15
December , 2017
Friday

Urmările unui act funest

Moldova sub ocupaţie sovietică

Reporter: editura June - 17 - 2012

Basarabia după Unire. Odată cu destrămarea Imperiului ţarist şi reunirea Basarabiei cu România, prin decizia Sfatului Ţării, din 27 martie 1918, Tratatul ruso-turc semnat la 16 mai 1812 la Bucureşti intra în desuetudine. După 106 ani, prin revenirea la patria-mamă, Basarabia dobândea un nou statut, care trebuia consfinţit printr-o recunoaştere internaţională.

Prima recunoaştere oficială a unirii Basarabiei cu România a venit din partea Consiliului Suprem al Conferinţei de Pace de la Paris, din 3 martie 1920. Această Hotărâre a fost întărită prin Tratatul semnat la 28 octombrie 1920 de Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, pe de o parte, şi România pe de altă parte, act prin care era recunoscută unirea. Au urmat alte acorduri internaţionale (Pactul Briand – Kellogg, din 27 august 1928, sau convenţiile semnate la Londra, la 3 şi 4 iulie 1933), care aveau o semnificaţie specială şi pentru statutul internaţional al Basarabiei, fapt remarcat şi de presa vremii din numeroase state europene. Ziarul Echo de Belgrad, de pildă, scria, la 5 iulie 1933: „Guvernul de la Moscova nu a voit să recunoască de jure realipirea Basarabiei la România, dar recunoaşte de facto frontiera Nistrului şi, de aceea, este un mare succes diplomatic pentru România”. La rândul său, Journale des Nations (Geneva), din 6 iulie 1933, consemna: „Pactul pune capăt singurei dispute certe care mai întuneca orizontul Europei orientale, aceea a Basarabiei”. Noul climat din relaţiile cu URSS a permis României stabilirea de relaţii diplomatice normale cu această ţară (iunie 1934) şi sprijinirea admiterii ei ca membru al Societăţii Naţiunilor, în toamna aceluiaşi an. Prin aderarea la Societatea Naţiunilor, URSS se obliga, potrivit art. 10 al Pactului organizaţiei, să respecte şi să apere integritatea teritorială a celorlalţi membri, împotriva oricărei agresiuni externe. Aceasta constituia o garanţie în plus şi pentru frontiera României pe Nistru, deoarece, aşa cum consemna istoricul Alexandru Boldur, reprezenta o dovadă că Uniunea Sovietică „ţine seama de starea de fapt şi s-a angajat a o respecta şi a se abţine de la orice agresiune împotriva României”… (A. Boldur, Statutul internaţional al Basarabiei, Chişinău, Tipografia „Tiparul Moldovenesc”, 1938, p. 22).

Sub ocupaţie sovietică. În toamna anului 1939, la umbra Pactului (Ribbentrop-Molotov) semnat cu Germania nazistă, URSS îşi încalcă angajamentele internaţionale de a renunţa la folosirea forţei şi începe să se războiască cu vecinii pentru revendicări teritoriale. După Polonia (septembrie 1939) şi Finlanda (martie 1940), în urma notelor ultimative din iunie 1940, România este silită şi ea să se supună dictatului Moscovei, iar nordul Bucovinei, ţinutul Herţa şi Basarabia intră sub ocupaţie sovietică. De fapt, URSS nu s-a împăcat niciodată cu pierderea Basarabiei. În 1924, la şase ani de la unire, după eşuarea încercărilor de înfiinţare a unei „Republici Sovietice Basarabene” (1919), sovieticii proclamă în stânga Nistrului Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), în componenţa Ucrainei. RASSM, având capitala mai întâi la Balta, apoi la Tiraspol, reprezenta o enclavă artificială, cu o suprafaţă de circa 7 500 Km2 şi o populaţie cu puţin peste 500.000 de locuitori. În fapt, această enclavă cu pretenţii de statalitate avea ca scop principal să menţină ideea existenţei unei provincii moldoveneşti aparţinând URSS, succesoarea Imperiului ţarist. De altfel, în Memoriul (strict confidenţial) care a premers înfiinţarea RASSM, se sublinia că noua construcţie statală „ar focaliza atenţia populaţiei basarabene şi ar crea pretexte evidente pentru pretenţiile alipirii Basarabiei la Republica Moldovenească”. În scurt timp, RASSM va deveni un spaţiu de unde sunt puse la cale cele mai virulente acţiuni de diversiune şi de propagandă împotriva Regatului Român. Stalin însuşi afirmase, încă din noiembrie 1924: „Dacă Basarabia va fi sub aspect propagandistic pregătită pentru unire cu RASS, ocuparea acestei provincii de către Armata Roşie va putea fi făcută destul de repede”. Pentru Stalin şi Molotov, momentul „unirii Basarabiei cu RASS” a sosit în urma înţelegerilor cu Hitler. Imediat după ocuparea Basarabiei şi nordului Bucovinei de către trupele sovietice, organele politice şi administrative bolşevice din RASSM îşi extind împuternicirile în teritoriul dintre Nistru şi Prut. La 2 august 1940, Sovietul Suprem al URSS aprobă unirea RASSM cu Basarabia şi constituirea, pe această bază, a Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RSSM), în componenţa Uniunii Sovietice. Cu această ocazie, a fost operată o nouă amputare teritorială a Moldovei istorice: judeţele Cetatea Albă, Izmail şi Hotin, inclusiv regiunea Cernăuţi şi o parte a actualului raion Briceni au fost anexate în mod abuziv RSS Ucrainene.

O caracteristică generală a ocupaţiei sovietice în RSSM a constituit-o discriminarea sistematică a populaţiei majoritare româneşti, fenomen început din anii 1940-1941 şi accentuat după război. În iulie 1944, de pildă, dintre cei 1.335 de activişti cu munci politice de răspundere din RSSM, majoritatea (1.116) o formau ruşii şi ucrainenii aduşi din alte regiuni ale URSS. Totodată, din cei 69 de membri ai CC al Partidului Comunist al Moldovei, 50 erau ruşi, şase moldoveni şi restul de alte naţionalităţi. Primul basarabean (Simion Grossu) numit în funcţia de prim-secretar al CC al PCM a venit abia în 1980, după patru decenii de ocupaţie sovietică.

Mai grave s-au dovedit acţiunile de anihilare a identităţii naţionale a românilor basarabeni, ce depăşesc ca virulenţă practicile autorităţilor ţariste. Schimbarea echilibrului demografic prin strămutări de populaţie şi anihilarea rezistenţei antisovietice prin arestări, execuţii şi deportări în „regiunile neospitaliere ale URSS” (după expresia primului şef al poliţiei secrete bolşevice, Felix Dzerjinski) au căpătat, în primele decenii ale ocupării Basarabiei de către autointitulaţii eliberatori sovietici, proporţii monstruoase. În noaptea de 12/13 iunie 1941, cu numai o săptămână înainte de izbucnirea războiului germano-sovietic, peste 32.000 de persoane din teritoriile româneşti anexate în 1940 de URSS au fost deposedate de averi şi deportate în Siberia şi Kazahstanul de Sud. În marea lor majoritate, acestea erau persoane înstărite, membri ai principalelor partide politice din România perioadei interbelice, care se opuneau deschis măsurilor de colectivizare şi rusificare declanşate de Stalin. Un al doilea val de execuţii şi deportări s-a desfăşurat în anii 1944-1946, când peste 46.500 de basarabeni şi bucovineni, precum şi circa 9.000 de români din Transnistria au căzut victime ale răzbunării staliniste. La începutul lunii iulie 1949, în cadrul aşa-numitei operaţiuni Sud, alte peste 48 000 de persoane (inclusiv peste 11.000 copii), au fost deportate pe vecie din RSSM în Kazahstanul de Sud, în ţinutul Altai şi regiunile Kurgan, Tiumeni sau Tomsk, ale RSFS Ruse.

O soartă tragică au avut-o biserica şi slujitorii acesteia, care au suferit o dublă opresiune. Pe de o parte, aceasta se datora intoleranţei ateiste a puterii bolşevice, care a sugrumat şi restrâns permanent sfera activităţilor şi credinţelor religioase de orice fel. Pe de altă parte, în cazul Bisericii ortodoxe basarabene era vorba şi de anihilarea spiritului patriotic, naţionalist (proromânesc) şi a atitudinii antisovietice pe care autorităţile le reproşau clerului şi slujitorilor acestuia. În timpul celui de-al doilea război mondial, în Basarabia funcţionaseră aproape 900 de biserici ortodoxe. În 1946, numărul lor scăzuse la 582, iar în 1961, la 327. Un proces asemănător au cunoscut şi celelalte culte. În privinţa mănăstirilor din spaţiul basarabean, situaţia a evoluat la fel de dramatic: de la 24, câte funcţionau în 1945, în mai puţin de două decenii toate au fost complet închise, iar clădirile au primit alte destinaţii. Din toamna anului 1962, singurul lăcaş monastic care a mai funcţionat în Moldova sovietică în timpul regimului comunist a fost mănăstirea Japca (de femei), dar aceasta îşi pierduse caracterul românesc prin aducerea de călugăriţe din Rusia.

În deceniile şapte-nouă ale secolului XX, o acerbă dispută politico-ideologică s-a derulat în relaţiile româno-sovietice, având ca punct nodal aşa-numita „chestiune basarabeană”, îndeosebi tezele istoriografiei sovietice privind existenţa unui popor şi a unei limbi şi culturi moldoveneşti, diferite de poporul, limba şi cultura română. Numeroase documente declasificate în ultimii ani atestă convingător că, în mod sistematic şi la toate nivelurile, oficialii sovietici acuzau orice referiri apărute în publicaţiile din România la isoricul Basarabiei ca reprezentând pretenţii teritoriale la adresa URSS şi punere în discuţie a frontierei de pe Prut.

Un nou destin

La 27 august 1991, cu patru luni înainte de consacrarea oficială a destrămării URSS, Parlamentul de la Chişinău adoptă Declaraţia de independenţă a Republicii Moldova, deschizând calea unui nou destin pentru populaţia basarabeană.

În serialul de articole consacrate Republicii Moldova în 2011 şi în prima parte a acestui an, publicate de revista „Balcanii şi Europa”, am prezentat pe larg mutaţiile şi semnificaţia evoluţiilor pozitive înregistrate în primele două decenii de independenţă ale tânărului stat moldovean. De la „Podul de flori” şi „regăsirea fraţilor cu fraţii” (aprilie 1990), trecută apoi printr-un violent conflict militar pe Nistru, provocat de separatişti (1992), Republica Moldova a parcurs un drum sinuos şi complicat. Câştigurile acumulate într-un timp relativ scurt sunt, însă, certe şi recunoscute de comunitatea internaţională: libertatea de conştiinţă şi de expresie, afirmarea şi consolidarea drepturilor civice şi democratice, schimbarea înfăţişării localităţilor, opţiunea fermă pentru integrarea europeană sunt astăzi realităţi pe care nimeni nu le mai pune la îndoială. Pentru România, prima ţară care a recunoscut independenţa Republicii Moldova, în 1991, relaţia moldo-română a rămas una de suflet, prioritară. Iar dezideratul rostit de preotul basarabean Vasile Ţepordei în 1931, în pofida scurgerii timpului, rămâne de actualitate: „sădirea sincerităţii între fraţii de acelaşi sânge, fără de care nu este posibilă cimentarea sufletească”.

Ioan C. Popa

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult