24
September , 2017
Sunday

Efigii

I.L. Caragiale, un geniu literar

Reporter: editura April - 16 - 2012

2012 - Anul Caragiale

Există, fără îndoială, un mister care este protejat de acest nume – Ion Luca Caragiale. Explicaţia poate fi aceasta: Caragiale a fost un spirit autentic. Dar un spirit dual. E o caracteristică a lumii balcanice, cred că şi a românilor care sunt şi nu sunt balcanici, de a avea două naturi, de a avea două suflete, două inimi, fiind paradoxali. Este tentant să porneşti la o asemenea aventură a desluşirii resorturilor interioare ale acestui fel de a fi de la premisa că popoarele balcanice sunt rezultatul unor asimilări niciodată desăvârşite, că toate popoarele balcanice au un fond ancestral care se găseşte într-o stare de clivaj, dacă nu de opoziţie, cu forma pe care o cunoaştem, că aceasta este zona în care neclaritatea este starea permanentă, începând cu organizarea socială, continuând cu formele autorităţii şi terminând (oare?) cu indecizia sufletească.

I.L. Caragiale este un geniu literar risipit în genuri minore, este un conservator de-a dreptul revoluţionar, este un însingurat care şi-a dorit viaţă socială, un sceptic care voia succes şi un aspru critic al vieţii politice româneşti care a făcut politică. E drept, fără nici o urmă de rezultat. El este cel care ia peste picior Jubileul regelui Carol I după ce scrisese un imn intitulat „Întoarcerea victorioasă”, dedicat aceleiaşi ilustre figuri a istoriei naţionale. Caragiale a debutat în publicaţii liberale şi s-a afirmat în cele conservatoare, a ironizat mica burghezie, comercianţii, funcţionarii şi, la rândul său, a fost proprietar de restaurant ori funcţionar al statului, a luat peste picior francmasoneria şi asimilaţii, dar a participat şi a beneficiat de sprijinul Societăţii Junimea.

I L Caragiale

Făcea un haz nebun de ardeleni, dar a încercat să se mute fie la Braşov, fie la Sibiu. S-a întrebat, făcându-ne cu ochiul, ce-o fi căutând neamţul în Bulgaria? N-a stat pe gânduri să se mute la Berlin cu toată familia, după ce a primit moştenirea Momuloaiei. Toate acestea sporesc misterul Caragiale şi, în aceeaşi măsură, contribuie la monumentala sa prezenţă. Dualismul său existenţial este completat de dualismul categorial al operei sale. Genurile minore sunt slujite cu acelaşi devotament (a se citi talent) cu care a slujit marile capodopere. A scris poezele şi tragedii, comedii şi nuvele grave.

A făcut publicistică ocazională şi a susţinut rubrici de critică dramatică, a făcut servicii de presă în favoarea unor politicieni discutabili şi a scris cel mai aspru text la adresa venalităţii, lăcomiei şi imoralităţii clasei politice, intitulat „1907 din primăvară până-n toamnă”. A fost prieten cu Eminescu şi a generat, cu temei, caragialismul, antiteză totală la eminescianism. Lista e lungă, mai lungă decât nemuritoarea înşiruire „La Moşi”. Era atît de acid, de coroziv şi enervant, încât a stârnit împotriva sa uneltiri şi calomnii (vezi procesul de plagiat pornit de obscurul Caion), represalii (vezi soarta „Scrisorii pierdute”), o ostilitate generală care l-a făcut să emigreze. Prin felul său de a fi, de a gândi şi, mai ales, de a scrie, Caragiale era un generator şi un martor al ridicolului unei societăţi care încă mai bâjbâia în căutarea noii sale identităţi. Caragiale avea dreptate să fie ironic, necruţător deci, cu pseudo-formele societăţii occidentale care se cultivau în România Mică, de la sistemul rotativei guvernamentale la instituţiile civile sau de stat care existau pentru a avea clienţi politici, amploaiaţi şi fonduri. Avea dreptate să execute prin expunere la vedere relaţiile politice viciate, corupte, relaţiile umane jalnice, trădările îngăduite şi recunoştinţa batjocorită, o lume strâmb alcătuită şi fals percepută. Dar nu avea dreptate, în acelaşi timp, când dispreţuia modernizarea, când îngâna patriotismul sau când făcea tabula rasa din idealurile paşoptiste şi, mai cu seamă, din sacrificiul real al modernizatorilor societăţii.

IL Caragiale la aniversare

Nu cred că există un cititor român al lui Caragiale să nu-l admire, să nu-l iubească cu adevărat, să nu ştie pe de rost măcar câteva replici, care să nu fie de accord cu sarcasmul său, pe care îl consider util şi la obiect după o sută de ani. Dar tot acelaşi cititor, care foloseşte dezinvolt replicile caragialene pentru a-şi ironiza prietenii sau a-şi lua în derâdere adversarii nu va recunoaşte niciodată că el însuşi aparţine aceluiaşi univers.

Un diavol mic, plin de curiozitate, îmi şopteşte: Ce soartă ar avea Caragiale astăzi, dacă ar fi contemporanul nostru, nu doar prin actualitatea operei sale, ci chiar printr-o prezenţă publică? Răspunsul vine de la sine – aceeaşi. Pentru că, se pare, lumea românească se străduieşte să revină la dimensiunile sale naturale, eliberată din constrângerile unor programe politice impuse cu forţa dinăuntru sau din afară, ea se repopulează cu personajele lui Caragiale, cu replicile şi cu momentele sale.

O scrisoare pierduta

Tocmai de aceea, soarta lui ar fi aceeaşi, ar pendula de la un partid la altul, de la o televiziune la alta, ar încerca mici afaceri şi ar fi hăituit de ANAF ca întreprinzător nefericit, nu ca autor, pentru că ar fi sărac şi, în cele din urmă, urât de toate partidele şi de toată lumea, dar mai cu seamă de lumea literară, intrată sub zodia eseului de natură moral –teologică sau a textelor de vespasiană, s-ar hotărî să emigreze. Dar nu la Berlin. Ar emigra undeva în Balcani. În Balcani, deoarece, la o analiză mai atentă, această zonă va fi ultima parte a Europei în care se vor mai produce merdenele, chiar şi ilegal. Ce altceva ar putea face mai mult descendentul unui plăcintar balcanic ajuns printre zeii creatori ai unui fel de a fi?

Acum, la o sută şaizeci de ani de la naşterea ta, auzind bătăile în poartă ale FMI, pe care încearcă să le ascundă cu o hăhăială generalizată personajele domniei tale, nu putem să spunem decât două cuvinte, pentru care îţi rămânem veşnic datori (trebuie să ne obişnuim cu asta): Băiete, ţal! (plăteşte!)

Eugen Uricaru

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult