24
September , 2017
Sunday

Lideri ai lumii balcanice

I.B. Tito – un destin sinuos

Reporter: editura March - 20 - 2012

Puncte de vedere

În 1967 am luat parte la un congres de arheologie în insula Hvar, antica Pharos – o insulă din dreptul portului Split, de pe coasta dalmată a Adriaticei. Amintesc acest episod fiindcă atunci am absolvit un curs accelerat de probleme ale Iugoslaviei lui Tito. În lungi şi pasionate dezbateri, colegii din partea locului – croaţi, sârbi, dalmatini, sloveni sau bosniaci – au emis două teze: prima, că regimul lui Tito pare cu mult mai deschis şi mai liberal decât este de fapt; a doua, că fie şi în aceşti termeni, e clar că la dispariţia lui Tito, Iugoslavia se va face bucăţi.

La 4 mai 1980, când murea mareşalul Tito, delegaţii din 122 de ţări, şefi de stat sau de guverne din elita mondială a politicii au venit să omagieze personalitatea unui comandant care se opusese cu succes Germaniei lui Hitler, dar nu mai puţin pe cel dintâi lider comunist care se opusese, iarăşi cu succes, lui Stalin, şi, mai presus de orice, creatorului „celei de-a doua Iugoslavii”, unificatorul Federaţiei Iugoslave, cel care reuşise – iarăşi – să depăşească antagonismele istorice din spaţiul iugoslav şi să construiască o societate multietnică stabilă în Balcani. Azi însă, la distanţă de aproape 32 de ani, moştenirea lui Tito pare mult mai puţin fericită: dacă meritele în înfrângerea hitleriştilor nu au cum fi contestate, opoziţia faţă de Stalin nu mai are cu mult mai multă valoare ca opoziţia lui Ceauşescu faţă de Brejnev. Cât priveşte soliditatea constructului multietnic, „comunismul naţional” al lui Tito s-a prefăcut, tragic, în naţional-comunismul care a însângerat vreme de peste un deceniu sud-estul Europei şi a înfiorat comunitatea internaţională cu fantasmele exterminării şi purificării etnice.

Josip Broz – Tito era un pseudonim din ilegalitate – s-a născut în 1892 într-un sat din Croaţia, Kumrovec, atunci parte a Imperiului Austrio-Ungar. Tatăl său era croat, mama, însă, era slovenă. Recrutat în armata austro-ungară în 1913, devine sergent în Regimentul 25 Croat de la Zagreb. În primii ani ai războiului mondial, este trimis pe frontul din Serbia. Transferat pe frontul de răsărit, pe 25 martie 1915, de Paşte, este grav rănit şi capturat de ruşi. Trece prin lagărul de prizonieri din Ural, ajunge la Petrograd, dar peregrinările îl duc în Siberia, la Omsk; acolo se căsătoreşte cu Pelaghia Belousova şi sfârşeşte prin a se înscrie în PCB şi în Gărzile Roşii în 1919. Abia în 1920 ajunge înapoi în patrie, care devenise între timp parte integrantă a nou-creatului regat al Iugoslaviei.

În anii 1920-1930, în multe ţări se constituiau, sub imboldul Revoluţiei ruse, partide comuniste, controlate de bolşevicii ruşi, ca şi în cazul României. Iosip Broz – care îşi asumă diferite nume conspirative, între care „Walter” şi „Tito” – ales în 1928 secretar al Filialei din Zagreb a PCI, este arestat şi condamnat la cinci ani de închisoare. În 1935, Tito a plecat în Uniunea Sovietică; în 1936, Kominternul l-a trimis pe „tovarăşul Walter” înapoi în Iugoslavia, pentru a epura Partidul Comunist, iar în 1937, Tito a fost numit secretar general al PCI.

Pe 6 aprilie 1941, forţele germane, italiene şi maghiare au invadat Iugoslavia. În zece zile, ţara este ocupată şi supusă. Acum începe cariera de vârf a lui Tito. La 10 aprilie 1941, Tito decide formarea unui Comitet Militar al Partidului Comunist, iar la 1 mai emite o proclamaţie, cerând poporului să se unească în lupta împotriva ocupanţilor. Organizează detaşamente de partizani, care eliberează teritorii tot mai întinse, proclamând „Republica de la Užice”, unde organizează Comitete Populare, operând ca guvern civil. Se organizează, de asemeni, Consiliul Antifascist de Eliberare Populară a Iugoslaviei (AVNOJ), care propune, în 1943, organizarea postbelică a ţării ca federaţie a naţiunilor iugoslave. Pe 4 decembrie 1943, în timp ce mare parte din ţară era încă sub ocupaţie, Tito a proclamat un guvern iugoslav provizoriu democratic.

Germanii s-au apropiat de prinderea sau uciderea lui Tito în cel puţin trei ocazii: în timpul bătăliei de le Neretva, după lupta de la Stujeska, în care a fost rănit, şi pe 25 mai 1944, după raidul de la Drvar, din Bosnia. Cu acest prilej, Tito o întâlneşte pentru prima dată pe Jovanka Budisavljević, cea care îi va deveni mai apoi soţie.

Încă din 1943, din refugiu, regele Petru al II-lea al Iugoslaviei, precum şi Roosevelt şi Churchill, i se alăturaseră lui Stalin pentru recunoaşterea oficială a lui Tito şi a partizanilor, ceea ce s-a realizat oficial la Conferinţa tripartită de la Teheran. Pe 17 iunie 1944 a fost semnat un tratat care consfinţea unirea guvernului condus de Tito (AVNOJ) cu guvernul în exil al regelui Petru al II-lea. Pe 28 septembrie 1944, Agenţia TASS a transmis că Tito a semnat un acord cu URSS, permiţând „pătrunderea temporară a trupelor sovietice pe teritoriul Iugoslaviei”. Având flancul drept asigurat, partizanii au reuşit să spargă liniile germane, obligându-i pe germani să se retragă dincolo de graniţele Iugoslaviei. După victoria partizanilor şi încetarea ostilităţilor în Europa, Armata Roşie a părăsit deîndată teritoriul iugoslav: aceasta era răsplata pentru lupta activă a partizanilor contra Germaniei, dar şi principalul temei al viitoarei autonomii a Iugoslaviei faţă de URSS.

La 7 martie 1945, o zi după instalarea guvernului Groza la Bucureşti, guvernul provizoriu al Federaţiei Democratice Iugoslavia a fost convocat la Belgrad. Era condus de Tito şi includea şi reprezentanţi ai guvernului regal în exil, printre care şi Ivan Şubaşici ca ministru de Externe. În noiembrie 1945 însă, Frontul popular pro-republican al lui Tito, condus de Liga Comuniştilor din Iugoslavia, a câştigat alegerile cu o majoritate zdrobitoare. După victorie, Tito a fost desemnat prim ministru şi ministru al Afacerilor Externe. Ţara a fost apoi redenumită Republica Populară Federativă Iugoslavia (ulterior Socialistă, RSFI). Pe 29 noiembrie 1945, regele Petru al II-lea a fost oficial detronat. Din 1944-45 şi până la moarte, Tito va fi, simultan, lider al partidului, şef al guvernului, mareşal şi comandant suprem al armatei şi preşedinte al Iugoslaviei.

În 1948, Tito a lansat planul de dezvoltare independentă a economiei, ceea ce a dus la un schimb dur de scrisori între Stalin şi Tito. Tito afirma: „Studiem şi luăm drept exemplu sistemul sovietic, dar noi aplicăm socialismul în ţara noastră în forme oarecum diferite. (…) Indiferent cât de mult ar îndrăgi fiecare dintre noi ţara socialismului, URSS-ul, el nu-şi poate iubi ţara mai puţin”. Aşa începe, în plină escaladă a războiului rece, instrumentalizarea Occidentului de către Tito – şi, în parte măcar, instrumentalizarea Iugoslaviei de către occidentali. Până foarte târziu, Occidentul a fost orbit de această parţială independenţă a Iugoslaviei şi a escamotat componenta represivă a regimului, inclusiv în chestiunea naţională. Aceste două componente nu pot fi despărţite în fapt. În 1965 se adopta un plan îndrăzneţ de reforme economice, care lovea nu doar sistemul economiei planificate, ci şi controlul partidului asupra economiei, drept care, la iniţiativa lui Tito însuşi, aceste reforme au fost blocate. La începutul anilor `70, tot Tito a declanşat un proces care urma să asigure succesiunea liniei sale politice, eliminând atât conducerea comuniştilor din Croaţia – naţionalişti, dar şi reformişti – cât şi pe cea a PC din Serbia, care atunci era anti-mnaţionalistă, dar liberal-reformistă. Cum majoritatea comuniştilor sârbi nu voia să-l urmeze, a declarat: „Vreau să afirm că atunci când se discută linia partidului, rezultatele şi lipsurile, numărul vorbitorilor pentru sau împotriva unei idei nu reprezintă factorul decisiv în opţiunile revoluţionare şi în evaluarea căilor de urmat”. Sonoritatea perfect bolşevică a acestei declaraţii – consolidată de măsuri represive, fie şi discrete – nu poate fi atribuită unui lider democrat. Dimpotrivă.

De altfel, după această campanie de excluderi, Tito a susţinut întărirea centralismului leninist de partid şi stoparea tuturor reformelor economice. Rezultatul a fost agravarea fragmentării pe criterii aparent etnice. În 1974, se adoptă o nouă Constituţie – probabil cea mai lungă, mai laborioasă şi mai greu descifrabilă din lume – care a transformat Iugoslavia într-o cvasi-confederaţie, ale cărei oligarhii locale, opt la număr, au rezistat oricărei tentative de reunificare, împingând la dezmembrarea de după 1990. În plan politic, selecţia negativă a cadrelor, pe baza docilităţii şi predispoziţiei la delaţiune, va anula orice rezistenţă în faţa unor populişti de talent, ca Slobodan Milošević.

Ca şi în cazul cuplului Ceauşescu, e clar că încercarea de a le face doar pe partenerele celor doi dictatori răspunzătoare de catastrofele politice ale ambelor regimuri este cu totul nejustificată. În ce-l priveşte pe Tito, e clar că el nu a fost un naţionalist croat, cum susţin şi azi mulţi dintre sârbi. Dar pentru el, Iugoslavia nu era decât o lozincă tactică, utilă pentru cucerirea şi deţinerea puterii politice. A susţinut această idee în timpul şi imediat după război, dar a abandonat-o imediat ce forţele separatiste i-au pus în pericol supremaţia. Urmarea a fost evacuarea oricărui sentiment de unitate naţională, într-o federaţie unde erai foarte prost văzut dacă te recomandai ca iugoslav şi nu ca sârb, croat sau sloven. Vreme de 35 de ani, Tito a fost conducătorul absolut al destinelor iugoslave, dar nu a întreprins nimic pentru a susţine o identitate comună a celor opt provincii; dimpotrivă, a creat instrumentele viitorului război civil, inclusiv cele trei forţe armate care se vor confrunta în anii `90 – armata federală, armatele republicilor şi gărzile patriotice, care, în Iugoslavia, au avut o tradiţie şi o pondere reală, moştenită de la partizanii din timpul războiului, spre deosebire de România, unde au rămas o formă fără conţinut. Occidentul a creat şi vehiculat un portret idealizat al lui Tito, bazându-se mai ales pe contribuţia sa la înfrângerea Axei, şi a făcut din el un autocrat fără voie, silit la o politică anti-democratică doar pentru a putea rezista forţelor naţionaliste centrifuge. Dar să ne imaginăm o clipă că ar fi dispărut prin miracol tragicul contencios între sârbi şi croaţi: Tito, mereu înclinat să se opună oricărei debilitări a puterii centrale, care era propria sa putere, nu ar fi devenit la fel de miraculos un democrat. Sub aparenţa sa de magnat hedonist, mare amator de femei şi trabucuri fine, Tito era un dogmatic, fidel cu încăpăţânare ideologiei marxist-leniniste a partidului unic. În numele acestei ideologii, el a izgonit orice urmă de creativitate şi i-a eliminat fără milă pe toţi reformiştii. Ceea ce se consideră îndeobşte drept „titoism” s-a dovedit a fi, în ultimă instanţă, o desăvârşită îndemânare în a evita recunoaşterea adevărului, atât cu privire la politica economică, cât şi la problemele de identitate naţională. Un adevărat geniu al non-soluţiilor, cum l-a numit recent A. Djilas, el a acceptat ca Iugoslavia să plătească orice preţ, cu condiţia ca poziţia sa dominantă să nu fie periclitată.

Fără doar şi poate, Iugoslavia lui Tito nu a fost un stat totalitar bazat pe teroare. A fost însă un stat autoritar semi-eficient şi corupt. Unitatea acestui stat era asigurată exclusiv de armata federală şi de Partidul Comunist, stăpânii incontestabili ai Iugoslaviei, iar Tito controla şi partidul, şi armata. Ideologia titoistă, centrată pe temele auto-gestiunii economice şi politicii de non-aliniere, nu compensa absenţa unei adevărate identităţi iugoslave comune. Cultul lui Tito nu a avut forţa unificatoare care să se substituie sentimentului de apartenenţă pe care doar o comunitate etno-lingvistică şi istorică îl poate genera.

Prof.Dr. Zoe Petre

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult