25
September , 2017
Monday
  Respectabila doamnă Merkel a străbătut un an plin de istorice fapte, apreciate mai cu seamă ...
Pe data de 18 octombrie 1991 Consiliul Suprem al Republicii Azerbaidjan a adoptat Actul Constituțional ...
Din piaţa centrală a Chişinăului pleacă din oră în oră microbuze către Tiraspol şi Bender, ...
Dacă în urmă cu 10 ani destinaţiile preferate vizau ţările din sudul Europei, cum ar ...
Cunoscut în istorie pentru statura sa impresionantă de om politic, Winston Churchill este totodată şi ...
Mai mulţi cititori,ne-au rugat să descifrăm pentru aceştia, ce rol joacă opoziţia într-un stat democrat. ...
Milionarul Paul Lister: „A venit momentul să ofer ceva în schimb României” Moştenitorul unui imperiu al ...
Românii care muncesc în Spania îşi aduc o contribuţie recunoscută la progresul statului spaniol, fiind ...
…a reprezentat linia de demarcaţie politică, ideologică şi militară între Uniunea Sovietică şi statele sale ...
Relaţiile dintre ţările noastre au cunoscut, în ultima perioadă, o evoluţie pozitivă. Preşedinţii celor două ...
Rubrica noastră consemnează, de câteva numere, mărturii despre aportul valoric adus de diferite culturi la ...
- corespondenţă specială- Am avut de curând ocazia de a revedea Republica Moldova, în cadrul unei ...

Archive for April, 2012

Se repetă vechea poveste?

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Se repetă vechea poveste?

În octombrie anul 2008 publicam în revista noastră editorialul intitulat „Ne-am făcut și cu datorii…” pe care îl republicăm parțial, acum, în anul 2012, datorită actualității sale indiscutabile:

Ni se spune cu calm şi voioşie, că fiecare român are o datorie externă de 2.916 euro care, cândva, va trebui plătită. Această cifră poate pune pe gânduri pe orice trăitor pe aceste meleaguri. Cum aşa?, se poate întreba oricine. Dar unde sunt gologanii ăştia pe care noi trebuie să-i plătim? La o adică, am fi dat banii aceştia, fiecare dintre noi, dacă i-am fi împrumutat pentru construcţia de fabrici moderne, de centrale nucleare, de autostrăzi, de spitale, de şcoli, de creşe… numai că, toate aceste edificii enunţate fac parte, desigur, din rapoartele îngrijit întocmite de solicitare a banilor împrumutaţi sau din programele de viitor înscrise pe hârtia roză a partidelor aflate în luptă crâncenă electorală. Dacă ar fi fost făcute aceste investiţii la timp, cu rost, ele ar fi produs bani cu care ne-am fi plătit datoriile. Aşa că…

La noi lucrurile s-au petrecut altfel. Toată lumea s-a repezit în magazine după televizoare, maşini de spălat, frigidere, multe luate doar cu garanţia… buletinului de identitate. Şi uite aşa am ajuns ca de la 49,1 dolari în 1990, cu cât era îndatorat fiecare locuitor, pe plan extern, să creştem năvalnic şi să ajungem la 2.916 euro în acest an (2008 – n.r.), ceea ce înseamnă o sporire, nu a avuţiei naţionale ci a îndatoririi ţări.

Partea cea mai dramatică este aceea că experţii noştri în finanţe ne explică cu calm şi sânge rece că sunt ţări ce au datorii externe de 200% sau 300% din PIB, mult mai mari decât ale noastre. Şi ni se mai spune că, cu cât sunt mai mari datoriile, cu atât dezvoltarea economiilor naţionale ar trebui să fie mai mare. Dar staţi, că încă o ducem bine! Şi ni se arată că nivelul actual al datoriilor noastre nu este prea mare deoarece media în Europa de Est este de 51,4% din PIB. Reamintim că datoria noastră este doar de 25% din PIB. Iar criteriile de la Maastricht acceptă o datorie publică externă garantată la stat, până la 60% din PIB. Deci să ne străduim în continuare să facem datorii deoarece ne aflăm încă depărtişor faţă de această limită. Tot înainte!

Cum de s-a ajuns la acest „boom” economic. Circa 30.000 de milioane de euro au fost împrumutate de companiile private şi de bănci care s-au finanţat din străinătate. Băncile au luat aceşti bani de la marile bănci internaţionale pentru a distribui în ţară, în ultima perioadă, credite mai cu seamă pentru nevoi personale. Numai că aceşti bani investiţi astfel sau mai bine zis, irosiţi în mare parte, vor trebui să se reîntoarcă în străinătate, bineînţeles cu dobândă, conform mecanismelor financiare. Căci, vorba ceea, nimic nu se face pe degeaba. Este, oare, de mirare faptul că economia României aparţine străinilor (peste 90% din bănci) şi trecerea ei în proprietate privată se face extrem de greu deservind mai puţin interese naţionale?” Mă întrebam la 10 octombrie 2008.

Acum, în anul de grație 2012, de data aceasta ne punem nădejdea în banii pe care îi vom primi, din partea Uniunii Europene, pe care nu am fost capabili să-i absorbim pentru proiecte de dezvoltare. Și în acest caz șchiopătăm. Aflat în vizită la București, comisarul european Johannes Hahn a comunicat că există un risc real ca România să piardă în continuare sume importante din fondurile structurale iar cele mai multe și dificile bariere sunt la nivel național, adică la noi – managementul programelor și desfășurarea operațională. Pe de altă parte intervine și birocrația europeană care nu se grăbește să ne satisfacă solicitările cu promptitudine și ne încurcă cu tot felul de chichițe procedurale.

Din nou, ne aflăm la mâna altora. Din păcate, se repetă vechea poveste, într-un alt scenariu…

Carol Roman

 

“România și Turcia au relații puternice și complexe”

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on “România și Turcia au relații puternice și complexe”
  • ne declară E.S domnul Ömür ŞÖLENDIL, Ambasadorul Republicii Turcia la București

Relaţiile bilaterale dintre România şi Turcia au cunoscut o dezvoltare deosebită atingând un stadiu calificat a fi excelent. Până a se ajunge la acest nivel au fost parcurse, treptat, mai multe etape, îndeosebi cele din ultimii ani. Am dori o apreciere din partea dumneavoastră.

– România și Turcia au relații puternice și complexe. Nu avem doar o geografie și o istorie comună, dar și interese politice și economice comune. Cooperăm activ într-o arie largă de domenii, de la comerț și energie, până la transport și cultură. Această cooperare a atins un stagiu fără precedent în ultimii ani, iar la nivel înalt a avut loc un număr mare de întâlniri bilaterale.

La sfărşitul anului trecut, Preşedintele Traian Băsescu , aflat la Ankara, a semnat împreună cu Preşedintele Abdullah Gül, Declaraţia privind Parteneriatul Strategic dintre România şi Turcia, care prevede cooperare în domeniul economic, militar, politic şi cultural. În mod cert, s-au deschis noi perspective de dezvoltare a relaţiilor dintre cele două ţări. Cum a reacţionat efectiv şi mediul de afaceri turcesc din România?

– Vizita Președintelui Băsescu în Turcia în decembrie 2011 a fost un moment de referință în cadrul relațiile bilaterale turco-române. Declarația de Parteneriat strategic semnată de Președinții celor două țări în cadrul vizitei reprezintă un semnal clar al dorinței comun de a dezvolta și întări cooperarea noastră, care va servi atât intereselor Turciei și României, cât și întregii regiuni. Odată cu completarea Planului de Acțiune, care va stabili prioritățile și modalitățile de realizare ale parteneriatului nostru strategic, în zilele ce vor urma, vom avea un mecanism viabil pentru utilizarea enormului potențial în dezvoltarea și mai puternică a cooperării noastre bilaterale.

Cooperarea în domeniul economic și comercial reprezintă un aspect foarte important în relațiile noastre. La sfârșitul anului 2011, volumul de schimburi comerciale între Turcia și România s-a ridicat la 7 miliarde de dolari. Turcia este cel mai mare partener comercial al României în afara U.E. Oamenii de afaceri turci care își desfășoară activitatea în România de la începutul decadei 90 au avut o mare contribuție în această direcție. În prezent, peste 6000 de oameni de afaceri turci operează în această țară într-o arie largă de sectoare, cum ar fi domeniul bancar, construcții, producție de bunuri de consum, sănătate, învățământ și media. Valoarea totală a investițiilor turce în România, inclusiv cele care vin prin terțe țări, este estimată la peste 5 miliarde de dolari.

Unul dintre scopurile principale ale parteneriatului strategic dintre Turcia și România îl reprezintă dezvoltarea în viitor a relațiilor economice. Credem că există încă un mare potențial pentru extinderea cooperarii noastre în domeniul economic, atât la nivel bilateral, cât și prin terțe țări.

Evoluează pozitiv şi relaţiile culturale dintre ţările noastre. La sfârşitul anului trecut au fost încheiate acorduri interguvernamentale de cooperare şi mă refer în mod special, la cel referitor la susţinerea creaţiei contemporane precum şi la cel din domeniul conservării şi promovării patrimoniului.

Cooperarea culturală și contactele între popoare sunt la fel de importante ca și voința politică în extinderea relațiilor bilaterale dintre cele două țări. Ca rezultat al relațiilor vechi de secole dintre noi, cele două țări au o moștenire culturală comună reflectată în cele aproape 3000 de cuvinte comune din limba turcă și, respectiv, limba română, în tradițiile culinare similare și în exemplele de arhitectură turcă existente în regiunea Dobrogei. Datorită atitudinii deschise a autorităților române, minoritățile turcă și tătară trăiesc de secole în România într-o atmosferă de pace. Anual, mii de turiști români vizitează Turcia în vacanțe și concedii. Suntem încredințați că Centrele Culturale Turce “Yunus Emre” din București și Constanța pe care le-am inaugurat în noiembrie 2011 vor contribui la descoperirea în continuare a elementelor comune din culturile turcă și română și la apropierea și mai strânsă dintre cele două națiuni.

Ca un semn al prieteniei tradiţionale dintre ţările noastre, România acordă un sprijin constant aderării Turciei la UE, încurajând realizarea de progrese în deschiderea unor noi capitole de negocieri, în perioada următoare. Am dori să cunoaştem cum este apreciat acest sprijin al României în ţara dumneavoastră?

– Accederea la Uniunea Europeană rămâne un obiectiv strategic pentru Turcia. Turcia și UE nu au doar un continent comun și o istorie comună, dar și un viitor comun. Datorită potențialului său economic – a populației tinere și politicii externe dinamice axate pe pace, stabilitate și dezvoltare economică regională și nu numai – primirea Turciei în UE va fi benefică Uniunii și ei înseși în egală măsură. România este una dintre țările membre ale UE care înțelege cel mai bine contribuția Turciei în această privință. Noi apreciem foarte mult sprijinul dat de prietenii noștri români pentru primirea statutului de membru al Uniuni Europene de către Turcia.

 

„Gestionăm una dintre cele mai lungi şi dificile frontiere externe ale Uniunii Europene”

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on „Gestionăm una dintre cele mai lungi şi dificile frontiere externe ale Uniunii Europene”

Dl. Chestor Marian Tutilescu, Şeful Departamentului Schengen, Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale răspunde întrebărilor adresate de revista „Balcanii şi Europa”


-Consideraţi că graniţele României, terestre, aeriene, fluviale şi maritime devin o barieră solidă în faţa pătrunderii emigranţilor spre estul Europei, a traficului de droguri şi carne vie?

-Datorită poziţiei sale geografice, România are o responsabilitate enormă în cadrul Uniunii Europene, aceea de a asigura, printr-un management profesionist al frontierelor externe, securitatea celor aproape 500 de milioane de cetăţeni europeni.

Gestionăm una dintre cele mai lungi frontiere externe ale Uniunii Europene –peste 2070 de kilometri – şi în acelaşi timp una dintre cele mai dificile, care reprezintă, pentru autorităţile de aplicare a legii, o provocare majoră. Din acest motiv, prin toate activităţile pe care le-am iniţiat, avem în permanenţă în atenţie îndeplinirea obiectivului legat de dezvoltarea spaţiului de justiţie, libertate şi securitate şi de creştere a gradului de securitate internă pentru cetăţeanul european. Demersurile noastre au fost susţinute prin măsuri de dezvoltare şi implementare a legislaţiei necesare, prin măsuri de modernizare a echipamentului şi a infrastructurii folosite, printr-un proces accelerat de pregătire a personalului şi prin acţiuni de cooperare cu partenerii europeni. Rezultatele sunt vizibile şi au fost apreciate în mod deschis de reprezentanţii statelor membre care au evaluat gradul de pregătire a ţării noastre în cadrul procesului de evaluare Schengen.

Ceea ce aş dori eu să mai remarc este însă că toate acţiunile noastre din punctul de vedere al cooperării în context Schengen, inclusiv în ceea ce priveşte controlul şi securizarea frontierelor, sunt deja cele ale unui stat membru. Am intrat deja în logica unui stat Schengen şi ne-am construit un sistem care, spunem noi, ne ajută să performăm alături de colegii europeni.

Desigur, a spune că un sistem, chiar şi de nivelul celui disponibil în prezent la frontierele externe ale UE asigurate de România, este infailibil, este nerealist, însă putem afirma fără tăgadă că îndeplinim cu succes responsabilităţile în ceea ce priveşte gestionarea frontierelor externe ale spaţiului de libertate, securitate şi justiţie.

-Suntem îndreptăţiţi, datorită gradului de securizare a frontierelor noastre verificate şi apreciate de reprezentanţi ai Uniunii Europene, deci, tehnic vorbind să facem parte din spaţiul Schengen?

Răspunsul meu este, fără nicio ezitare: da, suntem pregătiţi să facem parte din spaţiul Schengen şi am demonstrat acest lucru pe parcursul celor doi ani de evaluări, 2009 şi 2010. De altfel, nu cred să existe un stat membru care să nu recunoască acest lucru: România îndeplineşte toate criteriile Schengen şi acţionează deja ca un stat membru cu drepturi depline.

Referitor la domeniul frontierelor, pe parcursul evaluărilor, au fost verificate toate condiţiile din punct de vedere al personalului, al infrastructurii punctelor de trecere a frontierei şi echipamentelor folosite la controlul şi supravegherea frontierelor. Toate rapoartele misiunilor de evaluare au concluzionat acelaşi lucru: România a ajuns într-un stadiu avansat în ceea ce priveşte implementarea acquis-ului Schengen şi este pregătită să adere la spaţiul Schengen. Actul oficial care recunoaşte faptul că suntem pregătiţi să facem parte din spaţiul Schengen şi care a fost aprobat de toate statele membre, este reprezentat de Concluziile Consiliului JAI, cu privire la finalizarea procesului de evaluare Schengen.

– Ce sprijin a fost primit, de-a lungul anilor, din partea Uniunii europene pornind de la premiza că “Schengen este un bun comun şi atunci responsabilitatea e una comună”, după cum constata chiar la sfârşitul anului trecut dl. Stefano Manservisi, directorul general al Direcţiei pentru Afaceri Interne din cadrul Comisiei Europene?

-Într-adevăr, spaţiul Schengen este o zonă în care statele membre împărtăşesc valori comune, dar şi o zonă în care sunt stabilite nişte reguli foarte clare şi responsabilităţi împărţite.

Uniunea Europeană a susţinut România de-a lungul anilor pentru atingerea obiectivului de a deveni membru al spaţiului Schengen, în special prin sprijinul financiar acordat şi punerea la dispoziţie a experţilor din statele membre care au împărtăşit din expertiza şi experienţa proprie.

Pentru aderarea la spaţiul Schengen am beneficiat de instrumentul Facilitatea Schengen, care a vizat finanţarea acţiunilor la frontiere externe ale Uniunii şi punerea în aplicare a acquis-ului Schengen. Am avut rezultate foarte bune în ceea ce priveşte implementarea sumelor de bani alocate, suma absorbită de statul român prin Facilitatea Schengen fiind de 100 %.

Şi în continuare dispunem de susţinerea financiară a UE prin Fondul Frontierelor Externe, Fondul European pentru Returnare, Fondul European pentru Refugiaţi sau Fondul European pentru Integrarea Resortisanţilor Ţărilor Terţe.

Într-adevăr, dacă ne gândim că solidaritatea care se aplică în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie presupune a te baza într-o foarte mare măsură pe celelalte state membre şi pe modul în care acestea asigură securitatea spaţiului Schengen, este evident că Uniunea acordă tot sprijinul pentru derularea în cele mai bune condiţii a absorbţiei fondurilor alocate fiecărui stat membru în parte.

-. Ce măsuri au fost luate pentru a se curma eventualele acte de corupţie de la punctele de trecere a frontierei?

-La nivelul MAI acordăm o atenţie deosebită prevenirii şi combaterii corupţiei şi sarcinilor pe care le avem de îndeplinit din Strategia Naţională Anticorupţie. Consider că parcursul nostru în acest domeniu este pozitiv, iar rezultatele nu fac decât să confirme acest lucru. De altfel, ultimele rapoarte ale Comisiei Europene în ceea ce priveşte MCV apreciază activităţile ministerului nostru în această sferă, a combaterii corupţiei, în special demersurile Direcţiei Generale Anticorupţie. Desfăşurăm activităţi de instruire anticorupţie, cu caracter preventiv, în rândul lucrătorilor MAI, în special la nivelul Poliţiei de Frontieră şi cel al Poliţiei Rutiere, în baza unor planuri de acţiune aprobate de conducerea ministerului. La nivelul punctelor de trecere a frontierei au loc periodic inspecţii inopinate de la nivel central sau local pentru prevenirea şi combaterea faptelor de corupţie.

În acelaşi timp, am remarcat în ultimul timp că personalul MAI a devenit mai conştient de problematica corupţiei, tentativele de mită sau orice alte activităţi de acest gen fiind raportate sau semnalate ofiţerilor DGA. Controalele inopinate ale acestora au demonstrat că un număr din ce în ce mai mare de lucrători MAI rezistă tentativelor de corupţie. Consider aşadar, că mecanismele instituţionale de prevenire şi sancţionare a actelor de corupţie în interiorul MAI sunt clare şi eficiente.

– Preocupat fiind de sporirea vigilenţei pe graniţele extracomunitare aţi anunţat că veţi lua o serie de măsuri. Astfel, o parte din personalul Poliţiei de Frontieră urma să fie transferat pe posturile vacante din poliţia naţională sau din alte structuri ale MAI, iar o altă parte să fie transferată la frontiera externă, în vederea întăririi acesteia, conform opţiunilor exprimate. S-a realizat acest obiectiv?

-Din perspectiva aderării la spaţiul Schengen şi a măsurilor compensatorii care vor trebui adoptate, este necesară o repoziţionare a instituţiei Poliţiei de Frontieră, atât din punct de vedere al resurselor umane, cât şi al competenţelor, astfel încât structura să fie în măsură a răspunde cerinţelor impuse de procesul de aderare şi, ulterior, de prezenţa în rândul statelor Schengen.

Avem o “Concepţie privind relocarea personalului şi patrimoniului structurilor Poliţiei de Frontieră Române de la viitoarele frontiere interne”, care va fi aplicată după aderarea la spaţiul Schengen. Până atunci însă, personalul poliţiei de frontieră va continua să-şi îndeplinească atribuţiile pe frontierele cu Ungaria şi Bulgaria.

– După cum s-a anunţat, în exerciţiul spaţiului Schengen au apărut situaţii fără precedent când Franţa şi Italia au luat decizii unilaterale, iar Danemarca a instituit controale la frontierele interne. La care se adaugă şi declaraţiile excesive ale preşedintelui Sarkozy din campania electorală potrivit cărora dacă nu vor fi revizuite acordurile Schengen va suspenda participarea Franţei.

Vor îngreuna aceste acţiuni intrarea României în spaţiul Schengen, ţinând seama că au fost respectate toate cerinţele existente de intrare în acest spaţiu?

-Este foarte clar că în momentul de faţă, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie se confruntă cu numeroase provocări şi tensiuni cărora trebuie să le facă faţă. Criza din bazinul Mediteranei de anul trecut şi dificultăţile prin care trece Grecia în ceea ce priveşte asigurarea controlului frontierelor externe şi gestionării afluxului de migranţi, au generat poate, mai mult ca oricând, o lipsă de încredere între statele membre şi anumite ieşiri publice pe această temă. În ceea ce priveşte cazurile punctuale de reintroducere a controalelor în Italia, Franţa sau Danemarca, trebuie să subliniez că acquis-ul Schengen prevede foarte clar că statele membre pot reintroduce temporar, pentru motive bine determinate, controalele la frontierele interne. Tocmai la aceste prevederi au făcut apel statele membre respective, considerând că valul de imigraţie ilegală de la frontierele maritime sudice constituia un pericol pentru securitatea internă a cetăţenilor lor.

În ceea ce priveşte declaraţiile preşedintelui Franţei, trebuie spus că în conformitate cu regulile actuale, nici un stat membru nu poate ieşi sau nu se poate auto-suspenda din spaţiul Schengen. Conform Tratatului de la Lisabona, un stat membru poate să iasă din Uniunea Europeană, lucru care cred că nu ar fi câtuşi de puţin în interesul Franţei sau cetăţenilor acestei ţări.

Dincolo de aceste declaraţii, este foarte clar că anumite reguli care guvernează spaţiul Schengen trebuie schimbate sau îmbunătăţite, mai ales în sensul respectării, de către toate statele membre a legislaţiei Schengen şi a îndeplinirii responsabilităţilor care le revin. Vorbim despre aşa numita reformă a Guvernanţei Schengen, la care România participă în mod activ, interesul nostru fiind întărirea securităţii spaţiului de libertate, securitate şi justiţie şi menţinerea libertăţii de circulaţie pentru cetăţenii europeni.

 

Cu UDMR în căruţă…

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Cu UDMR în căruţă…

De ani buni, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, entitate culturală, acceptată cu statut de partid politic, guvernează cu succes ţara, în parteneriate, pe rând, cu toate partidele politice ce s-au perindat pe scena politică românească după anii 89. O trecere în revistă, chiar şi sumară, a acţiunii sale politice în cele peste două decenii de când participă în coaliţii de guvernare poate că este binevenită.

Chiar dintr-un început, se remarcă faptul că UDMR are în faţă o seamă de obiective de tip „strategic”, unele declarate, altele nu. Cu mici excepţii, parlamentarii UDMR au fost necesari mai mereu pentru completarea majorităţii guvernelor din ultimii ani, iar maghiarii au ştiut de fiecare dată cum să profite si să îşi impună dorinţele. La formarea fiecărui nou cabinet, UDMR a venit cu o listă standard de cereri: numirea de membri în guvern, autonomia teritorială, învăţământul în limba maghiară, statutul minorităţilor ş.a. Drepţi să fim, constatăm, obiectiv, că de fiecare dată, UDMR a încercat să îşi impună voinţa conform aceleiaşi scheme folosite atât în trecut, cât şi în prezent – ameninţarea cu ieşirea de la guvernare.

Din decembrie 2004, de când s-a alăturat primului guvern Tăriceanu, UDMR şi-a negociat permanent poziţia, obţinând din ce în ce mai multe posturi guvernamentale. În ianuarie 2005, UDMR avea 4 miniştri în guvernul de atunci şi 10 posturi de secretar de stat. În acelaşi an, UDMR a condiţionat voturile deputaţilor săi pentru schimbarea preşedinţilor Camerei şi Senatului de obţinerea sprijinului pentru legea statutului minorităţilor naţionale. Aceasta a provocat noi tensiuni în coaliţia de guvernare, când, din nou UDMR a vorbit despre ieşirea din parteneriatul politic. La începutul anului 2006, după acelaşi „film”, UDMR şi-a avertizat colegii de coaliţie de la PD că va boicota intrarea formaţiunii în Partidul Popular European dacă nu va sprijini Legea minorităţilor. Supărarea liderilor UDMR a crescut în vara anului 2006, după ce nu i-a fost îndeplinită cererea de scindare a Universităţii „Babeş-Bolyai” de la Cluj în două universităţi, una de limbă română şi una de limbă maghiară. Marko Bela, pe atunci preşedinte al UDMR, anunţa că formaţiunea sa „nu mai este dispusă să gireze actuala Coaliţie guvernamentală şi, ca atare, îşi va îndrepta atenţia spre alţi parteneri politici, mai apţi în a le satisiface propriile obiective”. La remanierea din martie 2007, UDMR a rămas pe poziţii şi şi-a păstrat posturile de miniştri pentru Marko Bela, Laszlo Borbely, Attila Korodi şi Iuliu Winkler.

După cum se ştie, Guvernul Boc 1 a fost demis printr-o moţiune de cenzură iniţiată de UDMR, în 2009. În acelaşi an, formaţiunea care îi reprezintă pe maghiari a revenit la guvernare, dar abordarea nu s-a schimbat, astfel că în 2010, liderii UDMR condiţionau rămânerea la guvernare de adoptarea Legii educaţiei. „Considerăm adoptarea Legii educaţiei, implementarea reformei învăţământului, asigurarea învăţământului integral în limba maternă condiţii fundamentale, fără de care nu putem continua colaborarea în guvernare“, explica atunci Marko Bela. Pentru a-si atinge ţelurile, au rămas pe poziţii. Astfel că în guvernul Boc 2, UDMR şi-a păstrat numărul de 4 miniştri. Toate acestea în condiţiile în care le-au fost dăruite istoria şi geografia în limba maghiară, precum şi o întinsă listă cu discriminări pozitive în învăţământ.

Un discurs separatist

După 1990, minorităţile etnice, indiferent de numărul lor, au obţinut un statut extrem de generos, având, printre altele, reprezentanţi în parlament, în mod automat. Pas cu pas, urmărindu-şi programul şi „viziunea” pe termen lung, UDMR a „condiţionat” tot ce se putea, a obţinut tot ce şi-a dorit, aplicând întregul arsenal al discursului separatist. Concret, iniţierea proiectului de lege privind Statutul minorităţilor naţionale, din anul 2005, a fost precedată, începând cu anul 1990, de o serie de iniţiative care se întind de la recunoaşterea altor drepturi individuale ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale decât cele deja reglementate, până la acordarea autonomiei teritoriale pe criterii etnice, sub denumirea de „ţinutul secuiesc” unei regiuni care ar urma să includă judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. Astfel, în anul 1993 a fost iniţiat de UDMR proiectul de lege privind minorităţile naţionale şi comunităţile autonome. Proiectul prevedea împărţirea statului pe criterii etnice, recunoaşterea minorităţilor etnice ca elemente constitutive ale statului şi deci consacrarea statului multinaţional, precum şi acordarea autonomiei teritoriale pe criterii etnice. O altă propunere legislativă iniţiată de parlamentari ai UDMR o reprezintă proiectul de lege privind Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc, din anul 2004. De menţionat aici este că, după respingerea la Senat, această iniţiativă a fost transmisă Camerei Deputaţilor ca şi cameră decizională, care a ezitat până în prezent să se pronunţe asupra ei. Propunerea vizează constituirea unei regiuni autonome sub denumirea de Ţinutul Secuiesc, în care colectivitatea autohtonă să dispună de prerogative de autoadministrare şi chiar de unele prerogative de ordin statal. Cele două iniţiative prezentate sunt însoţite de o multitudine de alte proiecte cu caracter segmentar şi de etapă.

„Asaltul” asupra redutei obţinerii autonomiei a cunoscut un moment important în 2009, când UDMR a sesizat ocazia de a propune o reorganizare teritorială a ţării cu 16 regiuni de dezvoltare, la nr. 14 figurând „Covasna-Harghita-Mureş”, fiind astfel dorită o refacere teritorială, pe baze etnice, după chipul fostei „Regiuni autonome maghiare” din anii 1952-1958. Nu întâmplător, priorităţile declarate ale UDMR pentru anul 2012 sunt legea minorităţilor naţionale şi legea privind reorganizarea regiunilor de dezvoltare. Condiţionarea – pe care unii o numesc „şantaj” – nu a întârziat: liderul grupului UDMR din Camera Deputaţilor, Mate Andras-Levente, a afirmat că actuala coaliţie de guvernare nu mai poate funcţiona dacă în viitoarea organizare administrativ-teritorială nu se va introduce un regim de autonomie teritorială pentru o regiune constituită din cele trei judeţe amintite. În acest context, ce poate fi mai limpede decât insistenţa politicienilor UDMR, de ani de zile, de a fi scoasă sintagma „stat naţional” din Constituţia României? Deşi aceiaşi oameni au depus „Jurământul fată de ţară şi popor”, cuprins în Legea 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor: „Jur credinţă patriei mele România, jur să respect Constituţia şi legile ţării, jur să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României”. Ne abţinem de la comentarii suplimentare subînţelese!

O gamă amplă de pretenţii

Uniunea Democrată a Maghiarilor din România nu a venit la guvernare doar pentru Legea Educaţiei, ci au alte interese, care o să-i ţină la putere”, afirmă deputatul democrat-liberal Mircea Giurgiu. Iată câteva „oprelişti” care i-au pus pe gânduri pe partenerii de guvernare, dar nu doar pe aceştia. UDMR se opune publicării declaraţiilor de avere, funcţionării ANI, modificării Constituţiei (Grupul parlamentar al UDMR din Camera Deputaţilor a depus un amendament la proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei, cu eliminarea caracterului naţional al statului român); UDMR se opune votului prin corespondenţă, reducerii numărului de parlamentari, adoptării Legii Sănătăţii, reformei administrative. UDMR doreşte dezincriminarea de facto a conflictului de interese, iar demnitarii (parlamentari, miniştri, primari etc) să fie eliminaţi din categoria celor care răspund pentru infracţiuni de serviciu (luare de mită, trafic de influenţă, abuz în serviciu, delapidare etc.). Acest din urmă aspect nu este întâmplător. Ca să fim corecţi şi obiectivi, vom arăta că parlamentarii UDMR sunt în topul politicienilor care prosperă de la un mandat la altul. Averile unora dintre ei ajung chiar şi la câteva milioane de euro, după cum reiese din declaraţiile de avere citate de ziarul „Prahova”. De departe, cel mai bogat, dar şi cât se poate de longeviv în Parlamentul României, este senatorul Verestoy Attila. Doar în ultimul an din mandatul 2004-2008, acesta a reuşit să cumpere un teren şi să contruiască 4 apartamente în Bucureşti; are bijuterii şi tablouri în valoare de zeci de mii de euro, mai multe conturi de milioane de lei, circa 10 milioane de euro, 185 de mii de dolari şi 43 de mii de forinţi. Gyorgy Frunda are şi el o avere destul de consistentă: case şi terenuri, ceasuri şi obiecte de zeci de mii de euro, conturi impresionante. Actualul vicepremier Marko Bela are terenuri, apartamente, conturi pline. Deputaţii Mate Andras Levente, Laszlo Borbely sau Attila Korodi au, la rândul lor, situaţii financiare remarcabile.

În tot acest context, nici nu mai apare surprinzătoare solicitarea UDMR cu privire la înfiinţarea unei secţii cu predare în limba maghiară la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş.

În plus, în întregul aparat de stat sunt numiţi la vârf reprezentatnti ai UDMR în poziţii strategice, în mai toate ministerele (Sănătate, Mediu, Cultură, Economie, Educaţie, Comunicaţii, Afaceri Externe), apoi în instituţii de primă importanţă (Garda Naţională de Mediu, Societatea Română de Radiodifuziune, Garda Financiară, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Compania Naţională de Investiţii, Autoritatea Naţională de Reglementări în Domeniul Energiei, Romgaz etc.) şi, nu în ultimul rând, la nivel local, în prefecturile din Hunedoara, Covasna, Harghita, Vaslui, Sălaj, Braşov, Maramureş, Arad, Satu Mare.

Un lucru este cert: în pofida tuturor drepturilor acordate minorităţii maghiare, a faptului că realitatea din teren demonstrează adesea o bună relaţie între români şi etnicii unguri, UDMR de prea multe ori se plasează nefiresc pe o poziţie de susţinere a unor obiective ce nesocotesc realităţile istorice şi ale actualităţii, lansându-se în iniţierea unor proiecte ce ar putea atinge interesele naţionale ale României, dar şi buna şi loiala convieţuire.

 

Republica Moldova – Aspiraţie pentru integrare europeană

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Republica Moldova – Aspiraţie pentru integrare europeană

Parlamentul de la Chişinău l-a ales pe judecătorul Nicolae Timofti, în funcţia de preşedinte al statului moldovean, prin voturile Alianţei pentru Integrare Europeană. Această alegere a fost făcută în contextul în care în ultimii doi ani s-a remarcat o efervescenţă a reformelor menite să consolideze statul de drept şi libertăţile democratice. A fost o perioadă fastă în relaţia Bucureşti – Chişinău, consemnându-se deschiderea a două consulate generale, la Bălţi şi Cahul, a unui birou consular la Ungheni şi inaugurarea Institutului Cultural ”Mihail Eminescu” la Chişinău. De asemeni, au fost lansate proiecte economice cu valoare strategică, printre care construirea unor poduri peste Prut, a gazoductului Iaşi – Ungheni, şi conectarea sistemului electric din Republica Moldova cu cel din România şi, implicit, cu cel din Uniunea Europeană.

În fotografia de pe copertă: Nicolae Timofti, preşedintele Republicii şi Marian Lupu, Preşedinte al Parlamentului.

 

„România o țară înconjurată de români” – Nicolae Iorga

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on „România o țară înconjurată de români” – Nicolae Iorga

Republica Moldova În acestă țară se estimează că trăiesc 2.800.000 de moldoveni/români reprezentând 64,5% din populaţie. Conform constituției, vorbitorii limbii române au posibilitatea să se declare „Moldoveni” sau „Români”: daca aleg prima variantă, li se aplică în mod excluziv denumirea de „Moldoveni”, refuzată celorlalți cetățeni; dacă aleg a doua variantă, sunt considerați „minoritari” în propria lor țară, aidoma vorbitorilor celorlalte limbi.

Ucraina Conform recensământului din 1989, în Ucraina locuiesc 459.000 de români, împărțiți în mod arbitrar de autorităţi în 324.000 „moldoveni” şi 135.000 „români”.

Bulgaria Unii istorici şi specialiști bulgari apreciază că, în prezent, pe teritoriul bulgar trăiesc aproximativ 125.000-150.000 de români, concentrați în partea de nord. Minoritatea română este, astfel, a doua minoritate ca importanță şi număr din Bulgaria, după cea turcă.

Macedonia Populația aromână cunoscută mai mult sub numele de vlahi, însumează între 150.000-180.000 persoane, trăind în grupuri compacte în Bitolia, Ohrid, Prilep precum şi pe Valea Vardarului.

Albania O statistică a UNESCO consemna cca.10 000 de vorbitori ai dialectului aromân. Alte estimări sunt de la 50 000 la 200 000 de oameni, sau despre cca 15% din populația Albaniei. Potrivit celor mai recente estimari oficiale, în Albania s-ar afla 100 000 de aromâni.

Serbia Românii/vlahii timoceni locuiesc în 154 de sate cu populaţie compact românească şi în alte 48 de localităţi cu populaţie mixtă. Numărul lor total depăşeşte 300.000 de persoane.

Ungaria Grupuri compacte de români trăiesc în mai multe așezări rurale din apropierea graniței cu România, în orașul Jula (maghiară Gyula) precum și în capitala Budapesta. Rezultatele recensământului din 2001 indică 8.000 de persoane care s-au declarat români, respectiv 8.482 de cetățeni ai Ungariei care au considerat că limba lor maternă este româna. Conform surselor provenind din interiorul comunității, populația românească din Ungaria numără 20.000 – 25.000 locuitori, mult peste datele oficiale.

Grecia Diferite surse estimează că în Grecia trăiesc între 700.000 şi 1.200.000 de cetățeni de origine aromână. Acești sunt considerați greci romanizați.

 

Balcanii de Vest rămân într-un con de umbră?

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Balcanii de Vest rămân într-un con de umbră?

Crearea unui stat supus legii şi reamenajarea juridică a regiunii au fost unele din obiectivele importate asumate de UE – în urmă cu câţiva ani – cu scopul declarat de pregătire a societăţilor balcanice pentru etapa finală: integrarea europeană. În principal, rolul Uniunii era de fondator de ordine prin „naturalizarea valorilor” şi instituţiilor fundamentale europene, respectiv: statul de drept, cultura normei juridice, democraţia multietnică, toate în zonele periferice ale Europei. Principiile, agreate cu interes la început în Balcanii de Vest, s-au stins încet, astfel că din anul 2008 începe atenuarea entuziasmului pentru proiectul european, rămas la nivelul menţinerii stereotipurilor relative faţă de realitatea balcanică şi umbrit forţat de criza economică a zonei euro. Planurile de integrare au evoluat sinuos, amânarea etapelor de primire a noi membri a devenit încă de la eşecul a Constituţiei Uniunii, din 2005, „Oboseala extinderii” („enlargement fatigue”), prezentă şi astăzi în opinia publică europeană, în plus amplificată de criza datoriei suverane, izbucnită într-o ţară balcanică. În încercarea de depăşire a momentului, Bruxelles semnează Tratatul de aderare cu Croaţia, considerând acesta un semnal suficient pentru celelalte ţări balcanice nemembre pentru continuarea reformelor şi a democratizării vieţii socio-politice. Din păcate, esenţa problemei aderării după admiterea Croaţiei a fost ocolită, cu motivaţia preocupărilor pentru găsirea celor mai optime soluţii interne pentru criza financiară ce traversa Uniunea. Definirea unei strategii pentru procesul de integrare ulterior a fost amânată, lăsând libertatea opţiunilor balcanice să fie redusă la interesul naţional.

Ce a creat această nouă situaţie? O idee veche, plăcută principalelor ţări occidentale, şi anume: realizarea unei Europe extinse pe mai multe cercuri concentrice, cu „centru şi periferie“. Astfel s-a creat o nouă formă de „periferizare“ (termenul aparţine unui analist român) a Balcanilor de Vest, greu de acceptat de ţările spaţiului, care aşteptau o altă perspectivă. Acest aspect poate fi exemplificat fie şi numai amintind de standardele duble la care sunt supuse România şi Bulgaria privind integrarea în spaţiul Schengen şi accesul pe piaţa europeană a forţei de muncă din cele două ţări. Disfuncţionalităţile au fost sesizate în preocupările oficialilor din Balcanii de Vest încă de la începutul anului trecut, însoţite de întrebarea: Aderarea Balcanilor la UE a trecut pe plan secund?

Imaginea de ansamblu a acestei situaţii a fost conturată mai bine în cadrul unei conferinţe ţinute la Priştina, cu tema: Europa de SudEst într-o Eră Multipolară“. Intervenţiile miniştrilor de Externe, politicienilor şi analiştilor în cadrul reuniunii au schiţat un tablou deloc plăcut pentru regiunea Balcanilor. În acest moment, zona nu mai reprezintă o prioritate pentru UE, pentru că oficialilor de la Bruxelles „le este greu să gândească la politica externă din cauza crizei financiare“. Declaraţia aparţine ministrului de Externe bulgar, Nikolay Mladenov, care a ţinut să mai precizeze că procesul integrării în Balcanii de Vest se confruntă cu două pericole: unul rezidă din relaţia dintre Kosovo şi UE, care rămâne singurul punct de pe harta Balcanilor al cărui loc în procesul de integrare rămâne neclar, iar celălalt pericol este oboseala faţă de extinderea din Balcani, euforia făcând loc naţionalismului şi xenofobiei la generaţia tânără“. Singurul care s-a situat pe o poziţie specifică a fost Songul Ozan, ambasadorul Turciei în Kosovo, care a ţinut să sublinieze că „Balcanii sunt inima Europei şi Europa nu este completă fără această regiune. În acest sens, toate ţările balcanice ar trebui să fie în UE în viitorul apropiat”.

O poziţie interesantă şi demnă de luat în seamă subliniază faptul că „actuala criză financiară a determinat unele ţări din UE, în principal Franţa şi Germania, să examineze ideea unui sistem european dublu, în care unele ţări ar fi parte a unei integrări mai profunde, iar altele beneficiare a unui anumit fel de integrare “. Nuanţarea acestor aprecieri a venit prin comisarul european pentru extindere şi politică de vecinătate Štefan Füle, care, la începutul acestui an, a ţinut să reamintească intenţiile UE de sprijin prin fondurile Instrumentului de Asistenţă pentru Preaderare (IPA) necesare integrării regionale a ţărilor candidate şi a celor potenţial candidate, prin proiecte zonale cu specific naţional. Comisarul Füle a ţinut, însă, să reamintească două condiţii: prima vizează ritmul reformelor şi a doua coordonarea acţiunilor după un set comun de standarde. Nivelul diferit de dezvoltare a ţărilor din Balcanii de Vest face ca alinierea la standardele UE să fie inegală, rolul principal revenind căilor de atingere specifice fiecărei ţări în parte. Din această cauză, statele vor primi, din miliardul de euro pus la dispoziţie prin fonduri IPA, sume diferenţiate. Distribuţia fondurilor pentru fiecare ţară a devenit subiect de dezbatere – şi implicit de critici – întrucât acestea nu sunt alocate în proporţie directă cu suprafaţa sau populaţia ţărilor. Croaţia, de exemplu, este de şase ori mai mare decât Kosovo şi primeşte doar dublul ajutorului primit de aceasta. Turcia, de trei ori mai populată decât totalul restului candidatelor, primeşte mai puţin de jumătate din ajutorul total. După Institutul UE al „Universităţii Marmara” din Istanbul, alocarea ajutoarelor are la bază evaluarea nevoilor ţărilor şi nu alte criterii.

Am prezentat exemplul de mai sus pentru a nu se crede că preocupările UE faţă de Balcanii de Vest au intrat într-un spaţiu de umbră, dimpotrivă, rămân la un nivel declarativ vizibil, dar fără rezonanţă trecută. Recent, în capitala Uniunii, Catherine Ashton, comisarul UE pentru politică externă, reafirma că „Integrarea Balcanilor de Vest în familia europeană rămâne una din ultimele provocări din calea construirii unei Europe democratice şi unificate“. O declaraţie generală, fără vreun efect deosebit. Balcanii au nevoie acum de o strategie nouă, bazată pe situaţia actuală din spaţiul european, pentru integrare europeană. Cu toate asigurările pe care oficialii UE încearcă să le prezinte pentru dispersarea temerilor ţărilor din regiune cu privire la faptul că problemele financiare cu care se confruntă Uniunea şi oboseala extinderii, resimţită în unele state membre, nu vor afecta perspectiva integrării, există în continuare o reţinere faţă de promisiunile UE.

Posibilitatea îngheţării relaţiilor dintre UE şi Balcanii de Vest a fost sesizată şi de un fin cunoscător al spaţiului balcanic, ministrul suedez de Externe, Carl Bildt, care a simţit nevoia să încurajeze menţinerea unui optimism balcanic, afirmând că poarta europeană este deschisă Balcanilor de Vest, în ciuda faptului că s-au auzit zgomote diferite de la ţările societăţii vesteuropene“.

Analiza realistă a momentului arată, totuşi, că UE se află în incapacitatea de a construi un nou proiect de extindere adaptat noilor condiţii, pentru că apetitul politic european este concentrat pe salvarea Uniunii şi mai puţin pe integrarea Balcanilor în Europa. Disponibilitatea UE pentru o nouă abordare nu se întrevede, menţinând vechile etichetări sterotipe mult mai comode decât efortul inovării. Credibilitatea UE în Balcanii de Vest se poate asigura prin originalitatea soluţiilor pe care instituţia europeană trebuie să le aducă crizei zonei euro şi problematicii balcanice.

Studiile recente apreciază că revenirea lui Putin la conducerea oficială a Rusiei va însemna şi reevaluarea doctrinei de politică externă faţă de Balcani. Intenţiile UE de a plasa Balcanii de Vest pe poziţie de aşteptare convin Rusiei şi deschid calea pentru revenirea acesteia într-un spaţiu la fel de strategic ca şi NATO. În aceste condiţii, retorica panslavistă a apărut în spaţiul balcanic, mizând pe revenirea Rusiei ca o contrapondere a UE în Balcanii de Vest, aspect ce poate duce la pierderea, fie şi parţială, a autorităţii Uniunii în regiune. Evitarea unui astfel de scenariu ţine de capacitatea UE de a construi un model regional pe care să-şi bazeze dezideratul de stabilitate şi prosperitate.

Pentru Balcani – aprecia un analist politic – a sosit, de acum, vremea să se întrebe dacă nu cumva influenţa UE în regiune nu va fi la fel de scurtă ca stăpânirea austriacă în Oltenia la începutul secolului al XVIII-lea. O comparaţie amintită în Balcanii de Vest cu umor, dar nu numai. Oricum, dezastruosul management de criză al liderilor UE lasă spaţiu tuturor posibilităţilor…

Dr. Vasile Leca

Analist pe probleme balcanice

 

Ce fac europarlamentarii noştri la Bruxelles?

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Ce fac europarlamentarii noştri la Bruxelles?

Parlamentul European este inima sistemului nostru democratic”, afirmă Jerzy Buzek, Preşedintele Parlamentului European. Plecând de la aceste cuvinte, dacă luăm în considerare activitatea europarlamentarilor români şi modul în care se face promovarea intereselor României, ajungem la concluzia că trimişii nostri în forul decizional european mai au încă multe de făcut.

România are 33 de europarlamentari a căror misiune oficială este aceea de a apăra interesele ţării în Parlamentul European. Ei sunt plătiţi din banii românilor pentru a practica această nobilă ocupaţie, iar salariul unui europarlamentar este destul de ridicat încât să ne putem aştepta – şi pretinde – ca aceştia să-şi facă meseria cu simţul răspunderii. Însă există destule voci care susţin (şi rapoarte care relevă) că europarlamentarii noştri sunt încă anemici în ceea ce priveşte prezenţa lor.

Institutul European pentru Democraţie Participativă, care îmbină analiza calitativă şi cantitativă a activităţilor (rapoarte, voturi, declaraţii etc.) cu cercetarea de teren la Bruxelles, arată, într-un document privind activitatea europarlamentarilor români în perioada iulie 2009 – iulie 2011, că delegaţia României nu a reuşit încă să îşi fructifice al 7-lea potenţial de influenţă pe care îl deţine în PE, potenţial calculat prin prisma numărului de deputaţi şi al funcţiilor deţinute. Chiar dacă sunt prezenţi în comisii de mare importanţă, cum sunt Comisia de afaceri economice şi monetare, Comisia de afaceri externe, Comisia de afaceri juridice, Comisia de transporturi şi turism, Comisia pentru dezvoltare, Comisia de petiţii sau Subcomisia de securitate şi apărare din cadrul Comisiei de afaceri externe a PE, europarlamentarii români nu excelează nici prin activitate, nici prin influenţă.

Codaşi la prezeă, fruntaşi la… cuvântări

După doi ani scurşi din actuala legislatură, deşi se constată o tendinţă crescătoare a prezenţei eurodeputaţilor români, delegaţia ţării noastre se află încă la coada clasamentului, ocupând locul 25 (după ce în primele 6 luni ale mandatului – iulie – decembrie 2009 – România s-a aflat pe ultima poziţie la acest capitol, locul 27 din 27 de state membre!). Nu se poate afirma că în acest răstimp evoluţia a fost notabilă… Nici când sunt prezenţi, reprezentanţii României în PE nu excelează. Până nu demult, delegaţia noastră stătea bine doar la activităţi secundare, precum întrebările parlamentare, semnarea moţiunilor de rezoluţie şi discursurile în plen. Abia recent se poate observa o creştere şi în ceea ce priveşte activităţile de substanţă, prin intermediul cărora se poate exercita o influenţă efectivă asupra procesului legislativ european: redactarea de rapoarte (locul 11 din 27), de avize (locul 4), amendarea rapoartelor (locul 4).

Europarlamentarii români nu par a avea, în schimb, trac în a lua cuvântul în Parlamentul European. Ca delegaţie naţională, ne aflăm pe locul 5 din 27 de state membre la acest capitol. Analiza pe partide arată un aspect interesant: eurodeputaţii PSD+PC şi cei ai PDL sunt aproape la fel de vorbăreţi şi mult mai vorbăreţi decât cei ai PNL. Totodată, membrii PDL agreează mult mai mult decât colegii lor de la PSD+PC şi PNL ideea semnării moţiunilor pentru rezoluţii ale PE (iniţiate de alţi deputaţi). În ceea ce priveşte activităţile de substanţă, europarlamentarii PSD+PC ocupă prima poziţie la capitolele rapoarte redactate şi rapoarte amendate, iar liberalii se situează pe prima poziţie la redactarea avizelor. Pe de altă parte, analiza mediilor de prezenţă ale partidelor româneşti ne arată că delegaţia PDL a fost cea mai prezentă la lucrările plenare, urmată de delegaţiile UDMR, PNL şi PSD. Europarlamentarii aleşi pe listele PRM (Corneliu Vadim Tudor şi George Becali) au o prezenţă extrem de scăzută, situându-se printre ultimii la acest capitol dintre toţi parlamentarii europeni: ultimul loc, 736, pentru George Becali şi locul 727 (din 736), pentru Corneliu Vadim Tudor. Şi când ne gândim că noi i-am ales! După ce criterii, oare?

Divergenţe, convergenţe

Există puncte divergente între delegaţia României şi cele ale altor state. Fără îndoială, un punct sensibil pentru eurodeputaţii români în PE îl reprezintă domeniul Agricultură şi dezvoltare rurală, fapt evidenţiat de distanţările la unison ale deputaţilor români faţă de colegii lor din alte delegaţii naţionale. Un al doilea domeniu care pare a suscita poziţii politice distincte ale eurodeputaţilor români este Industrie, cercetare şi energie; şi în acest sector se înregistrează un grad mai mare de individualizare a voturilor eurodeputaţilor români în raport cu deputaţii din celelalte state membre ale UE, motivul fiind specificităţile naţionale. Pe de altă parte, dacă privim la legăturile grupului românesc cu cele ale altor ţări, în grupul PPE, delegaţia PDL poate conta cel mai mult pe sprijinul delegaţiei ungare, iar poziţiile cele mai îndepărtate de delegaţia PDL le regăsim la delegaţia italiană din grupul creştin-democrat. În grupul S&D, partenerii cei mai viabili pentru delegaţia PSD+PC par a fi germanii, în timp ce delegaţia britanică se situează cel mai departe de poziţiile socialiştilor români. Şi în interiorul grupului ALDE partenerii cei mai la îndemână, prin prisma poziţiilor politice foarte apropiate, sunt germanii. În schimb, la polul opus liberalilor români se situează delegaţia franceză din grupul ALDE.

Un punct de convergenţă al abordărilor europarlamentarilor români îl constituie transparenţa, dar motivele schimbării de atitudine nu sunt cele la care ne-am putea aştepta. La doi ani de la începutul mandatului, se constată că marea majoritate a reprezentanţilor României în PE au început să considere transparenţa ca fiind importantă, mai ales, consideră cei de la „Qvorum”, prin prisma unor interese personale, cum ar fi dorinţa de creştere a capitalului politic în ţară. În baza analizei combinate a informaţiilor prezentate de europarlamentari din proprie iniţiativă (pe website) şi la cerere (în raportul de activitate furnizat), s-a concluzionat că, în acest moment, europarlamentarii cei mai transparenţi cu privire la propria activitate parlamentară sunt Monica Macovei şi Marian Jean Marinescu (PDL/PPE), Daciana Sârbu şi Ioan Enciu (PSD/S&D), Adina Vălean şi Renate Weber (PNL/ALDE). La polul opus, europarlamentarii cei mai deficitari la acest capitol sunt Claudiu Tănăsescu, Ioan Mircea Paşcu, Traian Ungureanu şi Lázló Tökés. Directorul I.E.D.P. – Qvorum, Doru Franţescu, consideră că „toţi europarlamentarii români trebuie să înţeleagă faptul că transparenţa este fundamentală pentru un ales. Europarlamentarii, ca şi aleşii de la nivel naţional, îşi încasează salariile şi îşi decontează cheltuielile din banii contribuabililor, prin urmare cetăţenii sunt îndreptăţiţi să îi tragă la răspundere pentru a afla în ce fel le sunt apărate interesele”.

Din toate datele prezentate rezultă cu certitudine un aspect: reprezentanţii României în Parlamentul European nu au reuşit, deşi au ajuns la jumătatea mandatului, să infirme atribuirea uneori a unor etichete de codaşi şi dezinteresaţi în a promova interesele ţării în forul decizional european.

Cei mai influenţi eurodeputaţi români. În urma analizei Qvorum, în perioada iulie 2009 – iulie 2011, cei mai influenţi europarlamentari români s-au dovedit a fi: Marian Jean Marinescu (PDL/PPE), Adina Vălean (PNL/ALDE), Renate Weber (PNL/ALDE), Rovana Plumb (PSD/S&D), Adriana Ţicău (PSD/S&D), Monica Macovei (PDL/PPE). La polul opus, europarlamentari care practic nu exercită nici un fel de influenţă sunt Corneliu Vadim Tudor şi George Becali, Traian Ungureanu sau Viorica Dăncilă.

S-a ajuns până acolo încăt, atunci când este nevoie de un vot util întru apărarea românilor, ei reuşesc să stupefieze prin opţiunea lor (este de notorietate cazul rezoluţiei asupra vlahilor din Serbia, unde europarlamentarii noştri au votat împotriva intereselor românilor din ţara vecină, culmea, chiar când România amenda acordarea statulului de candidat pentru Serbia de rezolvarea acestei probleme! Cât despre votarea controversatei legi ACTA…).

Venituri consistente. Salariul lunar al unui europarlamentar este, în medie, de 6.250 de euro. În plus, ei primesc diurne, decontări pentru transport (circa 4.000 euro/lună), sume pentru cabinetul personal, pentru prezenţa în Parlament (300 euro/zi) etc. Aceste sume pot ajunge la sute de mii de euro anual. Cele mai pline conturi le are ex-social-democratul Adrian Severin (997.816 de euro). În top 10 urmează Cristian Buşoi (PNL) cu 722.574 de euro, Marian Jean Marinescu (PDL), cu peste 422.000 de euro, Adina Vălean (PNL) – 279.108 de euro, Sebastian Bodu (PDL) – 247.973 de euro, Cristian Preda (PDL) – 212.474 de euro, Daciana Sârbu (PSD) – 189.854 de euro, Csaba Sogor (UDMR) – 161.489 de euro.(„Econtext”)

Cine sunt europarlamentarii noştri?

  • două treimi dintre aleşii (21) pentru primul mandat întreg la Bruxelles şi Strasbourg au fost şi în trecut membri ai Parlamentului European.
  • în ceea ce priveşte provenienţa profesională, trebuie spus că jumătate dintre aceştia sunt politicieni de profesie, cu funcţii de conducere în partid la nivel naţional sau local; o cincime dintre aleşi (19%) vin din mediul de afaceri, alte categorii semnificative fiind „academia” – 13% şi societatea civilă /ONG – 9%.
  • 85% dintre ei sunt înstăriţi, restul de 15% au o situaţie financiară medie, nefiind ales nici un politician de condiţie modestă.

 

Modificăm…dar la fel rămâne. Regim discriminatoriu pentru românii timoceni

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Modificăm…dar la fel rămâne. Regim discriminatoriu pentru românii timoceni

Doi din liderii românilor/vlahilor din Timoc, Pedrag Balasevic şi Drăgan Demic

O delegaţie formată din dr. Pedrag Balasevic, Părintele Boian Alexandrovic, Zavisa Jurj şi Drăgan Demic, lideri importanţi ai românilor /vlahilor din Timoc s-au întâlnit în seara zilei de 19 martie a.c. cu Înaltul Comisar OSCE pentru Minorităţile Naţionale, Knut Vollebaek. A fost prima întâlnire a unor lideri ai românilor /vlahilor din Timoc cu înaltul responsabil OSCE. În cadrul discuţiilor, liderii românilor timoceni l-au informat pe înaltul comisar OSCE despre gravele probleme cu care se confruntă cei aproximativ 300.000 de români/vlahi din Timoc. La sfârşitul discuţiei, care a depăşit cu jumătate de oră timpul iniţial, delegaţia românilor timoceni a predat Înaltului comisar OSCE un set întreg de documente, care prezintă problemele cu care se confruntă comunitatea românilor/vlahilor din Timoc, precum şi originile istorice ale ei, alături de recensăminte şi statistici care vin să demonstreze falsitatea tezei oficiale potrivit căreia românii/vlahii timoceni ar fi altceva decât români.

Întâlnirea de la Belgrad constituie un ultim act al unei drame ce se petrece sub ochii noştri şi în care unul dintre cele mai mari şi compacte grupuri minoritare din Europa se luptă pentru a putea supravieţui identitar cu statul care ar trebui să-l ocrotească, conform tuturor normelor europene.

Românii/vlahii timoceni locuiesc în 154 de sate cu populaţie compact românească şi în alte 48 de localităţi cu populaţie mixtă. Numărul lor total depăşeşte 300.000 de persoane. Şi totuşi, toţi aceşti români nu au decât o singură şcoală în limba maternă şi, cu greu, în pofida autorităţilor laice şi religioase sârbe, au reuşit să construiască două bisericuţe în care slujba se oficiază în limba română. Asta după ce cele peste 80 de biserici şi 17 mănăstiri româneşti din Timoc au fost dărâmate sau preluate de către sârbi.

După ce România a blocat, în cursul reuniunii miniştrilor Afacerilor Europene din statele UE, luarea unei decizii privind acordarea statutului oficial de candidat al Serbiei “dacă nu sunt efectuaţi paşi rapizi pentru ameliorarea situaţiei minorităţii românilor/vlahe din Timoc, Serbia a fost nevoită să semneze un Protocol privind drepturile minorităţilor, protocol a cărui semnare se tot amâna de ani de zile, sub diverse pretexte.

Un gest legitim al României, cu urmări neaşteptate

Încercând să facă din problema românilor/vlahilor din Timoc o problemă regională, pentru a putea influenţa şi alte state din Balcani, preşedintele BorisTadic a declarat că, în opinia sa, chestiunea vlahilor este una regională, nu doar a Serbiei, în condiţiile în care vlahi trăiesc şi în Grecia, Albania, Croaţia sau Macedonia, şi în acest context, este nevoie de discuţii la nivel regional. Mai mult chiar. Boris Tadic apreciind fals situaţia de fapt, a susţinut că standardele drepturilor minorităţilor din Serbia ar fi ridicate şi că ar exista legi care protejează accesul acestora la sistemele de educaţie, la cultură etc.

Ascunderea realităţii merge şi mai departe. Uitând de anchetarea a 300 de români, de fraudarea alegerilor pentru Consiliul Naţional, de faptul că nu este decât o singură şcoală cu predare în limba română în tot Timocul, de articolele antiromâneşti comandate în presă sârbă, de şicanele făcute Bisericii Ortodoxe Române şi de inventarea unei aşa zise limbi vlahe.

Autorităţile române ar fi trebuit să-si dea seama că pentru Serbia, chiar semnat, acel Protocol care garantează drepturi minorităţilor, inclusiv românilor/vlahilor din Timoc, nu va însemna nimic. Dar cum aceasta este o primă etapă a procesului de integrare, în cazul în care Serbia nu-şi va îndeplini obligaţiile, este evident că autorităţile române au multiple alte instrumente de blocare a procesului de aderare. De altfel, chiar în timp ce aveau loc negocieri la Bruxelles, la Bor, oraş din Timoc, un canal regional de televiziune din estul Serbiei, unde trăieşte mare parte din comunitatea românilor/vlahilor, a anunţat că va începe să subtitreze programele, o ultimă măsură a celor care vor să-i asimileze pe românii/vlahi din zonă, cu aşa zisă limbă vlahă, măsura finanţată de Ministerul Culturii din Serbia!

În lipsa bisericilor Părintele Boian slujeşte la troiţe sub cerul liber

După semnarea unui Protocol privind minorităţile pe care se vede treaba că nici-o clipă nu s-a gândit că ar putea să-l respecte, autorităţile sârbeşti au pus în scenă o altă provocare la adresa României şi a românilor/vlahilor din Timoc. Preşedintele sârb, s-a întâlnit cu reprezentanţii Consiliului Naţional al Vlahilor, – adică cu cei pe care propriul partid, împreună cu Partidul Socialist i-au ajutat ca prin fraudă să preia această instituţie-care ar fi trebuit să reprezinte interesele românilor/vlahilor din Timoc-semnând un accord comun, potrivit căruia – conform Agenţiei de presă Tanjug-„ membrii acestei comunităţi se bucură de toate drepturile şi libertăţile unei minorităţi naţionale în Serbia!. Organizarea unei asemenea parodii, imediat după ce Serbia a avut problemele pe care le-a avut la Bruxelles cu Acordul de asociere, şi de care a trecut doar semnând acel Protocol cu România, arăta un comportament necinstit şi o încercare de a-şi legifera continuarea oprimării populaţiei românii/vlahi din Serbia. De notat că actualul Consiliu nu reprezintă decât partide sârbeşti şi nicidecum populaţia românilor/vlahilor din Timoc. Care ar fi acele drepturi de care vorbesc actorii penibili ai acestei puneri în scenă? Nici măcar o oră de limba maternă în şcoli, neutilizarea limbii materne în administraţie, lipsa lăcaşurilor de cult în limba română, denumirea localităţilor în limba sârbă, lipsa mass-mediei în limba maternă, toate acestea sunt doar câteva din condiţiile minime pe care Serbia ar fi trebuit să le îndeplinească. Şi ce aflăm? „Reprezentanţii Consiliului Naţional al Minorităţii Vlahe şi-au exprimat satisfacţia pentru dobândirea statutului de candidat EU şi i-au mulţumit preşedintelui Tadici că a avut poziţia fermă când este vorba de liberă exprimare, de autoidentificare a minorităţilor, care este în conformitate cu Constituţia Serbiei şi a documentelor internaţionale din cadrul ocrotirii drepturilor minorităţilor naţionale.“De necrezut! La ce lucruri bune ne putem aştepta pentru viitor? Ce se mai poate spune despre o asemenea întorsătură incredibilă dată actului semnat la UE, ce aminteşte de vechea propagandă abdjectă, laudativă?

Acuzaţi că ar împiedica accesul Serbiei în UE, lideri ai românilor/vlahilor din Timoc, printre care părintele Boian Alexandrovic, Protopop de Dacia Ripensis şi Zavisa Jurj, preşedintele Asociaţiei pentru cultura românilor/vlahilor din Serbia “Ariadnae Filum” au declarat că românii/vlahii din Timoc sprijină integrarea Serbiei în UE, dar şi efortul Ţării Mamă, România, de a convinge statul sârb să le acorde drepturile pentru care ei se luptă de mai bine de 200 de ani.

SUA preocupată de situaţia românilor/vlahilor

Semnalul de alarmă tras de România la Bruxelles, a fost auzit şi la Washington. De mai multă vreme Ambasada SUA de la Belgrad, se află în legătură cu lideri români din Timoc. De data aceasta, însă, Washingtonul a dat un semnal clar că este preocupat de evoluţia situaţiei din Timoc şi, şi-a trimis reprezentanţi la faţa locului pentru a sta de vorbă cu liderii românilor timoceni discriminaţi. O delegaţie a Ambasadei SUA în frunte cu dl. Sean Greenley din departamentul politic al Ambasadei, a vizitat oraşul Bor şi a discutat cu cunoscutul lider al PDRS, dr. Predrag Balaşevic, care, printre altele l-a informat şi despre presiunile la care au fost supuşi românii/vlahii care s-au înscris pe listele electorale separate pentru alegerile Consiliului Naţional şi care au susţinut lista domnului Balaşevic. De altfel, PDRS şi-a exprimat poziţia publică în legătură cu ilegalitatea şi nelegitimitatea acestui Consiliu Naţional, având în vedere modul fraudulos în care a câştigat majoritatea la alegerile care au avut loc în 2010, ca şi pentru deciziile scandaloase şi fără temei real, ştiinţific legate de standardizarea limbii vlahe. Dl. Sean Greenley a informat că Ambasadă SUA va urmări foarte atent situaţia românilor/vlahilor în Serbia şi va continua comunicarea şi colaborarea dintre această instituţie şi comunitatea română/vlahă.

Nu este sigur dacă autorităţile sârbe au înţeles clar semnalul dat atât de România cât şi de OSCE şi SUA. Cert este că dacă Belgradul va continua politica sa de asimilare forţată a românilor/vlahilor din Timoc şi-i va lipsi de drepturi legitime, posibil să se aştepte cu surprize serioase în ceea ce priveşte parcursul său către integrarea în Uniunea Europeană.

Eugen Popescu

Director al Romanian Global News.

 

I.L. Caragiale, un geniu literar

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on I.L. Caragiale, un geniu literar

2012 - Anul Caragiale

Există, fără îndoială, un mister care este protejat de acest nume – Ion Luca Caragiale. Explicaţia poate fi aceasta: Caragiale a fost un spirit autentic. Dar un spirit dual. E o caracteristică a lumii balcanice, cred că şi a românilor care sunt şi nu sunt balcanici, de a avea două naturi, de a avea două suflete, două inimi, fiind paradoxali. Este tentant să porneşti la o asemenea aventură a desluşirii resorturilor interioare ale acestui fel de a fi de la premisa că popoarele balcanice sunt rezultatul unor asimilări niciodată desăvârşite, că toate popoarele balcanice au un fond ancestral care se găseşte într-o stare de clivaj, dacă nu de opoziţie, cu forma pe care o cunoaştem, că aceasta este zona în care neclaritatea este starea permanentă, începând cu organizarea socială, continuând cu formele autorităţii şi terminând (oare?) cu indecizia sufletească.

I.L. Caragiale este un geniu literar risipit în genuri minore, este un conservator de-a dreptul revoluţionar, este un însingurat care şi-a dorit viaţă socială, un sceptic care voia succes şi un aspru critic al vieţii politice româneşti care a făcut politică. E drept, fără nici o urmă de rezultat. El este cel care ia peste picior Jubileul regelui Carol I după ce scrisese un imn intitulat „Întoarcerea victorioasă”, dedicat aceleiaşi ilustre figuri a istoriei naţionale. Caragiale a debutat în publicaţii liberale şi s-a afirmat în cele conservatoare, a ironizat mica burghezie, comercianţii, funcţionarii şi, la rândul său, a fost proprietar de restaurant ori funcţionar al statului, a luat peste picior francmasoneria şi asimilaţii, dar a participat şi a beneficiat de sprijinul Societăţii Junimea.

I L Caragiale

Făcea un haz nebun de ardeleni, dar a încercat să se mute fie la Braşov, fie la Sibiu. S-a întrebat, făcându-ne cu ochiul, ce-o fi căutând neamţul în Bulgaria? N-a stat pe gânduri să se mute la Berlin cu toată familia, după ce a primit moştenirea Momuloaiei. Toate acestea sporesc misterul Caragiale şi, în aceeaşi măsură, contribuie la monumentala sa prezenţă. Dualismul său existenţial este completat de dualismul categorial al operei sale. Genurile minore sunt slujite cu acelaşi devotament (a se citi talent) cu care a slujit marile capodopere. A scris poezele şi tragedii, comedii şi nuvele grave.

A făcut publicistică ocazională şi a susţinut rubrici de critică dramatică, a făcut servicii de presă în favoarea unor politicieni discutabili şi a scris cel mai aspru text la adresa venalităţii, lăcomiei şi imoralităţii clasei politice, intitulat „1907 din primăvară până-n toamnă”. A fost prieten cu Eminescu şi a generat, cu temei, caragialismul, antiteză totală la eminescianism. Lista e lungă, mai lungă decât nemuritoarea înşiruire „La Moşi”. Era atît de acid, de coroziv şi enervant, încât a stârnit împotriva sa uneltiri şi calomnii (vezi procesul de plagiat pornit de obscurul Caion), represalii (vezi soarta „Scrisorii pierdute”), o ostilitate generală care l-a făcut să emigreze. Prin felul său de a fi, de a gândi şi, mai ales, de a scrie, Caragiale era un generator şi un martor al ridicolului unei societăţi care încă mai bâjbâia în căutarea noii sale identităţi. Caragiale avea dreptate să fie ironic, necruţător deci, cu pseudo-formele societăţii occidentale care se cultivau în România Mică, de la sistemul rotativei guvernamentale la instituţiile civile sau de stat care existau pentru a avea clienţi politici, amploaiaţi şi fonduri. Avea dreptate să execute prin expunere la vedere relaţiile politice viciate, corupte, relaţiile umane jalnice, trădările îngăduite şi recunoştinţa batjocorită, o lume strâmb alcătuită şi fals percepută. Dar nu avea dreptate, în acelaşi timp, când dispreţuia modernizarea, când îngâna patriotismul sau când făcea tabula rasa din idealurile paşoptiste şi, mai cu seamă, din sacrificiul real al modernizatorilor societăţii.

IL Caragiale la aniversare

Nu cred că există un cititor român al lui Caragiale să nu-l admire, să nu-l iubească cu adevărat, să nu ştie pe de rost măcar câteva replici, care să nu fie de accord cu sarcasmul său, pe care îl consider util şi la obiect după o sută de ani. Dar tot acelaşi cititor, care foloseşte dezinvolt replicile caragialene pentru a-şi ironiza prietenii sau a-şi lua în derâdere adversarii nu va recunoaşte niciodată că el însuşi aparţine aceluiaşi univers.

Un diavol mic, plin de curiozitate, îmi şopteşte: Ce soartă ar avea Caragiale astăzi, dacă ar fi contemporanul nostru, nu doar prin actualitatea operei sale, ci chiar printr-o prezenţă publică? Răspunsul vine de la sine – aceeaşi. Pentru că, se pare, lumea românească se străduieşte să revină la dimensiunile sale naturale, eliberată din constrângerile unor programe politice impuse cu forţa dinăuntru sau din afară, ea se repopulează cu personajele lui Caragiale, cu replicile şi cu momentele sale.

O scrisoare pierduta

Tocmai de aceea, soarta lui ar fi aceeaşi, ar pendula de la un partid la altul, de la o televiziune la alta, ar încerca mici afaceri şi ar fi hăituit de ANAF ca întreprinzător nefericit, nu ca autor, pentru că ar fi sărac şi, în cele din urmă, urât de toate partidele şi de toată lumea, dar mai cu seamă de lumea literară, intrată sub zodia eseului de natură moral –teologică sau a textelor de vespasiană, s-ar hotărî să emigreze. Dar nu la Berlin. Ar emigra undeva în Balcani. În Balcani, deoarece, la o analiză mai atentă, această zonă va fi ultima parte a Europei în care se vor mai produce merdenele, chiar şi ilegal. Ce altceva ar putea face mai mult descendentul unui plăcintar balcanic ajuns printre zeii creatori ai unui fel de a fi?

Acum, la o sută şaizeci de ani de la naşterea ta, auzind bătăile în poartă ale FMI, pe care încearcă să le ascundă cu o hăhăială generalizată personajele domniei tale, nu putem să spunem decât două cuvinte, pentru care îţi rămânem veşnic datori (trebuie să ne obişnuim cu asta): Băiete, ţal! (plăteşte!)

Eugen Uricaru

 

Basarabia sub ocupaţie rusă

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Basarabia sub ocupaţie rusă

În urma aşa-numitei păci de la Bucureşti, din mai 1812, teritoriul şi populaţia dintre Prut şi Nistru erau rupte din trupul vechiului stat al Moldovei şi intrau sub stăpânire rusească. Din 1813, noua anexiune primea denumirea oficială de Basarabia. Ce s-a întâmplat în cei 200 de ani care au trecut de atunci? Răspunsul nu este simplu, iar consecinţele acelui act s-au constatat în timp. Pentru poporul român s-a dezvoltat treptat un sentiment de frustrare, ca urmare a înstrăinării printr-un act de forţă a unei importante părţi a ramurii sale răsăritene. Pentru puterea ocupantă, pe parcursul mai multor decenii s-a elaborat o întreagă „teorie” despre o aşa-zisă eliberare a Basarabiei, care timp de secole nu şi-ar fi dorit ceva mai bun decât alipirea la Imperiul Rus. O „teorie” care s-a născut în timpul ţarismului, a supravieţuit şi s-a dezvoltat în timpul comunismului, dar mai are şi astăzi susţinători. Dincolo de disputele politice sau istorice care nu au încetat niciodată, raptul din 1812 a marcat dureros şi uneori tragic, timp de două secole, raporturile româno-ruse.

Actul unirii Basarabiei cu Romania - 27 martie 1918

Pe fondul unor puternice frământări şi nemulţumiri sociale, atât din partea boierilor, cât şi a bisericii şi a ţăranilor moldoveni care cereau păstrarea obiceiurilor pământului, moştenite din vechime, în timpul ţarului Alexandru I (1801-1825) administraţia rusă a recunoscut şi menţinut, o perioadă, anumite drepturi populaţiei autohtone. Aceste drepturi au fost reduse drastic de noul împărat rus, Nikolai I, care, în 1828, a introdus Instituţia pentru cârmuirea Basarabiei, populaţia fiind supusă unui amplu proces de rusificare: limba maternă a moldovenilor nu mai poate fi utilizată în documentele oficiale şi, treptat, este înlocuită din şcoli; schimbarea echilibrului demografic este intensificată prin continuarea colonizării provinciei cu imigranţi din alte regiuni ale Imperiului sau chiar din ţări europene. În 1873, Basarabia este transformată în gubernie rusească, fiind integrată total Rusiei ţariste.

Lichidarea nobilimii basarabene. Măsurile prin care se urmărea anihilarea identităţii etnice şi culturale a românilor basarabeni s-au desfăşurat în cadrul unui amplu proces de asimilare, care a cunoscut periodic momente de intensitate maximă, dar şi de rezistenţă şi nesupunere faţă de acţiunile puterii dominante. Încă din 1814 au izbucnit o serie de revolte antiruseşti, alimentate atât de ţăranii liberi, cât şi de boieri. După un nou război ruso-otoman, urmat de pacea de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829), în semn de protest faţă de politica ţarului în bazinul dunărean, marele cărturar şi diplomat basarabean Alexandru Sturza, fiul primului guvernator al Basarabiei după anexiune, îşi dădea demisia din Ministerul de Externe al Rusiei, în care activase cu merite strălucite timp de două decenii. Mai târziu, într-o carte finalizată la maturitate, în 1853 („Notions sur la Russie/Menţiuni despre Rusia”), Alexandru Sturza punea în discuţie politica imperială faţă de noile achiziţii de teritorii şi populaţii de la periferie: Ne pare rău că în zilele noastre Rusia a ajuns la momentul critic… A centraliza, a rusifica, a şterge din ce în ce mai mult toate nuanţele locale, acesta este astăzi scopul principal ce preocupă puterea”. Savantul basarabean retras la Odesa atrăgea atenţia, în aceeaşi lucrare, asupra amplitudinii măsurilor de colonizare şi schimbare a compoziţiei sociale şi demografice în ţara sa de baştină: „Ruşii din interiorul imperiului şi o mulţime de străini de toate naţiile curg puhoi şi fără încetare spre Basarabia; ei se stabilesc aici în număr mare… ”.

Tratatul de pace ruso-turc

Care au fost consecinţele unei astfel de politici de colonizare şi asimilare în Basarabia? Una dintre ele, cu implicaţii directe asupra destinului identităţii românilor basarabeni, a reprezentat-o deznaţionalizarea nobilimii, care, potrivit opiniei unui renumit istoric, sub dominaţiunea rusă şi-a pierdut steagul naţional. Timp de aproape o jumătate de secol de la anexiune, nobilimea basarabeană a dus o luptă necontenită pentru limbă, cultură şi legile naţionale. Un fost reprezentant al administraţiei ţariste în Basarabia, F.F. Vighel, viceguvernator al provinciei în perioada 1823-1826, adept al rusificării, notează în Memoriile sale despre perioada respectivă: „Nimeni din nobilii moldoveni nu ştia limba rusă şi nu avea curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul… Nobilii se considerau conducători ai poporului şi ţineau mult la naţionalitatea lor”. Nobilimea basarabeană reprezenta, aşadar, un stâlp al rezistenţei şi continuităţii identitare româneşti în teritoriul ocupat de ruşi. Potrivit mărturiilor istorice, la Chişinău se aflau în 1839 boieri moldoveni cu devotament pentru naţie; în 1848, tot în oraşul de reşedinţă al capitalei Basarabiei se proiecta editarea gazetei „Românul”; în anii 1862-1863, un partid al boierilor basarabeni visa la o singură Românie unită.

Sunt doar câteva din motivele pentru care administraţia ţaristă urmărea sistematic anihilarea şi lichidarea unei asemenea categorii sociale, ce se opunea planurilor imperiale de asimilare şi omogenizare a societăţii ruse. Datele statistice şi documentare sunt relevante. La şase ani după anexare, în 1818, lista nobililor din Basarabia număra 145 de familii, din care 138 (95 la sută) erau de origine moldovenească. În 1912, la centenarul anexării Basarabiei de către Rusia, numărul familiilor nobiliare ajunsese la 468, dar compoziţia lor etnică era schimbată radical: 327 dintre acestea, mai mult de două treimi (69 la sută), erau nemoldoveneşti, în timp ce numai 137 (30 la sută) mai proveneau din Moldova (Alexandru Boldur, „Soarta istorică a nobilimii din Basarabia”, 1935, Chişinău, p. 20-22). În procesul renaşterii naţionale ce a dus la unirea din 1918, rolul politic al nobilimii a revenit altei clase sociale – ţărănimea, căreia i se datorează în mare parte revenirea de atunci a Basarabiei la Patria mamă. „Ţăranul basarabean – scrie cu îndreptăţire istoricul Alexandru Boldur – care şi-a păstrat mentalitatea sa naţională şi limba, a făcut primul pas temeinic pentru reîntregirea neamului românesc” (*Op. cit., p.24).

Manastirea Capriana - ctitorie a patru voievozi moldoveni- Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu

Biserica – apărător al neamului. Alături de clasa socială a ţărănimii, un alt pilon al păstrării identităţii româneşti în Basarabia, sub ocupaţia ţaristă şi apoi sovietică, l-a reprezentat clerul, „din cădelniţele căruia – cum afirmă un autor inspirat – nu ieşea numai mirosul de tămâie, ci şi puţin parfumul culturii naţionale”. Este interesant de consemnat faptul că, în 1812, în momentul raptului, în Basarabia se desfăşura o puternică activitate religioasă, evidenţiată pregnant de numărul celor 775 de biserici parohiale şi 40 de mănăstiri şi schituri existente în 755 de sate şi oraşe ale provinciei, deservite de un numeros personal preoţesc, pregătit în spiritul valorilor naţionale. Încă de la început, s-a ivit un conflict: pe de o parte, biserica basarabeană, deşi trecută în urma unei decizii politice sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse, continua să militeze pentru un statut propriu, decurgând din caracterul specific al limbii, moravurilor şi obiceiurilor populaţiei locale, diferit de cel al populaţiei majoritare ruse a Imperiului; pe de altă parte, deşi Biserica ortodoxă se bucura de o mare autoritate în Rusia, ea devenise, sub presiunea ţarilor, o anexă a statului rus; membrii Sfântului Sinod, format din episcopi, erau numiţi de ţar şi deveneau astfel înalţi demnitari ai curţii imperiale, al căror scop suprem era să dezvolte în inimile enoriaşilor dragostea necondiţionată faţă de scaunul împărătesc. Sunt edificatoare, de pildă, cuvintele pe care le adresa moldovenilor de la Ismail, la 10 octombrie 1878, arhiepiscopul rus al Basarabiei, Pavel Lebedev, cu prilejul reocupării de către Rusia a celor trei judeţe din sudul provinciei (Bolgrad, Ismail şi Cahul): „Ţine minte, ţară nou alipită, că tu eşti avanpostul poporului rus şi al bisericii ruse, avanpostul prin care poporul rus şi biserica rusă intră în atingere cu popoarele de o credinţă şi de un sânge cu noi” (Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, 1931/2000, Chişinău, Editura Museum, p. 147-148).

Buna Vestire

Este îndeobşte cunoscut faptul că primul ziar naţional românesc apărut la Chişinău, în mai 1906, la aproape o sută de ani de ocupaţie străină, s-a intitulat „Basarabia” şi a fost realizat de studenţi şi absolvenţi ai Seminarului teologic din capitala provinciei. „Limba noastră”, pe care Ovid Densuşianu o considera „cea mai frumoasă poezie închinată limbii române”, a fost scrisă de un preot-poet, Alexei Mateevici, cel care, în faţa studenţilor din Chişinău, în 1917, afirma: Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor român. Tot din rândul seminariştilor teologi s-au afirmat şi cei mai mulţi dintre făuritorii Unirii din 1918. În pofida înstrăinării şi a numeroaselor oprelişti, Biserica Basarabiei a supravieţuit regimului ţarist: în 1918, ea revenea la sânul Patriei mame cu o zestre însemnată: un patrimoniu spiritual păstrat cu evlavie. La acest capitol, poate cea mai bogată comoară – cum scria istoricul N. Popovschi în 1931 – a fost frumoasa limbă românească, acea limbă a vechilor cazanii pe care populaţia băştinaşă din Basarabia a păstrat-o cu sfinţenie sub scutul bisericii, cu via ei înrâurire, trecând-o prin toată negura vremurilor, ca o unică moştenire pe care nu i-a putut-o răpi oblăduirea străină” (Op. cit., p. 312.).

Pantelimon Halippa

Astfel de strădanii şi sacrificii au făcut posibil acel moment unic şi miraculos din 27 martie 1918, când Sfatul Ţării, dând glas voinţei populare şi invocând puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, proclama unirea Basarabiei cu mama sa România. Un act prin care, aşa cum va afirma câţiva ani mai târziu unul din făuritorii săi, Pantelimon Halippa, se voia ca „Basarabia să nu mai fie măr de discordie între ruşi şi români (…), căci a fost, este şi trebuie să rămâie pământ românesc”. Sorţii îi pregăteau, însă, Basarabiei un destin plin în continuare de tragism şi neprevăzut.

Ioan C. Popa

 

Bloc militar ESTIC rival al NATO…

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Bloc militar ESTIC rival al NATO…

Ultimaturile pe care SUA le dau Iranului în ultima vreme au pe de-o parte, scopul declarat de a „aduce la ordine” Teheranul, pe de alta, în subsidiar, o etalare de forţe în faţa a ceea ce se conturează a fi un bloc militar estic, pe care mass-media occidentale îl văd ca pe o entitate de „contrabalansare” a influenţei NATO. Este cu adevărat vorba despre „mişcări de trupe” în Orient care converg către un scop comun? Sunt datele prezentului în măsură să contureze un rival pentru Alianţa nord-atlantică?

Mişcările militare din Eurasia, Orientul mijlociu şi îndepărtat se coagulează într-o nouă formă. Ele au în centru Rusia, China şi partenerul lor, Iranul. Acesta din urmă, spre exemplu, încearcă să devină membru cu drepturi depline al Organizaţiei pentru Cooperare Shanghai (SCO). Entitatea înfiinţată în 2001 de China, Rusia, Kazahstan, Tajikistan, Kârgâzstan şi Uzbekistan, care îşi propune strângerea legăturilor militare, a schimburilor de intelligence şi combaterea terorismului în zonă, atrage tot mai multe state. India, Mongolia şi Pakistan au statut de observatori, iar Afganistanul şi Turkmenistanul nu lipsesc în calitate de state invitate. Parteneri de dialog în cadrul Organizaţiei sunt şi Belarus şi Sri Lanka. Şi nu întâmplător. În ultimii ani, mai multe exerciţii militare comune au avut loc sub egida SCO, iar mass-media au relatat pe larg despre armamentul folosit la demonstraţiile cu mii de militari care au avut loc în China, Rusia sau Kazahstan. Interesant de menţionat că SUA au depus o cerere de a deveni membru observator în cadrul SCO, dar au fost refuzate. Pe de altă parte, ţările membre nu fac un secret din dorinţa lor de a vedea trupele americane retrase din această zonă, ocazie pentru observatorii internaţionali să „instrumenteze” teoria apariţiei unui bloc militar estic rival al NATO.

Triplă alianţă”…

În contextul schimbărilor geopolitice din ultima perioadă se conturează din ce în ce mai mult existenţa unei triple alianţe, în regiunea Eurasia, din care fac parte China, Rusia şi Iran, „barieră strategică îndreptată împotriva expansionismului Statelor Unite”, notează „The 4th Media”. Legăturile bilaterale dintre aceste state sunt o parte a unei alianţe mai largi, care implică Armenia, Tadjikistan, Belarus, Siria. Cele trei ţări formează un fel de „triplă alianţă”, care constituie nucleul unei coaliţii eurasiatice îndreptate împotriva invadării Eurasiei de către SUA şi a încercării americanilor de a crea o hegemonie globală. Toate cele trei ţări se simt ameninţate în Asia Centrală şi se tem de prezenţa militară a SUA şi NATO în Afganistan. Acesta este, de altfel, şi motivul pentru care nici Rusia, nici China nu ar accepta un război împotriva Iranului, cu toate avertismentele SUA. Este cunoscut faptul că cele două state au refuzat să se lase constrânse de Washington să adere la sancţiunile din 2012 impuse Teheranului.

Bloc militar ESTIC rival al NATO

Rusia preşedintelui Putin pretinde o poziţie de putere militară şi economică în spaţiul eurasiatic, inclusiv cel mondial. Alături de aceasta, China încearcă să schimbe actuala configuraţie a sistemului internaţional şi să deţină un mai mare control în explorarea spatiului cosmic şi politica nucleară. Prin urmare, Rusia consideră China un partener militar şi strategic în spaţiul eurasiatic şi are de ce, întrucât o alianţă cu China ar întări considerabil Moscova. Rusia nu are capacitatea militară necesară pentru a face faţă singură schimbărilor strategice din Eurasia. Este cu totul altă chestiune dacă China are nevoie de o alianţă cu Rusia… Pentru orice eventualitate, Beijingul a luat măsuri serioase în privinţa modernizării marinei şi a performanţelor sectorului militar. În ce priveşte Iranul, este cunoscut faptul că Moscova a susţinut deseori statele arabe, însă relaţiile politice cu Teheranul au fost mai reci. Până acum. Atragerea ţării de partea sa echivalează cu o manevră militară pe timp de pace, care ar putea avea drept urmare schimbarea balanţei de forţe din Orientul Mijlociu în favoarea Rusiei, ceea ce ar conduce la o nouă strategie a diplomaţiei americane in Eurasia.

Pe lângă actorii geopolitici principali, India se remarcă drept o putere nucleară în afara configuraţiei create, dar cu intenţii ambiţioase în politica nucleară în Oceanul Indian, lucru demonstrat prin lansarea unei rachete balistice capabile să atingă Beijingul şi Shanghaiul. Se ştie că India este aliatul tradiţional (din perioada sovietică) al Moscovei la capitolul industriei militare, primind din Rusia armament şi beneficiind de asistenţă militară. Interesele vitale ale Indiei – construcţia unei flote militare moderne in Oceanul Indian şi modernizarea armatei – au fost susţinute de Rusia drept contrabalans la influenţa americană în Oceanul Indian. Doar că acum, India este partenerul SUA în politica nucleară din regiune, conform acordului semnat în 2006 între cele două state în domeniul nuclear civil. Din această postură, ea e capabilă, din punct de vedere militar, dat fiind arsenalul său nuclear, să menţină o contrabalansare a alianţei dintre China şi Rusia. Fiecare dintre aceste state tinde spre influenţă în regiune. Parteneriatul dintre China şi Rusia în sfera militară ţine de interesele vitale ale ambelor părţi în spaţiul asiatic şi de marginalizarea influenţei SUA în Asia.
Este cu totul specială poziţia Pakistanului. Fiind tot nesemnatar al Tratatului de Neproliferare, statul pakistanez, vecin al Indiei, a lansat două rachete balistice, una cu rază medie de acţiune şi alta cu rază scurtă, ambele capabile să transporte atât încărcături convenţionale, cât şi nucleare. Ţinând seama de interesele marilor puteri, de influenţele energetice şi militare în Eurasia, într-o eventuală dispută militară pot fi antrenate mai multe state, precum China, Iran, Rusia, Afganistan.

Jocul Ankarei

Flota maritimă a Chinei, pilon al alianţei din Orient

Şi în sudul Asiei asistăm la tentative de formare a unei alianţe între Iran, Irak, Siria şi Turcia, cu accent pe aceasta din urmă. Trebuie notat faptul că în cadrul summit-ului NATO de la Lisabona, din noiembrie 2010, partea turcă s-a opus radical insistenţei Franţei de a califica Iranul drept „o sursă potenţială de atac nuclear”. Turcia şi-a demonstrat poziţia ferventă şi în ceea ce priveşte instalarea scutului antirachetă, insistând ca acesta să nu fie îndreptat împotriva aliaţilor strategici ai Turciei: Rusia, Iran şi Siria. Prin jocul său geopolitic, Ankara este în acelaşi timp membru al NATO – şi deci aliat al SUA – şi partener al statelor asiatice care consolidează an de an un bloc militar (susţinut de mari interese economice) ce nu mai poate fi negat. Turcia este o cale de tranzit către Asia Centrală, adică spre acel spaţiu pe care Washingtunul a dorit să-l treacă sub hegemonia sa după căderea URSS. Faptul că Ankara pare a intenţiona să-şi întărească autonomia, iar raporturile pe care le întreţine cu republicile centrasiatice sunt îmbinate în mod inteligent cu relaţiile cu Moscova nu sunt veşti bune pentru Washington.
Deşi nu mai asistăm la o lume bipolară într-un război rece, starea antagonică dintre cei doi mari poli se resimte ca odinioară. Poate nu întâmplător, aşa cum subliniam într-un număr trecut al revistei noastre, SUA se pregătesc să se concentreze tactic pe zona Asia-Pacific. Acesta este arealul în care Washingtonul are tot mai mari dificultăţi în a-şi păstra (sau extinde) dominaţia, pentru care a depus atâtea eforturi în ultimele decenii. În spatele SUA stau aliaţii săi din NATO. Coagularea unui bloc de alianţe militare în Orient poate fi semnalul a ceea ce am putea numi un nou „război rece” sau pur şi simplu o reechilibrare de forţe la nivel mondial?

 

Ambiţii militare

Rusia. Preşedintele Vladimir Putin a anunţat începerea unei operaţiuni de înarmare fără precedent. Se urmăreşte întărirea sistemului de apărare aerian şi spaţial al ţării, pentru care vor fi alocate aproape 600 de miliarde de euro, drept răspuns la politicile militare ale NATO şi SUA. „23.000 de miliarde de ruble vor fi consacrate în total pentru aceste obiective în următorul deceniu. Epoca prin care trecem necesită o politică determinată, de întărire a sistemului de apărare aerian şi spaţial al ţării. Este politica SUA şi NATO în materia apărării antirachetă care ne împinge să facem asta”, a explicat Vladimir Putin, într-un articol publicat de „Rossiiskaia Gazeta”.

Acesta a mai dezvăluit şi cum va arăta Armata Rusiei în următorul deceniu: „Forţele armate vor primi peste 400 de rachete balistice intercontinentale moderne, amplasate la sol şi pe mare, opt submarine cu rachete balistice, aproximativ 20 de submarine de atac, peste 50 de nave de suprafaţă şi circa 100 de aeronave militare, peste 600 de aeronave moderne, inclusiv bombardiere de generaţia a V-a, peste o mie de elicoptere, 28 de sisteme de rachetă suprafaţă – aer de tip S-400, 38 de sisteme de apărare aeriană Vitiaz, zece sisteme de rachete tactice Iskander-M, peste 2.300 de tancuri moderne, circa 2.000 de arme şi sisteme autopropulsate de artilerie, precum şi 17.000 de vehicule militare”.

China. Bugetul de Apărare al Chinei a crescut, în 2012, cu 11,2 %, ajungând la 80,6 miliarde de euro. China face eforturi uriaşe pentru a reduce decalajul care o separă de Washington şi Moscova. Modernizarea armatei, asigură guvernanţii chinezi, are drept unic scop apărarea ţării. China investeşte, în acelaşi timp, tot mai mult în arme ofensive: avionul de vânătoare-bombardament invizibil J – 20, portavioane, dintre care primul a fost lansat la apă în august 2011 şi o rachetă balistică în stare să lovească navele de război la mii de kilometri.

Potrivit Institutului american de cercetări „IHS”, bugetul militar al Chinei se va dubla până în 2015.

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult