19
October , 2017
Thursday
-         ne declară dl. Eugen Tomac, secretar de stat în cadrul Departamentului pentru Românii de ...
Tribună liberă Inaugurăm această rubrică în care sunt invitaţi să-şi spună cuvântul reprezentanţi ai scenei politice ...
De-a lungul a peste două decenii de activitate, „NIRO Investment Group” a devenit un factor ...
-ne declară Nicolae Miroslav Petrețchi, preşedinte al Uniunii Ucrainenilor -Consideraţi că minoritatea ucraineană din România se ...
Gând şi faptă Din toate punctele cardinale, România este o ţară înconjurată de români. În jurul ...
65 de ani de la victoria în războiul de rezistenţă al poporului chinez împotriva agresiunii ...
Unul dintre evenimentele notabile ale începutului de an 2016 a fost evocarea memoriei Holocaustului, organizată ...
Încheiem un an economic bun, unul rău sau... aşa şi-aşa? Umorul predecembrist spunea că celebrul ...
Traseismul în politică este considerat în general o conduită nepotrivită şi, cel puţin la nivel ...
Una dintre problemele cele mai acute aflate în prim-planul dezbaterii europene este cea reprezentată de ...
Academia Română, cel mai înalt for de consacrare culturală și științifică, a acordat revistei „Balcanii ...
Rubrica noastră consemnează, de câteva numere, mărturii despre aportul valoric adus de diferite culturi la ...

Archive for March, 2012

„România este un important partener în drumul spre integrarea în Uniunea Europeană”

Reporter: editura March - 21 - 2012 Comments Off on „România este un important partener în drumul spre integrarea în Uniunea Europeană”

– ne declară E.S domnul Sami Shiba, Ambasadorul Republicii Albania la Bucureşti

-Am dori să ne prezentaţi principalele obiective ale dezvoltării Albaniei, în anul pe care-l parcurgem.

-În primul rând, aş vrea să afirm că anul 2012 înseamnă aniversarea a 100 de ani de la Proclamarea Independenţei Albaniei, un eveniment istoric important, care va fi sărbătorit în mod deosebit de naţiunea albaneză. Le suntem recunoscători popoarelor şi naţiunilor care au sprijinit marile strădanii şi sacrificii ale albanezilor pentru libertate şi independenţă, în acest context România ocupând un loc aparte. De altfel, cu ocazia aniversării a 100 de ani de independenţă, împreună cu instituţii româneşti şi cu asociaţiile albanezilor, vom organiza numeroase şi importante activităţi ştiinţifice, culturale şi artistice.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, menţionez că în anul 2012, pentru Albania, principalul obiectiv naţional îl reprezintă integrarea în Uniunea Europeană. Aproximativ 94% dintre albanezi susţin această opţiune. În context, guvernul s-a angajat în mod ferm la realizarea priorităţilor stabilite de Comisia Europeană pentru obţinerea statutului de candidat şi începerea negocierilor de aderare.

Transformarea visului poporului albanez în realitate – „Albania, o ţară dezvoltată” – constituie un alt obiectiv major pentru anii următori. Pentru aceasta, guvernul albanez este hotărât să continue reformele economice profunde, privatizările masive, creşterea economică rapidă şi revoluţia fiscală, să dubleze veniturile, să crească venitul mediu pe economie, să crească salariile şi pensiile, precum şi să continue războiul împotriva criminalităţii şi corupţiei.

Un alt obiectiv este ca Albania să devină o importantă ţară producătoare de energie regenerabilă. Amintesc că au fost finalizate 220 de contacte pentru construirea de centrale hidroelectrice, din totalul de 450 planificate. De asemenea, este încurajată producerea de energie eoliană, precum şi stocarea energiei solare şi geotermale. Printre alte obiective importante se află dezvoltarea educaţiei şi grija continuă pentru sănătatea cetăţenilor, precum şi preocuparea deosebită pentru valorificarea eficientă a excelentului potenţial turistic – litoralul, cât şi regiunile de munte. Dezvoltarea reţelei de internet şi îmbunătăţirea serviciilor şi a infrastructurii turistice sunt, de asemenea, alte obiective majore şi ambiţioase ale Guvernului albanez.

Ce ne puteţi spune despre perspectiva europeană a Balcanilor de Vest?

– Ţările din Balcanii de Vest au făcut progrese substanţiale pe calea integrării în Uniunea Europeană. Albania este şi ea parte a acestui proces, a acestui curent pro-european. În acest context, este important ca perspectivele europene ale ţărilor noastre să rămână pe agenda europeană şi uşile UE să ne fie deschise.

Acceptarea Albaniei şi Croaţiei în Alianţa Nord-Atlantică va fi urmată în curând de aderarea altor ţări din regiune, inclusiv a Kosovo. Albania crede cu tărie că extinderea NATO în Balcani constituie, în esenţă, întemeierea unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi stabilităţii. Politica uşilor deschise promovată de NATO este singura politică dreaptă şi realistă, în beneficiul geostrategic şi geopolitic atât al NATO, cât şi al statelor care aspiră la aderare.

Albania are relaţii excelente cu vecinii săi şi cu întreaga regiune, precum şi voinţă politică pentru consolidarea acestor relaţii, în viitor. Continuăm să promovăm integrarea regională prin crearea unei infrastructuri regionale comune, înlăturarea barierelor de la frontieră şi asigurarea circulaţiei libere a populaţiei, bunurilor şi capitalului.

Câteva consideraţiuni asupra relaţiilor dintre Albania şi România.

– Relaţiile dintre Albania şi România sunt foarte bune, bazate pe legăturile istorice de prietenie dintre cele două popoare şi cooperarea actuală din toate domeniile. România este un aliat al Albaniei în cadrul NATO şi un important partener în drumul acesteia spre integrarea în Uniunea Europeană. Mulţi demnitari români pe care i-am întâlnit mi-au confirmat că România va sprijini Albania în procesul de integrare în UE, motiv pentru care le adresez mulţumiri. Având în vedere relaţiile existente, sperăm să consolidăm în continuare cooperarea bilaterală şi să păstrăm dialogul politic deschis pe care îl avem acum. Mai amintesc că între ţările noastre au fost semnate toate documentele de cooperare bilaterală, inclusiv Tratatul de Prietenie. Albania este decisă să extindă relaţiile cu România, în special în domeniul economic, să intensifice contactele instituţionale între structurile economice şi comerciale, între Camerele de Comerţ, forumuri economice, agenţii de turism etc.

Profit de prilejul acestui interviu şi doresc să-mi exprim aprecierea pentru revista „Balcanii şi Europa”, care ne oferă posibilitatea de a cunoaşte opinii, analize şi comentarii privind evoluţia evenimentelor recente din regiune şi din lume. Cred că este singura revistă care reflectă în mod realist, profesional şi nepărtinitor evenimentele din ţările balcanice şi perspectiva lor euro-atlantică.

• Relaţiile politice dintre Albania şi România sunt deosebit de bune, culminând cu vizita la Tirana, în anul 2011, a Preşedintelui României, E.S. dl. Traian Băsescu. Această vizită, precum şi vizita la Bucureşti a vicepremierului şi ministrului de Externe al Albaniei, E.S. dl. Edmond Haxhinasto, vor constitui în mod cert o bază pentru consolidarea şi instituţionalizarea colaborării noastre pe toate planurile.

• România, ţară prietenă, a găzduit şi l-a sprijinit pe primul prim-ministru independent al Albaniei, Ismail Qemali, care, împreună cu alte personalităţi politice albaneze, în ziua de 5 noiembrie 1912, la Hotel „Continental” din Bucureşti, a decis să declare independenţa Albaniei, care a culminat la Vlora, pe data istorică de 28 noiembrie 1912.

• Cu ocazia aniversării a 100 de ani de la Proclamarea Independenţei Albaniei vor fi organizate „Săptămâna Culturii Albaneze”, la Bucureşti şi „Săptămâna Culturii Române” la Tirana, în cadrul cărora vor avea loc simpozioane ştiinţifice, lansări de filme, de carte etc.

 

Destin

Reporter: editura March - 21 - 2012 Comments Off on Destin

Trăim zile în care o rememorare chiar și palidă a unor secvențe din istoria recentă a țării este utilă.

În urmă cu ani, atunci când am intrat în Ununea Europeană, mulți au socotit că vom nimeri într-un Paradis. La sosire ne-am trezit înconjurați de oameni care, după începuturi generoase, s-au arătat a fi preocupați, cu precădere, de problemele lor. Drept să fim, au fost și ani când lucrurile au mers mai binișor, după care, mecanismul european s-a gripat, roțile avansului s-au încetinit și cu toți ne-am trezit pe cap cu chipul hâd al crizei. Numai că noi am mai apucat să luăm o seamă de măsuri economice ce ne-au ferit, cât de cât, până acum, de ravagii și mai mari și am intrat și noi în epoca împrumuturilor masive, pentru a-i feri pe cei mulți de efecte devastatoare, deși și noi le-am simțit, aproape de limita suportabilității.

Și totuși calea aleasă a fost calea cea bună. Pentru că oricine s-ar fi putut întreba: dacă am fi rămas pe cont propriu, și n-am fi aplicat la Uniunea Europeană – în care ne-am încadrat benevol, prin asentimentul populației și ai factorilor politici – am fi dus-o, oare, mai bine? Nu, categoric, nu! Într-o lume a interdependențelor economiilor, a globalizării, este complect depășită concepția potrivit căreia “de unul singur” am fi putut face față unui asemenea ciclon cum poate fi categorisită actuala criză.

Și ne aflăm în fața momentului istoric al semnării “Tratatului priviind Stabilitatea, Coordonarea și Guvernanța în cadrul Uniunii Economice și Monetare”. Chiar din primul moment, de la prezentarea acestei oferte fundamentale pentru viitorul european, factori supremi de decizie au purces la semnarea acestui tratat care include priorități politice și obiective stabilite în cadrul Strategiei Europa 2020. La apariția acestui Tratat, după prime dispute politicianiste, încetul cu încetul toate partidele reprezentate în Parlament, fie de dreapta, fie de stânga, s-au pronunțat pentru semnarea și acționarea în spiritul acestui tratat.

O privire sumară asupra acestui document indică necesitatea consolidării agendei economice printr-o supraveghere mai atentă din partea Uniunii Europene. Concomitent apare și asigurarea stabilității zonei europene. În anul 2013 va fi instituționalizat “Mecanismul European de Stabilitate” (MES). Se urmărește însănătoșirea și redresarea sectorului financiar și, deasemeni, creșterea economiei durabile, ocuparea forței de muncă, competitivitatea și coeziunea socială. Acest Tratat, adresat și altor țări în afara celor a căror monedă este euro, ține seama și de obțiunea acestora de a se integra în marea asociație de state europene, și a contribuii la realizarea și traducerea sa în practică, după cum este și cazul României, care și-a dat deja acceptul.

Evident că a trebuit să apară și o seamă de probleme ce țin de interpretare. Unii afirmă că această abordare rezolvă probleme de fond dar ce aparțin viitorului și mai puțin prezentului, din păcate. Se instituie o garanție că nu se va mai întâmpla o goană după bani publici și pe datorie în anii următori, după implicarea în Tratat. Într-un cuvânt se dorește evitarea ca tot ceea ce a fost benign să nu se mai întâmple și nici un stat european să nu-și mai permită să trăiască din împrumuturile altora, la nesfârșit.

Tratatul este favorabil României pentru că ne obligă să ne îndreptăm către sursa gratuită de finanțare de la Bruxelles, viabilă pentru încă cel puțin 20 de ani, perioadă în care țara noastră ar trebui să depună mari eforturi pentru a putea să recupereze decalajul de dezvoltare economic dintre noi și media UE. Și astfel, din nou se configurează idea străveche potrivit căreia “unde-i unul nu-i putere, la nevoi și la durere” și unde sunt mai mulți, lucizi, efectivi, doritori de progress, puși pe muncă, efectele crizei pot fi depășite. Acest lucru l-au înțeles toate partidele politice parlamentare de la noi ce își afirmă astfel maturitatea și adeziunea efectivă la statornicirea drumului pe care au pășit atunci când au aderat – din nou spunem, cu consințământul întregii populații – să-și împartă destinul împreună cu întreaga Europă.

Carol Roman

 

Confesiunile unui mare savant

Reporter: editura March - 21 - 2012 Comments Off on Confesiunile unui mare savant

În anul 1970 o vizitam des pe doamna Ana Aslan. Într-o bună zi, un tânăr medic prieten mi-a şoptit că în clinica de la spital s-ar afla Juan Peron şi aş fi vrut să fiu eu acel ziarist ce-şi adăuga în panoplie şi un asemenea interviu. Discreţia totală nu a putut fi străpunsă.

În cele din urmă, în afara subiectului care mă presa şi pentru care o deranjasem în acea dimineaţă de septembrie, renumita savantă a consimţit să răspundă la câteva întrebări cu un caracter ceva mai intim. Mi-a povestit despre momentul când s-a decis să-şi dedice cunoştinţele şi forţele profilaxiei îmbătrânirii precoce. Era vorba, bineînţeles, de anii tinereţii…

În anul 1938 lucra la fostul spital „Witing” din Bucureşti, ca medic cardiolog. A fost prima femeie din ţara noastră care deţinea un asemenea titlu, într-o specialitate atât de delicată. Se ocupa intens de o secţie a spitalului care era amenajată pentru oameni în vârstă, cu precădere pensionari. La acea vreme obţinuse câteva rezultate remarcabile în îngrijirea unor bătrâni bolnavi de cord. Devenise o bună prietenă a pacienţilor săi, pe care-i îngrijea ca pe propriii părinţi. Şi cum ziua de naştere a doamnei Aslan coincidea cu prima zi din calendar, în acel an a primit o felicitare iscălită de toţi cei internaţi în secţia de care se ocupa, care suna astfel: „Doamnei doctor Aslan, cu mulţumiri, pentru că se ocupă de aceste jucării stricate ale vieţii”.

Asemenea cuvinte au impresionat-o. Din ele a desprins mult mai mult decât un semn de mulţumire. A înţeles că era vorba de invitaţia de a se dedica acestei categorii de oameni, care aşteptau din partea medicilor un efort acordat exclusiv lor. Mai ales că la acea scrisoare de mulţumire se adăuga şi regretul său de copil, care avusese neşansa de a-şi pierde tatăl pe când avea doar vârsta de 13 ani; a avut un moment de cumpănă, după care s-a decis să se ocupe exclusiv de problemele bătrâneţii. „Am fost fericită când, în urma strădaniilor mele, am descoperit o pistă în medicină: o folosire nouă a procainei şi, de aici, Gerovitalul, care, experimentat ani îndelungaţi şi aplicat în numeroase ţări ale lumii, a dus la obţinerea unor rezultate frumoase, cunoscute în general sub denumirea de medicamentul românesc de profilaxie a îmbătrânirii premature”.

Doamna Aslan nu-şi făcuse niciodată probleme în legătură cu vârsta, nici în tinereţe, nici atunci. În copilărie citea romane şi plângea pentru dramele altora, la maturitate s-a preocupat de vârstă, în măsura în care o studia la alţii. Există înţelepţi care spun că omul trebuie să se resemneze la gândul morţii, că acest gând îi dă pace sufletească. Doamnei Aslan i se părea mai înţelept, sau poate mai firesc, ca omul să nu se gândească la moarte, ci să aibă întotdeauna proiecte, întotdeauna ceva foarte important de făcut, care să-l cheme spre viaţă. Goethe a spus-o, poate, cel mai clar atunci când a afirmat că o viaţă nefolositoare nu înseamnă decât o moarte prematură.

În sensul de deces moral…

Desigur. Deci, întâi sensul vieţii, folosul ei, natura ei şi pe urmă durata şi densitatea. Durata vârstei, înaintea oricărui tratament, e o chestiune de contor ereditar. Dar, parafrazând un proverb, natura propune şi omul dispune: durata pe care ne-o „propune” natura, noi putem s-o scurtăm sau s-o lungim, prin regimul nostru de viaţă, începând de la vârsta de 15-16 ani.

Ţin minte că mi-a vorbit îndelung despre îmbătrânirea prematură, al cărei ritm e accelerat de boli şi de intoxicaţiile pe care şi le provoacă omul, încă din adolescenţă, prin alcool, ţigări, medicamente, prin orice lucru care depăşeşte graniţele uzului, pentru a intra în teritoriul abuzului. Şi mai menţiona că epoca noastră nu notifică doar o creştere a mediei de vârstă a oamenilor, ci adulţii sunt mai multă vreme tineri.

Schematizând – îmi spunea – avem între 18-30 de ani perioada de maximă asimilare şi încadrare în viaţa societăţii. Dacă adăugăm ceea ce ştiinţa de azi denumeşte „fenomenul acceleraţiei”, faptul că generaţiile tinere de azi cresc mai repede, intră mai iute în viaţă, putem spune că miezul valoros al vieţii omului s-a extins. Din punct de vedere spiritual, bătrâneţea începe atunci când omul nu mai trăieşte în prezent şi în viitor, ci întoarce faţa spre trecut.

Odată cu dispariţia acestei distinse doamne ce a fost acad. Ana Aslan, medic eminent, care a făcut să se audă despre România în toată lumea în vremuri când ţara era ignorată ori hulită, s-a spulberat şi faima medicamentului românesc Gerovital, dar, de ce să nu recunoaştem, şi renumele Institutului de altădată.

O altă poveste frumoasă uitată de vremuri…

Carol Roman

 

Eurodeputaţi români reconfirmaţi in funcţii deţinute în comisiile de specialitate ale Parlamentului European

Reporter: editura March - 21 - 2012 Comments Off on Eurodeputaţi români reconfirmaţi in funcţii deţinute în comisiile de specialitate ale Parlamentului European

Cinci dintre cei şase eurodeputaţi români, care în ultimii doi ani şi jumătate au deţinut funcţii de vicepreşedinţi în comisii de specialitate ale PE, au fost reconfirmaţi pentru un nou mandat. Astfel, la primele reuniuni ale comisiilor de specialitate din a doua jumătate a actualei legislaturi a PE au fost reconfirmaţi Theodor Stolojan (PPE, vicepreşedinte în Comisia de afaceri economice şi monetare), Ioan Mircea Pascu (S&D, vicepreşedinte în Comisia de afaceri externe), Sebastian Bodu (PPE, vicepreşedinte în Comisia de afaceri juridice), Adriana Ţicău (S&D, vicepreşedinte în Comisia de transporturi şi turism) şi Corina Creţu (S&D, vicepreşedinte în Comisia pentru dezvoltare). În perioada iulie 2009 – ianuarie 2012, unul dintre vicepreşedinţii Comisiei de agricultură a fost Rareş Niculescu (PPE). De asemenea, a fost reconfirmată şi eurodeputata Norica Nicolai (ALDE) ca unul dintre vicepreşedinţii Subcomisiei de securitate şi apărare din cadrul Comisiei de afaceri externe a PE. Eurodeputata Elena Băsescu (PPE) a fost aleasă unul dintre vicepreşedinţii Comisiei de petiţii (PETI).

Unii eurodeputaţi români deţin poziţii importante şi la nivelul grupurilor politice. Astfel, Marian-Jean Marinescu este vicepreşedinte al grupului PPE, Rovana Plumb vicepreşedinte al grupului Socialiştilor şi Democraţilor (S&D) şi Adina Vălean vicepreşedinte al Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa.

Despre activitatea reprezentanţilor României în comisiile de specialitate ale Parlamentului European, precum şi în alte forumuri, urmează ca revista noastră să publice articole speciale.

Ajutoare pentru sinistrați

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on Ajutoare pentru sinistrați

Solidaritate cu cei în suferință de pe urma zăpezilor devastatoare

Printre marile companii din ţara noastră care au reacţionat promt venind în sprijinul miilor de sinistraţi rămaşi fără adăpost în urma zăpezilor devastatoare care au afectat o mare parte din teritoriul țării noastre se află Complexul Comercial “Dragonul Roșu”. Ca de fiecare dată în momente de excepție, atunci când populația a fost supusă unor mari privațiuni, acest mare complex a creat condiții de afirmare plenară a solidaritați umană. Astfel, la inițiativa Ambasadei R.P. Chineze, a Comunității oamenilor de afaceri chinezi, a Administrației Societății Comerciale “Dragonul Roșu”, au fost organizate acțiuni de strângere a numeroase articole de îmbrăcăminte și încălțăminte, a unor sume de bani cu care au fost cumpărate produse alimentare neperisabile.

Datorită contribuției comercianților chinezi, turci, kurzi și români care au făcut donații au fost colectate circa 20.000 de euro și mărfuri în valoare de aproximativ 30.000 de euro. Un convoi format din 15 camioane ale Ministerului Apărării Naționale a transportat donațiile în comuna Cilibia, din județul Buzău, zonă puternic afectată, unde a fost întâmpinat de domnul Paul Beganu, prefectul județului.

 

Se spulberă mirajul EURO?

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on Se spulberă mirajul EURO?

Până recent, moneda euro părea destinată să se extindă în întreaga Europă. Acest lucru nu mai este valabil. Nici una dintre ţările europene rămase în afara zonei nu pare să îmbrăţişeze acum moneda comună. Şapte state est-europene care au aderat recent la UE (Republica Cehă, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Bulgaria şi România) şi-au anunţat intenţia de a revizui obligaţiile ce le revin pentru adoptarea monedei euro. În 2002, introducerea monedei unice era sărbătorită cu fast şi euforie, drept primul pas spre supremaţia economică a Uniunii Europene în lume. Nimeni nu se gândea că după un deceniu, însăşi existenţa monedei euro va fi pusă sub semnul întrebării.

Pe 1 ianuarie 2002, aproape 300 de milioane de europeni din 12 ţări renunţau la vechile lor monede, adoptând Euro cu un imens entuziasm. O euforie fără margini răzbătea din declaraţiile făcute de politicienii vremii. „Dorinţa noastră este ca moneda Euro să fie începutul unei Uniuni Europene mai puternice. Vom fi cei mai tari din lume”, spunea atunci Romano Prodi, preşedinte al CE. Între timp, alte cinci ţări s-au alăturat treptat Zonei Euro, iar moneda unică adusese o prosperitate fără precedent în vestul continentului şi se impusese în faţa dolarului. Inflaţia medie in Eurozonă n-a depăşit niciodată 2%, iar în prima fază a crizei mondiale, în 2008, euro chiar a protejat unele ţări. Dar visul frumos a început să se destrame când criza a scos la iveală slăbiciuni ale proiectului. Problemele s-au accentuat în 2010, când cheltuielile pe datorie din anii de boom economic au început să ajungă din urmă, rând pe rând, ţările membre.

Planuri în stand-by

Extinderea zonei euro a fost văzută ca parte a destinului manifest al Europei, iar fostele ţări de după Cortina de Fier au văzut în adoptarea monedei unice un semn puternic de succes, atât politic cât şi economic, notează „Wall Street Journal”.

Guvernele din Europa Centrală şi de Est, din ţări care merg de la Ungaria şi până la Bulgaria, care odată susţineau că vor adera la clubul euro, pun acum aceste planuri în aşteptare şi reevaluează costurile şi beneficiile a ceva ce părea inevitabil. Economii ca Polonia şi Republica Cehă sunt de tipul celor pe care liderii din zona euro vor să le aducă în uniunea lor monetară – competitive, cu datorii puţine şi perspective de creştere puternică. Dar trecerea cu succes a Poloniei prin criză, cuplată şi cu criza datoriei din zona euro, a schimbat opiniile cu privire la adoptarea monedei comune – mult timp un obiectiv declarat, guvernul angajându-se să-l realizeze până în 2012. Acum, ministrul polonez de Finanţe, Jan Vincent-Rostowski, invocând „probleme structurale foarte adânc înrădăcinate” în uniunea monetară, a afirmat că „va dura câţiva ani până când vom şti dacă zona euro este bine construită şi sigură pentru a adera”. Iar liderul opoziţiei, Jaroslaw Kaczynski, a fost şi mai tranşant, afirmând că adoptarea euro acum ar fi „o sinucidere economică”. Liderii politici de la Varşovia spun totuşi că doresc aderarea la euro… în cele din urmă. Un sondaj realizat de Ministerul polonez de Finanţe la sfârşitul anului trecut a arătat că sprijinul polonezilor faţă de adoptarea euro este de 29%, în scădere de la 38%, iar opoziţia faţă de adoptare a crescut la 53%.

Nici premierul ceh Petr Necas nu este mai optimist: „Putem vedea cu toţii cum uniunea monetară se transformă într-o uniune de transfer sau chiar o uniune a datoriei. Nimeni nu ştie până unde se va degrada acest proiect”.

În Slovacia vecină, care a adoptat moneda euro la începutul lui 2009, indignarea în rândul parlamentarilor şi populaţiei, generată de faptul că ţara a trebuit să contribuie la eforturile de salvare pentru ţări mai bogate, a dus la căderea guvernului în octombrie 2011 şi a periclitat măsurile de gestionare a crizei. Tonul este general valabil pentru oficialităţile din „Noua Europă”, care cred că apartenenţa la moneda euro ar putea face mai dificilă situaţia pentru economiile lor, nu mai uşoară. „Dacă eşti puternic, este bine să fii în interiorul zonei euro, dacă eşti slab, este un pericol”, consideră ministrul Economiei din Ungaria, Gyorgy Matolcsy.

Ponderea românilor care vor adoptarea euro a scăzut, de la declanşarea crizei, la sub 50%, chiar dacă oamenii îşi doresc să aibă o monedă puternică, este de părere guvernatorul BNR, Mugur Isărescu: „Înainte de criză, 90% dintre români spuneau că vor să intrăm în zona euro şi chiar exportatorii ne întrebau când vom adopta moneda unică. Probabil că mai puţin de jumătate vor acum, după apariţia crizei, să adoptăm euro”. Isărescu consideră că România şi-a asumat adoptarea euro odată cu semnarea Tratatului de aderare la UE şi că trebuie să accepte intrarea în zona euro „cu orice cost”, motiv pentru care autorităţile de la Bucureşti şi-au fixat ca ţintă de adoptare a monedei unice anul 2015.

Schimbarea stării de spirit este considerată a fi un semn de rău augur pentru procesul, lung de decenii, de creştere a integrării economice europene. Moneda comună este piesa centrală şi simbolul acestei integrări, dar nu toate statele europene sunt la unison în această privinţă. Astfel, două ţări nemembre ale zonei euro, Marea Britanie şi Danemarca, au prevederi explicite împotriva adoptării euro, iar opinia populară s-a întors recent puternic împotriva aderării la moneda unică. În Suedia, care nu dispune de o prevedere contra oficială (dar a refuzat cu abilitate să îndeplinească una dintre cerinţele pentru aderare), un sondaj de opinie din noiembrie 2011 privind adoptarea euro a fost în cea mai mare parte negativ – 80%. În interiorul şi în afara Zonei Euro, părerile sunt foarte împărţite. Marcaţi de situaţia lor şi a ţării lor, grecii s-ar întoarce la drahmă, iar unele voci – inclusiv unele mass-media – afirmă că există planuri secrete de reîntoarcere la moneda naţională chiar şi în cazul Germaniei. Totuşi, cele mai optimiste păreri despre viitorul monedei unice le găsim în… Germania, Franţa şi Spania.

 

Sfârtecarea Moldovei istorice

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on Sfârtecarea Moldovei istorice

În 2012 se împlinesc 200 de ani de când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost rupt din trupul vechii Ţări a Moldovei şi alipit Rusiei ţariste. Ironia istoriei a făcut ca acest rapt teritorial să fie rezultatul unor negocieri ruso-turce purtate la Bucureşti, aflat sub ocupaţia trupelor ţariste, ca de altfel ambele state, atunci separate – Moldova şi Muntenia (numită din vechime Valahia sau Ţara Românească). Aşa-numita pace de la Bucureşti, semnată la 16 mai 1812, consemna de fapt o înţelegere între două imperii (Otoman şi Rus) care îşi disputau supremaţia în regiune, peste capul şi fără nici un acord din partea românilor. 1812 a adus, aşadar, o ciuntire a vetrei strămoşeşti şi înstrăinarea, timp de aproape două secole, a unei importante părţi a ramurii răsăritene a poporului român.

Preliminariile raptului. Românitatea populaţiei compacte dintre Dunăre, Carpaţi şi Nistru, precum şi latinitatea limbii şi caracterul unitar al acesteia au fost recunoscute de popoarele din vecinătate încă din vechime. O dovadă de netăgăduit o oferă Harta Daciei, realizată de Ptolemeu la două secole d. Hr. Mai târziu, cartografi europeni de renume din secolele XV-XVIII consemnează în hărţile lor existenţa unor state bine delimitate, circumscrise în vatra vechii Dacii, sub numele Valahia şi Moldova. Basarabia desemna atunci o mică regiune din sudul Moldovei (ţinutul Bugeacului). La două decenii de când devenise împărăteasă, Ecaterina a II-a (1762-1796) intenţiona să re-creeze Dacia, punând împreună Moldova, Valahia şi Basarabia (Bugeacul) sub oblăduirea Imperiului Rus. Dincolo de „mania ţarinei de a pune mâna pe alte ţări” – expresia îi aparţine istoricului rus Derjavin, citat şi de Soljeniţîn („Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX”, Editura Anastasia, 1995, p.56) – planul de recreare a Daciei, la care a fost nevoită să renunţe datorită evoluţiilor generale din Europa, rămâne o dovadă că în viziunea rusă a acelei perioade teritoriile vetrei româneşti şi populaţia acestora reprezentau un tot unitar.

Planurile expansioniste ale ţarinei Ecaterina a II-a au fost reluate de urmaşii săi, mai ales de Alexandru I (1801-1825), în timpul căruia aproape jumătate din Moldova a fost alipită Rusiei. După o nouă ocupare militară rusă a ţărilor române, începând cu 1806, administraţia imperială de la Sankt Petersburg pregătise chiar un plan de reorganizare a teritoriilor româneşti în patru gubernii, astfel: două în Muntenia, una în Moldova şi una în Basarabia (ţinutul Bugeacului).

Pe lângă ocupaţia militară, Alexandru I s-a preocupat însă şi de implicarea Bisericii Ortodoxe Ruse în organizarea religioasă a teritoriilor româneşti, având în vedere că încă după pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia obţinuse dreptul de a se manifesta ca protector al credinţei ortodoxe în întregul Imperiu Otoman. Dar, aşa cum notează Soljeniţîn în lucrarea menţionată mai sus, deşi dreptul de protector era perceput într-o accepţie pur religioasă, chiar de la început „proiecta asupra viitorului un teribil spectru politic”. Mai apropiat de evenimentele de atunci, Karl Marx nota, în 1853, că Principatele „s-au veştejit la umbra protecţiei ruse”. (K. Marx, „Ruşii în Moldova şi Ţara Românească”, manuscrisul B 63, în vol. „Însemnări despre români”, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964).

Cu alte cuvinte, ocupaţia militară şi politică rusă a fost urmată de fiecare dată şi de ocupaţie religioasă, ceea ce nu au făcut turcii în întreaga perioadă de dominaţie în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Într-adevăr, printr-un ucaz din 1808 al lui Alexandru I, în ţările române este înfiinţat un exarhat, având ca scop apropierea principatelor de biserici ruse. Printr-un ucaz sinodal din 12 martie 1808, legăturile bisericii române cu patriarhia Constantinopolului erau întrerupte, toate chestiunile urmând să fie soluţionate de Sinodul bisericii ruse. Exarhatul a funcţionat timp de patru ani (martie 1808 – mai 1812), încetându-şi existenţa odată cu retragerea trupelor ţariste.

Negocieri peste capul şi fără acordul românilor. După o nouă victorie a trupelor ruseşti, sub comanda lui Kutuzov, în toamna anului 1811, turcii acceptă începerea negocierilor de pace, mai întâi la Giurgiu, apoi la Bucureşti. Pretenţiile ruseşti au fost maximale: Principatele să treacă în componenţa împărăţiei lui Alexandru I. În faţa opoziţiei categorice a Porţii Otomane, ruşii îşi reduc cererile la Moldova dintre Siret şi Nistru, pentru ca, în final, sub presiunea iminenţei invaziei napoleoniene în Rusia, să se „mulţumească” cu jumătate din teritoriul estic al statului moldovean, situată între Prut şi Nistru, împreună, desigur, cu Basarabia, adică ţinutul Bugeacului. Totodată, au fost încorporate vechile cetăţi moldoveneşti de pe malul stâng al Nistrului (Hotin, Soroca, Bender/Tighina şi Cetatea Albă), precum şi Chilia şi Ismail, care secole la rând au jucat rolul de bastioane de strajă la marginea răsăriteană a Europei, menite „să apere civilizaţia şi creştinătatea latino-occidentală” (Mircea Eliade).

Prin pacea de la Bucureşti, semnată de reprezentanţii Turciei şi Rusiei la 16 mai 1812, ambele imperii beligerante îşi încălcau flagrant vechile promisiuni şi angajamente consemnate în tratate încheiate cu Principatele înainte cu câteva secole: Alexandru I nesocotea tratatele semnate de predecesorii săi, în 1656 şi, respectiv, 1711, prin care aceştia recunoşteau graniţa pe Nistru a „pământurilor principatului Moldovei, după vechea hotărnicire moldovenească”; la rândul ei, „Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea” (Marx), deoarece avea doar un drept de suveranitate, nu şi de cesiune asupra Principatelor, cărora se angajase să le apere integritatea. În condiţiile de atunci, românii nu au realizat imediat gravitatea situaţiei şi dimensiunile tragediei. Dimpotrivă, simţămintele lor iniţiale nu se deosebeau de speranţele celorlalte popoare creştine de la sud şi nord de Dunăre care, de mai multe decenii, priveau spre Rusia ca spre un eliberator. Nu de intenţii dezinteresate şi de cucernică protecţie era animat însă şi ţarul rus. Într-un „Manifest” emis la 5 august 1812, Alexandru I dădea glas bucuriei sale pentru noua anexiune: „Această pace… a adus Imperiului Rus câştiguri însemnate, încorporând în hotarul său un teritoriu roditor şi cu populaţie numeroasă… Asemenea câştiguri mari… aduc inimii noastre o nespusă plăcere”.

Pentru scurt timp după anexare, puterea rusă a încercat să păstreze o aparenţă de normalitate, numind ca guvernator civil al provinciei pe Calistrat Sturza, un vechi boier moldovean stabilit în Rusia din 1791, cu păstrarea vehilor legi şi obiceiuri moldoveneşti. Conştiinţa identitară comună cu aceea a întregii populaţii din spaţiul românesc era destul de puternică în primii ani de la anexare. Potrivit unor mărturii ruseşti, Alexandru Sturza, fiul primului guvernator civil al Basarabiei şi înalt funcţionar în Ministerul de Externe al Rusiei ţariste timp de două decenii, „nu-şi ascundea dorinţa de a vedea Moldova şi Muntenia un regat independent, adăogit cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania” (Alexandru Boldur, „Soarta istorică a nobilimii din Basarabia”, Chişinău, 1934).

În curând însă, speranţele în rolul protector şi eliberator al Rusiei ţariste aveau să se spulbere pentru moldoveni. Printre primele măsuri luate de noua ocârmuire s-au numărat extinderea abuzivă şi oficializarea în 1813 a denumirii Basarabia de la ţinutul Bugeacului asupra întregului spaţiu al Moldovei dintre Prut şi Nistru, alipit Imperiului Rus. Un nume „fals şi fără niciun rost”, va scrie Nicolae Iorga un secol mai târziu. Dar falsurile şi arbitrariul abia începeau. Urmărindu-se din start „înstrăinarea populaţiei din stânga Prutului de sorgintea ei istorică”, aşa cum consemnează un istoric de la Chişinău, la numai un an de la alipire, în 1813, guvernatorul civil este înlocuit cu un guvernator militar, generalul I. Garting, care va forţa introducerea legislaţiei ruse în noua provincie. Tot în 1813, Biserica Ortodoxă Rusă înfiinţează Eparhia Chişinăului şi a Hotinului, iar Mitropolia Moldovei este astfel şi ea ruptă în două şi înstrăinată, fiind împiedicată să-şi mai exercite jurisdicţia canonică în teritoriul din stânga Prutului. În evoluţia Moldovei se încheia astfel o etapă crucială. Începea un nou ciclu istoric, plin de tragism şi neprevăzut.

Ioan C. Popa

 

AGENDA

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on AGENDA

Noul ambasador al Federației Ruse la București

Primire la Cotroceni

Cu prilejul prezentării scrisorilor de acreditare de către Oleg Sergheevici Malghinov, noul ambasador al Federației Ruse la București a avut loc o convorbire cu președintele României, Traian Băsescu. Discuțiile s-au concentrat asupra stadiului relațiilor bilaterale, atât șeful statului, cât și noul ambasador al Federației Ruse, subliniind interesul pentru creșterea nivelului și substanței dialogului politic dintre cele două state, pe baza unei abordări comune constructive, întemeiată pe încredere și spirit de cooperare – evidențiază un comunicat al Președinției.


Marmara Group Fundation

Al 15-lea Summit Economic Eurasia

desfășurat în zilele de 10,11,12 aprilie 2012

Sesiuni (Istanbul):

Economie, Ecologie şi Dezvoltare durabilă. Nivelul actual al lumii obligă din ce în ce mai multe state, corporaţii și persoane fizice să dobândească o competitivitate de durată, printr-o căutare de performanțe.

Energie. Consumul de energie, securitate şi durabilitate. Subiecte: Proiectul Blue Stream; norme noi de energie în afara industriei.

Dialogul Intercultural. Prezenți la dezbateri clerici de rang înalt (islamici, credinţe creştine, evrei şi budiști). Coexistențe în diversităţi culturale: tratate şi declarații.

Femeia 2012: o căutare a viitorului. O economie reală la nivel mondial poate fi menţionată pentru prima dată în istorie, în care femeile sunt, însă, discriminate din multiple cauze.

3 Continente şi o Mare (Izmir)

Sesiune a preşedinţilor de state, actuali şi foști, efectuată în cooperare cu Camera de Comerţ din Izmir. Se discută în mod special despre foamete, sărăcie şi şomaj.

Continuă confirmarea participanților la Summit: președinți de state, președinți de Adunări parlamentare și Senat, Prim-miniștri și miniștri, ambasadori și alte oficialități din lumea afacerilor și din perimetrul social-cultural.


Amintiri dureroase pentru Azerbaidjan

Ambasada Republicii Azerbaidjan în România a organizat, în colaborare cu Ambasada Turciei și Asociația Scriitorilor din București, o conferință cu tema „Rolul dialogului constructiv în promovarea coexisteței pașnice a națiunilor: studiu de caz – Azerbaidjan”. Evenimentul s-a derulat la Hotelul Ramada Nord, după ce a fost mutat, fără preaviz, de la Uniunea Scriitorilor de pe Calea Victoriei.

Cu acest prilej a fost comemorat masacrul civililor azeri de către armeni, în ziua de 26 februarie 1992, în localitatea Hocali din regiunea Karabah, ceea ce constituie o pagină neagră în istoria omeniri. Referindu-se la acesta, dl. Anar Șükürov, consilier al Ambasadei Azerbaidjan la București, în expunerea sa a arătat că aproape un milion de azeri au fost nevoiți să-și părăsească pământurile natale și să trăiască, de 20 de ani, în exil, după uciderea în masă a azerilor. În continuare și-au expus opiniile dl. Horia Gârbea, președintele Asociației Scriitorilor din București, dl. Vasile Simileanu, editor „Geopolitica Magazine”, prof. dr. Kamer Kasim, expert în cadrul Organizației Internaţionale de Cercetare Strategică, dl. Dumitru Bălan, președinte al Asociației de Prietenie România – Azerbaidjan, precum și Andrada Dinu, din partea Partidului Democrat Liberal.

Rememorând această tragedie, una din cele mai oribile ce au avut loc în secolul XX, care continuă să îndurereze zeci de mii de familii azere, s-a subliniat, în același timp, necesitatea condamnării publice a acestui masacru precum și desfășurarea unor tratative care să țină seama de hotărârile importante luate pe plan internațional în această problemă.

Îmbătrânirea înceţoşează viitorul omenirii

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on Îmbătrânirea înceţoşează viitorul omenirii

Îmbătrânirea populaţiei lumii este un proces ce ar putea fi calificat drept perfid – înaintează lent, aproape insesizabil, instalând coordonate care vor avea efecte devastatoare pentru generaţiile viitoare. Tinerii de mâine, tot mai puţini, vor avea de susţinut nu doar evoluţia societăţii omeneşti, ci şi mult mai mulţi vârstnici. Tot ce înseamnă creştere economică, PIB al statelor, prosperitate pentru fiecare cetăţean al lumii, economie, investiţii, piaţa muncii, impozite, consum, pensii, compoziţia familiei, urmează, date fiind proiecţiile organismelor internaţionale în domeniu, să fie marcat de dezechilibrul major al sporului natural la nivel mondial.

Raportul „Îmbătrânirea populaţiei lumii”, întocmit de Organizaţia Naţiunilor Unite, trage serioase semnale de alarmă în ceea ce priveşte îmbătrânirea populaţiei lumii, considerată un proces fără precedent în istoria omenirii şi ireversibil, cel puţin în următoarea sută de ani. Câteva date edificatoare din estimările Organizaţiei: în anul 2000, populaţia de peste 60 de ani era în număr de 600 de milioane, triplu faţă de 1950, iar în 2009 erau 700 de milioane de vârstnici. În 2050 vor fi două miliarde de cetăţeni de peste 60 de ani; la nivel global, populaţia vârstnică are o rată de creştere de 2,6%/an, semnificativ mai rapidă decât creşterea populaţiei per total, care se produce cu 1,2%/an; în regiunile dezvoltate, mai bine de o cincime din populaţie are peste 60 de ani, iar în 2050 vor fi mai mult de o treime. În ţările mai puţin dezvoltate, populaţia vârstnică atinge doar 8 procente din total, iar în 2050 se aşteaptă să fie a cincea parte din populaţie; ţările cu fertilitate maximă sunt concentrate în Africa (39 din cele 55 de ţări de pe continent au fertilitate mare), însă aici şi speranţa de viaţă este mai scăzută, din pricina epidemiei de HIV-SIDA.

Dacă tendinţele de scădere a ratei ferilitatii se menţin, statele şi-ar putea pierde pe rând locuitorii, urmând ca pe planetă să rămână ultimii bralizienii şi canadienii, notează „The Economist”.

Europa, în stadiu critic

Europa are cea mai ridicată pondere din lume a persoanelor cu vârsta de peste 60 de ani în totalul populaţiei, de 22% în 2009, iar prognozele Organizaţiei Naţiunilor Unite indică extinderea la 35% până în 2050. O mare parte dintre ţările Europei orientale cunosc, deja, declinul demografic şi numeroase state occidentale îl vor cunoaşte într-un viitor apropiat. În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, se apreciază că, încă în primul deceniu al acestui mileniu, cea mai mare parte a statelor-membre va fi antrenată într-o tranziţie demografică rapidă. Într-un raport elaborat sub egida Comisiei Europene se arată că „se poate ca indivizii să fie mulţumiţi de a nu avea copii, sau de a nu avea decât doi, dar societatea, dimpotrivă, are nevoie de a asigura solidaritatea şi continuitatea între generaţii, ceea ce reclamă o importantă proporţie de familii mai numeroase”. În 2001, Italia era ţara cu cel mai mare procentaj al persoanelor vârstnice (18%), iar procentajul cel mai scăzut se afla în Irlanda (11%). O longevitate accentuată şi, îndeosebi, o rată a fertilităţii foarte slabă, în cursul ultimelor două, trei decenii, în Italia, Grecia, Spania, au condus la o creştere rapidă a numărului şi proporţiei persoanelor vârstnice.

Ca un caz particular, este de menţionat declinul brutal al fertilităţii în Europa de est, unde schimbările economice şi politice care au urmat căderii regimurilor comuniste au antrenat înrăutăţirea situaţiei sociale a femeilor, şi reculul sau dispariţia sistemelor de protecţie socială. Potrivit estimărilor, raportul dintre pensionari şi angajaţi va creşte de la 25% în prezent, la 53% în 2060. Proporţia va depăşi 60% în ţările care au aderat mai recent la UE – Bulgaria, Cehia, Letonia, Lituania, Polonia şi România – iar în state precum Danemarca, Irlanda, Cipru, Luxemburg şi Marea Britanie se va situa sub 45%. Raportul mai arată o creştere a populaţiei în Cipru, Irlanda şi Luxemburg şi o scădere în Bulgaria, Letonia, Lituania şi România.

Alarmă economică mondială

Declinul populaţiei active şi îmbătrânirea forţei de muncă pun probleme economice şi sociale deosebite. Tendinţa de îmbătrânire a populaţiei are un profund impact asupra tuturor generaţiilor şi asupra celei mai mari părţi din domeniile de activitate economică şi socială: piaţa muncii, protecţia socială, educaţie, cultură, politică. A apărut un număr important de probleme: costul pensiilor, strategiile în domeniul educaţiei şi formării, locuire, îngrijiri medicale. Diminuarea numărului de persoane în vârstă de muncă este deja vizibilă în Germania şi Danemarca. În Austria, Finlanda, Spania schimbarea s-a produs, în Suedia este estimată pentru 2016, iar în Irlanda este aşteptată la orizontul anului 2037. Îmbătrânirea populaţiei a devenit, în ultimii ani, un subiect important aflat pe agenda dezbaterilor factorilor de decizie din toate ţările Europei. Creşterea numărului de vârstnici necesită elaborarea de noi strategii privind politica socială, atât la nivelul Uniunii Europene, cât şi al fiecărui stat de pe continent.

 

I.B. Tito – un destin sinuos

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on I.B. Tito – un destin sinuos

Puncte de vedere

În 1967 am luat parte la un congres de arheologie în insula Hvar, antica Pharos – o insulă din dreptul portului Split, de pe coasta dalmată a Adriaticei. Amintesc acest episod fiindcă atunci am absolvit un curs accelerat de probleme ale Iugoslaviei lui Tito. În lungi şi pasionate dezbateri, colegii din partea locului – croaţi, sârbi, dalmatini, sloveni sau bosniaci – au emis două teze: prima, că regimul lui Tito pare cu mult mai deschis şi mai liberal decât este de fapt; a doua, că fie şi în aceşti termeni, e clar că la dispariţia lui Tito, Iugoslavia se va face bucăţi.

La 4 mai 1980, când murea mareşalul Tito, delegaţii din 122 de ţări, şefi de stat sau de guverne din elita mondială a politicii au venit să omagieze personalitatea unui comandant care se opusese cu succes Germaniei lui Hitler, dar nu mai puţin pe cel dintâi lider comunist care se opusese, iarăşi cu succes, lui Stalin, şi, mai presus de orice, creatorului „celei de-a doua Iugoslavii”, unificatorul Federaţiei Iugoslave, cel care reuşise – iarăşi – să depăşească antagonismele istorice din spaţiul iugoslav şi să construiască o societate multietnică stabilă în Balcani. Azi însă, la distanţă de aproape 32 de ani, moştenirea lui Tito pare mult mai puţin fericită: dacă meritele în înfrângerea hitleriştilor nu au cum fi contestate, opoziţia faţă de Stalin nu mai are cu mult mai multă valoare ca opoziţia lui Ceauşescu faţă de Brejnev. Cât priveşte soliditatea constructului multietnic, „comunismul naţional” al lui Tito s-a prefăcut, tragic, în naţional-comunismul care a însângerat vreme de peste un deceniu sud-estul Europei şi a înfiorat comunitatea internaţională cu fantasmele exterminării şi purificării etnice.

Josip Broz – Tito era un pseudonim din ilegalitate – s-a născut în 1892 într-un sat din Croaţia, Kumrovec, atunci parte a Imperiului Austrio-Ungar. Tatăl său era croat, mama, însă, era slovenă. Recrutat în armata austro-ungară în 1913, devine sergent în Regimentul 25 Croat de la Zagreb. În primii ani ai războiului mondial, este trimis pe frontul din Serbia. Transferat pe frontul de răsărit, pe 25 martie 1915, de Paşte, este grav rănit şi capturat de ruşi. Trece prin lagărul de prizonieri din Ural, ajunge la Petrograd, dar peregrinările îl duc în Siberia, la Omsk; acolo se căsătoreşte cu Pelaghia Belousova şi sfârşeşte prin a se înscrie în PCB şi în Gărzile Roşii în 1919. Abia în 1920 ajunge înapoi în patrie, care devenise între timp parte integrantă a nou-creatului regat al Iugoslaviei.

În anii 1920-1930, în multe ţări se constituiau, sub imboldul Revoluţiei ruse, partide comuniste, controlate de bolşevicii ruşi, ca şi în cazul României. Iosip Broz – care îşi asumă diferite nume conspirative, între care „Walter” şi „Tito” – ales în 1928 secretar al Filialei din Zagreb a PCI, este arestat şi condamnat la cinci ani de închisoare. În 1935, Tito a plecat în Uniunea Sovietică; în 1936, Kominternul l-a trimis pe „tovarăşul Walter” înapoi în Iugoslavia, pentru a epura Partidul Comunist, iar în 1937, Tito a fost numit secretar general al PCI.

Pe 6 aprilie 1941, forţele germane, italiene şi maghiare au invadat Iugoslavia. În zece zile, ţara este ocupată şi supusă. Acum începe cariera de vârf a lui Tito. La 10 aprilie 1941, Tito decide formarea unui Comitet Militar al Partidului Comunist, iar la 1 mai emite o proclamaţie, cerând poporului să se unească în lupta împotriva ocupanţilor. Organizează detaşamente de partizani, care eliberează teritorii tot mai întinse, proclamând „Republica de la Užice”, unde organizează Comitete Populare, operând ca guvern civil. Se organizează, de asemeni, Consiliul Antifascist de Eliberare Populară a Iugoslaviei (AVNOJ), care propune, în 1943, organizarea postbelică a ţării ca federaţie a naţiunilor iugoslave. Pe 4 decembrie 1943, în timp ce mare parte din ţară era încă sub ocupaţie, Tito a proclamat un guvern iugoslav provizoriu democratic.

Germanii s-au apropiat de prinderea sau uciderea lui Tito în cel puţin trei ocazii: în timpul bătăliei de le Neretva, după lupta de la Stujeska, în care a fost rănit, şi pe 25 mai 1944, după raidul de la Drvar, din Bosnia. Cu acest prilej, Tito o întâlneşte pentru prima dată pe Jovanka Budisavljević, cea care îi va deveni mai apoi soţie.

Încă din 1943, din refugiu, regele Petru al II-lea al Iugoslaviei, precum şi Roosevelt şi Churchill, i se alăturaseră lui Stalin pentru recunoaşterea oficială a lui Tito şi a partizanilor, ceea ce s-a realizat oficial la Conferinţa tripartită de la Teheran. Pe 17 iunie 1944 a fost semnat un tratat care consfinţea unirea guvernului condus de Tito (AVNOJ) cu guvernul în exil al regelui Petru al II-lea. Pe 28 septembrie 1944, Agenţia TASS a transmis că Tito a semnat un acord cu URSS, permiţând „pătrunderea temporară a trupelor sovietice pe teritoriul Iugoslaviei”. Având flancul drept asigurat, partizanii au reuşit să spargă liniile germane, obligându-i pe germani să se retragă dincolo de graniţele Iugoslaviei. După victoria partizanilor şi încetarea ostilităţilor în Europa, Armata Roşie a părăsit deîndată teritoriul iugoslav: aceasta era răsplata pentru lupta activă a partizanilor contra Germaniei, dar şi principalul temei al viitoarei autonomii a Iugoslaviei faţă de URSS.

La 7 martie 1945, o zi după instalarea guvernului Groza la Bucureşti, guvernul provizoriu al Federaţiei Democratice Iugoslavia a fost convocat la Belgrad. Era condus de Tito şi includea şi reprezentanţi ai guvernului regal în exil, printre care şi Ivan Şubaşici ca ministru de Externe. În noiembrie 1945 însă, Frontul popular pro-republican al lui Tito, condus de Liga Comuniştilor din Iugoslavia, a câştigat alegerile cu o majoritate zdrobitoare. După victorie, Tito a fost desemnat prim ministru şi ministru al Afacerilor Externe. Ţara a fost apoi redenumită Republica Populară Federativă Iugoslavia (ulterior Socialistă, RSFI). Pe 29 noiembrie 1945, regele Petru al II-lea a fost oficial detronat. Din 1944-45 şi până la moarte, Tito va fi, simultan, lider al partidului, şef al guvernului, mareşal şi comandant suprem al armatei şi preşedinte al Iugoslaviei.

În 1948, Tito a lansat planul de dezvoltare independentă a economiei, ceea ce a dus la un schimb dur de scrisori între Stalin şi Tito. Tito afirma: „Studiem şi luăm drept exemplu sistemul sovietic, dar noi aplicăm socialismul în ţara noastră în forme oarecum diferite. (…) Indiferent cât de mult ar îndrăgi fiecare dintre noi ţara socialismului, URSS-ul, el nu-şi poate iubi ţara mai puţin”. Aşa începe, în plină escaladă a războiului rece, instrumentalizarea Occidentului de către Tito – şi, în parte măcar, instrumentalizarea Iugoslaviei de către occidentali. Până foarte târziu, Occidentul a fost orbit de această parţială independenţă a Iugoslaviei şi a escamotat componenta represivă a regimului, inclusiv în chestiunea naţională. Aceste două componente nu pot fi despărţite în fapt. În 1965 se adopta un plan îndrăzneţ de reforme economice, care lovea nu doar sistemul economiei planificate, ci şi controlul partidului asupra economiei, drept care, la iniţiativa lui Tito însuşi, aceste reforme au fost blocate. La începutul anilor `70, tot Tito a declanşat un proces care urma să asigure succesiunea liniei sale politice, eliminând atât conducerea comuniştilor din Croaţia – naţionalişti, dar şi reformişti – cât şi pe cea a PC din Serbia, care atunci era anti-mnaţionalistă, dar liberal-reformistă. Cum majoritatea comuniştilor sârbi nu voia să-l urmeze, a declarat: „Vreau să afirm că atunci când se discută linia partidului, rezultatele şi lipsurile, numărul vorbitorilor pentru sau împotriva unei idei nu reprezintă factorul decisiv în opţiunile revoluţionare şi în evaluarea căilor de urmat”. Sonoritatea perfect bolşevică a acestei declaraţii – consolidată de măsuri represive, fie şi discrete – nu poate fi atribuită unui lider democrat. Dimpotrivă.

De altfel, după această campanie de excluderi, Tito a susţinut întărirea centralismului leninist de partid şi stoparea tuturor reformelor economice. Rezultatul a fost agravarea fragmentării pe criterii aparent etnice. În 1974, se adoptă o nouă Constituţie – probabil cea mai lungă, mai laborioasă şi mai greu descifrabilă din lume – care a transformat Iugoslavia într-o cvasi-confederaţie, ale cărei oligarhii locale, opt la număr, au rezistat oricărei tentative de reunificare, împingând la dezmembrarea de după 1990. În plan politic, selecţia negativă a cadrelor, pe baza docilităţii şi predispoziţiei la delaţiune, va anula orice rezistenţă în faţa unor populişti de talent, ca Slobodan Milošević.

Ca şi în cazul cuplului Ceauşescu, e clar că încercarea de a le face doar pe partenerele celor doi dictatori răspunzătoare de catastrofele politice ale ambelor regimuri este cu totul nejustificată. În ce-l priveşte pe Tito, e clar că el nu a fost un naţionalist croat, cum susţin şi azi mulţi dintre sârbi. Dar pentru el, Iugoslavia nu era decât o lozincă tactică, utilă pentru cucerirea şi deţinerea puterii politice. A susţinut această idee în timpul şi imediat după război, dar a abandonat-o imediat ce forţele separatiste i-au pus în pericol supremaţia. Urmarea a fost evacuarea oricărui sentiment de unitate naţională, într-o federaţie unde erai foarte prost văzut dacă te recomandai ca iugoslav şi nu ca sârb, croat sau sloven. Vreme de 35 de ani, Tito a fost conducătorul absolut al destinelor iugoslave, dar nu a întreprins nimic pentru a susţine o identitate comună a celor opt provincii; dimpotrivă, a creat instrumentele viitorului război civil, inclusiv cele trei forţe armate care se vor confrunta în anii `90 – armata federală, armatele republicilor şi gărzile patriotice, care, în Iugoslavia, au avut o tradiţie şi o pondere reală, moştenită de la partizanii din timpul războiului, spre deosebire de România, unde au rămas o formă fără conţinut. Occidentul a creat şi vehiculat un portret idealizat al lui Tito, bazându-se mai ales pe contribuţia sa la înfrângerea Axei, şi a făcut din el un autocrat fără voie, silit la o politică anti-democratică doar pentru a putea rezista forţelor naţionaliste centrifuge. Dar să ne imaginăm o clipă că ar fi dispărut prin miracol tragicul contencios între sârbi şi croaţi: Tito, mereu înclinat să se opună oricărei debilitări a puterii centrale, care era propria sa putere, nu ar fi devenit la fel de miraculos un democrat. Sub aparenţa sa de magnat hedonist, mare amator de femei şi trabucuri fine, Tito era un dogmatic, fidel cu încăpăţânare ideologiei marxist-leniniste a partidului unic. În numele acestei ideologii, el a izgonit orice urmă de creativitate şi i-a eliminat fără milă pe toţi reformiştii. Ceea ce se consideră îndeobşte drept „titoism” s-a dovedit a fi, în ultimă instanţă, o desăvârşită îndemânare în a evita recunoaşterea adevărului, atât cu privire la politica economică, cât şi la problemele de identitate naţională. Un adevărat geniu al non-soluţiilor, cum l-a numit recent A. Djilas, el a acceptat ca Iugoslavia să plătească orice preţ, cu condiţia ca poziţia sa dominantă să nu fie periclitată.

Fără doar şi poate, Iugoslavia lui Tito nu a fost un stat totalitar bazat pe teroare. A fost însă un stat autoritar semi-eficient şi corupt. Unitatea acestui stat era asigurată exclusiv de armata federală şi de Partidul Comunist, stăpânii incontestabili ai Iugoslaviei, iar Tito controla şi partidul, şi armata. Ideologia titoistă, centrată pe temele auto-gestiunii economice şi politicii de non-aliniere, nu compensa absenţa unei adevărate identităţi iugoslave comune. Cultul lui Tito nu a avut forţa unificatoare care să se substituie sentimentului de apartenenţă pe care doar o comunitate etno-lingvistică şi istorică îl poate genera.

Prof.Dr. Zoe Petre

 

Cetăţenia unică, o idee depăşită?

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on Cetăţenia unică, o idee depăşită?

Globalizarea, multitudinea şi diversitatea raselor, precum şi mobilitatea forţei de muncă pun în centrul preocupărilor statelor – implicit ale opiniei publice – o întrebare căreia lumea de azi îi cere un răspuns: este cetăţenia unică o idee depăşită? Este mai în acord cu datele contemporaneităţii să avem mai multe identităţi? Sau păstrarea unei cetăţenii stă la baza coeziunii statului, aşadar nu poate fi clintită? Argumente există, pro şi contra.

Din perspectiva statelor, în mod firesc, cetăţenia multiplă este privită ca o dezordine, chiar o ameninţare. Oficialităţile ar prefera ca oamenii să se nască, să trăiască, să muncească, să plătească impozite şi să moară în acelaşi loc, să călătorească numai cu un singur paşaport şi să lase moştenire urmaşilor lor o singură naţionalitate, se arată într-un articol publicat de „The Economist”. Entităţile statale au şi argumentele lor: cetăţenia este liantul care menţine uniţi indivizii şi ţările, orice modificare a acesteia conducând la separarea celor două; în vremuri de război, statul are dreptul unic de a face apel la loialitatea cetăţeanului, chiar la viaţa lui; numeroase probleme politice şi fianciare sunt asociate cu cei care nu sunt cetăţeni: mulţi evită impozitele, încasează beneficiile sau menţin obiceiuri retrograde din ţările lor de origine. Şi argumentaţia ar putea continua.

Ţările europene cu precădere manifestă conservatorism faţă de cetăţenia multiplă. Germania nu acceptă dubla naţionalitate decât pentru cei care provin din alte ţări europene. În acest context, la sfârşitul anului 2011 a fost respins un proiect de lege care ar fi permis germanilor născuţi din părinţi străini să păstreze naţionalitatea părinţilor, odată ajunşi la vârsta adultă. Franţa se menţine pe aceeaşi linie. De la 1 ianuarie 2012, noilor cetăţeni francezi li se cere să semneze o cartă prin care acceptă faptul că „nu mai au dreptul de a pretinde la loialitate faţă de altă ţară atâta vreme cât sunt pe teritoriul francez”, chiar dacă dubla naţionalitate este în continuare tolerată. În Danemarca, o nouă lege propusă de guvern vizează limitarea dublei naţionalităţi a imigranţilor (în 2011, aproximativ 20.000 de persoane au dobândit naţionalitatea daneză prin naturalizare). Şi totuşi, un studiu al „Institutului de Politică Migratorie” a relevat faptul că aproape jumătate din ţările lumii acceptă, într-o formă sau alta, dubla naţionalitate.

Realitatea dă tonul

Vechea noţiune de cetăţenie unică pentru fiecare individ pare depăşită: peste 200 de milioane de oameni lucrează în prezent în afara graniţelor ţărilor în care s-au născut, dorind în continuare să meargă acasă, să se căsătorească sau să investească acolo.

Unul din motivele accentuării liberalizării în ceea ce priveşte cetăţenia multiplă este de ordin practic: este dificil să se verifice dubla naţionalitate. Creşterea migraţiei şi sporirea numărului de căsătorii transfrontaliere au drept consecinţă un număr şi mai mare de copii care se nasc în familii multinaţionale. Guvernele care acceptă mulţi imigranţi văd beneficiile acordării dreptului de a le permite să-şi păstreze vechile paşapoarte. Studiile indică faptul că imigranţii care nu se tem că îşi vor pierde naţionalitatea pe care o deţin au mai multe şanse de a se integra decât cei care îşi păstrează statutul de rezidenţi. Pe de altă parte, unele state consideră că loialitatea faţă de entităţi politice nu trebuie să fie exclusivă: mulţi evrei au paşapoarte israeliene în spirit de solidaritate cu statul evreiesc, concomitent cu cetăţenia ţărilor lor de origine. La rândul lor, teutonii sunt în acelaşi timp bavarezi, germani şi europeni. O altă temere invocată de statele care menţin restricţiile în cazul cetăţeniei pare şi ea depăşită: securitatea. Cetăţenia conta în vremurile în care apărarea se baza pe recrutarea militară, dar războaiele moderne nu mai necesită armate de recruţi. Puţine ţări se bazează, la ora actuală, pe serviciul militar obligatoriu şi cele care sunt în această situaţie reduc, în general, recrutările.

În multe state, cetăţenia se poate obţine uşor, chiar se poate cumpăra de-a dreptul. În altele, precum America, se datorează naşterii, fără a implica o alegere conştientă. Nu este de mirare, în aceste condiţii, că state mai liberale din perspectiva cetăţeniei multiple folosesc rezidenţa – şi îndeosebi rezidenţa fiscală – pentru stabilirea drepturilor şi responsabilităţilor unui individ (de remarcat politica Americii de a-şi impozita cetăţenii indiferent în care parte a globului trăiesc…). Mai mult, unele state luptă împotriva evaziunii fiscale, îşi protejează limba naţională sau împiedică unele obiceiuri străine, precum căsătoria forţată, prin legi specifice, concepute în aceste scopuri şi nu neapărat prin apelul la simbolistica cetăţeniei.

Cât priveşte problema spinoasă a votului, realitatea arată că în Franţa şi Italia, de exemplu, cetăţenii care s-au stabilit definitiv în străinătate (adesea având o dublă naţionalitate) au drept de vot, iar irlandezii pot să voteze la alegerile britanice. Ţările Uniunii Europene acordă acest drept cetăţenilor europeni.

Cetăţenia multiplă pare inevitabilă, date fiind coordonatele lumii de azi. Rămâne la latitudinea statelor să decidă în ce măsură decid să încetinească sau să accelereze acest proces.

 

Globul votează

Reporter: editura March - 20 - 2012 Comments Off on Globul votează

Dacă 2011 a fost anul revoltelor arabe şi al indignaţilor de tot felul, un an în care au căzut Mubarak, Ben Ali, dar şi Berlusconi sau Papandreu, 2012 va fi anul cetăţenilor, care îşi vor putea schimba liderii în multe părţi ale lumii.

Scrutinele prezidenţiale din state puternice precum Franţa ori SUA ţin capul de afiş al anului în curs şi ar avea drept urmare continuitatea sau transformări semnificative la nivel global. Alte zeci de competiţii electorale vor implica 53% din populaţia lumii. Scrutine cu miză mare vor avea loc în China, Coreea de Sud, Taiwan până în Mexic, Venezuela, trecând prin Europa, Iran şi Palestina, dar şi prin ţări africane precum Egipt sau Kenya.

Intrăm într-o eră a reînnoirii democraţiei însăşi, arată o analiză a „OpenDemocracy”. Cetăţeanul se opune politicii de modă veche, elitistă şi coruptă şi e dispus să se implice activ. Chiar cei care trăiesc sub regimuri autoritare revendică un loc în politica ţărilor lor şi se opun, la fel ca şi cei care trăiesc în democraţii, procesului politic actual.

Europa la urne. În Franţa vor avea loc alegeri prezidenţiale în primăvară, apoi, la scurt timp, legislativele (considerate mai puţin interesante, din moment ce vor confirma „direcţia” prezidenţialelor). Preşedintele Nicolas Sarkozy se află, cu doar câteva luni înainte de „întoarcerea la popor”, la cel mai scăzut nivel de încredere înregistrat de un preşedinte al Hexagonului din 1981 încoace. În pofida scorurilor considerate „îngrozitoare” din sondaje, liderul de la Elysée este cunoscut pentru talentul cu care se impune în campaniile electorale. Rezultatul „războiului” său cu stânga reprezentată de François Hollande va cântări greu pe harta politică a întregii Europe. Belgia se pregăteşte şi ea de alegeri, după ce a reuşit să instaleze un guvern abia după 541 de zile de la scrutinul din 2010. În toamna acestui an, actuala coaliţie atât de greu formată va sta faţă în faţă mai ales cu electoratul din Flandra, dată fiind componenţa sa majoritar valonă şi susţinută ca atare. Se speră ca Belgia să nu intre din nou în Cartea Recordurilor pentru răstimpul în care a trebuit să funcţioneze fără un guvern. Şi Slovacia pregăteşte alegeri, de data aceasta anticipate, după ce guvernul condus de Iveta Radičová a căzut în urma refuzului de a contribui la lărgirea Fondului European de Stabilitate. Interesant este că favorită, potrivit sondajelor, este formaţiunea „Smer”, cunoscută pentru tonul său naţionalist. În Serbia, de asemeni, au loc alegeri parlamentare, centrate pe confruntarea dintre dreapta euro-sceptică şi pro-europeanul partid al actualului preşedinte Boris Tadici. Şi în România alegerile locale şi parlamentare vor pune în confruntare directă dreapta aflată la putere de 7 ani şi stânga, care se prezintă în uniune cu formaţiunea liberală de pe eşichierul politic. Alegerile parlamentare din Ucraina se vor desfăşura sub semnul unei legi care interzice formarea coaliţiilor electorale, măsură legislativă care a iscat nenumărate comentarii în opinia publică, fiind considerată o tentativă a preşedintelui Ianukovici de a „controla democraţia”. Cei care îl acuză pe actualul preşedinte, cunoscut pro-rus, de persecutare a opozanţilor politici dau frecvent exemplul fostului premier Iulia Timoşenko, aflată în închisoare. Aşadar, alegeri sub semnul controverselor şi aici. Cât priveşte Rusia, întoarcerea preconizată a actualului prim-ministru Vladimir Putin în fruntea statului, unde a mai fost, de altfel, întâmpină un obstacol neluat în calcul atunci când s-a pus la cale „rocada” Putin-Medvedev: opoziţia din partea opiniei publice. Acuzaţiile de fraudare a alegerilor parlamentare de la sfârşitul anului trecut au fost confirmate chiar de către Parchetul rus, dar asta nu a însemnat că autorităţile centrale au fost de acord să reia scrutinul. Totuşi, date fiind numele contra-candidaţilor săi – bătrânul „stalinist” Ghenadi Ziuganov şi „comediantul” Vladimir Jirinovsky, cum îi numeşte presa internaţională – se poate considera că Vladimir Putin va câştiga funcţia supremă în stat.

Americile, în fierbere electorală. În mod evident, capul de afiş electoral al anului 2012 vor fi şi de această dată alegerile prezidenţiale din SUA, cuplate cu bătăliile pentru locurile din Senat şi Cameră. Rundele „primare”, de desemnare a viitorului oponent al actualului preşedinte democrat şi candidat pentru un al doilea mandat Barak Obama, cern încă de la începutul anului. Republicanii mai au pe agenda anului electoral 2012 o eventuală câştigare a controlului în Senat şi a majorităţii în Camera Reprezentanţilor. În Mexic, favoritul în alegeri se numeşte Enrique Peña Nieto, fost guvernator, care pregăteşte prima schimbare de putere în această ţară după 12 ani. Şi Hugo Chavez va încerca să se menţină la putere în Venezuela, iar opoziţiei îi revine greaua misiune de a ridica un contracandidat pe măsură.

Africa alege. Libia alege liber pentru prima oară după interzicerea, în 1952, a partidelor politice. În pofida fireştii dezorganizări rămase în urma unui regim atât de sever, alegerile din această vară se vor constitui în cel mai bun exemplu că anul 2012 este un an al cetăţeanului care votează şi alege liber. Este valabil şi pentru Egipt, tara în care, în luna iulie, vor avea loc alegeri prezidenţiale. Din păcate, Egiptul este încă marcat de protestele faţă de guvernul militar interimar, acuzat că face tot posibilul pentru a prelua puterea politică. Favorit rămâne fostul şef al Ligii Arabe, Amr Moussa. Deşi a avut doar trei cicluri prezidenţiale de la declararea independenţei, Senegal este considerat un stat mai puţin autoritarist şi mult mai stabil decât vecinii săi vest-africani. Reales în 2007, actualul preşedinte Abdou Diouf este deja contestat pentru încălcarea Constituţiei prin tentativa de a obţine un al treilea mandat. Precedentele alegeri din Kenya, din 2007, au fost urmate de violenţe etnice între suporterii preşedintelui Mwai Kibaki şi cei ai actualului premier Raila Odinga, care apare ca favorit la alegerile de la sfârşitul acestui an. Aflat de peste doi ani în criză politică, Madagascar priveşte alegerile din luna mai din perspectiva acordului ca fostul lider Marc Ravalomanana, exilat de actualul regim, să se poată întoarce în ţară.

Asia calcule electorale. Şapte state din India – Goa, Gujarat, Himachal Pradesh, Manipur, Punjab, Uttar Pradesh şi Uttarakhand – vor derula alegeri în 2012. Dacă ţinem cont de faptul că doar în Uttar Pradesh trăiesc peste 200 de milioane de oameni, este lesne de înţeles importanţa acestor scrutine, din perspectiva creşterii accelerate a Indiei şi repoziţionării ei în ierarhia puterilor mondiale. Alegerile prezidenţiale din Coreea de Sud vor avea loc în luna decembrie a acestui an şi vor marca sfârşitul mandatului actualului preşedinte, Lee Myung-bak, politician de dreapta, pro-american. Interesant de remarcat că în cursa prezidenţială se află, chiar ca favorită, Park Geun-hye, fiica fostului preşedinte Park Chung-hee, care a condus ţara cu mână de fier între 1963 şi 1979. Chiar schimbarea de ştafetă din China – Xi Jingping şi Li Keqiang în locul actualului preşedinte Hu Jintao şi a premierului Wen Jiabao – ar putea să nu se producă atât de lin, având în vedere evoluţiile sinoase economice şi sociale. În aceste condiţii, se poate vorbi despre anul 2012 (şi) ca despre un an eminamente electoral, adevărat an al „omului cu votul”.

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult