9
November , 2017
Thursday

Un act funest

Sfârtecarea Moldovei istorice

Reporter: editura March - 20 - 2012

În 2012 se împlinesc 200 de ani de când teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost rupt din trupul vechii Ţări a Moldovei şi alipit Rusiei ţariste. Ironia istoriei a făcut ca acest rapt teritorial să fie rezultatul unor negocieri ruso-turce purtate la Bucureşti, aflat sub ocupaţia trupelor ţariste, ca de altfel ambele state, atunci separate – Moldova şi Muntenia (numită din vechime Valahia sau Ţara Românească). Aşa-numita pace de la Bucureşti, semnată la 16 mai 1812, consemna de fapt o înţelegere între două imperii (Otoman şi Rus) care îşi disputau supremaţia în regiune, peste capul şi fără nici un acord din partea românilor. 1812 a adus, aşadar, o ciuntire a vetrei strămoşeşti şi înstrăinarea, timp de aproape două secole, a unei importante părţi a ramurii răsăritene a poporului român.

Preliminariile raptului. Românitatea populaţiei compacte dintre Dunăre, Carpaţi şi Nistru, precum şi latinitatea limbii şi caracterul unitar al acesteia au fost recunoscute de popoarele din vecinătate încă din vechime. O dovadă de netăgăduit o oferă Harta Daciei, realizată de Ptolemeu la două secole d. Hr. Mai târziu, cartografi europeni de renume din secolele XV-XVIII consemnează în hărţile lor existenţa unor state bine delimitate, circumscrise în vatra vechii Dacii, sub numele Valahia şi Moldova. Basarabia desemna atunci o mică regiune din sudul Moldovei (ţinutul Bugeacului). La două decenii de când devenise împărăteasă, Ecaterina a II-a (1762-1796) intenţiona să re-creeze Dacia, punând împreună Moldova, Valahia şi Basarabia (Bugeacul) sub oblăduirea Imperiului Rus. Dincolo de „mania ţarinei de a pune mâna pe alte ţări” – expresia îi aparţine istoricului rus Derjavin, citat şi de Soljeniţîn („Chestiunea rusă la sfârşit de secol XX”, Editura Anastasia, 1995, p.56) – planul de recreare a Daciei, la care a fost nevoită să renunţe datorită evoluţiilor generale din Europa, rămâne o dovadă că în viziunea rusă a acelei perioade teritoriile vetrei româneşti şi populaţia acestora reprezentau un tot unitar.

Planurile expansioniste ale ţarinei Ecaterina a II-a au fost reluate de urmaşii săi, mai ales de Alexandru I (1801-1825), în timpul căruia aproape jumătate din Moldova a fost alipită Rusiei. După o nouă ocupare militară rusă a ţărilor române, începând cu 1806, administraţia imperială de la Sankt Petersburg pregătise chiar un plan de reorganizare a teritoriilor româneşti în patru gubernii, astfel: două în Muntenia, una în Moldova şi una în Basarabia (ţinutul Bugeacului).

Pe lângă ocupaţia militară, Alexandru I s-a preocupat însă şi de implicarea Bisericii Ortodoxe Ruse în organizarea religioasă a teritoriilor româneşti, având în vedere că încă după pacea de la Kuciuk-Kainargi (1774), Rusia obţinuse dreptul de a se manifesta ca protector al credinţei ortodoxe în întregul Imperiu Otoman. Dar, aşa cum notează Soljeniţîn în lucrarea menţionată mai sus, deşi dreptul de protector era perceput într-o accepţie pur religioasă, chiar de la început „proiecta asupra viitorului un teribil spectru politic”. Mai apropiat de evenimentele de atunci, Karl Marx nota, în 1853, că Principatele „s-au veştejit la umbra protecţiei ruse”. (K. Marx, „Ruşii în Moldova şi Ţara Românească”, manuscrisul B 63, în vol. „Însemnări despre români”, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1964).

Cu alte cuvinte, ocupaţia militară şi politică rusă a fost urmată de fiecare dată şi de ocupaţie religioasă, ceea ce nu au făcut turcii în întreaga perioadă de dominaţie în spaţiul carpato-danubiano-pontic. Într-adevăr, printr-un ucaz din 1808 al lui Alexandru I, în ţările române este înfiinţat un exarhat, având ca scop apropierea principatelor de biserici ruse. Printr-un ucaz sinodal din 12 martie 1808, legăturile bisericii române cu patriarhia Constantinopolului erau întrerupte, toate chestiunile urmând să fie soluţionate de Sinodul bisericii ruse. Exarhatul a funcţionat timp de patru ani (martie 1808 – mai 1812), încetându-şi existenţa odată cu retragerea trupelor ţariste.

Negocieri peste capul şi fără acordul românilor. După o nouă victorie a trupelor ruseşti, sub comanda lui Kutuzov, în toamna anului 1811, turcii acceptă începerea negocierilor de pace, mai întâi la Giurgiu, apoi la Bucureşti. Pretenţiile ruseşti au fost maximale: Principatele să treacă în componenţa împărăţiei lui Alexandru I. În faţa opoziţiei categorice a Porţii Otomane, ruşii îşi reduc cererile la Moldova dintre Siret şi Nistru, pentru ca, în final, sub presiunea iminenţei invaziei napoleoniene în Rusia, să se „mulţumească” cu jumătate din teritoriul estic al statului moldovean, situată între Prut şi Nistru, împreună, desigur, cu Basarabia, adică ţinutul Bugeacului. Totodată, au fost încorporate vechile cetăţi moldoveneşti de pe malul stâng al Nistrului (Hotin, Soroca, Bender/Tighina şi Cetatea Albă), precum şi Chilia şi Ismail, care secole la rând au jucat rolul de bastioane de strajă la marginea răsăriteană a Europei, menite „să apere civilizaţia şi creştinătatea latino-occidentală” (Mircea Eliade).

Prin pacea de la Bucureşti, semnată de reprezentanţii Turciei şi Rusiei la 16 mai 1812, ambele imperii beligerante îşi încălcau flagrant vechile promisiuni şi angajamente consemnate în tratate încheiate cu Principatele înainte cu câteva secole: Alexandru I nesocotea tratatele semnate de predecesorii săi, în 1656 şi, respectiv, 1711, prin care aceştia recunoşteau graniţa pe Nistru a „pământurilor principatului Moldovei, după vechea hotărnicire moldovenească”; la rândul ei, „Turcia nu putea ceda ceea ce nu-i aparţinea” (Marx), deoarece avea doar un drept de suveranitate, nu şi de cesiune asupra Principatelor, cărora se angajase să le apere integritatea. În condiţiile de atunci, românii nu au realizat imediat gravitatea situaţiei şi dimensiunile tragediei. Dimpotrivă, simţămintele lor iniţiale nu se deosebeau de speranţele celorlalte popoare creştine de la sud şi nord de Dunăre care, de mai multe decenii, priveau spre Rusia ca spre un eliberator. Nu de intenţii dezinteresate şi de cucernică protecţie era animat însă şi ţarul rus. Într-un „Manifest” emis la 5 august 1812, Alexandru I dădea glas bucuriei sale pentru noua anexiune: „Această pace… a adus Imperiului Rus câştiguri însemnate, încorporând în hotarul său un teritoriu roditor şi cu populaţie numeroasă… Asemenea câştiguri mari… aduc inimii noastre o nespusă plăcere”.

Pentru scurt timp după anexare, puterea rusă a încercat să păstreze o aparenţă de normalitate, numind ca guvernator civil al provinciei pe Calistrat Sturza, un vechi boier moldovean stabilit în Rusia din 1791, cu păstrarea vehilor legi şi obiceiuri moldoveneşti. Conştiinţa identitară comună cu aceea a întregii populaţii din spaţiul românesc era destul de puternică în primii ani de la anexare. Potrivit unor mărturii ruseşti, Alexandru Sturza, fiul primului guvernator civil al Basarabiei şi înalt funcţionar în Ministerul de Externe al Rusiei ţariste timp de două decenii, „nu-şi ascundea dorinţa de a vedea Moldova şi Muntenia un regat independent, adăogit cu Basarabia, Bucovina şi Transilvania” (Alexandru Boldur, „Soarta istorică a nobilimii din Basarabia”, Chişinău, 1934).

În curând însă, speranţele în rolul protector şi eliberator al Rusiei ţariste aveau să se spulbere pentru moldoveni. Printre primele măsuri luate de noua ocârmuire s-au numărat extinderea abuzivă şi oficializarea în 1813 a denumirii Basarabia de la ţinutul Bugeacului asupra întregului spaţiu al Moldovei dintre Prut şi Nistru, alipit Imperiului Rus. Un nume „fals şi fără niciun rost”, va scrie Nicolae Iorga un secol mai târziu. Dar falsurile şi arbitrariul abia începeau. Urmărindu-se din start „înstrăinarea populaţiei din stânga Prutului de sorgintea ei istorică”, aşa cum consemnează un istoric de la Chişinău, la numai un an de la alipire, în 1813, guvernatorul civil este înlocuit cu un guvernator militar, generalul I. Garting, care va forţa introducerea legislaţiei ruse în noua provincie. Tot în 1813, Biserica Ortodoxă Rusă înfiinţează Eparhia Chişinăului şi a Hotinului, iar Mitropolia Moldovei este astfel şi ea ruptă în două şi înstrăinată, fiind împiedicată să-şi mai exercite jurisdicţia canonică în teritoriul din stânga Prutului. În evoluţia Moldovei se încheia astfel o etapă crucială. Începea un nou ciclu istoric, plin de tragism şi neprevăzut.

Ioan C. Popa

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult