22
September , 2017
Friday

Istoricul unui act funest

Basarabia sub ocupaţie rusă

Reporter: editura April - 16 - 2012

În urma aşa-numitei păci de la Bucureşti, din mai 1812, teritoriul şi populaţia dintre Prut şi Nistru erau rupte din trupul vechiului stat al Moldovei şi intrau sub stăpânire rusească. Din 1813, noua anexiune primea denumirea oficială de Basarabia. Ce s-a întâmplat în cei 200 de ani care au trecut de atunci? Răspunsul nu este simplu, iar consecinţele acelui act s-au constatat în timp. Pentru poporul român s-a dezvoltat treptat un sentiment de frustrare, ca urmare a înstrăinării printr-un act de forţă a unei importante părţi a ramurii sale răsăritene. Pentru puterea ocupantă, pe parcursul mai multor decenii s-a elaborat o întreagă „teorie” despre o aşa-zisă eliberare a Basarabiei, care timp de secole nu şi-ar fi dorit ceva mai bun decât alipirea la Imperiul Rus. O „teorie” care s-a născut în timpul ţarismului, a supravieţuit şi s-a dezvoltat în timpul comunismului, dar mai are şi astăzi susţinători. Dincolo de disputele politice sau istorice care nu au încetat niciodată, raptul din 1812 a marcat dureros şi uneori tragic, timp de două secole, raporturile româno-ruse.

Actul unirii Basarabiei cu Romania - 27 martie 1918

Pe fondul unor puternice frământări şi nemulţumiri sociale, atât din partea boierilor, cât şi a bisericii şi a ţăranilor moldoveni care cereau păstrarea obiceiurilor pământului, moştenite din vechime, în timpul ţarului Alexandru I (1801-1825) administraţia rusă a recunoscut şi menţinut, o perioadă, anumite drepturi populaţiei autohtone. Aceste drepturi au fost reduse drastic de noul împărat rus, Nikolai I, care, în 1828, a introdus Instituţia pentru cârmuirea Basarabiei, populaţia fiind supusă unui amplu proces de rusificare: limba maternă a moldovenilor nu mai poate fi utilizată în documentele oficiale şi, treptat, este înlocuită din şcoli; schimbarea echilibrului demografic este intensificată prin continuarea colonizării provinciei cu imigranţi din alte regiuni ale Imperiului sau chiar din ţări europene. În 1873, Basarabia este transformată în gubernie rusească, fiind integrată total Rusiei ţariste.

Lichidarea nobilimii basarabene. Măsurile prin care se urmărea anihilarea identităţii etnice şi culturale a românilor basarabeni s-au desfăşurat în cadrul unui amplu proces de asimilare, care a cunoscut periodic momente de intensitate maximă, dar şi de rezistenţă şi nesupunere faţă de acţiunile puterii dominante. Încă din 1814 au izbucnit o serie de revolte antiruseşti, alimentate atât de ţăranii liberi, cât şi de boieri. După un nou război ruso-otoman, urmat de pacea de la Adrianopol (2/14 septembrie 1829), în semn de protest faţă de politica ţarului în bazinul dunărean, marele cărturar şi diplomat basarabean Alexandru Sturza, fiul primului guvernator al Basarabiei după anexiune, îşi dădea demisia din Ministerul de Externe al Rusiei, în care activase cu merite strălucite timp de două decenii. Mai târziu, într-o carte finalizată la maturitate, în 1853 („Notions sur la Russie/Menţiuni despre Rusia”), Alexandru Sturza punea în discuţie politica imperială faţă de noile achiziţii de teritorii şi populaţii de la periferie: Ne pare rău că în zilele noastre Rusia a ajuns la momentul critic… A centraliza, a rusifica, a şterge din ce în ce mai mult toate nuanţele locale, acesta este astăzi scopul principal ce preocupă puterea”. Savantul basarabean retras la Odesa atrăgea atenţia, în aceeaşi lucrare, asupra amplitudinii măsurilor de colonizare şi schimbare a compoziţiei sociale şi demografice în ţara sa de baştină: „Ruşii din interiorul imperiului şi o mulţime de străini de toate naţiile curg puhoi şi fără încetare spre Basarabia; ei se stabilesc aici în număr mare… ”.

Tratatul de pace ruso-turc

Care au fost consecinţele unei astfel de politici de colonizare şi asimilare în Basarabia? Una dintre ele, cu implicaţii directe asupra destinului identităţii românilor basarabeni, a reprezentat-o deznaţionalizarea nobilimii, care, potrivit opiniei unui renumit istoric, sub dominaţiunea rusă şi-a pierdut steagul naţional. Timp de aproape o jumătate de secol de la anexiune, nobilimea basarabeană a dus o luptă necontenită pentru limbă, cultură şi legile naţionale. Un fost reprezentant al administraţiei ţariste în Basarabia, F.F. Vighel, viceguvernator al provinciei în perioada 1823-1826, adept al rusificării, notează în Memoriile sale despre perioada respectivă: „Nimeni din nobilii moldoveni nu ştia limba rusă şi nu avea curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul… Nobilii se considerau conducători ai poporului şi ţineau mult la naţionalitatea lor”. Nobilimea basarabeană reprezenta, aşadar, un stâlp al rezistenţei şi continuităţii identitare româneşti în teritoriul ocupat de ruşi. Potrivit mărturiilor istorice, la Chişinău se aflau în 1839 boieri moldoveni cu devotament pentru naţie; în 1848, tot în oraşul de reşedinţă al capitalei Basarabiei se proiecta editarea gazetei „Românul”; în anii 1862-1863, un partid al boierilor basarabeni visa la o singură Românie unită.

Sunt doar câteva din motivele pentru care administraţia ţaristă urmărea sistematic anihilarea şi lichidarea unei asemenea categorii sociale, ce se opunea planurilor imperiale de asimilare şi omogenizare a societăţii ruse. Datele statistice şi documentare sunt relevante. La şase ani după anexare, în 1818, lista nobililor din Basarabia număra 145 de familii, din care 138 (95 la sută) erau de origine moldovenească. În 1912, la centenarul anexării Basarabiei de către Rusia, numărul familiilor nobiliare ajunsese la 468, dar compoziţia lor etnică era schimbată radical: 327 dintre acestea, mai mult de două treimi (69 la sută), erau nemoldoveneşti, în timp ce numai 137 (30 la sută) mai proveneau din Moldova (Alexandru Boldur, „Soarta istorică a nobilimii din Basarabia”, 1935, Chişinău, p. 20-22). În procesul renaşterii naţionale ce a dus la unirea din 1918, rolul politic al nobilimii a revenit altei clase sociale – ţărănimea, căreia i se datorează în mare parte revenirea de atunci a Basarabiei la Patria mamă. „Ţăranul basarabean – scrie cu îndreptăţire istoricul Alexandru Boldur – care şi-a păstrat mentalitatea sa naţională şi limba, a făcut primul pas temeinic pentru reîntregirea neamului românesc” (*Op. cit., p.24).

Manastirea Capriana - ctitorie a patru voievozi moldoveni- Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu

Biserica – apărător al neamului. Alături de clasa socială a ţărănimii, un alt pilon al păstrării identităţii româneşti în Basarabia, sub ocupaţia ţaristă şi apoi sovietică, l-a reprezentat clerul, „din cădelniţele căruia – cum afirmă un autor inspirat – nu ieşea numai mirosul de tămâie, ci şi puţin parfumul culturii naţionale”. Este interesant de consemnat faptul că, în 1812, în momentul raptului, în Basarabia se desfăşura o puternică activitate religioasă, evidenţiată pregnant de numărul celor 775 de biserici parohiale şi 40 de mănăstiri şi schituri existente în 755 de sate şi oraşe ale provinciei, deservite de un numeros personal preoţesc, pregătit în spiritul valorilor naţionale. Încă de la început, s-a ivit un conflict: pe de o parte, biserica basarabeană, deşi trecută în urma unei decizii politice sub jurisdicţia Bisericii Ortodoxe Ruse, continua să militeze pentru un statut propriu, decurgând din caracterul specific al limbii, moravurilor şi obiceiurilor populaţiei locale, diferit de cel al populaţiei majoritare ruse a Imperiului; pe de altă parte, deşi Biserica ortodoxă se bucura de o mare autoritate în Rusia, ea devenise, sub presiunea ţarilor, o anexă a statului rus; membrii Sfântului Sinod, format din episcopi, erau numiţi de ţar şi deveneau astfel înalţi demnitari ai curţii imperiale, al căror scop suprem era să dezvolte în inimile enoriaşilor dragostea necondiţionată faţă de scaunul împărătesc. Sunt edificatoare, de pildă, cuvintele pe care le adresa moldovenilor de la Ismail, la 10 octombrie 1878, arhiepiscopul rus al Basarabiei, Pavel Lebedev, cu prilejul reocupării de către Rusia a celor trei judeţe din sudul provinciei (Bolgrad, Ismail şi Cahul): „Ţine minte, ţară nou alipită, că tu eşti avanpostul poporului rus şi al bisericii ruse, avanpostul prin care poporul rus şi biserica rusă intră în atingere cu popoarele de o credinţă şi de un sânge cu noi” (Nicolae Popovschi, Istoria Bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea sub ruşi, 1931/2000, Chişinău, Editura Museum, p. 147-148).

Buna Vestire

Este îndeobşte cunoscut faptul că primul ziar naţional românesc apărut la Chişinău, în mai 1906, la aproape o sută de ani de ocupaţie străină, s-a intitulat „Basarabia” şi a fost realizat de studenţi şi absolvenţi ai Seminarului teologic din capitala provinciei. „Limba noastră”, pe care Ovid Densuşianu o considera „cea mai frumoasă poezie închinată limbii române”, a fost scrisă de un preot-poet, Alexei Mateevici, cel care, în faţa studenţilor din Chişinău, în 1917, afirma: Da, suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor român. Tot din rândul seminariştilor teologi s-au afirmat şi cei mai mulţi dintre făuritorii Unirii din 1918. În pofida înstrăinării şi a numeroaselor oprelişti, Biserica Basarabiei a supravieţuit regimului ţarist: în 1918, ea revenea la sânul Patriei mame cu o zestre însemnată: un patrimoniu spiritual păstrat cu evlavie. La acest capitol, poate cea mai bogată comoară – cum scria istoricul N. Popovschi în 1931 – a fost frumoasa limbă românească, acea limbă a vechilor cazanii pe care populaţia băştinaşă din Basarabia a păstrat-o cu sfinţenie sub scutul bisericii, cu via ei înrâurire, trecând-o prin toată negura vremurilor, ca o unică moştenire pe care nu i-a putut-o răpi oblăduirea străină” (Op. cit., p. 312.).

Pantelimon Halippa

Astfel de strădanii şi sacrificii au făcut posibil acel moment unic şi miraculos din 27 martie 1918, când Sfatul Ţării, dând glas voinţei populare şi invocând puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, proclama unirea Basarabiei cu mama sa România. Un act prin care, aşa cum va afirma câţiva ani mai târziu unul din făuritorii săi, Pantelimon Halippa, se voia ca „Basarabia să nu mai fie măr de discordie între ruşi şi români (…), căci a fost, este şi trebuie să rămâie pământ românesc”. Sorţii îi pregăteau, însă, Basarabiei un destin plin în continuare de tragism şi neprevăzut.

Ioan C. Popa

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult