20
April , 2018
Friday
Marea surpriză a politicii mondiale din ultima vreme este că alegerea lui Donald Trump ca ...
Primii miniştri ai statelor balcanice oferă un tablou extrem de variat când vine vorba despre ...
La 11 septembrie 2001, peste 3.000 de americani îşi pierdeau viaţa în urma atacurilor teroriste ...
La sfârșitul spectacolul tradiţional susţinut de „Sichuan Mianyang Art Showplace” din China, la Opera ...
Cea de-a V-a ediţia a Festivalul Internaţional de Poezie „Mihai Eminescu” a avut loc nu la Craiova, ca de obicei, ...
ne declară dl. Vasile Blaga, ministrul Administraţiei şi Internelor, în cadrul interviului special acordat revistei ...
Primul impuls pe care l-am încercat scriind titlul acestui articol a fost să exclam că ...
Luaţi de vârtejul evenimentelor politice, şi deopotrivă, economice din jurul nostru, de care depinde în ...

Archive for April, 2012

Se repetă vechea poveste?

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Se repetă vechea poveste?

În octombrie anul 2008 publicam în revista noastră editorialul intitulat „Ne-am făcut și cu datorii…” pe care îl republicăm parțial, acum, în anul 2012, datorită actualității sale indiscutabile:

Ni se spune cu calm şi voioşie, că fiecare român are o datorie externă de 2.916 euro care, cândva, va trebui plătită. Această cifră poate pune pe gânduri pe orice trăitor pe aceste meleaguri. Cum aşa?, se poate întreba oricine. Dar unde sunt gologanii ăştia pe care noi trebuie să-i plătim? La o adică, am fi dat banii aceştia, fiecare dintre noi, dacă i-am fi împrumutat pentru construcţia de fabrici moderne, de centrale nucleare, de autostrăzi, de spitale, de şcoli, de creşe… numai că, toate aceste edificii enunţate fac parte, desigur, din rapoartele îngrijit întocmite de solicitare a banilor împrumutaţi sau din programele de viitor înscrise pe hârtia roză a partidelor aflate în luptă crâncenă electorală. Dacă ar fi fost făcute aceste investiţii la timp, cu rost, ele ar fi produs bani cu care ne-am fi plătit datoriile. Aşa că…

La noi lucrurile s-au petrecut altfel. Toată lumea s-a repezit în magazine după televizoare, maşini de spălat, frigidere, multe luate doar cu garanţia… buletinului de identitate. Şi uite aşa am ajuns ca de la 49,1 dolari în 1990, cu cât era îndatorat fiecare locuitor, pe plan extern, să creştem năvalnic şi să ajungem la 2.916 euro în acest an (2008 – n.r.), ceea ce înseamnă o sporire, nu a avuţiei naţionale ci a îndatoririi ţări.

Partea cea mai dramatică este aceea că experţii noştri în finanţe ne explică cu calm şi sânge rece că sunt ţări ce au datorii externe de 200% sau 300% din PIB, mult mai mari decât ale noastre. Şi ni se mai spune că, cu cât sunt mai mari datoriile, cu atât dezvoltarea economiilor naţionale ar trebui să fie mai mare. Dar staţi, că încă o ducem bine! Şi ni se arată că nivelul actual al datoriilor noastre nu este prea mare deoarece media în Europa de Est este de 51,4% din PIB. Reamintim că datoria noastră este doar de 25% din PIB. Iar criteriile de la Maastricht acceptă o datorie publică externă garantată la stat, până la 60% din PIB. Deci să ne străduim în continuare să facem datorii deoarece ne aflăm încă depărtişor faţă de această limită. Tot înainte!

Cum de s-a ajuns la acest „boom” economic. Circa 30.000 de milioane de euro au fost împrumutate de companiile private şi de bănci care s-au finanţat din străinătate. Băncile au luat aceşti bani de la marile bănci internaţionale pentru a distribui în ţară, în ultima perioadă, credite mai cu seamă pentru nevoi personale. Numai că aceşti bani investiţi astfel sau mai bine zis, irosiţi în mare parte, vor trebui să se reîntoarcă în străinătate, bineînţeles cu dobândă, conform mecanismelor financiare. Căci, vorba ceea, nimic nu se face pe degeaba. Este, oare, de mirare faptul că economia României aparţine străinilor (peste 90% din bănci) şi trecerea ei în proprietate privată se face extrem de greu deservind mai puţin interese naţionale?” Mă întrebam la 10 octombrie 2008.

Acum, în anul de grație 2012, de data aceasta ne punem nădejdea în banii pe care îi vom primi, din partea Uniunii Europene, pe care nu am fost capabili să-i absorbim pentru proiecte de dezvoltare. Și în acest caz șchiopătăm. Aflat în vizită la București, comisarul european Johannes Hahn a comunicat că există un risc real ca România să piardă în continuare sume importante din fondurile structurale iar cele mai multe și dificile bariere sunt la nivel național, adică la noi – managementul programelor și desfășurarea operațională. Pe de altă parte intervine și birocrația europeană care nu se grăbește să ne satisfacă solicitările cu promptitudine și ne încurcă cu tot felul de chichițe procedurale.

Din nou, ne aflăm la mâna altora. Din păcate, se repetă vechea poveste, într-un alt scenariu…

Carol Roman

 

“România și Turcia au relații puternice și complexe”

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on “România și Turcia au relații puternice și complexe”
  • ne declară E.S domnul Ömür ŞÖLENDIL, Ambasadorul Republicii Turcia la București

Relaţiile bilaterale dintre România şi Turcia au cunoscut o dezvoltare deosebită atingând un stadiu calificat a fi excelent. Până a se ajunge la acest nivel au fost parcurse, treptat, mai multe etape, îndeosebi cele din ultimii ani. Am dori o apreciere din partea dumneavoastră.

– România și Turcia au relații puternice și complexe. Nu avem doar o geografie și o istorie comună, dar și interese politice și economice comune. Cooperăm activ într-o arie largă de domenii, de la comerț și energie, până la transport și cultură. Această cooperare a atins un stagiu fără precedent în ultimii ani, iar la nivel înalt a avut loc un număr mare de întâlniri bilaterale.

La sfărşitul anului trecut, Preşedintele Traian Băsescu , aflat la Ankara, a semnat împreună cu Preşedintele Abdullah Gül, Declaraţia privind Parteneriatul Strategic dintre România şi Turcia, care prevede cooperare în domeniul economic, militar, politic şi cultural. În mod cert, s-au deschis noi perspective de dezvoltare a relaţiilor dintre cele două ţări. Cum a reacţionat efectiv şi mediul de afaceri turcesc din România?

– Vizita Președintelui Băsescu în Turcia în decembrie 2011 a fost un moment de referință în cadrul relațiile bilaterale turco-române. Declarația de Parteneriat strategic semnată de Președinții celor două țări în cadrul vizitei reprezintă un semnal clar al dorinței comun de a dezvolta și întări cooperarea noastră, care va servi atât intereselor Turciei și României, cât și întregii regiuni. Odată cu completarea Planului de Acțiune, care va stabili prioritățile și modalitățile de realizare ale parteneriatului nostru strategic, în zilele ce vor urma, vom avea un mecanism viabil pentru utilizarea enormului potențial în dezvoltarea și mai puternică a cooperării noastre bilaterale.

Cooperarea în domeniul economic și comercial reprezintă un aspect foarte important în relațiile noastre. La sfârșitul anului 2011, volumul de schimburi comerciale între Turcia și România s-a ridicat la 7 miliarde de dolari. Turcia este cel mai mare partener comercial al României în afara U.E. Oamenii de afaceri turci care își desfășoară activitatea în România de la începutul decadei 90 au avut o mare contribuție în această direcție. În prezent, peste 6000 de oameni de afaceri turci operează în această țară într-o arie largă de sectoare, cum ar fi domeniul bancar, construcții, producție de bunuri de consum, sănătate, învățământ și media. Valoarea totală a investițiilor turce în România, inclusiv cele care vin prin terțe țări, este estimată la peste 5 miliarde de dolari.

Unul dintre scopurile principale ale parteneriatului strategic dintre Turcia și România îl reprezintă dezvoltarea în viitor a relațiilor economice. Credem că există încă un mare potențial pentru extinderea cooperarii noastre în domeniul economic, atât la nivel bilateral, cât și prin terțe țări.

Evoluează pozitiv şi relaţiile culturale dintre ţările noastre. La sfârşitul anului trecut au fost încheiate acorduri interguvernamentale de cooperare şi mă refer în mod special, la cel referitor la susţinerea creaţiei contemporane precum şi la cel din domeniul conservării şi promovării patrimoniului.

Cooperarea culturală și contactele între popoare sunt la fel de importante ca și voința politică în extinderea relațiilor bilaterale dintre cele două țări. Ca rezultat al relațiilor vechi de secole dintre noi, cele două țări au o moștenire culturală comună reflectată în cele aproape 3000 de cuvinte comune din limba turcă și, respectiv, limba română, în tradițiile culinare similare și în exemplele de arhitectură turcă existente în regiunea Dobrogei. Datorită atitudinii deschise a autorităților române, minoritățile turcă și tătară trăiesc de secole în România într-o atmosferă de pace. Anual, mii de turiști români vizitează Turcia în vacanțe și concedii. Suntem încredințați că Centrele Culturale Turce “Yunus Emre” din București și Constanța pe care le-am inaugurat în noiembrie 2011 vor contribui la descoperirea în continuare a elementelor comune din culturile turcă și română și la apropierea și mai strânsă dintre cele două națiuni.

Ca un semn al prieteniei tradiţionale dintre ţările noastre, România acordă un sprijin constant aderării Turciei la UE, încurajând realizarea de progrese în deschiderea unor noi capitole de negocieri, în perioada următoare. Am dori să cunoaştem cum este apreciat acest sprijin al României în ţara dumneavoastră?

– Accederea la Uniunea Europeană rămâne un obiectiv strategic pentru Turcia. Turcia și UE nu au doar un continent comun și o istorie comună, dar și un viitor comun. Datorită potențialului său economic – a populației tinere și politicii externe dinamice axate pe pace, stabilitate și dezvoltare economică regională și nu numai – primirea Turciei în UE va fi benefică Uniunii și ei înseși în egală măsură. România este una dintre țările membre ale UE care înțelege cel mai bine contribuția Turciei în această privință. Noi apreciem foarte mult sprijinul dat de prietenii noștri români pentru primirea statutului de membru al Uniuni Europene de către Turcia.

 

„Gestionăm una dintre cele mai lungi şi dificile frontiere externe ale Uniunii Europene”

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on „Gestionăm una dintre cele mai lungi şi dificile frontiere externe ale Uniunii Europene”

Dl. Chestor Marian Tutilescu, Şeful Departamentului Schengen, Afaceri Europene şi Relaţii Internaţionale răspunde întrebărilor adresate de revista „Balcanii şi Europa”


-Consideraţi că graniţele României, terestre, aeriene, fluviale şi maritime devin o barieră solidă în faţa pătrunderii emigranţilor spre estul Europei, a traficului de droguri şi carne vie?

-Datorită poziţiei sale geografice, România are o responsabilitate enormă în cadrul Uniunii Europene, aceea de a asigura, printr-un management profesionist al frontierelor externe, securitatea celor aproape 500 de milioane de cetăţeni europeni.

Gestionăm una dintre cele mai lungi frontiere externe ale Uniunii Europene –peste 2070 de kilometri – şi în acelaşi timp una dintre cele mai dificile, care reprezintă, pentru autorităţile de aplicare a legii, o provocare majoră. Din acest motiv, prin toate activităţile pe care le-am iniţiat, avem în permanenţă în atenţie îndeplinirea obiectivului legat de dezvoltarea spaţiului de justiţie, libertate şi securitate şi de creştere a gradului de securitate internă pentru cetăţeanul european. Demersurile noastre au fost susţinute prin măsuri de dezvoltare şi implementare a legislaţiei necesare, prin măsuri de modernizare a echipamentului şi a infrastructurii folosite, printr-un proces accelerat de pregătire a personalului şi prin acţiuni de cooperare cu partenerii europeni. Rezultatele sunt vizibile şi au fost apreciate în mod deschis de reprezentanţii statelor membre care au evaluat gradul de pregătire a ţării noastre în cadrul procesului de evaluare Schengen.

Ceea ce aş dori eu să mai remarc este însă că toate acţiunile noastre din punctul de vedere al cooperării în context Schengen, inclusiv în ceea ce priveşte controlul şi securizarea frontierelor, sunt deja cele ale unui stat membru. Am intrat deja în logica unui stat Schengen şi ne-am construit un sistem care, spunem noi, ne ajută să performăm alături de colegii europeni.

Desigur, a spune că un sistem, chiar şi de nivelul celui disponibil în prezent la frontierele externe ale UE asigurate de România, este infailibil, este nerealist, însă putem afirma fără tăgadă că îndeplinim cu succes responsabilităţile în ceea ce priveşte gestionarea frontierelor externe ale spaţiului de libertate, securitate şi justiţie.

-Suntem îndreptăţiţi, datorită gradului de securizare a frontierelor noastre verificate şi apreciate de reprezentanţi ai Uniunii Europene, deci, tehnic vorbind să facem parte din spaţiul Schengen?

Răspunsul meu este, fără nicio ezitare: da, suntem pregătiţi să facem parte din spaţiul Schengen şi am demonstrat acest lucru pe parcursul celor doi ani de evaluări, 2009 şi 2010. De altfel, nu cred să existe un stat membru care să nu recunoască acest lucru: România îndeplineşte toate criteriile Schengen şi acţionează deja ca un stat membru cu drepturi depline.

Referitor la domeniul frontierelor, pe parcursul evaluărilor, au fost verificate toate condiţiile din punct de vedere al personalului, al infrastructurii punctelor de trecere a frontierei şi echipamentelor folosite la controlul şi supravegherea frontierelor. Toate rapoartele misiunilor de evaluare au concluzionat acelaşi lucru: România a ajuns într-un stadiu avansat în ceea ce priveşte implementarea acquis-ului Schengen şi este pregătită să adere la spaţiul Schengen. Actul oficial care recunoaşte faptul că suntem pregătiţi să facem parte din spaţiul Schengen şi care a fost aprobat de toate statele membre, este reprezentat de Concluziile Consiliului JAI, cu privire la finalizarea procesului de evaluare Schengen.

– Ce sprijin a fost primit, de-a lungul anilor, din partea Uniunii europene pornind de la premiza că “Schengen este un bun comun şi atunci responsabilitatea e una comună”, după cum constata chiar la sfârşitul anului trecut dl. Stefano Manservisi, directorul general al Direcţiei pentru Afaceri Interne din cadrul Comisiei Europene?

-Într-adevăr, spaţiul Schengen este o zonă în care statele membre împărtăşesc valori comune, dar şi o zonă în care sunt stabilite nişte reguli foarte clare şi responsabilităţi împărţite.

Uniunea Europeană a susţinut România de-a lungul anilor pentru atingerea obiectivului de a deveni membru al spaţiului Schengen, în special prin sprijinul financiar acordat şi punerea la dispoziţie a experţilor din statele membre care au împărtăşit din expertiza şi experienţa proprie.

Pentru aderarea la spaţiul Schengen am beneficiat de instrumentul Facilitatea Schengen, care a vizat finanţarea acţiunilor la frontiere externe ale Uniunii şi punerea în aplicare a acquis-ului Schengen. Am avut rezultate foarte bune în ceea ce priveşte implementarea sumelor de bani alocate, suma absorbită de statul român prin Facilitatea Schengen fiind de 100 %.

Şi în continuare dispunem de susţinerea financiară a UE prin Fondul Frontierelor Externe, Fondul European pentru Returnare, Fondul European pentru Refugiaţi sau Fondul European pentru Integrarea Resortisanţilor Ţărilor Terţe.

Într-adevăr, dacă ne gândim că solidaritatea care se aplică în cadrul spaţiului de libertate, securitate şi justiţie presupune a te baza într-o foarte mare măsură pe celelalte state membre şi pe modul în care acestea asigură securitatea spaţiului Schengen, este evident că Uniunea acordă tot sprijinul pentru derularea în cele mai bune condiţii a absorbţiei fondurilor alocate fiecărui stat membru în parte.

-. Ce măsuri au fost luate pentru a se curma eventualele acte de corupţie de la punctele de trecere a frontierei?

-La nivelul MAI acordăm o atenţie deosebită prevenirii şi combaterii corupţiei şi sarcinilor pe care le avem de îndeplinit din Strategia Naţională Anticorupţie. Consider că parcursul nostru în acest domeniu este pozitiv, iar rezultatele nu fac decât să confirme acest lucru. De altfel, ultimele rapoarte ale Comisiei Europene în ceea ce priveşte MCV apreciază activităţile ministerului nostru în această sferă, a combaterii corupţiei, în special demersurile Direcţiei Generale Anticorupţie. Desfăşurăm activităţi de instruire anticorupţie, cu caracter preventiv, în rândul lucrătorilor MAI, în special la nivelul Poliţiei de Frontieră şi cel al Poliţiei Rutiere, în baza unor planuri de acţiune aprobate de conducerea ministerului. La nivelul punctelor de trecere a frontierei au loc periodic inspecţii inopinate de la nivel central sau local pentru prevenirea şi combaterea faptelor de corupţie.

În acelaşi timp, am remarcat în ultimul timp că personalul MAI a devenit mai conştient de problematica corupţiei, tentativele de mită sau orice alte activităţi de acest gen fiind raportate sau semnalate ofiţerilor DGA. Controalele inopinate ale acestora au demonstrat că un număr din ce în ce mai mare de lucrători MAI rezistă tentativelor de corupţie. Consider aşadar, că mecanismele instituţionale de prevenire şi sancţionare a actelor de corupţie în interiorul MAI sunt clare şi eficiente.

– Preocupat fiind de sporirea vigilenţei pe graniţele extracomunitare aţi anunţat că veţi lua o serie de măsuri. Astfel, o parte din personalul Poliţiei de Frontieră urma să fie transferat pe posturile vacante din poliţia naţională sau din alte structuri ale MAI, iar o altă parte să fie transferată la frontiera externă, în vederea întăririi acesteia, conform opţiunilor exprimate. S-a realizat acest obiectiv?

-Din perspectiva aderării la spaţiul Schengen şi a măsurilor compensatorii care vor trebui adoptate, este necesară o repoziţionare a instituţiei Poliţiei de Frontieră, atât din punct de vedere al resurselor umane, cât şi al competenţelor, astfel încât structura să fie în măsură a răspunde cerinţelor impuse de procesul de aderare şi, ulterior, de prezenţa în rândul statelor Schengen.

Avem o “Concepţie privind relocarea personalului şi patrimoniului structurilor Poliţiei de Frontieră Române de la viitoarele frontiere interne”, care va fi aplicată după aderarea la spaţiul Schengen. Până atunci însă, personalul poliţiei de frontieră va continua să-şi îndeplinească atribuţiile pe frontierele cu Ungaria şi Bulgaria.

– După cum s-a anunţat, în exerciţiul spaţiului Schengen au apărut situaţii fără precedent când Franţa şi Italia au luat decizii unilaterale, iar Danemarca a instituit controale la frontierele interne. La care se adaugă şi declaraţiile excesive ale preşedintelui Sarkozy din campania electorală potrivit cărora dacă nu vor fi revizuite acordurile Schengen va suspenda participarea Franţei.

Vor îngreuna aceste acţiuni intrarea României în spaţiul Schengen, ţinând seama că au fost respectate toate cerinţele existente de intrare în acest spaţiu?

-Este foarte clar că în momentul de faţă, spaţiul de libertate, securitate şi justiţie se confruntă cu numeroase provocări şi tensiuni cărora trebuie să le facă faţă. Criza din bazinul Mediteranei de anul trecut şi dificultăţile prin care trece Grecia în ceea ce priveşte asigurarea controlului frontierelor externe şi gestionării afluxului de migranţi, au generat poate, mai mult ca oricând, o lipsă de încredere între statele membre şi anumite ieşiri publice pe această temă. În ceea ce priveşte cazurile punctuale de reintroducere a controalelor în Italia, Franţa sau Danemarca, trebuie să subliniez că acquis-ul Schengen prevede foarte clar că statele membre pot reintroduce temporar, pentru motive bine determinate, controalele la frontierele interne. Tocmai la aceste prevederi au făcut apel statele membre respective, considerând că valul de imigraţie ilegală de la frontierele maritime sudice constituia un pericol pentru securitatea internă a cetăţenilor lor.

În ceea ce priveşte declaraţiile preşedintelui Franţei, trebuie spus că în conformitate cu regulile actuale, nici un stat membru nu poate ieşi sau nu se poate auto-suspenda din spaţiul Schengen. Conform Tratatului de la Lisabona, un stat membru poate să iasă din Uniunea Europeană, lucru care cred că nu ar fi câtuşi de puţin în interesul Franţei sau cetăţenilor acestei ţări.

Dincolo de aceste declaraţii, este foarte clar că anumite reguli care guvernează spaţiul Schengen trebuie schimbate sau îmbunătăţite, mai ales în sensul respectării, de către toate statele membre a legislaţiei Schengen şi a îndeplinirii responsabilităţilor care le revin. Vorbim despre aşa numita reformă a Guvernanţei Schengen, la care România participă în mod activ, interesul nostru fiind întărirea securităţii spaţiului de libertate, securitate şi justiţie şi menţinerea libertăţii de circulaţie pentru cetăţenii europeni.

 

Cu UDMR în căruţă…

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Cu UDMR în căruţă…

De ani buni, Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, entitate culturală, acceptată cu statut de partid politic, guvernează cu succes ţara, în parteneriate, pe rând, cu toate partidele politice ce s-au perindat pe scena politică românească după anii 89. O trecere în revistă, chiar şi sumară, a acţiunii sale politice în cele peste două decenii de când participă în coaliţii de guvernare poate că este binevenită.

Chiar dintr-un început, se remarcă faptul că UDMR are în faţă o seamă de obiective de tip „strategic”, unele declarate, altele nu. Cu mici excepţii, parlamentarii UDMR au fost necesari mai mereu pentru completarea majorităţii guvernelor din ultimii ani, iar maghiarii au ştiut de fiecare dată cum să profite si să îşi impună dorinţele. La formarea fiecărui nou cabinet, UDMR a venit cu o listă standard de cereri: numirea de membri în guvern, autonomia teritorială, învăţământul în limba maghiară, statutul minorităţilor ş.a. Drepţi să fim, constatăm, obiectiv, că de fiecare dată, UDMR a încercat să îşi impună voinţa conform aceleiaşi scheme folosite atât în trecut, cât şi în prezent – ameninţarea cu ieşirea de la guvernare.

Din decembrie 2004, de când s-a alăturat primului guvern Tăriceanu, UDMR şi-a negociat permanent poziţia, obţinând din ce în ce mai multe posturi guvernamentale. În ianuarie 2005, UDMR avea 4 miniştri în guvernul de atunci şi 10 posturi de secretar de stat. În acelaşi an, UDMR a condiţionat voturile deputaţilor săi pentru schimbarea preşedinţilor Camerei şi Senatului de obţinerea sprijinului pentru legea statutului minorităţilor naţionale. Aceasta a provocat noi tensiuni în coaliţia de guvernare, când, din nou UDMR a vorbit despre ieşirea din parteneriatul politic. La începutul anului 2006, după acelaşi „film”, UDMR şi-a avertizat colegii de coaliţie de la PD că va boicota intrarea formaţiunii în Partidul Popular European dacă nu va sprijini Legea minorităţilor. Supărarea liderilor UDMR a crescut în vara anului 2006, după ce nu i-a fost îndeplinită cererea de scindare a Universităţii „Babeş-Bolyai” de la Cluj în două universităţi, una de limbă română şi una de limbă maghiară. Marko Bela, pe atunci preşedinte al UDMR, anunţa că formaţiunea sa „nu mai este dispusă să gireze actuala Coaliţie guvernamentală şi, ca atare, îşi va îndrepta atenţia spre alţi parteneri politici, mai apţi în a le satisiface propriile obiective”. La remanierea din martie 2007, UDMR a rămas pe poziţii şi şi-a păstrat posturile de miniştri pentru Marko Bela, Laszlo Borbely, Attila Korodi şi Iuliu Winkler.

După cum se ştie, Guvernul Boc 1 a fost demis printr-o moţiune de cenzură iniţiată de UDMR, în 2009. În acelaşi an, formaţiunea care îi reprezintă pe maghiari a revenit la guvernare, dar abordarea nu s-a schimbat, astfel că în 2010, liderii UDMR condiţionau rămânerea la guvernare de adoptarea Legii educaţiei. „Considerăm adoptarea Legii educaţiei, implementarea reformei învăţământului, asigurarea învăţământului integral în limba maternă condiţii fundamentale, fără de care nu putem continua colaborarea în guvernare“, explica atunci Marko Bela. Pentru a-si atinge ţelurile, au rămas pe poziţii. Astfel că în guvernul Boc 2, UDMR şi-a păstrat numărul de 4 miniştri. Toate acestea în condiţiile în care le-au fost dăruite istoria şi geografia în limba maghiară, precum şi o întinsă listă cu discriminări pozitive în învăţământ.

Un discurs separatist

După 1990, minorităţile etnice, indiferent de numărul lor, au obţinut un statut extrem de generos, având, printre altele, reprezentanţi în parlament, în mod automat. Pas cu pas, urmărindu-şi programul şi „viziunea” pe termen lung, UDMR a „condiţionat” tot ce se putea, a obţinut tot ce şi-a dorit, aplicând întregul arsenal al discursului separatist. Concret, iniţierea proiectului de lege privind Statutul minorităţilor naţionale, din anul 2005, a fost precedată, începând cu anul 1990, de o serie de iniţiative care se întind de la recunoaşterea altor drepturi individuale ale persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale decât cele deja reglementate, până la acordarea autonomiei teritoriale pe criterii etnice, sub denumirea de „ţinutul secuiesc” unei regiuni care ar urma să includă judeţele Covasna, Harghita şi Mureş. Astfel, în anul 1993 a fost iniţiat de UDMR proiectul de lege privind minorităţile naţionale şi comunităţile autonome. Proiectul prevedea împărţirea statului pe criterii etnice, recunoaşterea minorităţilor etnice ca elemente constitutive ale statului şi deci consacrarea statului multinaţional, precum şi acordarea autonomiei teritoriale pe criterii etnice. O altă propunere legislativă iniţiată de parlamentari ai UDMR o reprezintă proiectul de lege privind Statutul de autonomie a Ţinutului Secuiesc, din anul 2004. De menţionat aici este că, după respingerea la Senat, această iniţiativă a fost transmisă Camerei Deputaţilor ca şi cameră decizională, care a ezitat până în prezent să se pronunţe asupra ei. Propunerea vizează constituirea unei regiuni autonome sub denumirea de Ţinutul Secuiesc, în care colectivitatea autohtonă să dispună de prerogative de autoadministrare şi chiar de unele prerogative de ordin statal. Cele două iniţiative prezentate sunt însoţite de o multitudine de alte proiecte cu caracter segmentar şi de etapă.

„Asaltul” asupra redutei obţinerii autonomiei a cunoscut un moment important în 2009, când UDMR a sesizat ocazia de a propune o reorganizare teritorială a ţării cu 16 regiuni de dezvoltare, la nr. 14 figurând „Covasna-Harghita-Mureş”, fiind astfel dorită o refacere teritorială, pe baze etnice, după chipul fostei „Regiuni autonome maghiare” din anii 1952-1958. Nu întâmplător, priorităţile declarate ale UDMR pentru anul 2012 sunt legea minorităţilor naţionale şi legea privind reorganizarea regiunilor de dezvoltare. Condiţionarea – pe care unii o numesc „şantaj” – nu a întârziat: liderul grupului UDMR din Camera Deputaţilor, Mate Andras-Levente, a afirmat că actuala coaliţie de guvernare nu mai poate funcţiona dacă în viitoarea organizare administrativ-teritorială nu se va introduce un regim de autonomie teritorială pentru o regiune constituită din cele trei judeţe amintite. În acest context, ce poate fi mai limpede decât insistenţa politicienilor UDMR, de ani de zile, de a fi scoasă sintagma „stat naţional” din Constituţia României? Deşi aceiaşi oameni au depus „Jurământul fată de ţară şi popor”, cuprins în Legea 96/2006 privind Statutul deputaţilor şi senatorilor: „Jur credinţă patriei mele România, jur să respect Constituţia şi legile ţării, jur să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea teritorială a României”. Ne abţinem de la comentarii suplimentare subînţelese!

O gamă amplă de pretenţii

Uniunea Democrată a Maghiarilor din România nu a venit la guvernare doar pentru Legea Educaţiei, ci au alte interese, care o să-i ţină la putere”, afirmă deputatul democrat-liberal Mircea Giurgiu. Iată câteva „oprelişti” care i-au pus pe gânduri pe partenerii de guvernare, dar nu doar pe aceştia. UDMR se opune publicării declaraţiilor de avere, funcţionării ANI, modificării Constituţiei (Grupul parlamentar al UDMR din Camera Deputaţilor a depus un amendament la proiectul de lege privind revizuirea Constituţiei, cu eliminarea caracterului naţional al statului român); UDMR se opune votului prin corespondenţă, reducerii numărului de parlamentari, adoptării Legii Sănătăţii, reformei administrative. UDMR doreşte dezincriminarea de facto a conflictului de interese, iar demnitarii (parlamentari, miniştri, primari etc) să fie eliminaţi din categoria celor care răspund pentru infracţiuni de serviciu (luare de mită, trafic de influenţă, abuz în serviciu, delapidare etc.). Acest din urmă aspect nu este întâmplător. Ca să fim corecţi şi obiectivi, vom arăta că parlamentarii UDMR sunt în topul politicienilor care prosperă de la un mandat la altul. Averile unora dintre ei ajung chiar şi la câteva milioane de euro, după cum reiese din declaraţiile de avere citate de ziarul „Prahova”. De departe, cel mai bogat, dar şi cât se poate de longeviv în Parlamentul României, este senatorul Verestoy Attila. Doar în ultimul an din mandatul 2004-2008, acesta a reuşit să cumpere un teren şi să contruiască 4 apartamente în Bucureşti; are bijuterii şi tablouri în valoare de zeci de mii de euro, mai multe conturi de milioane de lei, circa 10 milioane de euro, 185 de mii de dolari şi 43 de mii de forinţi. Gyorgy Frunda are şi el o avere destul de consistentă: case şi terenuri, ceasuri şi obiecte de zeci de mii de euro, conturi impresionante. Actualul vicepremier Marko Bela are terenuri, apartamente, conturi pline. Deputaţii Mate Andras Levente, Laszlo Borbely sau Attila Korodi au, la rândul lor, situaţii financiare remarcabile.

În tot acest context, nici nu mai apare surprinzătoare solicitarea UDMR cu privire la înfiinţarea unei secţii cu predare în limba maghiară la Universitatea de Medicină şi Farmacie din Târgu Mureş.

În plus, în întregul aparat de stat sunt numiţi la vârf reprezentatnti ai UDMR în poziţii strategice, în mai toate ministerele (Sănătate, Mediu, Cultură, Economie, Educaţie, Comunicaţii, Afaceri Externe), apoi în instituţii de primă importanţă (Garda Naţională de Mediu, Societatea Română de Radiodifuziune, Garda Financiară, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare, Compania Naţională de Investiţii, Autoritatea Naţională de Reglementări în Domeniul Energiei, Romgaz etc.) şi, nu în ultimul rând, la nivel local, în prefecturile din Hunedoara, Covasna, Harghita, Vaslui, Sălaj, Braşov, Maramureş, Arad, Satu Mare.

Un lucru este cert: în pofida tuturor drepturilor acordate minorităţii maghiare, a faptului că realitatea din teren demonstrează adesea o bună relaţie între români şi etnicii unguri, UDMR de prea multe ori se plasează nefiresc pe o poziţie de susţinere a unor obiective ce nesocotesc realităţile istorice şi ale actualităţii, lansându-se în iniţierea unor proiecte ce ar putea atinge interesele naţionale ale României, dar şi buna şi loiala convieţuire.

 

Republica Moldova – Aspiraţie pentru integrare europeană

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Republica Moldova – Aspiraţie pentru integrare europeană

Parlamentul de la Chişinău l-a ales pe judecătorul Nicolae Timofti, în funcţia de preşedinte al statului moldovean, prin voturile Alianţei pentru Integrare Europeană. Această alegere a fost făcută în contextul în care în ultimii doi ani s-a remarcat o efervescenţă a reformelor menite să consolideze statul de drept şi libertăţile democratice. A fost o perioadă fastă în relaţia Bucureşti – Chişinău, consemnându-se deschiderea a două consulate generale, la Bălţi şi Cahul, a unui birou consular la Ungheni şi inaugurarea Institutului Cultural ”Mihail Eminescu” la Chişinău. De asemeni, au fost lansate proiecte economice cu valoare strategică, printre care construirea unor poduri peste Prut, a gazoductului Iaşi – Ungheni, şi conectarea sistemului electric din Republica Moldova cu cel din România şi, implicit, cu cel din Uniunea Europeană.

În fotografia de pe copertă: Nicolae Timofti, preşedintele Republicii şi Marian Lupu, Preşedinte al Parlamentului.

 

„România o țară înconjurată de români” – Nicolae Iorga

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on „România o țară înconjurată de români” – Nicolae Iorga

Republica Moldova În acestă țară se estimează că trăiesc 2.800.000 de moldoveni/români reprezentând 64,5% din populaţie. Conform constituției, vorbitorii limbii române au posibilitatea să se declare „Moldoveni” sau „Români”: daca aleg prima variantă, li se aplică în mod excluziv denumirea de „Moldoveni”, refuzată celorlalți cetățeni; dacă aleg a doua variantă, sunt considerați „minoritari” în propria lor țară, aidoma vorbitorilor celorlalte limbi.

Ucraina Conform recensământului din 1989, în Ucraina locuiesc 459.000 de români, împărțiți în mod arbitrar de autorităţi în 324.000 „moldoveni” şi 135.000 „români”.

Bulgaria Unii istorici şi specialiști bulgari apreciază că, în prezent, pe teritoriul bulgar trăiesc aproximativ 125.000-150.000 de români, concentrați în partea de nord. Minoritatea română este, astfel, a doua minoritate ca importanță şi număr din Bulgaria, după cea turcă.

Macedonia Populația aromână cunoscută mai mult sub numele de vlahi, însumează între 150.000-180.000 persoane, trăind în grupuri compacte în Bitolia, Ohrid, Prilep precum şi pe Valea Vardarului.

Albania O statistică a UNESCO consemna cca.10 000 de vorbitori ai dialectului aromân. Alte estimări sunt de la 50 000 la 200 000 de oameni, sau despre cca 15% din populația Albaniei. Potrivit celor mai recente estimari oficiale, în Albania s-ar afla 100 000 de aromâni.

Serbia Românii/vlahii timoceni locuiesc în 154 de sate cu populaţie compact românească şi în alte 48 de localităţi cu populaţie mixtă. Numărul lor total depăşeşte 300.000 de persoane.

Ungaria Grupuri compacte de români trăiesc în mai multe așezări rurale din apropierea graniței cu România, în orașul Jula (maghiară Gyula) precum și în capitala Budapesta. Rezultatele recensământului din 2001 indică 8.000 de persoane care s-au declarat români, respectiv 8.482 de cetățeni ai Ungariei care au considerat că limba lor maternă este româna. Conform surselor provenind din interiorul comunității, populația românească din Ungaria numără 20.000 – 25.000 locuitori, mult peste datele oficiale.

Grecia Diferite surse estimează că în Grecia trăiesc între 700.000 şi 1.200.000 de cetățeni de origine aromână. Acești sunt considerați greci romanizați.

 

Balcanii de Vest rămân într-un con de umbră?

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Balcanii de Vest rămân într-un con de umbră?

Crearea unui stat supus legii şi reamenajarea juridică a regiunii au fost unele din obiectivele importate asumate de UE – în urmă cu câţiva ani – cu scopul declarat de pregătire a societăţilor balcanice pentru etapa finală: integrarea europeană. În principal, rolul Uniunii era de fondator de ordine prin „naturalizarea valorilor” şi instituţiilor fundamentale europene, respectiv: statul de drept, cultura normei juridice, democraţia multietnică, toate în zonele periferice ale Europei. Principiile, agreate cu interes la început în Balcanii de Vest, s-au stins încet, astfel că din anul 2008 începe atenuarea entuziasmului pentru proiectul european, rămas la nivelul menţinerii stereotipurilor relative faţă de realitatea balcanică şi umbrit forţat de criza economică a zonei euro. Planurile de integrare au evoluat sinuos, amânarea etapelor de primire a noi membri a devenit încă de la eşecul a Constituţiei Uniunii, din 2005, „Oboseala extinderii” („enlargement fatigue”), prezentă şi astăzi în opinia publică europeană, în plus amplificată de criza datoriei suverane, izbucnită într-o ţară balcanică. În încercarea de depăşire a momentului, Bruxelles semnează Tratatul de aderare cu Croaţia, considerând acesta un semnal suficient pentru celelalte ţări balcanice nemembre pentru continuarea reformelor şi a democratizării vieţii socio-politice. Din păcate, esenţa problemei aderării după admiterea Croaţiei a fost ocolită, cu motivaţia preocupărilor pentru găsirea celor mai optime soluţii interne pentru criza financiară ce traversa Uniunea. Definirea unei strategii pentru procesul de integrare ulterior a fost amânată, lăsând libertatea opţiunilor balcanice să fie redusă la interesul naţional.

Ce a creat această nouă situaţie? O idee veche, plăcută principalelor ţări occidentale, şi anume: realizarea unei Europe extinse pe mai multe cercuri concentrice, cu „centru şi periferie“. Astfel s-a creat o nouă formă de „periferizare“ (termenul aparţine unui analist român) a Balcanilor de Vest, greu de acceptat de ţările spaţiului, care aşteptau o altă perspectivă. Acest aspect poate fi exemplificat fie şi numai amintind de standardele duble la care sunt supuse România şi Bulgaria privind integrarea în spaţiul Schengen şi accesul pe piaţa europeană a forţei de muncă din cele două ţări. Disfuncţionalităţile au fost sesizate în preocupările oficialilor din Balcanii de Vest încă de la începutul anului trecut, însoţite de întrebarea: Aderarea Balcanilor la UE a trecut pe plan secund?

Imaginea de ansamblu a acestei situaţii a fost conturată mai bine în cadrul unei conferinţe ţinute la Priştina, cu tema: Europa de SudEst într-o Eră Multipolară“. Intervenţiile miniştrilor de Externe, politicienilor şi analiştilor în cadrul reuniunii au schiţat un tablou deloc plăcut pentru regiunea Balcanilor. În acest moment, zona nu mai reprezintă o prioritate pentru UE, pentru că oficialilor de la Bruxelles „le este greu să gândească la politica externă din cauza crizei financiare“. Declaraţia aparţine ministrului de Externe bulgar, Nikolay Mladenov, care a ţinut să mai precizeze că procesul integrării în Balcanii de Vest se confruntă cu două pericole: unul rezidă din relaţia dintre Kosovo şi UE, care rămâne singurul punct de pe harta Balcanilor al cărui loc în procesul de integrare rămâne neclar, iar celălalt pericol este oboseala faţă de extinderea din Balcani, euforia făcând loc naţionalismului şi xenofobiei la generaţia tânără“. Singurul care s-a situat pe o poziţie specifică a fost Songul Ozan, ambasadorul Turciei în Kosovo, care a ţinut să sublinieze că „Balcanii sunt inima Europei şi Europa nu este completă fără această regiune. În acest sens, toate ţările balcanice ar trebui să fie în UE în viitorul apropiat”.

O poziţie interesantă şi demnă de luat în seamă subliniază faptul că „actuala criză financiară a determinat unele ţări din UE, în principal Franţa şi Germania, să examineze ideea unui sistem european dublu, în care unele ţări ar fi parte a unei integrări mai profunde, iar altele beneficiare a unui anumit fel de integrare “. Nuanţarea acestor aprecieri a venit prin comisarul european pentru extindere şi politică de vecinătate Štefan Füle, care, la începutul acestui an, a ţinut să reamintească intenţiile UE de sprijin prin fondurile Instrumentului de Asistenţă pentru Preaderare (IPA) necesare integrării regionale a ţărilor candidate şi a celor potenţial candidate, prin proiecte zonale cu specific naţional. Comisarul Füle a ţinut, însă, să reamintească două condiţii: prima vizează ritmul reformelor şi a doua coordonarea acţiunilor după un set comun de standarde. Nivelul diferit de dezvoltare a ţărilor din Balcanii de Vest face ca alinierea la standardele UE să fie inegală, rolul principal revenind căilor de atingere specifice fiecărei ţări în parte. Din această cauză, statele vor primi, din miliardul de euro pus la dispoziţie prin fonduri IPA, sume diferenţiate. Distribuţia fondurilor pentru fiecare ţară a devenit subiect de dezbatere – şi implicit de critici – întrucât acestea nu sunt alocate în proporţie directă cu suprafaţa sau populaţia ţărilor. Croaţia, de exemplu, este de şase ori mai mare decât Kosovo şi primeşte doar dublul ajutorului primit de aceasta. Turcia, de trei ori mai populată decât totalul restului candidatelor, primeşte mai puţin de jumătate din ajutorul total. După Institutul UE al „Universităţii Marmara” din Istanbul, alocarea ajutoarelor are la bază evaluarea nevoilor ţărilor şi nu alte criterii.

Am prezentat exemplul de mai sus pentru a nu se crede că preocupările UE faţă de Balcanii de Vest au intrat într-un spaţiu de umbră, dimpotrivă, rămân la un nivel declarativ vizibil, dar fără rezonanţă trecută. Recent, în capitala Uniunii, Catherine Ashton, comisarul UE pentru politică externă, reafirma că „Integrarea Balcanilor de Vest în familia europeană rămâne una din ultimele provocări din calea construirii unei Europe democratice şi unificate“. O declaraţie generală, fără vreun efect deosebit. Balcanii au nevoie acum de o strategie nouă, bazată pe situaţia actuală din spaţiul european, pentru integrare europeană. Cu toate asigurările pe care oficialii UE încearcă să le prezinte pentru dispersarea temerilor ţărilor din regiune cu privire la faptul că problemele financiare cu care se confruntă Uniunea şi oboseala extinderii, resimţită în unele state membre, nu vor afecta perspectiva integrării, există în continuare o reţinere faţă de promisiunile UE.

Posibilitatea îngheţării relaţiilor dintre UE şi Balcanii de Vest a fost sesizată şi de un fin cunoscător al spaţiului balcanic, ministrul suedez de Externe, Carl Bildt, care a simţit nevoia să încurajeze menţinerea unui optimism balcanic, afirmând că poarta europeană este deschisă Balcanilor de Vest, în ciuda faptului că s-au auzit zgomote diferite de la ţările societăţii vesteuropene“.

Analiza realistă a momentului arată, totuşi, că UE se află în incapacitatea de a construi un nou proiect de extindere adaptat noilor condiţii, pentru că apetitul politic european este concentrat pe salvarea Uniunii şi mai puţin pe integrarea Balcanilor în Europa. Disponibilitatea UE pentru o nouă abordare nu se întrevede, menţinând vechile etichetări sterotipe mult mai comode decât efortul inovării. Credibilitatea UE în Balcanii de Vest se poate asigura prin originalitatea soluţiilor pe care instituţia europeană trebuie să le aducă crizei zonei euro şi problematicii balcanice.

Studiile recente apreciază că revenirea lui Putin la conducerea oficială a Rusiei va însemna şi reevaluarea doctrinei de politică externă faţă de Balcani. Intenţiile UE de a plasa Balcanii de Vest pe poziţie de aşteptare convin Rusiei şi deschid calea pentru revenirea acesteia într-un spaţiu la fel de strategic ca şi NATO. În aceste condiţii, retorica panslavistă a apărut în spaţiul balcanic, mizând pe revenirea Rusiei ca o contrapondere a UE în Balcanii de Vest, aspect ce poate duce la pierderea, fie şi parţială, a autorităţii Uniunii în regiune. Evitarea unui astfel de scenariu ţine de capacitatea UE de a construi un model regional pe care să-şi bazeze dezideratul de stabilitate şi prosperitate.

Pentru Balcani – aprecia un analist politic – a sosit, de acum, vremea să se întrebe dacă nu cumva influenţa UE în regiune nu va fi la fel de scurtă ca stăpânirea austriacă în Oltenia la începutul secolului al XVIII-lea. O comparaţie amintită în Balcanii de Vest cu umor, dar nu numai. Oricum, dezastruosul management de criză al liderilor UE lasă spaţiu tuturor posibilităţilor…

Dr. Vasile Leca

Analist pe probleme balcanice

 

Ce fac europarlamentarii noştri la Bruxelles?

Reporter: editura April - 16 - 2012 Comments Off on Ce fac europarlamentarii noştri la Bruxelles?

Parlamentul European este inima sistemului nostru democratic”, afirmă Jerzy Buzek, Preşedintele Parlamentului European. Plecând de la aceste cuvinte, dacă luăm în considerare activitatea europarlamentarilor români şi modul în care se face promovarea intereselor României, ajungem la concluzia că trimişii nostri în forul decizional european mai au încă multe de făcut.

România are 33 de europarlamentari a căror misiune oficială este aceea de a apăra interesele ţării în Parlamentul European. Ei sunt plătiţi din banii românilor pentru a practica această nobilă ocupaţie, iar salariul unui europarlamentar este destul de ridicat încât să ne putem aştepta – şi pretinde – ca aceştia să-şi facă meseria cu simţul răspunderii. Însă există destule voci care susţin (şi rapoarte care relevă) că europarlamentarii noştri sunt încă anemici în ceea ce priveşte prezenţa lor.

Institutul European pentru Democraţie Participativă, care îmbină analiza calitativă şi cantitativă a activităţilor (rapoarte, voturi, declaraţii etc.) cu cercetarea de teren la Bruxelles, arată, într-un document privind activitatea europarlamentarilor români în perioada iulie 2009 – iulie 2011, că delegaţia României nu a reuşit încă să îşi fructifice al 7-lea potenţial de influenţă pe care îl deţine în PE, potenţial calculat prin prisma numărului de deputaţi şi al funcţiilor deţinute. Chiar dacă sunt prezenţi în comisii de mare importanţă, cum sunt Comisia de afaceri economice şi monetare, Comisia de afaceri externe, Comisia de afaceri juridice, Comisia de transporturi şi turism, Comisia pentru dezvoltare, Comisia de petiţii sau Subcomisia de securitate şi apărare din cadrul Comisiei de afaceri externe a PE, europarlamentarii români nu excelează nici prin activitate, nici prin influenţă.

Codaşi la prezeă, fruntaşi la… cuvântări

După doi ani scurşi din actuala legislatură, deşi se constată o tendinţă crescătoare a prezenţei eurodeputaţilor români, delegaţia ţării noastre se află încă la coada clasamentului, ocupând locul 25 (după ce în primele 6 luni ale mandatului – iulie – decembrie 2009 – România s-a aflat pe ultima poziţie la acest capitol, locul 27 din 27 de state membre!). Nu se poate afirma că în acest răstimp evoluţia a fost notabilă… Nici când sunt prezenţi, reprezentanţii României în PE nu excelează. Până nu demult, delegaţia noastră stătea bine doar la activităţi secundare, precum întrebările parlamentare, semnarea moţiunilor de rezoluţie şi discursurile în plen. Abia recent se poate observa o creştere şi în ceea ce priveşte activităţile de substanţă, prin intermediul cărora se poate exercita o influenţă efectivă asupra procesului legislativ european: redactarea de rapoarte (locul 11 din 27), de avize (locul 4), amendarea rapoartelor (locul 4).

Europarlamentarii români nu par a avea, în schimb, trac în a lua cuvântul în Parlamentul European. Ca delegaţie naţională, ne aflăm pe locul 5 din 27 de state membre la acest capitol. Analiza pe partide arată un aspect interesant: eurodeputaţii PSD+PC şi cei ai PDL sunt aproape la fel de vorbăreţi şi mult mai vorbăreţi decât cei ai PNL. Totodată, membrii PDL agreează mult mai mult decât colegii lor de la PSD+PC şi PNL ideea semnării moţiunilor pentru rezoluţii ale PE (iniţiate de alţi deputaţi). În ceea ce priveşte activităţile de substanţă, europarlamentarii PSD+PC ocupă prima poziţie la capitolele rapoarte redactate şi rapoarte amendate, iar liberalii se situează pe prima poziţie la redactarea avizelor. Pe de altă parte, analiza mediilor de prezenţă ale partidelor româneşti ne arată că delegaţia PDL a fost cea mai prezentă la lucrările plenare, urmată de delegaţiile UDMR, PNL şi PSD. Europarlamentarii aleşi pe listele PRM (Corneliu Vadim Tudor şi George Becali) au o prezenţă extrem de scăzută, situându-se printre ultimii la acest capitol dintre toţi parlamentarii europeni: ultimul loc, 736, pentru George Becali şi locul 727 (din 736), pentru Corneliu Vadim Tudor. Şi când ne gândim că noi i-am ales! După ce criterii, oare?

Divergenţe, convergenţe

Există puncte divergente între delegaţia României şi cele ale altor state. Fără îndoială, un punct sensibil pentru eurodeputaţii români în PE îl reprezintă domeniul Agricultură şi dezvoltare rurală, fapt evidenţiat de distanţările la unison ale deputaţilor români faţă de colegii lor din alte delegaţii naţionale. Un al doilea domeniu care pare a suscita poziţii politice distincte ale eurodeputaţilor români este Industrie, cercetare şi energie; şi în acest sector se înregistrează un grad mai mare de individualizare a voturilor eurodeputaţilor români în raport cu deputaţii din celelalte state membre ale UE, motivul fiind specificităţile naţionale. Pe de altă parte, dacă privim la legăturile grupului românesc cu cele ale altor ţări, în grupul PPE, delegaţia PDL poate conta cel mai mult pe sprijinul delegaţiei ungare, iar poziţiile cele mai îndepărtate de delegaţia PDL le regăsim la delegaţia italiană din grupul creştin-democrat. În grupul S&D, partenerii cei mai viabili pentru delegaţia PSD+PC par a fi germanii, în timp ce delegaţia britanică se situează cel mai departe de poziţiile socialiştilor români. Şi în interiorul grupului ALDE partenerii cei mai la îndemână, prin prisma poziţiilor politice foarte apropiate, sunt germanii. În schimb, la polul opus liberalilor români se situează delegaţia franceză din grupul ALDE.

Un punct de convergenţă al abordărilor europarlamentarilor români îl constituie transparenţa, dar motivele schimbării de atitudine nu sunt cele la care ne-am putea aştepta. La doi ani de la începutul mandatului, se constată că marea majoritate a reprezentanţilor României în PE au început să considere transparenţa ca fiind importantă, mai ales, consideră cei de la „Qvorum”, prin prisma unor interese personale, cum ar fi dorinţa de creştere a capitalului politic în ţară. În baza analizei combinate a informaţiilor prezentate de europarlamentari din proprie iniţiativă (pe website) şi la cerere (în raportul de activitate furnizat), s-a concluzionat că, în acest moment, europarlamentarii cei mai transparenţi cu privire la propria activitate parlamentară sunt Monica Macovei şi Marian Jean Marinescu (PDL/PPE), Daciana Sârbu şi Ioan Enciu (PSD/S&D), Adina Vălean şi Renate Weber (PNL/ALDE). La polul opus, europarlamentarii cei mai deficitari la acest capitol sunt Claudiu Tănăsescu, Ioan Mircea Paşcu, Traian Ungureanu şi Lázló Tökés. Directorul I.E.D.P. – Qvorum, Doru Franţescu, consideră că „toţi europarlamentarii români trebuie să înţeleagă faptul că transparenţa este fundamentală pentru un ales. Europarlamentarii, ca şi aleşii de la nivel naţional, îşi încasează salariile şi îşi decontează cheltuielile din banii contribuabililor, prin urmare cetăţenii sunt îndreptăţiţi să îi tragă la răspundere pentru a afla în ce fel le sunt apărate interesele”.

Din toate datele prezentate rezultă cu certitudine un aspect: reprezentanţii României în Parlamentul European nu au reuşit, deşi au ajuns la jumătatea mandatului, să infirme atribuirea uneori a unor etichete de codaşi şi dezinteresaţi în a promova interesele ţării în forul decizional european.

Cei mai influenţi eurodeputaţi români. În urma analizei Qvorum, în perioada iulie 2009 – iulie 2011, cei mai influenţi europarlamentari români s-au dovedit a fi: Marian Jean Marinescu (PDL/PPE), Adina Vălean (PNL/ALDE), Renate Weber (PNL/ALDE), Rovana Plumb (PSD/S&D), Adriana Ţicău (PSD/S&D), Monica Macovei (PDL/PPE). La polul opus, europarlamentari care practic nu exercită nici un fel de influenţă sunt Corneliu Vadim Tudor şi George Becali, Traian Ungureanu sau Viorica Dăncilă.

S-a ajuns până acolo încăt, atunci când este nevoie de un vot util întru apărarea românilor, ei reuşesc să stupefieze prin opţiunea lor (este de notorietate cazul rezoluţiei asupra vlahilor din Serbia, unde europarlamentarii noştri au votat împotriva intereselor românilor din ţara vecină, culmea, chiar când România amenda acordarea statulului de candidat pentru Serbia de rezolvarea acestei probleme! Cât despre votarea controversatei legi ACTA…).

Venituri consistente. Salariul lunar al unui europarlamentar este, în medie, de 6.250 de euro. În plus, ei primesc diurne, decontări pentru transport (circa 4.000 euro/lună), sume pentru cabinetul personal, pentru prezenţa în Parlament (300 euro/zi) etc. Aceste sume pot ajunge la sute de mii de euro anual. Cele mai pline conturi le are ex-social-democratul Adrian Severin (997.816 de euro). În top 10 urmează Cristian Buşoi (PNL) cu 722.574 de euro, Marian Jean Marinescu (PDL), cu peste 422.000 de euro, Adina Vălean (PNL) – 279.108 de euro, Sebastian Bodu (PDL) – 247.973 de euro, Cristian Preda (PDL) – 212.474 de euro, Daciana Sârbu (PSD) – 189.854 de euro, Csaba Sogor (UDMR) – 161.489 de euro.(„Econtext”)

Cine sunt europarlamentarii noştri?

  • două treimi dintre aleşii (21) pentru primul mandat întreg la Bruxelles şi Strasbourg au fost şi în trecut membri ai Parlamentului European.
  • în ceea ce priveşte provenienţa profesională, trebuie spus că jumătate dintre aceştia sunt politicieni de profesie, cu funcţii de conducere în partid la nivel naţional sau local; o cincime dintre aleşi (19%) vin din mediul de afaceri, alte categorii semnificative fiind „academia” – 13% şi societatea civilă /ONG – 9%.
  • 85% dintre ei sunt înstăriţi, restul de 15% au o situaţie financiară medie, nefiind ales nici un politician de condiţie modestă.

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult