20
September , 2017
Wednesday

Comisia Europeană defineşte lobby-ul ca „orice activitate care are drept obiectiv influenţarea formulării şi deciziilor asupra unor politici”. Pentru că dreptul comunitar primează asupra celui naţional în cvasitotalitatea cazurilor, reprezentanţii grupurilor de interese au înţeles foarte bine că Bruxelles-ul este „centrul” pentru a face lobby. Se poate, oare, afirma că grupurile de lobby sunt „la putere” în UE, date fiind miile de lobbyişti, sutele de firme de relaţii publice şi cabinete de avocaţi, duzina de think-tanks şi numeroasele „birouri de afaceri europene” ale mai multor sute de întreprinderi care operează în „inima democraţiei europene”? Mulţi afirmă că da.

Istoric. În materie de lobby, UE face obiectul unor considerente speciale. Marea majoritate a profesioniştilor în lobby care lucrează la Bruxelles reprezintă interesele marilor companii multinaţionale. Doar băncile şi alte entităţi financiare – ca să ne referim numai la ele – dispun de 700 de experţi care au rolul de a orienta procesul legislativ în direcţia pe care o doresc. Dar cine sunt aceste structuri atât de bine „înfipte” în forul decizional european?

Potrivit unei definiţii admise, un lobby este o structură organizată pentru reprezentarea şi apărarea intereselor particulare ale unui grup dat. În acest scop, lobby-ul exercită o activitate care constă în intervenţii destinate să influenţeze direct sau indirect procesele de elaborare, aplicare sau interpretare a măsurilor legislative. Definiţia americană a lobbyului este net diferită de cea europeană, având în centru problema financiară. Potrivit Lobbying Disclosure Act, din 1995, un lobbyist este un individ care acordă minimum 20% din timpul de lucru activităţilor de lobby pentru un client identificat, care are multiple contacte cu legiuitorii, membri ai Congresului, factori de decizie în funcţii înalte şi care lucrează pentru un client care îl remunerează. Întreprinderile care angajează lobbyişti trebuie să se înregistreze dacă cheltuielile semestriale depăşesc 20.500 dolari.

Perspectiva oficială a uneia dintre asociaţiile în care sunt grupaţi lobbyiştii europeni face referire la 1215 drept anul de naştere al lobby-ului european, an în care o grupare de baroni feudali l-au forţat pe Regele Ioan fără de Ţară al Angliei să semneze Magna Charta Libertatum, document simbol ce prescrie libertăţile care stau la baza constituţionalismului de tip anglo-saxon. Astfel, „acţiunea unui grup bazată pe petiţionarea puterii guvernatoare şi pe prezentarea revendicărilor proprii” este definiţia lobby-ului, practică ce a evoluat puternic în secolul al XIX-lea, în Statele Unite.

Odată cu creşterea graduală a puterilor instituţiilor europene, din ce în ce mai mulţi reprezentanţi ai diferitelor grupări de interese, care se încadrează în definiţia de mai sus, şi-au deschis birouri la Bruxelles. Se estimează că în 1985 existau 654 de lobbyişti care îşi declarau activităţile. Astăzi, în capitala Belgiei îşi au reşedinţa peste 15.000 de lobbyişti activi, grupaţi în peste 2.500 de asociaţii, firme de consultanţă, cabinete de avocatură, companii de PR/Comunicare sau federaţii ale diferitelor sectoare economico-industriale, sociale, culturale sau religioase. Toate aceste organizaţii au drept obiectiv reprezentarea intereselor a sute de grupuri comerciale, industriale sau corporatiste. O bună parte dintre ele îşi desfăşoară activităţile cu fonduri europene.

La Bruxelles, lobbyiştii se consideră o parte integrată a procesului legislativ, formând un corp extern şi independent. Lobbyiştii invocă deseori ca argument existenţial însăşi viziunea Comisiei, conform căreia „lobby-ul este o activitate legitimă, parte a sistemului democratic, indiferent că este condusă de un cetăţean, companie, organizaţie a societăţii civile sau orice alt grup de interes (profesionişti în afaceri publice, think-tank-uri sau avocaţi) care lucrează pentru o parte terţă”. Breasla profesioniştilor în afaceri publice, cum sunt denumiţi în mod formal, este respectată în cercurile din Bruxelles. Doar că, prin reorganizarea scenei de lobby, cu o influenţă crescândă a grupărilor asociative şi a federaţiilor, în detrimentul firmelor specializate pe consultanţă, imaginea activităţii de lobby s-a mai schimbat.

Per ansamblu, lobbyiştii europeni sunt pe locul doi în lume ca număr şi influenţă, după Washington. Se poate afirma că, prin natura muncii lor, au acces direct la însăşi autoritatea oficialilor europeni, atât timp cât aceştia sunt văzuţi ca parte integrată a procesului de luare a deciziilor. Astfel, pentru mult timp, practicile de lobby au fost analizate ca o serie de fapte oculte, bazate pe o relaţie ascunsă între cei care iau deciziile şi cei care doresc să le influenţeze, nu tot timpul în interesul cetăţenilor. Recentele scandaluri au întărit acest stereotip.

Ţinta. Comisia Europeană, care deţine puterea exclusivă de a propune şi dezvolta noile legislaţii europene, este una dintre ţintele preferate ale lobbyiştilor. Interesul lor pentru Parlamentul European a crescut în ultimii ani, pe măsura creşterii puterii acestuia. Parlamentul poate să aprobe, să blocheze sau să modifice propunerile Comisiei în numeroase domenii, iar deputaţii au devenit adevărate „ţinte” pentru lobbyişti.

UE s-a extins şi intervine în domenii din ce în ce mai tehnice, care necesită o expertiză. În loc să realizeze propria expertiză, Comisia a lăsat câmp liber lobbyiştilor, care au devenit interlocutori naturali ai celor care iau decizii. Au ajuns să dispună de acces privilegiat în instituţiile europene, în absenţa oricărei reglementări pentru controlul activităţilor lor. Departe de a împlini o misiune în serviciul public şi de a apăra interesul general, lobbyiştii servesc interese private şi contribuie la modelarea legislaţiei europene într-un sens favorabil intereselor marilor companii care îi remunerează. Amploarea fenomenului a fost dezvăluită de „Corporate Europe Observatory”. Raportul acestei entităţi, din toamna anului 2009, intitulat „O Comisie captivă, arăta cum Charlie McCreevy, comisarul în funcţie pentru Piaţa Internă şi Servicii la acea vreme, delegase de facto procesul legislativ structurilor corporatiste. Iar cazul nu a avut repercusiuni concrete, notează publicaţia berlineză „Der Tagesspiegel”.

De-a lungul ultimelor decenii de practică, s-a constatat formarea unor culturi distincte de lobby. În esenţă, există companii cu origini naţionale: anglo-saxone, franceze, germane, italiene, dar şi est-europene. Ultima categorie, unde evident se situează şi România, este percepută ca fiind încă într-un stadiu incipient, cu o abordare „timidă”, cu o prezenţă redusă şi neadaptată standardelor existente, în termeni de lobby, la Bruxelles.

Reglementare. Influenţa reprezentanţilor grupurilor de interese care operează din umbră pare să nu îngrijoreze prea mult UE, care nu ia măsuri deosebite pentru limitarea impactului. Bruxelles-ul prosperă pe seama industriei de influenţă, care acţionează deschis sau discret pentru a reuşi să impună voinţa angajatorului. Funcţionari, diplomaţi, lobbyişti sau ziarişti se întâlnesc, iau masa, participă la cocktailuri peste tot, socializează, uniţi în acelaşi club, unde se vorbeşte de o cauză nobilă: Europa.

Dar, deşi societatea civilă şi grupurile ecologiste nu au greutate faţă de amploarea mijloacelor financiare şi organizaţionale desfăşurate de industria de lobby (de exemplu, federaţia europeană a industriei chimice – CEFIC – dispune de mai mulţi lobbyişti decât toate organizaţiile de apărare a mediului luate împreună!), glasul lor a fost auzit şi au existat tentative de reglmentare a scenei de lobby. Cea mai notabilă este iniţiativa europeană pentru transparenţă, demarată de comisarul Siim Kallas, care urmăreşte crearea unui baze voluntare de înregistrare pentru organizaţiile care sunt implicate în influenţarea politicilor europene, publicarea activelor financiare ale acestora, cât şi adoptarea de către lobbyişti a unui cod de conduită şi de etică. La trei ani după lansarea acestui registru, doar 3.584 de organizaţii şi lobbyişti individuali sunt înregistraţi. Tentativele de responsabilizare şi control al scenei de lobby nu au avut, se pare, efectele urmărite, cu tot efortul unor grupuri de activişti care au pus bazele unor organizaţii precum Alter-EU, Corporate Europe Observatory, Lobby Control, Spinwatch, care urmăresc îndeaproape activităţile lobbyiştilor şi semnalează neregulille şi fraudele comise de aceştia. Din contră, numărul organizaţiilor şi al lobbyiştilor a crescut, iar „etica transparenţei şi a deschiderii” a pălit în faţa scandalurilor şi a noilor realităţi instituţionale.

După scandalul „Abramof ”, din 2006, care a relevat tentativa lobbyştilor de a influenţa decisiv decizii ale Congresului, oficialii din Statele Unite au luat măsuri drastice şi urmăresc aproape fiecare mişcare a cercurilor de interese din Washington. La Bruxelles, în schimb, activitatea lobbyiştilor nu este reglementată decât la un nivel minim. Dacă pe de o parte ar fi absurdă condamnarea acestor activităţi, care joacă un rol important în procesul legislativ european, breasla profesioniştilor în afaceri publice având o reputaţie bine stabilită la Bruxelles, pe de altă parte este necesară clarificarea relaţiei dintre oficiali şi lobbyişti, trasarea unor graniţe între ceea ce este premis şi ceea ce nu este îngăduit în interacţiunea dintre cele două părţi, crearea unor mecanisme solide de apărare şi transparenţă, urmărirea păstrării unei balanţe inter-instituţionale puternice şi a îmbunătăţirii cooperării legislative şi pro-transparenţă dintre Parlament, Comisie şi Consiliul UE şi, în final, salvarea credibilităţii Parlamentului, ca singura instituţie responsabilă democratic în faţa a 500 de milioane de cetăţeni.

  • Un lobby este o structură organizată pentru reprezentarea şi apărarea intereselor particulare ale unui grup dat
  • Lobbyiştii europeni sunt pe locul doi în lume ca număr şi influenţă, după cei din Washington
  • Lobbyiştii servesc interese private şi contribuie la modelarea legislaţiei europene într-un sens favorabil intereselor marilor companii care îi remunerează

Scandalul „Adrian Severin

Pe 20 martie 2011, în Parlamentul European izbucnea scandalul europarlamentarilor acuzaţi de publicaţia „The Sunday Times” că „au acceptat plăţi secrete pentru a face modificări unor legi UE în detrimentul a milioane de cetăţeni ai Uniunii”. Unul dintre cei trei vizaţi era social-democratul român Adrian Severin.

Mai exact, un număr de lobby-işti sau membri ai unor grupuri de interese – care, în realitate, erau reporteri de investigaţie ai publicaţiei – au solicitat celor trei europarlamentari să devină membri ai unei companii de consultanţă care le-a cerut să modifice anumite părţi din legislaţia europeană, în schimbul unor sume de ordinul miilor de euro. Amendamentele au fost făcute, acestea apar acum în legislaţia europeană exact aşa cum au fost scrise de către aceştia. Europarlamentarul Adrian Severin a trimis reporterilor un e-mail, spunând: „Vă anunţ că modificarea dorită de către dumneavoastră a fost făcută. Vă trimit deci o factură de 12.000 de euro pentru servicii de consultanţă în ceea ce priveşte modificarea codului din Directiva 94/19/CE, Directiva 2009/14/CE“, dezvăluia atunci cotidianul, adăugând că „această descoperire ar putea să creeze unul dintre cele mai mari scandaluri din istoria Parlamentului European”, întrucât, conform regulilor PE, europarlamentarii trebuie să se abţină de la a accepta orice fel de cadou sau beneficiu care ar afecta felul în care aceştia îşi exercită responsabilităţile.

În urma exploziei scandalului în presă, reacţiile nu au întârziat. Diana Wallis, vicepreşedinte al PE la acel moment, a spus că va porni o investigaţie „imediat”. La rândul său, Adrian Severin a susţinut că nu a primit nici un ban şi că va da în judecată cotidianul britanic, pentru defăimare. Ulterior, s-a retras din grupul socialiştilor europeni, dar nu şi-a dat demisia din Parlamentul European. Ba mai mult, reclamă PE pentru conduita în acest scandal, printr-o plângere aflată pe rolul ombudsmanului european, în care cere, printre altele, acces la birourile sale şi crearea unui organism al PE care să apere eurodeputaţii. Adrian Severin acuză forul european că nu a respectat regulile de securitate, permiţând ca doi jurnalişti să acţioneze sub acoperire în incintă, că nu a formulat o acţiune penală împotriva publicaţiei şi că nu a informat procurorul competent de pătrunderea ilegală a jurnaliştilor; că nu l-a aparat de acuzaţiile la adresa lui şi că nu i-a oferit asistenţă juridică sau că, atunci când i-a sigilat biroul, PE a acţionat fără o bază juridică, nerespectându-i imunitatea şi dreptul la apărare.

Cert este că, din momentul izbucnirii acestui scandal, imaginea activităţii de lobby din Legislativul european a avut serios de suferit, ochii opiniei publice fiind aţintiţi mai mult ca oricând pe acest tip de a exercita influenţă.

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult