreme în care imaginaţia politică ar putea – ar fi putut, oricum deveni – principalul antidot al crizei economice.

Măsurile de austeritate pe care le-au impus sau sunt pe cale să le impună cea mai mare parte a statelor membre erau, poate, inevitabile; fără îndoială însă, ele aveau nevoie pretutindeni de o strategie compensatorie cu mult mai inteligentă. Încă din campania sa electorală, de acum cinci ani, Nicolas Sarkozy cerea o reducere drastică a aparatului instituţional alimentat de fondurile bugetului, dar o făcea “la pachet” cu anularea restricţiilor timpului de lucru din vremea guvernului Jospin, ceea ce permitea o sporire a veniturilor salariale pentru cei care suplineau absenţele: într-o vreme de creştere economică, el cerea ca, din două posturi care se vacantează – în primul rând prin pensionare – doar unul singur să fie ocupat. Doi ani mai târziu, Guvernul României adopta acelaşi principiu, dar interzicând diferite forme de cumul, şi într-un mod infinit mai sever, decizând concomitent desfiinţarea unor instituţii, eliminarea unor componente ale altora, epurări Şi înlocuirea doar a unei singure persoane odată cu disponibilizarea altora 7(şapte). Aceste măsuri, aplicate nu odată arbitrar, au aruncat domenii întregi de activitate – mai ales în educaţia de toate gradele, în sănătate, dar şi în poliţie sau justiţie – într-o situaţie şubredă şi paralizantă din cauza penuriei de resurse umane.

Dacă, la nivelul întregii Uniuni Europene, criza economică a lovit mai ales clasa de mijloc – cel mai important reazem al democraţiilor cum o spunea încă Aristotel în vremea democraţiilor directe din Antichitate, şi cum o trăiesc şi azi democraţiile reprezentative moderne – în România, politicile guvernărilor PDL-PSD şi PDL-UDMR-UNPR din ultimii ani au avut un efect dezantajos asupra unei clase de mijloc care abia se înfiripa şi se califică în această categorie socială nu atât prin venituri, cât mai ales prin aspiraţii. Aceste aspiraţii s-au spulberat.

De aceea, nu ştiu dacă aspetele cele mai vizibile ale crizei actuale – criza Greciei sau mişcările Occupy –sunt şi cele mai grave, sau dacă nu cumva acestea se află în însăşi structurile de profunzime ale societăţilor europene. Oricum, în confruntarea cu criza actuală, liderii UE nu au vădit nici ingeniozitate, nici viziune. Dacă, spre exemplu, Banca Centrală Europeană nu ar alimenta băncile comerciale în speranţa că acestea vor acorda creditele accesibile atât de necesare reluării ciclului economic, ci ar credita direct, cu o dobândă rezonabilă, guvernele aflate în dificultate, e clar că băncile comerciale ar învăţa imediat lecţia, şi-ar sacrifica un mic procent din marja de profit şi ar începe să practice şi ele dobânzi rezonabile. Aşa, se speră că vor avea bunăvoinţa de a o face, dar se acceptă implicit şi cu grave consecinţe ideea că statele pot să dea faliment ca orice firmă. Or, o ţară nu e o companie menită să asigure profitul pentru 1-3 % din populaţie; o ţară e o societate complexă, care nu funcţionează nici fără simboluri, nici fără solidaritate, nici fără compasiune.

Neîncrederea colectivă în aşa-numita “clasă politică” nu e un fenomen prea sănătos, dar reflectă totuşi îngrijorarea legitimă a cetăţenilor tocmai faţă de această închistare lipsită de generozitate a stăpânilor lumii actuale.Aceştia nu au prea înţeles din experienţa alegerilor prezidenţiale din SUA din 2008, când Obama a câştigat mai ales prin viziune şi generozitate; nu ştiu dacă le va mai câştiga şi anul acesta din aceleaşi raţiuni, dar există multe şanse să le câştige tocmai fiindcă, nici de data asta, competitorii lui nu vădesc nici generozitate, nici viziune.

Prof. Dr. Zoe Petre

 

Ședințe comune de guvern

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Ședințe comune de guvern

În dinamica relațiilor dintre statele Uniunii Europene, organizarea ședințelor comune de guvern este o practică des uzitată. Intrarea României în spațiul comunitar, ca și activitățile de pre-aderare, au determinat guvernul de la București, oricare ar fi fost el, să se întâlnească până în prezent, în ședințe comune cu guvernul Italiei (în 2008 şi 2010), în patru şedinţe comune cu guvernul Ungariei – 2005 (Bucureşti), 2006 (Budapesta), 2007 (Sibiu) şi 2008 (Szeged) – şi într-o şedinţă comună cu guvernul Bulgariei, în octombrie 2011, la Bucureşti. Ședința comună cu Moldova a rămas doar un deziderat, amânată sine die din cauze, se pare, independente de București. Summit-ul interguvernamental este un barometru destul de bun al relațiilor bilaterale între state, această uzanță reflectând voința politică de cooperare și armonizare a opiniilor statelor implicate.

Ședințele româno-ungare între simbolism și pragmatism. Şedinţa comună a celor două guverne din 20 octombrie 2005, de la Bucureşti, a constituit o premieră în istoria relaţiilor bilaterale şi în regiune, fiind pentru prima dată când cele două guverne s-au întâlnit pentru a identifica liniile de convergenţă ale Planurilor Naţionale de Dezvoltare şi pentru a iniţia proiecte comune de colaborare. Cu prilejul celei de-a doua sesiuni a şedinţei comune de guvern, care a avut loc la Budapesta, la 16 noiembrie 2006, s-a evaluat stadiul realizării măsurilor convenite în 2005 şi s-au avansat noi propuneri de cooperare. La Budapesta, premierul Tăriceanu spunea: “Ședințele de guvern romano-ungare sunt clădite in spiritul unei reconstrucții istorice pe care aveam datoria sa o realizam, după modelul franco-german, model care a dat nu numai acest exemplu, ci a pus si piatra de temei a proiectului european”. În replică, despre summit-ul din 2007, ministrul de externe de pe atunci, Cioroianu, făcea următoarea precizare: “Am stabilit ca aceasta ședința sa fie una foarte pragmatica si aplicata pe subiecte foarte concrete, deoarece celelalte doua au avut mai mult o valență simbolică, fără să fie prea aplicate pe subiecte de mare interes”.Urmărind agendele sesiunilor interguvernamentale, precum și actele finale semnate, constatăm că, până la urmă, pragmatismul a prevalat simbolismului, ținta fiind un program operațional de cooperare europeană teritorială, concentrat pe bazinul riveran al Dunării, program operațional care sa fie finanțat din bugetul Uniunii Europene in perioada 2014-2020.

România-Italia, interese economice și infracționalitate. Condițiile social-economice actuale fac din Italia un partener special, de aceea, prima ședință comună a celor doua guverne a avut loc la Roma, in octombrie 2008. Temele de discuție au fost ample, polarizate în jurul relațiilor economice și al infracționalității cetățenilor români de etnie romă, prezenți în număr important pe teritoriul Italiei. În mai 2011, Silvio Berlusconi a venit la București pentru cea de-a doua reuniune inter-guvernamentală româno-italiană, iar pe agenda summit-ului au figurat aspecte de actualitate ale cooperării bilaterale, cu accent pe domeniul economic, politico-diplomatic, al justiţiei şi afacerilor interne, precum şi ale colaborării la nivel european şi internaţional. Cu acest prilej a subliniat că „Italia este al doilea partener comercial al României, am dori sa venim pe primul loc”. Problemele spinoase dintre cele două guverne au fost lăsate în seama organizării unui summit al societății civile, la care ar urma sa participe reprezentanți din piata muncii, din mediul universitar, mass-media si organizații de voluntariat. În cadrul acestor întâlniri Italia și-a reafirmat “sprijinul necondiționat pentru aderarea României la spațiul Schengen”. La aceste summit-uri au fost aduse în discuție și relațiile dintre UE şi Republica Moldova, reiterându-se faptul că Italia şi România sprijină parcursul european al acestui stat, continuarea procesului de extindere a Uniunii Europene, inclusiv în Balcanii de Vest.

România și Bulgaria: durerea comună a aderării la Schenghen. În octombrie 2011 , guvernele României și Bulgariei au declarat ziua summit-ului ca fiind ” o zi speciala in istoria relațiilor dintre Romania si Bulgaria”. Paradoxal, în declarația comună se spune că “prin proiectele pe care le-am semnat am pus bazele unei colaborări intre tarile noastre”, ca și cum cele două țări nu ar fi vecine, ca și cum UE n-ar fi investit până acum milioane de euro în proiecte transfrontaliere. Din declarații, noi poduri urmează să lege cele două maluri ale Dunării, se vor construi hidrocentrale si se va onora parteneriatul în cadrul proiectului Nabucco, va fi realizat un brand al Dunării s.a. Când a venit vorba de spațiul Schengen, Premierul Bosko Borisov a declarat:”Pe tema Schengen nu avem ce sa spunem, Europa sa stea e liniștită, Romania si Bulgaria apăra in comun granițele comune ale UE. Apelez la celelalte tari din Schengen sa-si apere granițele așa bine ca noi”. Numai că Europa are altă părere, cel puțin deocamdată. Până una alta, cele două guverne au promis să se întâlnească anual în ședințe comune.

Ședința comună cu Moldova se amână… sine die. Inițiativa ședinței comune de guvern România-Moldova a fost lansată oficial în septembrie 2009 de către primarul Municipiului Iași, Gheorghe Nichita. La distanță de un an, la Summit-ul Dunării, premierii Emil Boc și Vladimir Filat au anunțat oficial că ședința guvernelor celor două state va avea loc în iunie 2011, la Galați. Miniștri de externe Theodor Baconski și Iurie Leancă au reînnoit anunțul în conferințele de presă din 16 martie și 27 mai, apoi în iunie Theodor Baconschi anunță amânarea pentru toamnă. Pe 22 septembrie, Boc și Filat decid ședința de guvern pentru luna noiembrie, dar aceasta tot nu a avut loc. La ședință ar fi trebuit să participe 7 ministere din guvernul României și omoloagele lor moldovene. Amânările au lăsat loc la tot felul de speculații, mai ales in presa de peste Prut, disfuncțiile “tehnice” nefiind credibile și anume că „grupurile de experţi mai au de lucru asupra proiectelor care au fost stabilite iniţial, dar şi de faptul apariţiei unor noi proiecte”. Ziariștii și opoziția din Moldova invocă mai ales problemele de natură geopolitică și creșterea divergențelor dintre București și Chișinău.

***

În concluzie, ședințele comune de guvern sunt expresia și sinteza voințelor politice ale celor două state care decid să se întâlnească. Spre deosebire de relațiile diplomatice formale, care nu se soldează neapărat cu decizii importante, o ședință comună de guvern presupune o agendă comună ce răspunde unor nevoi social-economice si politice concrete care implică aspecte vitale ale celor două țări.

Violeta Scurtu

 

Turcia în context balcanic

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Turcia în context balcanic

Anul 2011 a fost un an plin de tensiuni si dificultăţi pentru multe ţări din lume inclusiv pentru ţările Europei de Sud-Est. Balcanii intră în anul 2012 cu aşteptări fireşti, create de perspectivele oferite de Uniunea Europeană la începutul acestui secol.

Pentru anul 2012 atenţia specială va fi îndreptată către poziţia Turciei faţă de Balcani. Aceasta derulează de mai mult timp o politică externă multi-dimensională şi multi-regională în ciuda perspectivelor de aderare la UE care sunt supuse unui adevărat purgatoriu.Situaţia socio-financiară a Greciei, a permis Turciei să se manifeste pe un spaţiu mai mare,în condiţiile în care economia a fost afectată mai puţin de criza UE, avănd un PIB de 10.000 $ pe persoană . În acest sens, intenţia Turciei de a deveni lider regional nu mai este un vis ci o realitate.

Un analist politico-militar Petar Shkriba, sublinia pe bună dreptate că după destrămarea Iugoslaviei interesul strategic al Turciei s-a îndreptat din nou către Balcani, un fost teritoriu otoman. De această dată ,influenţa este economică şi culturală ,dar curănd va deveni geopolitică.Erdogan ştie – declara analistul amintit – că Europa are nevoie de Turcia şi nu invers. Principalele reţele de conducte de gaz natural şi petrol vor trece prin Turcia.

Politica către “vecinii de peste graniţe” din Balcani este atent monitorizată şi controlată, pentru că guvernul de la Ankara ştie că o implicare serioasă în Balcani poate deveni o carte de loc de neglijat de UE în contextul actualei crize .

Cooperarea politică si economică cu Turcia, a căpătat o semnificaţie deosebită pentru Macedonia , Bosnia şi Serbia . Investitori turci au consolidat legăturile economice ,în ultima perioadă, la un nivel nemai atins până în prezent.Iar coridorul Nr. 10 care face legătura între ţările balcanice şi restul Europei a captat atenţia oamenilor de afaceri turci care văd în acesta o conexiune de transport între Turcia şi Balcani şiTurcia şi UE. Pentru 2012, oficiali de la Ankara au în vedere şi alte aspecte delicate în relaţiile cu regiunea.

Un punct sensibil pe care liderii turci încearcă să-l “ ocrotească” este legătura cu comunităţile musulmane din Balcani.Turcia evită declaraţii tranşante în acest plan şi afirmă că prezenţa ei urmăreşte “ să angajeze toate etniile şi religiile în eforturile de creştere a stabilitătii în regiune”.

Turcia nu are ambiţii imperialiste ,” însă,încearcă să ajute ţările vecine cât poate” a declarat ambasadorul turc la Belgrad, ca răspuns la acuzaţiile Serbiei că prin vizita unei delegaţii militare turce în regiunea Sandzak, locuită de musulmani, Ankara se amestecă în treburile interne sărbeşti.

Un alt punct delicat pentru Turcia este relaţia cu Bosnia –Herţegovina, la fel de atent monitorizată, pentru ca “beneficiile –spune premierul Erdogan – sunt reciproce şi în interesul stabilizării regiunii “.Această declaraţie a stărnit de la început reacţia membrului sărb al preşedenţiei tripartite a BiH ,Nebojsha Radmanovic, care a apreciat că “aceasta poate fi o cauză a apariţiei problemelor politice între cele două entităţi ale ţării, cu efect asupra unităţii celor trei popoare constituente”.La Sarajevo, implicarea Turciei în BiH este văzută de partea bosniacă drept benefică pentru dezvoltarea ţării, în timp ce politicieni sărbi sunt rezervaţi, refuzănd asumarea unui rol politic venit din partea Ankarei în Balcani.

După vicepreşedintele Republicii Srbska, Emil Vlajki, “ambiţiile premierului Erdogan de a extinde ‘Diagonala verde ‘ ( extinderea înfluenţei islamice în ţări conectate cu populaţie musulmană ) în acest spaţiu au propiile limitări .“

Suspiciunile naţionaliştilor sărbi nu au fost îngăduitoare nici faţă de poziţia constructivă, de moderator al Turciei, care prin aducerea la aceiaşi masă a preşedinţilor BiH şi Serbiei au încurajat dialogul politic şi implicit securitatea regională.

Ar fi nepotrivit să se creadă că nu mai sunt probleme politice între Ankara şi Belgrad, dar evoluţiile bilaterale în plan economic, arată dorinţa de a creşte în anul 2012 cooperarea şi dezvoltarea relaţiilor în domenii de interes reciproc. În acest sens, este şi planul de cooperare strategică, care va permite în final realizarea unei companii aeriene naţionale comune.Activitatea economică a Turciei va continua să se extindă şi în 2012 şi în alte ţări din Balcani. Se aminteşte că în Macedonia s-au investit deja 200 milioane de dolari pentru modernizarea aeroporturilor existente de la Skopje si Ohrid. Pentru anul în curs sunt preconizaţi investirea altor 150 milioane de dolari în industria uşoara .

Din punct de vedere politic Turcia sprijină Macedonia pentru integrarea euro-atlantică, în ciuda disputei numelui cu Grecia.Nu este uitată nici dimensiunea emoţională dintre cele două ţări. Fondatorul Turciei moderne Kemal Ataturk şi-a petrecut tinereţea în Macedonia, cu educaţie în şcoala militară otomană de la Bitola, fapt care a permis constituirea unui cadru cultural permanent care face posibil întălniri anuale între reprezentanţi ai culturii din cele două ţări. În planul perspectivelor balcanice în anul 2012, problemele extinderii UE au rămas pe agenda preocupărilor prioritare.

Aderarea Turciei la UE continuă să fie o problemă destul de complicată . Fuele a ţinut să precizeze recent că “a fost lansată o nouă agendă pozitivă cu Turcia pentru a menţine avântul reformelor şi stimula discuţiile de aderare care sunt cel mai bun cadru pentru continuarea eforturilor interne”. Analiştii apreciază că afirmaţiile premierului turc că în viitorul apropiat” Europa va avea nevoie de Turcia şi nu invers” trebuiesc luate într-o perspectivă mult mai realistă din cauza problemelor energetice.

Dr. Vasile Leca

 

Important Summit Economic la Istanbul

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Important Summit Economic la Istanbul

Se desfășoară intens pregătirile pentru cel de-al 15-lea Summit Economic Eurasia organizat de către Fundația “Marmara Group”, componentă importantă a Fundației “Marea Neagră – Marea Caspică” care va avea loc la Istanbul și Izmir în perioada 10-12 aprilie a.c. Sunt anunțate dezbateri în următoarele direcții:“Economie, Ecologie și Susținerea dezvoltării după criza economică”; ”Energie. Proiectul Blue Stream. Viitorul energiei verzi”; “Dialog intercultural. Cultura Păcii”; “Femeile în anul 2012- cercetare viitorologică”; “Trei continente și o singură mare”.

 

Centenar acad. Emil Condurachi – „Un homo balcanicus”

Reporter: editura February - 13 - 2012 Comments Off on Centenar acad. Emil Condurachi – „Un homo balcanicus”

Între cuvintele scrise în amintirea profesorului nostru comemorat astăzi, cele ale învăţatului german Klaus Detlev Grothusen, colaborator fidel al lui Pater într-o epocă deloc clementă, cuprind o propoziţie pe cât de lapidară, pe atât de elocventă: ”Pentru o întreagă generaţie de specialişti ai Sud-Estului european, Emil Condurachi a însemnat o instituţie”

Cel căruia comunitatea academică din numeroase ţări de pe trei continente i-a acordat constant o încredere de care puţini studioşi din aceste părţi de lume s-au bucurat, cel care a fost timp de un sfert de veac adevăratul spirit călăuzitor al Asociaţiei Internaţionale de Studii Sud-Est Europene printre ai cărei întemeietori s-a numărat la 23 aprilie 1963, va fi avut dincolo de excepţionalul său dar, meridional, al comunicării, o „genă balcanică”, vădită din tinereţe în preocupările sale ieşene pentru spaţiul sud-oriental al continentului.

Sigur este că punctul culminant al acestei etape l-a constituit teza de doctorat publicaţă de Condurachi la 28 de ani şi închinată monumentelor creştine din Illyricum, lucrare de referinţă pentru istoria civilizaţiei sud-est europene, implicînd realităţi din Dalmaţia şi Pannonia, dar şi din cele două Moesii şi din Dacia prin monumente precum inscripţii latine şi greceşti, sculpturi, mozaicuri, pictură funerară, arhitectură bazilicală; dealtminteri, autorul avea să revină asupra Balcanilor de Vest, atunci când s-a ocupat de monedele africane de epocă romană din Numidia ajunse la Dunăre sau de izvoarele scrise privitoare la „civitates”, „coloniae” şi „canabae” din Dalmaţia.

Urmând acestui climat în care interesul lui Emil Condurachi pentru Balcani n-a fost fracturat nici măcar de ghilotina războiului sau de complexele şi adesea penibilele încercări postbelice, avea să se deschidă, într-o vreme de efemere dar certe liberalizări în ţările din această zonă şi în chiar relaţiile interbalcanice din timpul „răboiului rece”, la începutul anilor ’60, o nouă etapă intelectuală. Şi aceasta nu doar în biografia harismaticului specialist român ce-şi dobândise deja o meritată notorietate. Ea debuta cu momentul Sinaia-Bucureşti (iulie 1962 – aprilie 1963) care a condus la crearea organismului internaţional neguvernamental ce a fost şi rămâne Asociaţia Internaţională de Studii Sud-Est Europene care şi-a găsit centrul în capitala României şi personalitatea hotărâtoare în Emil Condurachi. Profesorul, are meritul istoric de a fi reuşit să împletească, cu o măiestrie şi cu o subtilitate de neegalat – unde a fost asistat de intelectualii de rasă care s-au numit Virgil Cândea şi Valentin Lipatti -, interesul UNESCO tradus în aşa numitul Proiect Major Orient-Occident, cu mai vechile preocupări personale şi cu cele ale ştiinţei româneşti antebelice privitoare la Sud-Estul european, ce-şi aveau sorgintea în chiar opera şi instituţiile datorate lui Nicolae Iorga.

Se întâlnea aici Condurachi cu colegi mai vârstnici şi mai tineri, clasicişti, medievişti, modernişti, arheologi şi istorici, istorici de artă şi istorici literari, într-un demers exemplar de interdisciplinaritate. Se întâlnea cu Denys Zakythinos şi Bedrettin Tuncel, cu Pierre Demargne şi Franjo Barišić, cu Pierre Devambez şi Halil Inalcik, cu Leandros Vranoussis şi Nikolai Todorov, cu André Mirambel şi Milutin Garašanin, cu Vladimir Georgiev şi Aleks Buda, cu Agostino Pertusi şi Manolis Chatzidakis, cu Sir Ronald Syme şi Jean d’Ormesson, aşadar cu o superbă galerie de umanişti europeni care au ştiut să depăşească tensiuni vechi şi noi, vorbind şi scriind despre cel mai dramatic colţ de continent.

Tocmai unor asemenea personalităţi şi momentului 1963 avea să le aducă Emil Condurachi, cel mai activ şi mai eficace membru al Asociaţiei, omagiul său la un deceniu de activitate al acesteia: „Sunt, în istoria colectivităţilor umane” – scria Profesorul – „momente când se întâmplă ca în puţini ani o acţiune să devină un fapt social şi politic sau ca un grup, fie şi restrâns, să capete dimensiunile unei veritabile instituţii” De la bun început istoricul care cercetase civilizaţia antică a Peninsulei balcanice din variate unghiuri ştia că factorii de unitate străveche din regiune sunt cei ce pot constitui temeiurile unei cooperări ştiinţifice internaţionale. Sunt factori, reamintea Emil Condurachi „care nu elimină – ba dimpotrivă – … diferenţele regionale, fizice şi intelectuale, economice şi sociale care, văzute de sus şi cu un anume recul, nu fac decât să scoată în evidenţă bogăţia şi varietatea peisajului geografic şi uman sud-est european în întregul său. Ansamblu care, la rându-i, se înscrie în altul, mai vast, cel al Mediteranei şi al prelungirilor sale imediate: Egeea, Adriatica şi Marea Neagră”. Se află aici, concentrate, consideraţii de ordin geopolitic – într-o vreme în care conceptul era încă rar folosit, după ani de interdicţie absurdă -, căci nu altceva scrisese cândva unul dintre întemeietorii ştiinţei geopolitice, Rupert von Schumacher, atunci când socotise Sud-Estul european drept spaţiul cuprins între cel mai nordic punct al Mării Adriatice, Trieste, şi punctul cel mai nordic al Mării Negre, Odessa;1 nu mai puţin o atare perspectivă ne ajută astăzi să vorbim calificat, politic şi cultural, despre „euromediteranismul” ce include şi Sud-Estul european – chestiunea a fost discutată relativ recent într-un colocviu al Asociaţiei la Palermo- sau despre extensiunea sud-est europeană, prin spaţiul pontic, spre Caucaz, element fundamental de politică actuală şi viitoare.

S-a vorbit mult – s-a şi speculat, nu mereu cu simpatie – despre abilităţile de diplomat ale lui Pater. Ele erau, să o spunem din nou, de cea mai bună calitate, veneau din cultura şi din urbanitatea fără cusur ale omului de ştiinţă. Iar în cazul atât de sensibil al problematicii balcanice care avea să fie abordată de un grup eterogen de specialişti, buna cunoaştere a istoriei acestui spaţiu l-a ajutat pe Emil Condurachi să fie cu adevărat un comandant de navă pe valuri agitate; aşa era el caracterizat la sfârşitul faimosului colocviu de la Mamaia din primele zile ale lui septembrie 1968, care reunea ce era mai bun în ştiinţele umaniste europene şi care se desfăşura la numai zece zile de la invazia trupelor Tratatului de la Varşovia în Cehoslovacia, într-o Românie ce se desolidarizase de restul ţărilor socialiste şi pe ţărmul unei mări de unde putea veni, dinspre sud şi dinspre nord, orice ameninţare în orice moment. Iată ce spunea în 1973 „diplomatul” Condurachi despre momentul 1962-1963 şi despre nevoia de a fi ocolite sau amânate temele delicate, mai ales de politică a secolului XX: „Spiritele nu erau încă pregătite pentru a înfrunta problemele spinoase în jurul cărora diversitatea punctelor de vedere a suscitat deja, în anii ce au precedat întemeierii Asociaţiei noastre, polemici mai curând acerbe… Dar, să subliniem încă o dată că, poate mai mult decât în trecut, cea mai mică bănuială asupra obiectivităţii noastre, cel mai mic accident în înalta ţinută academică a dezbaterilor noastre ar putea pricinui daune adânci, ar putea chiar anula rezultatele fericite a zece ani de colaborare fructuoasă”. Lecţia lui Emil Condurachi şi a întregii generaţii de fondatori ai Asociaţiei a rodit în aşa fel încât momente de criză acută pe plan politic regional nu au avut consecinţe dureroase asupra corectitudinii acţiunii organizaţiei noastre: în 1965 se reunea un colocviu în Tirana unei Albanii complet ozolate – iar unii dintre noi şi-au amintit de acest moment atunci când, mai târziu în 1995 şi în 2004, şi prin Asociaţia noastră, această ţară atât de expresivă pentru profilul sud-est european era reintrodusă în circuitul ştiinţific internaţional printr-un alt colocviu şi printr-un congres -, în 1974 criza cipriotă nu a împiedicat prezenţa, la al III-lea Congres de la Bucureşti, a învăţaţilor din Grecia şi din Turcia, iar în 1999 războiul din Serbia nu a impietat asupra organizaării, iarăşi la Bucureşti, a celui de al VIII-lea congres al Asociaţiei.

Spiritul pluridisciplinar şi mereu comparatist al lui Pater, vădit în primele sale cercetări privind Balcanii, interesul său pentru tot ce erau permanenţe, convergenţe şi sinteze de civilizaţie în Sud-Estul Europei aveau să fie regăsite în viziunea largă propusă participanţilor la colocviile şi congresele Asociaţiei Internaţionale la sfârşitul anilor ’60 şi în cursul anilor ’70.

Un moment special în parcursul ştiinţific al lui Emil Condurachi a fost redactarea primei părţi a raportului general la marea temă „Europa de Est, arie de convergenţă a civilizaţiilor” a celui de al XV-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice din 1980 de la Bucureşti, acolo unde Pater mi-a făcut neuitata onoare de a mă asocia pentru scrierea celei de a doua părţi a raportului. „

Crezând cu tărie în misiunea omului de ştiinţă, Emil Condurachi îşi mărturisea profunda afinitate cu spaţiul sud-oriental, putând fi chiar patetic, dar patetic cu eleganţa şi frumuseţea verbului său, precum în cuvântul final la un colocviu dedicat tradiţiei şi inovaţiei culturale:”Noi iubim această parte de Europă. Noi o iubim cu patimă, în ciuda opiniilor uneori prea subiective cărora le-ar putea da naştere”, spunea el, având în memorie cuvintele celebre şi amare ale unui Georges Duhamel pentru care Balcanii erau „notre Asie d’Europe”. Şi tocmai de aceea savantul care îşi începuse cariera cu decenii în urmă cercetând Balcanii la Universitatea ieşeană, continuând la aceea din Bucureşti, la Institutul de Arheologie, la Academia Română şi la ceea ce a fost locul pe care l-a condus la excelenţă, Asociaţia Internaţională de Studii Sud-Est Europene, putea să spere, înţelept şi cu permanentul său spirit critic: „Credem deci că putem afirma că nimeni, niun istoric serios şi obiectiv din lume care va scrie istoria culturii europene, nu va putea să uite tot ceea ce Sud-Estul european a dat şi, fără îndoială, va da încă, din cea mai veche antichitate până în zilele noastre”.

A devenit misiunea noastră, a elevilor lui Pater care am învăţat de la magistru, pe cât am putut, măsura lucrurilor şi a faptelor omeneşti din istoria cea vastă a lumii, să prelungim această speranţă a Profesorului, iubind Balcanii tinereţii şi senectuţii sale şi neuitând nicio clipă că în biografia noastră intelectuală Emil Condurachi va rămâne mereu inconfundabilul precursor.(fragmente din comunicarea susţinută la Academia Română)

 

Academia Romănă şi Asociaţia Internaţională de Studii Sud-Est Europene

au organizat o sesiune ştiinţifică dedicată

CENTENARUL ACAD. EMIL CONDURACHI în ziua de 10 ianuarie a.c.


Acad. Răzvan Theodorescu

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult