26
July , 2017
Wednesday
Multe cântece frumoase vin din istoria noastră şi ne cutreieră, şi ne cuminecă, şi ne ...
Tendinţele de integrare zonală, continentală sau de globalizare determină relevarea, cu sporită atenţie, a elementelor ...
În ultimul timp, Republica Moldova se bucură de un interes cu totul special din partea ...
Uniunea Europeană intrată în anul 2017 se află în faţa unei serii de provocări interne ...
Cea mai importantă piatră de hotar a blamării „balcanicului” o constituie primii ani ai secolului ...
România s-a alăturat demersului înaintat de alte 12 state europene care cer ca sectorul audiovizual ...
Un gând frumos pentru Mona Muscă În urmă cu două decenii, doamna Mona Muscă devenise una ...
Academia Română, cel mai înalt for de consacrare culturală şi ştiinţifică, a acordat revistei „Balcanii ...
La capătul unor ani de cercetări în ţară şi străinătate, istoricul George G. Potra, autorul ...
În pofida existenţei unei laborioase relaţii diplomatice, istorici din România şi din Turcia au fost ...
Discret, însă dăruit total literaturii, Ion Brad îşi împlineşte destinul de scriitor, început într-un moment ...
Cu prilejul înmânării Premiului „Omul Anului 2010” de către revista „Balcanii şi Europa”   Preşedintele Republicii Azerbaidjan, ...
„Chestiunea basarabeană” şi impactul ei în istoria românilor „Basarabia va supravieţui atât timp cât o vom ...
În exclusivitate Cu ce gânduri pentru ţara dumneavostră, pentru Balcani, pentru întreaga Europă întâmpinaţi anul ...

Archive for July, 2012

Ce ne propunem…

Reporter: editura July - 29 - 2012 Comments Off on Ce ne propunem…

Românii care muncesc în străinătate sunt acei compatrioţi care şi-au luat soarta în propriile mâini şi au devenit, în timp, factori majori de progres deopotrivă pentru statele în care lucrează şi pentru ţara natală. Este vorba despre aportul semnificativ pe care şi-l aduc la dezvoltarea unor ţări ca Spania, Italia, Marea Britanie, Germania sau Elveţia, fapt recunoscut ca atare de autorităţile acestor state, dar şi de contribuţia importantă la Produsul Intern Brut al României, prin sumele mari de valută pe care le trimit în ţară.

Românii care muncesc în străinătate fac cinste ţării din care provin, în majoritatea cazurilor, în ciuda presiunilor la care sunt deseori supuşi, a nedreptăţilor şi etichetărilor pe care sunt nevoiţi să le îndure, în ciuda tratamentului uneori discriminatoriu; toate acestea dublate de dorul de casă şi inevitabila situaţie de „imigrant”. Şi, deşi rareori cer ajutor, fiind obişnuiţi să-şi rezolve singuri problemele, statul român are şi obligaţia şi, adesea, pârghiile necesare pentru a interveni în procesul dobândirii unui statut demn de cetăţeni ai Uniunii Europene pentru românii de peste graniţe. Şi nu doar statul, ci şi societatea civilă, cea care de atâtea ori se situează mai aproape de nevoile cetăţenilor unei societăţi.

Din aceste considerente, revista „Balcanii şi Europa” din cadrul Niro Investment Group, iniţiază şi susţine, din îndemnul preşedintelui său domnul Nicolae Dumitru , un ciclu de publicaţii-supliment dedicate compatrioţilor noştri aflaţi la muncă în străinătate. Astfel că , începând cu acest număr al revistei, ne facem o datorie din a aborda printr-un supliment special problematica celor peste două milioane de români care lucrează peste graniţe, dintre care o mare parte se află în ITALIA. Este ştiut faptul că, după o perioadă în care economia italiană a cunoscut o înflorire fără precedent – la care şi-au adus o mare contribuţie şi lucrătorii români – criza economicănu a evitat nici peninsula italiană, cu efecte negative asupra pieţei muncii din această ţară. Neîndoielnic, acest colaps i-a afectat direct şi pe românii aflaţi în Italia, care s-au trezit ,nu doar afectaţi de şomaj de masă, ci şi de restricţii arbitrare pe piaţa muncii, depăşite în cele din urmă. În aceste condiţii, unii dintre ei aleg să se întoarcă acasă, unde statul român, chiar afectat, la rândul său, de criza economică, ca şi de neînţelegerile interne poate şi trebuie să creeze condiţii pentru ca aceşti români, aflaţi în plină putere de muncă, să se poată reacomoda şi reintegra deplin în patria lor.

Carol Roman

În dorinţa de a realiza o comunicare directă cu conaţionalii noştri din Spania, le solicităm să ni se adreseze la următoarele adrese:

Prin poştă: revista „Balcanii şi Europa”, strada Haga, nr. 4, sector 1, Bucureşti
Telefoane redacţie: 004021/231.10.03, Tel/fax: 004021.230.32.43
E-mail: europa@balcanii.ro, balcaniişieuropa@yahoo.com

 

Dinamica imigraţiei

Reporter: editura July - 29 - 2012 Comments Off on Dinamica imigraţiei

Dacă în 1994 românii nici nu făceau parte din topul celor mai numeroase zece comunităţi din Italia, astăzi, potrivit ultimului raport anual statistic italian, din cinci străini care trăiesc în Italia, unul e român. Institutul Naţional de Statistică din Peninsulă arată ca românii reprezintă 21,2% din totalul imigranţilor cu reşedinţă în Italia, fiind comunitatea care a avut cea mai mare creştere ca număr de persoane. Datele oficiale arată că în Italia trăiesc şi muncesc circa 1,2 milioane de români. Unele ONG, precum şi Biserica ortodoxă din Italia, afirmă că în realitate numărul conaţionalilor noştri aflaţi în Peninsulă este mai mare.

Numărul românilor din Peninsulă a sporit brusc în anul 2003, înregistrând o creştere cu 150% faţă de anul precedent. Pentru prima oară, la sfârşitul anului 2003, românii s-au afirmat în statistici ca fiind cea mai numeroasă comunitate (240.000 de membri, adică 6,1% din totalul străinilor), depăşind-o pe cea albaneză şi pe cea marocană. Aşa începea un drum „cu sens unic”. Spre Italia au plecat an de an tot mai mulţi români, atraşi de prosperitatea şi posibilităţile de afirmare, de speranţa unui trai mai bun pentru ei şi copiii lor. Aşa s-a ajuns la cifrele de azi.

Iar procesul se derulează pe aceleaşi coordonate chiar şi în aceşti ultimi ani, de criză economică profundă, care a lovit năprasnic şi Italia. În faţa întârzierii relansării economiei româneşti şi a persistenţei şomajului, un nou val de români a plecat în Italia, mulţi dintre ei întorcându-se după ce au terminat rezervele de bani acumulate tot din plecări în străinătate. Astfel, numărul oficial de români din Italia a crescut neaşteptat, cu circa 200.000, în ultimele luni, până la circa 1,2 milioane, spune Ambasadorul Italiei în România, ES Mario Cospito: „Criza economică din ultimii doi ani nu i-a determinat pe mulţi români să părăsească Italia şi să se întoarcă în ţară, ci din contră. Numărul de români din Peninsulă a crescut, de la 953.000 în 2009 la circa 1,167 milioane spre finalul lui 2010, iar astăzi sunt aproape de 1,2 milioane. Am putea spune chiar că în ultimele luni numărul românilor din Italia a crescut cu circa 200.000 de persoane, destul de mult”.

Pe de altă parte, atât numărul mare de români aflaţi la lucru în Italia, cât şi prezenţa unei comunităţi mari de oameni de afaceri italieni în România a determinat o creştere a numărului de mariaje mixte italiano-româneşti. „Estimăm că în prezent există 100.000 de astfel de cupluri mixte, dintre care 99% sunt bărbaţi italieni. Aş sublinia importanţa acestei noi generaţii de copii care provin din cuplurile mixte. În urmă cu cinci ani, existau de 100 de ori mai puţine mariaje mixte”, explică oficialul italian.

De altfel, românii sunt pe primul loc şi în clasamentul minorilor străini din şcolile italiene. În anul şcolar 2010/2011, au fost înscrişi în institutele de învăţământ din Peninsulă 126.300 de elevi români. Ministerul Educaţiei din Italia a anunţat că 7,9% din totalul elevilor din Italia sunt străini, iar dintre aceştia românii reprezintă procentul majoritar, arată „Corriere dela Sera”. În ceea ce priveşte orientarea, majoritatea elevilor străini au ales şcolile profesionale sau pe cele cu profil tehnic. În ultimii ani, în Italia s-au născut aproape 100.000 de copii români.

Preferinţă pentru viaţa din Peninsulă

Peste 60% din românii care au plecat în Italia cu gândul că se vor întoarce acasă după ce câştigă suficienţi bani pentru un trai bun s-au răzgândit şi preferă să se stabilească în străinătate decât să revină în România. Acesta este unul dintre rezultatele studiului „Caritas România”, intitulat „Românii din Italia, între respingere şi acceptare”. Analiza arată că 58% din românii chestionaţi au declarat că vor rămâne în Peninsula Italiană, iar 62% au spus că vor, mai degrabă, să se stabilească definitiv în Italia decât să se întoarcă în România.

Iniţiatorii raportului au demonstrat că mobilitatea temporară de la început s-a modificat în mentalitatea românului emigrant. Odată plecat, acesta îşi prelungeşte treptat perspectiva temporară de şedere în ţara de destinaţie, astfel încât ajunge să se stabilească peste hotare după contactul cu un nivel de trai superior celui din România. Se mai remarca şi ataşamentul crescut demonstrat de români faţă de Italia, aspect confirmat de creşterea prezenţelor în registrele de stare civilă, de numărul persoanelor ocupate sau nou angajate şi de alţi indicatori de integrare, cum ar fi numărul persoanelor din a doua generaţie şi acela al persoanelor care au devenit cetăţeni italieni în urma unei căsătorii sau datorită unei îndelungate şederi.

Integrarea

Reporter: editura July - 29 - 2012 Comments Off on Integrarea

Care sunt „ingredientele” integrării cu succes a românilor care aleg să muncească în Italia? Ele nu ţin doar de găsirea unui loc de muncă, ci şi de comportament social, disponibilitate la efort prelungit, iniţiativă economică, ambiţia şi perseverenţa de a se specializa şi educa încontinuu. Foarte mulţi dintre românii din Peninsulă au reuşit, în ciuda obstacolelor de tot felul.

Pentru cea mai mare parte a imigranţilor, visul italian ţine până la primul contact cu ambientul lucrativ. Odată ajunşi în Peninsulă, muncitorii constată că sistemul este deosebit de ostil străinilor calificaţi său înalt specializaţi, forţându-i să accepte posturi necalificate sau care nu au legătură cu experienţa lor anterioară. Nu, însă, şi pentru mulţi români, care au ajuns pe locul doi în topul întreprinzătorilor străini din Italia, zeci de mii având propria afacere. Conform datelor italiene, în această ţară sunt înregistrate peste 49.000 de societăţi comerciale cu capital românesc sau persoane fizice autorizate provenind din ţara noastră şi care desfăşoară activităţi comerciale sau de producţie. Numărul lor a crescut spectaculos comparativ cu anul 2003, când erau 2.909 de firme aparţinând unor cetăţeni români. Astfel, numai în 2007, românii au înfiinţat peste 9.000 de firme, tendinţă care a continuat neîntrerupt în anii următori.

Datele statistice arată că majoritatea românilor ajung să aibă o afacere proprie după câţiva ani de muncă în calitate de angajaţi în interiorul unei firme, valorificând de regulă economiile acumulate, fără a recurge la împrumuturi. Domeniile în care cei mai mulţi dintre români au început activităţi antreprenoriale sunt: construcţiile (80,5 la sută), comerţul (5,5 la sută), manufactura (4,9 la sută) şi transporturile (2,1 la sută). Spre exemplu, românii, alături de polonezi, sunt consideraţi foarte pricepuţi la lucrări de mici reparaţii, zugrăvit şi recondiţionare a caselor şi apartamentelor. Există echipe de 2-3 români pe care oamenii le cheamă când au nevoie să-şi modernizeze locuinţa. Sunt mii de firme mici româneşti de acest tip în Italia. Rezultă că românii, ca şi alte grupuri naţionale, răspund nevoii care există pe piaţa muncii italiene şi nu doar urmăresc propriile „vocaţii profesionale” pe bază etnică.

Alte exemple de integrare deplină a românilor sunt cabinetele dentare deschise în Italia, unde medici români îşi îmbie compatrioţii cu tarife mult sub cele practicate de stomatologii autohtoni. Ei sunt asaltaţi de programări, iar conaţionalii din Peninsulă nu mai aşteaptă vara, ca să ajungă la doctor în ţară. Lucian Băbiceanu este unul dintre ei. Originar din Braşov, el şi-a deschis un cabinet de stomatologie în Peninsulă, iar ca să le facă faţă celor 300 de pacienţi pe lună, programează consultaţii chiar şi duminica. Preţurile practicate sunt similare cu cele româneşti, mult sub jumătate de cele din Italia, de aici şi succesul întreprinderii. Un alt exemplu este al celor doi români rezidenţi la Jesi, Ancona – Marian Ovidiu Miel şi Alex Apostu – care în lipsă de profesionişti sau de ateliere specializate pentru tehnica nouă numită „wrapping” (înfolierea completă a maşinii cu pelicule auto), şi-au deschis un atelier şi au deja foarte multe cereri. Nici Cătălin Andrei, din Roma, nu a rămas prea mulţi ani angajat la patron. Azi are propria firmă de transport şi, pentru că tot aşteaptă al doilea copil, a deschis şi un magazin de haine pentru cei mici. Iar lista afacerilor pe care le derulează compatrioţii noştri în Peninsulă ar putea continua. Şi, deasemeni, nu puţini sunt românii care şi-au propus să-şi edifice cariere profesionale în Italia, chiar dacă parcursul recunoaşterii unei specializări în psihologie, inginerie, arhitectură, educaţie sau mass-media presupune eforturi financiare şi sacrificii pentru cel puţin 3 ani.

Obstacole depăşite

Unul dintre cele mai elocvente indicatoare ale integrării românilor în Italia este faptul că numărul elevilor români care studiază în şcolile din această ţară a atins cote importante, menţionându-se, pentru perioade recente, cifra de 90.000 de copii integraţi în sistemul de şcolarizare italian, alături de 2.843 de studenţi. Toţi aceşti copii se aliniază la un sistem de valori educaţional diferit, iar viitorul lor este legat, la o primă vedere, de Italia. Relevante pentru deciziile pe care le iau românii în acest sens sunt şi datele prezente în arhiva Oficiului de Stare Civilă al Municipiului Iaşi, spre exemplu, locul unde migranţii români cu domiciliul în zonă îşi transcriu certificatele de naştere ale copiilor născuţi în străinătate, care arată că numărul celor care aleg să îşi boteze urmaşii apelând la registrul onomastic al Italiei este tot mai mare (Matteo, Roberto, Martina, Stefano, Tommaso, Raffaella, Riccardo, Giulio-Ricardo, Maurizio, Marco, Giovanni sunt doar câteva exemple). De altfel, forumurile site-urilor comunităţilor româneşti, citate de revista „Sfera politicii”, sunt pline de argumente edificatoare pentru felul în care românii încearcă, pe toate căile, să se integreze în Italia, pornind chiar de la prenumele copiilor lor.

Pe de altă parte, legăturile cu ţara mamă rămân foarte strânse, dacă este să amintim doar întoarcearea lor acasă în vacanţe şi de sărbători, păstrarea tradiţiilor româneşti şi unitatea în jurul Bisercii ortodoxe şi a focarelor de cultură românească din Italia. Sunt toate acestea elementele constitutive ale unei comunităţi puternice, care se adaptează cu succes unei societăţi dezvoltate cum este cea italiană, fără să-şi anihileze, pentru acest scop, propria identitate.

Vrei să te întorci acasă?

Reporter: editura July - 29 - 2012 Comments Off on Vrei să te întorci acasă?

Poate părea un paradox, dar, în timp ce românii din Italia fac eforturi pentru a se integra cât mai deplin în ţara în care trăiesc şi muncesc, cel puţin jumătate dintre ei ar dori să revină în România (ponderea fiind de 71% în cazul celor care au rude apropiate acasă). Sunt rezultatele unui studiu comandat de Agenţia Naţionala pentru Ocuparea Forţei de Muncă (ANOFM) şi efectuat de Asociaţia Creştină a Muncitorilor italieni (ACLI).

Din păcate, situaţia economică a ţării mamă nu este într-atât de mulţumitoare încât să-i poată atrage înapoi. Aşa încât, în ciuda eforturilor statului român, 85% dintre românii din Italia se tem în primul rând că este foarte greu să îşi găsească de lucru în ţară. Dar ei se află într-o adevărată capcană – se pot trezi la 50 de ani că n-o mai pot lua de la început şi nici statele în care nu au cotizat destui ani, fie România, fie Italia, nu-i pot întreţine… Din nefericire, statul român nu se poate decupla de valurile crizei economice care bântuie Europa, fiind, la rându-i, silit să-şi restrângă mijloacele prin care ar putea interveni pentru întoarcerea acasă a românilor care lucrează în străinătate, forţă de muncă tânără, care ar putea contribui major la progresul României. Este o realitate, în acest context, faptul că ultimele evoluţii din economia italiană par să fi determinat mai mulţi români să revină în ţară, dar este vorba în principal despre cei înalt calificaţi, care argumentează cu lipsa de oportunităţi de dezvoltare financiară şi profesională, în condiţiile în care şansele economiei italiene de a se orienta către creştere sunt tot mai mici, după cum scrie „Der Spiegel”.

Pe de altă parte, românii care lucrează în Italia, în special cei din domeniul construcţiilor, sunt afectaţi şi de falimentele tot mai dese şi de numărul tot mai mic de angajări, scrie „Gazeta Românească”. Statisticile din ultima perioadă arată o creştere record a numărului falimentelor în Italia. Potrivit agenţiei „Cerved”, în 2011 au fost înregistrate peste 12.000 de falimente, cifra reprezentând un record de când a fost reformată Legea falimentului, în 2006. Închiderea firmelor a dus la pierderea a peste 300.000 de locuri de muncă. În opinia lui Florin Pogonaru, preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România, cel mai afectaţi de criza economiei italiene sunt românii care nu sunt specialişti, şi la care companiile renunţă în primă instanţă.

Reprezentanţii românilor din Italia au sesizat faptul că, pe fundalul acestei situaţii, tot mai mulţi conaţionali se gândesc să revină în România. Profesorul Marian Mocanu, preşedintele „Ligii Românilor din Italia”, care locuieşte de peste 20 de ani în Peninsulă, spune că economia acestei ţări slăbeşte pe zi ce trece: „Fabricile din Nord se închid, iar tot mai mulţi români se gândesc să plece acasă. Pentru bărbaţi, cel puţin, traiul în Italia a devenit tot mai greu.

La rândul său, Iulian Manta, sindicalist român la „Feneal Uil Roma şi Lazio”, spune că semnalele de pe piaţa muncii sunt îngrijorătoare: „Noi acum, prin biroul nostru, putem şi să procesăm online cererile de şomaj. Sunt foarte mulţi care ne sună că au rămas fără loc de muncă. Sunt foarte multe firme care ne sună pentru formalităţile de şomaj tehnic. Vorbim în general de firme cu 15-20 de muncitori. Sunt foarte mulţi muncitori români cărora li se termină contractele de muncă, care au avut contracte pe termen limitat şi care nu au dreptul la şomaj. Aceştia rămân fără niciun ban. Situaţia lor este cea mai dramatică. Sunt alţii care au depus actele de şomaj şi au plecat în România, şi trăiesc acasă cu şomajul din Italia.

Cum ne ajută statul român?”

O campanie care va dura până la alegerile parlamentare din România invită românii din Italia să răspundă la întrebarea „Cu ce te-ar putea ajuta statul român?”. Agenţia „Romanian Global News” publică o scrisoare primită de la Emilia Nichifor, româncă rezidentă în Italia de opt ani şi care este relevantă pentru aşteptările pe care le au românii din străinătate de la statul român pentru a se întoarce să muncească şi să trăiască în ţara lor: „Sunt în Italia de aproximativ opt ani. De mult timp doresc să mă întorc în ţară. Am încercat de două ori să mă întorc definitiv, dar lipsa unui venit constant m-a făcut să revin în Italia. În situaţia mea sunt multe persoane trecute de 50 de ani. (…) Cred că statul ar putea ajuta dacă ar acorda facilităţi românilor plecaţi în afară care doresc să se întoarcă şi să îşi deschidă o formă de activitate comercială sau de producţie. Dacă ar acorda, de exemplu, măcar un an de scutiri de impozit sau ceva de genul acesta, eu cred că mulţi s-ar întoarce şi statul ar avea numai de câştigat – persoanele care vor să investească în România au o bază de plecare, un fond minim, ar putea crea noi locuri de muncă, ar contribui la sistemul de pensii şi asigurări sociale în propria ţară, au acumulat cunoştinţe noi, au învăţat meserii şi tehnici de lucru noi, care ar putea aduce numai beneficii României. Ce aţi zice dacă statul ne-ar da o mână de ajutor să ne întoarcem din motiv de reîntregire a familiei? Rog statul să se gândească astăzi cum vrea să fie România de mâine!”.

Ce trebuie să știm pentru a lucra legal în Italia

Reporter: editura July - 29 - 2012 Comments Off on Ce trebuie să știm pentru a lucra legal în Italia

Protecţie

Legea nr. 156/2000 privind protecţia cetăţenilor români care lucrează în străinătate, republicată 2009

Capitolul I – Dispoziţii generale

Art. 1 Statul român asigură, în conformitate cu prevederile prezenţei legi, protecţia cetăţenilor români cu domiciliul în România care lucrează în străinătate.
Art. 2 Cetăţenii români care lucrează în străinătate şi cărora nu le sunt aplicabile prevederile prezenţei legi beneficiază de măsuri speciale de protecţie, stabilite prin legile române şi străine sau prin tratate şi convenţii internaţionale la care România este parte, dacă se afla în următoarele situaţii: a) sunt angajaţii unor instituţii publice străine care sunt organizate şi funcţionează pe teritoriul altui stat decât România; b) sunt angajaţii misiunilor diplomatice, oficiilor consulare şi reprezentantelor comerciale române; c) sunt angajaţii unor organizaţii internaţionale cu sediul pe teritoriul altui stat decât România; d) sunt angajaţii unor societăţi comerciale, persoane juridice române sau străine, care efectuează activităţi de transport internaţional.

Art. 3 (1) Guvernul României, prin autorităţile competente, va depune diligenţele necesare pentru încheierea de acorduri, înţelegeri, tratate sau convenţii cu autorităţi publice similare din alte state, în vederea stabilirii condiţiilor de protecţie a cetăţenilor români cu domiciliul în România care lucrează în ţările respective. (2) Acordurile, înţelegerile, tratatele sau convenţiile încheiate potrivit alin. (1) vor avea la bază: a) principiul egalităţii de tratament; b) aplicarea clauzelor mai favorabile prevăzute în legislaţia româna, străină sau internaţională la care România este parte. (3) Prin acordurile, înţelegerile, tratatele sau convenţiile încheiate pe baza principiilor enumerate la alin. (2) se vor stabili cel puţin: a) nivelul salariului minim; b) durata timpului de lucru şi de odihnă;
C) condiţiile generale de muncă, de protecţie şi de securitate a muncii; d) asigurarea pentru accidente de muncă sau boli profesionale, precum şi pentru cele care intervin în afară procesului muncii.

Art. 4 Ministerul Afacerilor Externe, prin misiunile diplomatice şi oficiile consulare, va depune diligenţele necesare pentru ca, prin intermediul autorităţilor publice sau al organismelor străine competente, să se asigure cetăţenilor români prevăzuţi la art. 1: a) respectarea pe durata angajării a drepturilor prevăzute la art. 3; b) aplicarea măsurilor de protecţie a salariaţilor, prevăzute de legislaţia statului respectiv; c) soluţionarea, potrivit legislaţiei aplicabile statului respectiv, a unor eventuale litigii având ca obiect acordarea drepturilor prevăzute de prezenţa lege.

 

Decizii importante ale guvernului italian

– Italia a decis ca, de la 1 ianuarie 2012, să renunţe la regimul tranzitoriu privind accesul românilor şi bulgarilor pe piaţa muncii din Peninsulă –

Guvernul italian elimină restricţiile privind accesul pe piaţa italiană a muncii pentru lucrătorii români. Măsura, va produce efecte de la 1 ianuarie 2012. Decizia Executivului de la Roma reconfirmă nivelul de excelenţă al relaţiei bilaterale de Parteneriat Strategic dintre România şi Republica Italiană, marcată în anul 2011 de o dinamică importantă prin organizarea celui de-al doilea Summit Interguvernamental (30 mai), vizita la Roma a Preşedintelui României, Traian Băsescu, cu ocazia participării la ceremoniile dedicate celebrării Zilei Naţionale şi împlinirii a 150 de ani de la înfăptuirea Unităţii Italiei (2 iunie) şi vizita de stat în România a Preşedintelui Republicii Italiene, Georgio Napolitano. Măsura are o semnificaţie aparte în contextul crizei economico-financiare care afectează întreaga Europă şi reprezintă un factor favorizant pentru consolidarea relaţiilor economice româno-italiene, potenţate de prezenţa unei numeroase comunităţi româneşti în Italia şi a unei semnificative comunităţi de afaceri italiene în România. Totodată, decizia reconfirmă contribuţia membrilor comunităţii româneşti la dezvoltarea economică a Italiei.

Liberalizarea completă a pieţei italiene a forţei de muncă a reprezentat un subiect constant al dialogului politico-diplomatic, partea română reiterând permanent, atât în dialogul la nivel înalt, cât şi în demersurile Ambasadei României la Roma pe lângă partenerii italieni, necesitatea eliminării restricţiilor aplicate lucrătorilor români, astfel încât aceştia să poată beneficia de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii celorlalte state membre ale Uniunii Europene.

De asemenea, Decizia Guvernului italian reflectă, pe deplin, poziţia promovată la nivelul instituţiilor europene, cel mai recent prin Rezoluţia Parlamentului European privind libera circulaţie a lucrătorilor în Uniunea Europeană adoptată la 15 decembrie 2011 şi prin Raportul Comisiei Europene din 11 noiembrie 2011 referitor la funcţionarea aranjamentelor tranzitorii privind libera circulaţie a lucrătorilor din România. Conform acestor documente, mobilitatea lucrătorilor în spaţiul UE nu ar trebui considerată o ameninţare pentru pieţele muncii din statele membre, menţinerea sau extinderea restricţiilor privind libera circulaţie a lucrătorilor având, de fapt, un efect negativ asupra economiei europene.

(Anunţul a fost comunicat părţii române, se arată într-un comunicat MAE, pe care l-am redat integral)

 

Ghidul lucrătorului român în Italia

Ambasada României în Italia semnalează actualizarea broşurii intitulate „Ghidul lucrătorului român în Italia”, realizată de Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale, în colaborare cu Ambasada României de la Roma.

Ghidul include opt capitole: intrarea şi şederea legală a cetăţenilor români în Italia; accesul şi angajarea pe piaţa muncii; reglementarea relaţiilor de muncă; recunoaşterea şi echivalarea diplomelor; securitatea socială a lucrătorilor români, impozitul aplicat veniturilor persoanelor fizice rezidente în Italia; siguranţa la locul de muncă, precum şi instituţiile competente în soluţionarea sesizărilor privind dificultăţile în derularea raporturilor de muncă. De asemenea, Ghidul oferă informaţii privind reglementarea muncii în domeniul construcţiilor, a muncii menajerelor şi îngrijitoarelor, precum şi aspecte legate de condiţiile de muncă ale lucrătorilor detaşaţi, gestionarea conflictelor de muncă, demisia şi procedura de conciliere.

Persoanele interesate de informaţiile incluse în „Ghidului lucrătorului român în Italia” pot accesa pagina web a Misiunii: http://roma.mae.ro/

Cum răzbesc românii pe piaţa muncii

Reporter: editura July - 29 - 2012 Comments Off on Cum răzbesc românii pe piaţa muncii

Cum de îşi găsesc, totuşi, românii locuri de muncă în Italia, în pofida şomajului ridicat din această ţară, de aproape 8% (în rândul tinerilor fiind de 18%), precum şi în condiţiile în care economia italiană are ritmuri de creştere reduse, de doar 1,5% în 2010, faţă de o scădere de 2% în 2009?

O analiză a Ministerului Muncii şi Politicilor Sociale din Italia arată că, potrivit studiilor urmate, italienii şi imigranţii nu sunt diferiţi ca pregătire şi studii. Peste 40% din imigranţi au terminat forme de învăţământ superior, comparativ cu aproape 45% din italieni. Totuşi, pe piaţa muncii, în 32% din cazuri, imigranţii au desfăşurat activităţi lucrative fără acte în regulă. În prezent, 29% din străini sunt muncitori, 21% desfăşoară activităţi menajere, iar 16% lucrează în unităţi turistice şi în restaurante. În aproape 30% din cazuri, salariul lunar nu ajunge la 800 de euro. Jumătate din imigranţii care lucrează în Italia au declarat că primesc lunar, în mână, între 800 şi 1.200 de euro, în timp ce 28% au un salariu mai mic de atât, între 500 şi 800 de euro. Numai 3% câştigă mai puţin de 500 de euro, în timp ce 13,3% încasează lunar între 1.200 şi 1.500 de euro. De peste 2.000 de euro pe lună se bucură numai 1,2% din cei aproape cinci milioane de străini stabiliţi în Italia.

În aceste condiţii, românii continuă să plece spre Italia şi, deasemeni să-şi găsească de lucru. Această evoluţie are la bază un cumul de argumente. Este vorba în primul rând despre proverbiala pricepere a compatrioţilor noştri, care ştiu să fie profesionişti adevăraţi acolo unde activează. Apoi, este vorba despre binecunoscuta lor hărnicie, despre faptul că nu se uită la orele suplimentare, acceptă lefuri mai mici fără să facă rabat la calitate şi fără să ţină cont de faptul că italienii cu pregătire similară câştigă mai mult. O altă explicaţie care stă în spatele faptului că angajaţii români fac faţă situaţiei economice din Italia este faptul că lucrează în domenii în care italienii nu mai vor să lucreze. În tot acest tablou mai intră în calcul şi disponibilitatea pentru munca „la negru”, estimată la circa o treime în cazul imigranţilor din Peninsulă.

Calificare şi adaptabilitate

Odată ajunşi în Italia, românii bine calificaţi s-au împărţit în trei categorii. Doar o mică parte a reuşit să obţină un loc de muncă pe măsura propriei calificări. Un alt grup a reuşit, prin eforturi susţinute şi după mai mulţi ani, să se plaseze satisfăcător pe piaţa muncii italiene, dar într-un sector de activitate diferit faţă de cel pentru care a urmat ani de studii. A treia categorie de români este prinsă într-o situaţie de subocupare, căreia i s-a conformat, privind-o că pe o soluţie temporară pentru câştiguri financiare imediate. Au ales Italia pentru a beneficia de ajutorul prietenilor deja stabiliţi acolo, la fel ca românii înalt calificaţi care au făcut aceeaşi alegere din acelaşi motiv. Deşi cercetările efectuate de diverse ONG-uri arată că numai 37,5% din românii din Italia consideră că au găsit un loc de muncă ce le valorifică în totalitate formarea universitară, iar 25% reuşesc să-şi utilizeze compeţentele obţinute în România doar ca urmare a recalificării în Italia, de remarcat este faptul că peste 50% din românii care lucrează în Italia se declară mulţumiţi de câştigurile lor.

Românii reuşesc să se adapteze pe piata muncii din Italia fiind nevoiţi să depăşească şi episoade de discriminare sau greutăţi ridicate de birocraţie. Aproximativ o treime din românii din Italia acuză dificultăţi birocratice în obţinerea permiselor de şedere pentru motive de muncă. Nu puţini sunt cei care declară că au avut parte de discriminări în accesul sau în activităţile desfăşurate, iar procentajul celor care declară că au suferit discriminări în ceea ce priveşte retribuţiile depăşeşte 36%.

Printre metodele de adaptare la piaţa muncii din Italia se numără, în cazul românilor, şi specializările la faţa locului, majoritatea intenţionând să participe la cursuri de formare, iar circa 25% declarând că doresc să obţină o diplomă de licenţă italiană.

  • Italienii vor să se facă toţi doctori, şcolile de asistente, de infirmiere pentru spitale nu mai au căutare. Româncele lucrează ca asistente în spitale sau clinici, de exemplu, atât în sectorul public, cât şi în cel privat, în agricultură, în sectorul serviciilor, în restaurante sau hoteluri” (studiu „Caritas”)
  • 46,5% din românii din Italia trăiesc în această ţară de cel puţin patru ani, iar 23,3% locuiesc acolo de mai bine de zece ani.
  • 65% din conaţionalii noştri au ajuns în Italia fără cunoştinţe de limbă italiană, dar au învăţat-o după stabilirea în Peninsulă, iar mai mult de jumătate dintre ei au fost autodidacţi, însuşindu-şi limba oficială fără a frecventa cursuri speciale.

 

Acasă, bani mai puţini …

Românii care şi-au luat soarta în propriile mâini şi au decis să plece la muncă în străinătate contribuie din plin la dezvoltarea economică a ţărilor în care s-au stabilit. Este o realitate pe care o recunosc şi autorităţile din statele respective, dar şi cele române, pentru care banii pe care îi trimit familiilor rămase acasă aceşti compatrioţi reprezintă, o sursă importantă de venit la bugetul statului.

Milioanele de români (aici incluzându-i şi pe cei 800.000 de conaţionali care lucrează în România pentru firme italiene, alături de familiile lor) care depind financiar, într-o măsură mai mare sau mai mică, de Italia depun sume importante. Cifre relevante arată că, dacă în 2009 fiecare român din Italia a trimis aproximativ 1.500 de euro acasă (circa 1,5 miliarde euro în total), în 2010 nu s-au mai trimis decât 1.000 de euro, în medie, suma totală scăzând la 1 miliard euro.

Viaţa nu e chiar roză…

Reporter: editura July - 29 - 2012 Comments Off on Viaţa nu e chiar roză…

-Intoleranţa şi discriminarea, dificultăţi cotidiene-

Le îngrijesc italienilor copiii, bătrânii şi bolnavii, le prepară pizza, le spală rufele, le culeg recoltele şi le ridică locuinţele. Sunt românii din Italia, care adeseori sunt pe nedrept victime ale intoleranţei generate, pe de o parte, de acte infracţionale punctuale şi răzleţe comise de compatrioţi, pe de alta de riposta disproporţionată a autorităţilor italiene.

Italia anului 2012 nu pare să fi depăşit accentele de respingere a străinilor, chiar dacă aceştia au devenit parte din viaţa lor, muncesc cinstit şi contribuie la dezvoltarea statului italian. O dovedeşte un raport publicat de Comisia Europeană împotriva Rasismului şi Intolerantei (ECRI), organismul Comisiei Europene responsabil cu drepturile omului, care monitorizează rasismul şi xenofobia şi în care se arată că situaţia din Italia s-a agravat în ultimii cinci ani, criticându-se climatul de „intoleranţă, în special faţă de imigranţi”. Crearea şi menţinerea acestui climat care refuză integrarea şi acceptarea imigranţilor şi străinilor sunt puse, în document, pe seama „presei care incită” şi a „măsurilor de securitate” adoptate de autorităţile italiene.

Această situaţie nedreaptă pentru românii din Peninsulă, primii vizaţi de etichetări de tot felul, precum şi blocajul mentalităţii italienilor au făcut şi obiectul criticilor venite din partea Departamentului de Stat al SUA privind respectarea drepturilor omului, care avertiza, nu de mult, că pachetul legilor de siguranţă adoptat la un moment dat în Italia a fost perceput ca vizând cu precădere romii, iar dezbaterile politice şi acţiunile oficiale din ţară s-au concentrat aproape exclusiv asupra tuturor românilor. Instituţia a remarcat abuzul şi, în baza observaţiilor făcute de Uniunea Europeană, şi-a exprimat îngrijorarea faţă de climatul general de intoleranţă existent împotriva romilor, românilor şi imigranţilor.

Între timp, guvernul de la Roma s-a schimbat şi autorităţile par să fi dat uitării furia împotriva tuturor românilor, dar la nivelul italianului obişnuit, cel cu care românul a plecat la muncă în Peninsulă dă piept în fiecare zi, nu se poate spune că s-au schimbat prea multe din perspectiva mentalităţii.

Aceleaşi concluzii sunt prezente şi în raportul „I Romeni în Italia tra rifiuto e accoglienza” („Românii din Italia, între respingere şi acceptare”), prezentat la Accademia di Romania, din Roma. Documentul accentuează faptul că „este mai important să promovezi convieţuirea cu românii care reprezintă un sfert din populaţia imigrantă din Italia”, o comunitate deseori discriminată din cauza presupusei afinităţi cu comportamentele deviante. „Trebuie să recunoaştem că în trecut ceva a mers greşit şi din partea italiană, pentru că, plecând de la delictele odioase comise de nişte indivizi români, s-a ajuns la etichetarea cu adjectivul criminal un întreg popor. Majoritatea românilor manifestă ferma voinţă de a se integra stabil în Italia, unde au reuşit să depăşească o situaţie economică nesatisfăcătoare, muncind ca angajaţi şi pe cont propriu, arătând un bun nivel de satisfacţie şi ataşament faţă de ţara care i-a primit”, se arătă în raport.

Se cer măsuri mai dure împotriva delincvenţilor

Aceasta este solicitarea mai multor asociaţii culturale româneşti. De altfel, responsabilii mai multor asociaţii culturale româneşti din nord-estul Italiei au propus legislativului român, printr-o scrisoare, să aprobe un pachet de măsuri legislative şi diplomatice în vederea protejării celor care muncesc şi trăiesc cinstit în Italia, care depun eforturi majore pentru a se integra, dar îşi văd eforturile zădărnicite de o mână de delincvenţi care pătează imaginea lor şi a României. „În România există certitudinea pedepsei”, a explicat Florentina Roşioru, preşedintele „Asociaţiei româno-moldoveneşti” din Treviso, în paginile ziarului „Il Gazzettino”. Afirmaţiile ei au fost întărite de Raduca Lazarovici, care conduce „Asociaţia pentru dialogul intercultural”, din Padova: „În România, violenţa sexuală este un delict foarte rar pedepsit cu sentinţe foarte dure. Aici, însă, ei se dezlănţuie”. „Se repetă şi se multiplică contextul care a dus la naşterea unor focare de conflict acut, ale căror consecinţe se extind ca o pată de ulei asupra tuturor comunităţilor româneşti din Italia”, se arătă în scrisoare.

Explicând faptul că actuala criză economică, ce a afectat şi Italia, are drept prim rezultat creşterea impulsului de autoapărare, scrisoarea apreciază că acest efect este „amplificat de mass-media locale, cu binecuvântarea unor personalităţi publice”.

Măsurile propuse includ ca cetăţenii români care comit delicte grave în Italia să-şi ispăşească pedeapsa exclusiv în închisori din România, ca pedepsei de ispăşit să i se adauge o perioadă suplimentară în închisoare, pentru prejudicii grave aduse imaginii ţării şi calităţii vieţii românilor din Italia, o alta cere ca instituţiile principale decizionale din România să se activeze în momentele de criză şi să demareze iniţiative diplomatice „ample, eficiente şi imediate” în vederea protejării şi reabilitării imaginilor comunităţilor româneşti din Italia, precum şi ca Guvernul român să asigure o reprezentanţă consulară eficientă prin măsuri de verificare şi supraveghere constantă a serviciilor consulare şi a competenţelor personalului lor. Nu în ultimul rând, asociaţiile de români cer alocarea de fonduri pentru asociaţiile de români din Italia, destinate contracarării efectelor negative ale unor astfel de momente de criză şi promovării unei imagini pozitive a ţării şi cetăţenilor ei care trăiesc şi muncesc cinstit în Italia.

 

Am fost victimă a rasismului”

O româncă de 19 ani, stabilită în Italia, a povestit, pentru „Gazeta Românească”,din ce i s-a întâmplat atunci când şi-a trimis CV-ul pentru un loc de muncă într-un magazin de îmbrăcăminte din localitatea Como. Patroana i-a răspuns că, fiind străină, să-şi căute de lucru nu la ei, ci în altă parte. Şi a trimis-o, la o agenţie specializată în job-uri pentru… menajere. Tânăra s-a simţit discriminată şi a trimis o scrisoare Sindicatului Federimmigrati, relatând ce i s-a întâmplat.

Sunt E. M., din Como, am 19 ani, sunt în Italia de 4 ani, am terminat studiile la o şcoală din Italia. Până ieri ştiam că există rasism în Italia, dar nu ştiam cum se simte o persoană victimă a rasismului. În acest moment sunt fără ocupaţie şi sunt în căutare de muncă. Pe un site am găsit o ofertă de muncă. Crezând că am toate datele de care au nevoie, am trimis CV-ul meu. Am primit un e-mail de răspuns, în care am descoperit că am uitat un detaliu foarte important. Vă redau conţinutul: Fiind tu STRĂINĂ, nu cred că munca pe care o ofer eu este adaptabilă pentru tine, dar dacă ai multă nevoie de muncă (pentru motive economice sau personale), îţi sugerez să trimiţi un e-mail la adresa asta, unde o să îţi fie mult mai de ajutor decât pot să fiu eu. Căutând acest e-mail, descopăr că aparţine unei agenţii de muncă ce oferă servicii în domeniul îngrijirii familiei (servitoare, bone etc). .

Cine nu a trecut prin asta nu poate să înţeleagă cât de jignită m-am simţit Atunci am realizat că, indiferent de cât timp sunt aici, în Italia, indiferent dacă am studiat aici sau în ţara mea, indiferent dacă am crescut aici sau m-am născut aici din părinţi străini, voi fi mereu o străină. Asta nu înseamnă că noi nu avem dreptul să studiem sau să muncim ca italienii. Eu sunt mândră că sunt româncă şi nu pot scrie pe CV-ul meu că sunt italiancă!

Familii destrămate

Reporter: editura July - 29 - 2012 Comments Off on Familii destrămate

Separarea familiilor prin plecarea părinţilor la muncă în străinătate şi încredinţarea copiilor rudelor sau prietenilor este urmată de nefericiri umane. O întreagă generaţie de „orfani ai imigraţiei” porneşte în viaţă cu handicapuri emoţionale, complexe de inferioritate, boli grave asociate depresiilor prelungite, chiar tentative de suicid. Nu este o veste îmbucurătoare pentru un stat că România, care se bazează pe forţa tineretului pentru a-şi proiecta coordonatele progresului. Până la mobilizarea generală a actualelor paliere decizionale la nivel naţional şi european, dramele continuă să se consume, una după alta.

Se estimează că există circa 350.000 de copii rămaşi în România care au fost lăsaţi singuri de părinţii plecaţi la muncă în străinătate. În plus, alţi aproximativ 400.000 au experimentat, într-o perioadă din viaţa lor, plecarea unui părinte peste hotare. Aşadar, din 5 milioane de copii români, 750.000 au fost lăsaţi în ţară de propriii părinţi plecaţi în pribegie. Toate aceste date seci arată dimensiunea unui fenomen care va avea urmări majore pentru generaţia care creşte azi în România. Pe de o parte, avem de-a face cu copii singuri şi trişti, care nu înţeleg aceste plecări „pentru bani”, încep să se simtă abandonaţi, devin închişi, părăsesc şcoala, se îmbolnăvesc, unii chiar se sting. Pe de alta, mame şi taţi care şi aşa îşi câştigă traiul cu greu, având în plus povara nesiguranţei şi a grijilor pentru copiii lăsaţi în urmă.

Fenomenul i-a alertat până şi pe oficialii Uniunii Europene, care se grăbesc să pună la punct programe şi să găsească soluţii pentru această situaţie cel puţin alarmantă. „Tema trebuie înfruntată la nivel european, este un fenomen care, datorită proporţiilor sale, trebuie analizat şi studiat profund. Am propus în Europa un proiect pilot pentru a aduna cât mai multe date posibil, pentru a înţelege cum se dezvoltă fenomenul şi care sunt consecinţele economice şi sociale. Până acum s-au ocupat doar asociaţiile de această temă, lipseşte intervenţia instituţiilor, lipsă pe care vrem să o compensăm cu acest proiect, care va avea obiectivul de a cunoaşte situaţia, pentru a pune în act strategii adecvate”, consideră Roberta Angelilli, vicepreşedinte al Parlamentului European. Aşadar, la nivel comunitar, găsirea de soluţii este în stadiu incipient dacă ne referim la instituţii. În acest timp, cei numiţi „orfani albi” cresc departe de părinţi şi sunt expuşi riscului de a ajunge în situaţii de degradare, violenţă sau extremă singurătate.

Federico Rocca, delegatul primarului Romei pentru raporturile cu instituţiile europene şi cetăţenii comunitari semnalează, la rândul să, gravitatea fenomenului: „La Roma sunt mii de lucrătoare străine, foarte multe dintre ele românce, care deseori muncesc ca îngrijitoare pentru bătrânii noştri. Aceste femei şi aceste mame trebuie să fie ajutate pentru a putea menţine legăturile cu familia din ţara de origine”. Într-adevăr, numai în Roma, spre exemplu, lucrează în prezent peste 40.000 de părinţi care au copiii lăsaţi în ţară…

Până la o viitoare implicare a instituţiilor, organizaţiile românilor din Italia au luat problema „pe cont propriu” şi încearcă să găsească soluţii. Concret, „Salvamamme” şi „Asociaţia Românilor din Italia” intenţionează să pună în practică mai multe iniţiative care să influenţeze în bine situaţia actuală: susţinerea acomodării în noua ţară a fiilor după eventuala reîntregire a familiei, solicitarea sprijinului primarilor din localităţile de origine, pentru colaborări de natură tehnică şi crearea de comitete locale pentru susţinerea copiilor rămaşi acasă, implicarea mediului asociativ, înfiinţarea de comitete bi-naţionale, sub egida unui coordinament naţional.

Până când România va reuşi să crească din punct de vedere economic, într-atât încât să oprească „exodul” cetăţenilor săi care-şi caută viitorul printre străini, iar Uniunea Europeana sa elaboreze strategiile necesare, dat fiind faptul că vorbim, totuşi, de cetăţeni europeni – părinţi şi copii – situaţia „orfanilor albi”, care devin pe zi ce trece o generaţie cu serioase tare emoţionale, de educaţie şi comportament, rămâne prioritară pe agenda organizaţiilor românilor din Peninsulă.

Cuvinte de apreciere pentru români

Reporter: editura July - 29 - 2012 Comments Off on Cuvinte de apreciere pentru români

Andrea Riccardi, ministru italian pentru Cooperare internaţională şi integrare, le-a mulţumit românilor din Peninsulă pentru contribuţia lor la dezvoltarea ţării în care trăiesc, subliniind importanţa istorică a prezenţei în Italia a unei comunităţi ortodoxe foarte numeroase. Riccardi le-a adresat mulţumiri românilor care muncesc în Italia, contribuind la prosperitatea şi stabilitatea ţării, relatează „Romanian Global News”. Declaraţia ministrului italian a fost făcută la sediul Episcopiei Ortodoxe Române de la Roma, unde a avut loc Adunarea Generală Mitropolitană a Mitropoliei Europei Occidentale şi Meridionale, în cadrul căreia ministrul a prezentat şi salutul premierului Mario Monti.

Primarul Romei, Gianni Alemanno, le transmite imigranţilor români care locuiesc în capitala Italiei că ei reprezintă „adevărata Românie”: „Trebuie să ne obişnuim să ne simţim întotdeauna cetăţeni europeni. Au existat situaţii în trecut prin care poporul român a fost ofensat, dar noi vorbim aici de persoanele oneste. Simţiţi-vă cetăţeni ai Romei, pentru că faceţi parte din această comunitate. În orice colţ din lume sunt persoane corecte şi persoane care greşesc, dar voi, cei care munciţi şi oferiţi atât de multe, voi sunteţi adevărată Românie”. Edilul exemplifică prin faptul că o româncă are grijă şi de mama sa: „Există o legătură strânsă între Roma şi România. Mama mea este îngrijită de o doamnă care vine din România, şi este una dintre cele mai inteligente persoane pe care le cunosc. E o persoană minunată. Mulţi dintre români sunt la fel ca ea”.

Acum, în Italia, românii sunt peste tot. Chiar şi într-un mic oraş cum este cel de unde am plecat eu, în sudul Italiei, cu 17.000 de locuitori, sunt circa 700 de români. Majoritatea sunt oameni corecţi, muncitori” (ES Mario Cospito, Ambasadorul Italiei la Bucureşti)

„Plec din România cu amintiri minunate”

Reporter: editura July - 25 - 2012 Comments Off on „Plec din România cu amintiri minunate”
  • ne declară E.S. domnul Ljupco Arsovski, Ambasador al Republicii Macedonia în România

Au trecut patru ani de la sosirea mea în România – ţară prietenă pe care o cunoşteam încă de dinainte. Am venit la începutul anului 2008 şi-mi pare că a fost ieri. Cu adevărat, timpul zboară. Marea şi minunata dumnevoastră ţară îmi era cunoscută din îndepărtatul an 1964 când, împreună cu părinţii mei, am fost în concediu, în Bucureşti la Hotelul “Lido “de pe bulevardul Magheru, am vizitat superba Constanţă şi am cunoscut semeţii munţi ai Sinaiei. Treizeci de ani mai târziu, în calitate de ministru adjunct am condus negocierile pentru Convenţia consulară dintre Republica Macedonia şi România, iar după aceea, împreună cu ministrul Afacerilor Externe, am fost în vizită oficială în România.

După patru ani, bilanţul răspunsurilor date chiar întrebărilor mele : unde am venit? ce oameni am cunoscut?, ce prieteni mi-am făcut?, ce am făcut pentru Macedonia în vederea îmbunătăţirii cooperării şi relatiilor cu România? – este în totalitate pozitiv. Permiteţi-mi să vă prezint pe scurt câteva dintre consemnările mele.

Republica Macedonia şi România au stabilit relaţii diplomatice în ianuarie 1995. Ambasadele, care timp de 17 ani au funcţionat în capitalele Skopje şi Bucureşti, şi-au intensificat, cu fiecare zi, activitatea în special în plan economic iar comunicarea, care funcţionează excelent între ambasadori şi ceilalţi funcţionari diplomatici, evident şi cu Ministerul Afacerilor Externe dar şi cu alte instituţii guvernamentale şi neguvernamentale confirmă că este vorba despre ţări prietene care au planuri de viitor identice sau asemănătoare şi multe momente comune în dezvoltarea lor istorică.

România este o ţară cu multe caracteristici comune, nu doar cu Macedonia ci şi cu alte state din vecinătatea sa. Oamenii sunt prietenoşi, obiceiurile creştine comune, multe denumiri ale localităţilor sunt identice cu cele din Macedonia, bucătăria este asemănătoare .Acestea au fost câteva dintre motivele principale pentru care integrarea mea în viaţa românească a fost rapidă şi uşoară. Serviciul meu diplomatic a avut coordonate cunoscute. Priorităţile mele au fost: să consolidez excelentele relaţii bilaterale, în special prin schimbul de vizite la toate nivelurile, inclusiv la cel mai înalt, să promovez oferta economică macedoneană şi să continui cooperarea culturală. Un loc special l-a ocupat menţinerea contactelor cu macedonenii care, ca minoritate acceptată, lucrează şi trăieşte în România participând activ la acţiunile Asociaţiei Macedonenilor din România care are filiale în întreaga Românie, fiind reprezentaţi de un deputat în Parlamentul României.

M-au aşteptat îndatoriri pe care le-am îndeplinit cu mare bucurie. În aceşti patru ani, schimburile economice s-au dublat dar criză economică mondială a influenţat doar puţin cooperarea noastră. Au fost mai puternice relaţiile şi dorinţa ca prin muncă să se dezvolte afacerile şi, înainte de toate, comerţul. Au fost realizate câteva Forumuri de afaceri între cele două ţări făcând loc succesului economic şi progresului. Noi ca ambasadă am încurajat oamenii de afaceri şi am susţinut cu putere cooperarea între cele două state prin susţinerea activităţilor Camerelor de Comerţ. Acum patru ani, Guvernul Macedoniei, cu acordul şi aprobarea Guvernului român l-au numit pe Preşedintele Camerei de Comerţ Prahova, ca primul consul onorific al Republicii Macedonia, cu sediul în Ploieşti. De atunci, ambasada dar şi eu personal am avut cu Camera de Comerţ Prahova o cooperare deosebită, iar la toate întâlnirile am continuat contactele de afaceri încheiate prin contracte. De curând, a fost numit şi un consul onorific la Timişoara.

Vizita preşedintelui Traian Băsescu în Macedonia, în anul 2010 şi vizita de răspuns a preşedintelui macedonean, Gjorge Ivanov, în România, în anul 2011 au confirmat colaborarea pozitivă dintre cele două ţări, apropierea dintre cele două popoare. Cadrul juridic a fost consolidat cu două noi acorduri interstatale, iar cele două ministere ale afacerilor externe au realizat noi acorduri de cooperare. Ministrul macedonean al afacerilor externe a fost anul trecut în vizită oficială în România şi aşteptăm ca şi omologul său român să ne viziteze ţara în acest an.

Aş mai aminti cu plăcere despre cooperarea parlamentară. O delegaţie de senatori şi deputaţi condusă de senatorul Titus Corlăţean s-a aflat în anul 2010 în Republica Macedonia. Din păcate, în anul 2011, am pierdut, un drag prieten personal, deputata minorităţii macedonene în parlamentul românesc, dra. Liana Dumitrescu, a cărei activitate a contribuit la consolidarea relaţiilor dintre poporul român şi macedonean.

Menţionez relaţiile noastre culturate. În ambele ţări au apărut cărţi, filme macedonene au fost prezentate la festivaluri atât în Bucureşti, cât şi toate oraşele. La Radio România Cultural a fost prezentată piesa radiofonică a dramaturgului Goran Stefanovski, scriitor şi academician, a cărui Antologie de texte a fost, în toamna anului trecut, tradusă în limba română.Consemnez că în anul 2008 cultura macedoneană a fost prezentă la Bucureşti prin „Zilele Goce Delcev”, prilej de dezbateri privitoare la istoria recentă a culturii, a muzicii religioase şi a meşteşugurilor populare.

Plec din România cu amintiri minunate şi având convingerea că buna cooperare se va consolida permanent, mai departe.

Păguboasa zarvă

Reporter: editura July - 25 - 2012 Comments Off on Păguboasa zarvă

În această vară insuportabil de fierbinte, furați de zarva schimbărilor prezidențiale și guvernamentale, de Referendum, s-ar părea că națiunea română nu mai există la televiziune, radio și în publicații decât prin elita politică, aflată în febră și tensiuni. Evident că e important cine anume va conduce mai departe luntrea șubrezită a țării, ce vigoare vor căpăta economia, cultura și învățământul. Dar bătălia care se dă pe toate “fronturile” posibile și chiar imposibile determină constatarea că în țara noastră politicienii sunt dușmani înverșunați între ei și că nici o cale de a atenua gâlceava națională nu pare a fi posibilă. Interesul național este lepădat și este evocat chiar și cu lacrimi în ochi, mai cu seamă la mitinguri. Zăzania dintre cei mari, adică dintre politicieni ce au în spate câte o echipă financiară susținătoare ne-a făcut de râs și peste hotare unde a fost trasă cortina peste întreaga mizerie a scenei dâmbovițene, deși unii vor să transforme un viciu într-o virtute. Consecințele ce vor apărea pentru români nu au mai contat…

Nu ne propunem să judecăm sau să susținem pe cineva ci doar afirmăm că mai toți corespondenții noștri din jurul țării, români ce trăiesc în Serbia, în Republica Moldova, în Ucraina, Bulgaria, chiar și din Turcia ne scriu că sunt tulburați de lipsa de clarviziune a clasei noastre politice care nu găsește drumul înspre înțelegere și competiție morală, cinstită. Pentru mulți dintre aceștia tot ce se întâmplă pe scena noastră politică constituie o turbată alergare după funcții, după influențe. Numai că marele perdant al acestor zile este omul simplu, cel întâlnit pe toate meleagurile țării, la oraș sau la sat, primul dintre sacrificați, dacă nu cumva chiar numai el. Din păcate, titlurile imense din multe ziare, posturi de radio și televiziune se referă cu precădere nu la soarta tristă a salariaților bugetari ori a pensionarilor aflați în groapa fără de sfârșit a mizeriei și suferinței, amplificată de criza economic și financiară ce macină Uniunea Europeană ca și de ravagiile climei, ci la dificultățile și pierderile unor bănci europene devenite adevărate sperietori pentru populație, în loc ca imaginea acestora să fie una robustă, dătătoare de speranțe pentru noua ordine socială în care trăim.

Ce s-ar mai putea face pentru a se îmbunătăți, cât de cât, această situație? În multe țări europene soluția tăierilor de salarii și de pensii s-a dovedit a fi ineficientă, urmată de mișcări sociale destabilizatoare. De aceea U. E., la ora actuală se îndreaptă, prin întemeierea unor noi mecanisme financiare, înspre stimularea dezvoltării economice, a creării de locuri de muncă și de diminuare a șomajului. Bunăoară, guvernul francez a anunțat că intenționează să strângă 7,2 miliarde de euro în 2012 prin majorarea taxelor pentru companii și gospodăriile înstărite. Principala măsură inclusă o reprezintă o suprataxă “excepțională” de 2,3 miliarde de euro ce va fi plătită de gospodăriile ce câștigă mai mult de 1,3 milarde euro pe an și va fi introdusă o taxă specială pentru marile bănci și companii energetice care ar urma să aducă alte 1,1 miliarde de euro. Și un reputat Institut de studii economice din Germania propune introducerea unei taxe substanțiale asupra marilor averi deoarece “și cei avuți ar trebui să suporte efectele negative ale crizei”. Numai că nu toți gândesc la fel. O amintim în acest context pe E.S. doamna cancelar Merkel care propăvăduia, până mai ieri, în mod excesiv, ieșirea din criză prin indexarea salariilor și a pensiilor, prin tăieri masive din bugetele naționale, evident ca măsuri bune doar pentru alții… Și la noi a existat o încercare de a se introduce o taxă pentru averile mari, numai că această inițiativă a fost uitată pe drum. De ce oare, ne-am putea întreba? Bătălia deșănțată pentru putere nu poate aduce nimic bun pentru masa populației, sătulă de vorbe goale și de proiecte eșuate chiar din pornire. Zarva ce o însoțește este păguboasă, la urma urmei, pentru toți.

Oare va putea deveni Referendumul, indiferent de opțiuni, o bornă care să indice o viață mai bună pentru cei mulți?

Carol Roman

“Oaspeţii” hanului lui Manuc

Reporter: editura July - 25 - 2012 Comments Off on “Oaspeţii” hanului lui Manuc

De-a lungul deceniilor, s-au scris multe cu privire la pacea ruso-turcă din 1812, care consacra un act lipsit de fundament juridic, dar încărcat de consecinţe pe plan istoric, şi anume încorporarea ţinutului dintre Prut şi Nistru în Imperiul Rus. Prin articolele 4 şi 5 ale Păcii de la Bucureşti, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus – în ciuda faptului că nu avea nici un drept să o facă – un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate, ţinuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu. Se deschidea astfel calea Rusiei către inima Imperiului Otoman, într-o vreme în care visul elitelor ruseşti de a stăpâni Constantinopolul părea mai posibil ca oricând, în pofida complicatelor intrigi care făceau din Franţa lui Napoleon apărătoarea sultanilor.

Cum toată lumea ştie, tratativele de pace s-au purtat din toamna anului 1811 până în primăvara lui 1812 la Bucureşti, în clădirea Hanului lui Manuc. Acesta era departe de a fi un han oarecare, nu atât prin proporţii, care nu erau nici ele de neglijat, cât prin personalitatea proprietarului său, Manuc Bei (Manuc Mârzaian). Născut în 1769 la Rusciuc, Manuc devenise dragoman al Porţii, iar în 1808 era numit Bei al Moldovei. Între timp însă, semne tot mai clare ale duplicităţii acestuia, tot mai apropiat de interesele Rusiei, îi fac pe contemporani să-l califice fără ezitare drept agent rus. Aşadar, e greu să credem că alegerea hanului pe care Manuc-Bei îl construise la Bucureşti, în apropierea Curţii Domneşti, drept loc de desfăşurare a tratativelor a fost întâmplătoare.

Tratatul din 1812 face publice numele demnitarilor ruşi şi, respectiv, turci, mandataţi să negocieze condiţiile de pace. Aceştia sunt: de partea rusă, Domnia Sa Andrei Italinski, consilier intim al Curţii Rusiei, şambelan al Maiestăţii Sale ; Domnia Sa <Ivan> Sabaneiev, maior general al Armatei Maiestăţii Sale imperiale, comandant al unui regiment al Marii Armate a Dunării, şi, în fine, Domnia Sa Joseph Fonton, consilier la curtea Maiestăţii Sale Imperiale. De partea otomană, negociază Excelenţele lor Seid_Mehmet- Galip-Effendi, Chihaia –bei al Sublimei Porţi Otomane, Mastar-Zade-Ibrahim-Ali-Effendi, Kazarkir şi judecător superior al armatelor Otomane în Orient, şi Abdul-Halip-Effendi, cancelar al ienicerilor. Aceste şase personaje sunt cele care, după o lungă iarnă petrecută în serbări strălucite prevestind întrucâtva Congresul care va valsa la Viena peste câţiva ani doar – vor cădea de acord asupra textului Păcii de la Bucureşti.

De bună seamă, în preajma lor se aflau şi alţii, agenţi ai unuia sau celuilalt dintre imperii –sau chiar ai ambelor, cum pare să fi fost chiar Manuc-bei; tot aşa cum, de-asupra lor, acţionau alţii, mai puternici – cancelarul Metternich, hiper-duplicitarul Talleyrand, contele Rumianţev, prinţul Goliţân-Kutuzov, generalul Ciciagov, sau alţi ambasadori, miniştri de externe, şi chiar împăraţi: Napoleon al Franţei, Mahmud al II-lea, sultanul Imperiului Otoman, Alexandru I, ţar al Tuturor Rusiilor; să nu-l uităm nici pe împăratul Austriei.

Andrei Iacovlevici Italinski este fără îndoială cel mai interesant personaj al acestei drame. Născut în 1743 în Polonia, a fost educat mai întâi la şcoala iezuiţilor de la Kiev, apoi la Sankt Petersburg şi Leyda, a devenit PhD – doctor în filosofie – al Universităţii din Edimburgh, manifestându-se, în anii din preajma Revoluţiei franceze, în cercurile filosofilor luminişti de la Paris. Aici el îl întâlneşte pe Le Comte du Nord, nimeni altul decât Marele Duce Pavel, viitorul ţar Pavel I, care călătorea incognito în Occident sub acest nume. Devenit împărat, Pavel îşi aminteşte de tânărul nobil polono-rus, remarcabil prin vasta lui cultură, deopotrivă ştiinţifică şi clasică, şi îl desemnează ca reprezentant diplomatic al Rusiei la Napoli, pe lângă Regele celor Două Sicilii. De aici, Italinski este transferat la Constantinopol, unde suscită admiraţia unanimă a elitei otomane prin excelenta cunoaştere a literaturii şi culturii turceşti şi arabe. Foarte activ diplomat, aprig susţinător al intereselor suveranilor ruşi Pavel şi apoi Alexandru I, el e nevoit să părăsească Istanbulul când izbucneşte războiul ruso-turc, dar, după încheiera păcii de la Bucureşti, se întoarce ca ambasador, fiind apoi transferat în 1817 la Roma, unde rămâne până la sfârşitul vieţii, în 1827.

Italinski e citat în corespondenţa diplomatică a preşedintelui SUA, James Madisonşi în actele Royal Society de la Londra1, care îl menţionează ca fellow din 16/06/1814 pe The Chevalier Italinsky, Ambassador of His Majesty the Emperor of all the Russias at the Sublime Ottoman Porte, …Ambassador to Rome (1817), excelent cunoscător al multor domenii ale filosofiei, distins prin cunoaşterea literaturilor greacă şi orientală, care merită cu prisosinţă onoarea de a deveni membru al Royal Society.

În colecţiile Smithsonian Institution de la Washington2 figurează o publicaţie dintre cele mai preţioase de la finele sec. XVIII, Colecţia de gravuri după vase mai cu seamă greceşti, descoperite în morminte din Regatul celor două Sicilii, din colecţia Sir W. Hamilton, publicate cu observaţiile acestuia la fiecare vas, de către Hamilton, William Sir 1730-1803; Tischbein, Johann Heinrich Wilhelm 1751-1829; Italinski, Andre Jarowiewitch (sic!) 1743-1827. Ambasadorul Marii Britanii la Napoli, eruditul colecţionar de antichităţi greceşti, Sir William Hamilton, soţul nefericit al frumoasei Emma Lady Hamilton, iubita amiralului Nelson, a colaborat aşadar cu colegul său plenipotenţiar al Imperiului Rus Italinski. Generalul Ivan Vasilievici Sabaneev era şi el un model, cel al militarului rus de carieră. De origine mult mai modestă, născut în gubernia Iaroslav, el începe prin a sluji, în 1787, în regimentul de gardă Preobrajensk. Avansează distingându-se în războaiele contra lui Napoleon din Italia, unde e remarcat de Suvorov, care îl recomandă pentru Marele Ordin Sf. Ana cu briliante. Prizonier de război în Franţa, Sabaneev participă la campania din Cuban în 1803, în 1807 îl regăsim la comanda avangardei generalului Bagration, la Guttstadt, Heilsberg şi Friedland, apoi, sub comanda lui Barclay de Tolly, în Finlanda. Comandă regimentul 7 al Armatei ruse din Moldova, la Razgrad. Pentru fapte de vitejie e din nou decorat după bătăliile de la Şumla, Batin, Târnovo şi Ruse.

După succesul tratativelor de pace de la Bucureşti, Sabaneev este înaintat şef al Statului Major sub comanda amiralului Ciceagov, comandantul Armatei din Moldova. Luptă vitejeşte la Berezina la 25 – 26 noiembrie 1812, în 1813, devine şef al Statului Major al lui Barclay de Tolly. Continuă să fie militar activ, comandând trupele staţionate la Novorossisk din1816 până în 1823, când devine general şi primeşte o moşie în Basarabia.

Al treilea membru al delegaţiei ruse este şi el un personaj interesant. Joseph Fonton era francez de origine, nepotul omonimului dragoman al Ambasadei franceze de la Constantinopol. Devine consul al Rusiei la Smyrna, şi apoi, în 1802, la Ragusa. Cum ţarul Pavel era furios pe ragusani, el este cât se poate de mulţumit de consulul său, care vădeşte o brutalitate cu totul nediplomatică. În virtutea stipulaţiilor păcii de la Kucuik-Kainargi, ţarul putea interveni oriunde pentru a apăra interesele şi persoana ortodocşilor, şi Fonton abuzează fără scrupule de acest drept, aşa cum o va face şi mai târziu, când revine la Constantinopol şi îl ameninţă în stradă chiar pe sultan. Fonton rămâne reprezentant al Rusiei la Constantinopol până în 1832.

Reprezentanţii sultanului la tratativele de pace nu ne sunt nici pe departe la fel de cunoscuţi. Ghalib Efendi bin Musa’ed fusese guvernatorul regiunii Hijaz – “bariera”, în vestul Arabiei Saudite de azi, mai cunoscută prin faptul că era teritoriul sacru cupprinzând Mecca şi Medina – între 1788–1803; în timpul răscoalei saudite e silit să-şi părăsească postul, participă la negocierile de la Bucureşti, iar apoi, după bătălia de la Jedda, revine ca guvernator între 1813 şi 1827. Între timp, împreună cu Fonton, Ghalib ar fi fost plătit de englezi pentru a preda Marelui Vizir o scrisoare presupus fictivă – cel puţin aşa aveau să susţină francezii – a lui Napoleon către Alexandru I, care conţinea planul de dezmembrare a Turciei în folosul celor două imperii. Falsă sau nu, scrisoarea a provocat panică la Poartă şi a precipitat semnarea şi ratificarea Păcii de la Bucureşti, favorabilă Rusiei.

Tocmai de aceea, o corespondenţă de la Constantinopol datată 30 noiembrie 1812 şi publicată de “Journal de Lyon” din Franţa la 5 ianuarie 1813, relatează că Ghalib Effendi, primul dragoman al Porţii, prinţul Dumitraşcu Moruzi şi Mastar-Zade-Ibrahim-Ali-Effendi, Kazarkir – mare judecător al Armatei Otomane, semnatar al păcii <de la Bucureşti>, sunt foarte neliniştiţi pentru soarta lor. Cu excepţia lui Ghalib, aveau motive bine întemeiate, şi-şi vor pierde curând capul, împreună cu Panaiot Moruzi, plătind astfel o cedare pe care nici românii nu au încetat să o plătească.

Prof. dr. Zoe Petre

1http://royalsociety.org/DServe/dserve.exe?dsqIni=Dserve.ini&dsqApp=Archive&dsqCmd=Show.tcl&dsqSearch=RefNo==%27EC%2F1814%2F10%27&dsqDb=Catalog, accesat la i iunie 2012

2 http://collections.si.edu/search/results.htm?q=record_ID:siris_sil_717367

 

Politică secretă, trădare, jaf şi crimă la Hanul lui Manuk”

Istoria Hanului Manuk este bogată, întortocheată, fascinantă, mai ales la începuturile ei, când seamănă cu o ţesătură savantă de politică secretă, trădare, jaf şi crimă! Manuk, armean din Rusciuk, pe numele său Emanoil (Manuk) Mirzaian, a venit în Bucureşti odată cu izbucnirea Războiului ruso-turo în 1806, anul ctitoririi hanului ce-i va purta numele. Înzestrat cu inteligenţă superioară, cultură aleasă, simţ practic şi abilitate în afaceri, a reuşit să îşi creeze din mers un nume princiar şi o avere considerabilă.

Agent dublu turco-rus, a servit precumpănitor interesele Rusiei, deşi turcul îl ridicase la demnitatea de dragoman şi-i conferise în anul 1808, înşelat de aparenţe, rangul de bey de Moldova: “Ca răsplată pentru devotamentul său îi hărăzesc titlul de prinţ al Moldovei şi doresc ca pe viitor să adâncească strădania lui în slujba mea“. Dacă n-ar fi fost însăşi opinia celor înşelaţi, sultanul Mahmud II şi marele vizir Mustafa Bairaktar, textul ar fi un exemplu unic de cinism!

După încheierea păcii, la 16 mai 1812 – când Principatele Române au fost lipsite de domnitori -, ţarul Alexandru I l-a înnobilat cu titlul de cavaler al „Ordinului Sf. Vladimir” şi l-a numit consilier de stat. După un periplu prin Ardeal, Manuk s-a retras în noua gubernie Basarabia, ocupând conacul familiei Arbore din noua capitală Chişinău. S-a stabilit la Hânceşti, unde a construit un castel cu arhitectură bizară. S-a bucurat mai puţin de un an de frumuseţea castelului, un spion otoman reuşind să-l otrăvească. În ziua aceea, de 20 iunie 1817, se împlineau exact cinci ani de când Mahmud al II-lea îl condamnase la moarte pentru înaltă trădare.

Câtă vreme a trăit Manuk, hanul a prosperat în mod aproape miraculos. După moartea acestuia, situaţia s-a schimbat, încetul cu încetul, hanul avea “mai mulţi stăpâni, semn rău prevestitor de pagubă grea“. Călătorii de vază, precum contele ruso-italian Anatol Demidov, deşi nu-l ocolesc, au puţine cuvinte de laudă pentru confortul şi aspectul său. Cutremurul din 1838 îl loveşte cumplit.

Odată cu trecerea vremii, hanurile de modă veche, pentru a rezista concurenţei, dar şi epidemiei de demolare care a bântuit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, trebuiau primenite şi rebotezate. În 186l Hanul Manuk este scos la mezat de autorităţi şi cumpărat de Lambru Vasilescu, care se grăbeşte să-1 boteze Hotel Dacia, considerând că denumirea de han devenise caducă. După un deceniu, folosit pentru diverse transformări şi modernizări, jurnalele bucureştene anunţă inaugurarea Marelui Hotel Dacia. Dispunea de 20 de odăi la parter şi 107 odăi la etaj, 23 prăvălii şi 15 pivniţe. Marele hotel dispunea şi de două “saloane” spaţioase, într-unul producându-se trupa lui I.D. Ionescu. “După fiecare danţ, se juca câte o chansonetă, iar la miezul nopţii avea loc marele cancan. Hărmălaia – spune Papazoglu – se auzea până în Dobroteasa, stricând somnul cocoşilor, care cântau la ore nepotrivite”. Câţiva ani, acolo s-au ţinut baluri mascate frenetice, gustate de public”

La început de secol XX şi în următoarele trei decenii, “salonul”, devenit Sala Dacia, a însemnat un punct de atracţie exclusiv pentru amatorii de politică. Discursurile unor mari oameni politici şi mari oratori, precum Tache Ionescu, Barbu Delavrancea şi Octavian Goga, au rămas exemplare prin frumuseţea şi logica lor impecabilă, prin patriotismul lor constructiv, verificat şi verificabil în actele guvernării. Nu doar o dată, soluţiile de întărire a României Mari au fost găsite la aceste întruniri, ţinute în locul unde Ţarul obţinuse în mod samavolnic jumătate din Moldova.

După documentarul cu acelaşi nume

de Emanuel Bădescu

 

 

Vânturi ce se abat asupra Europei

Reporter: editura July - 25 - 2012 Comments Off on Vânturi ce se abat asupra Europei

-De la ideal la târguială profitabilă-

Există tot mai multe zone în Europa care vorbesc pe faţă despre independenţa lor. Dacă mişcările naţionaliste şi separatiste din Europa găsesc numeroase surse de inspiraţie în Evul Mediu, nu se poate spune, pe de altă parte, că promotorii lor din aceste zile nu se folosesc şi de o argumentare pro-europeană: în Europa de astăzi, noţiunile de „descentralizare”, „apărarea limbilor locale”, „protecţia produselor locale” sau „cooperarea regională” fac parte din limbajul curent şi au devenit capete de pod pentru ceea ce Europa se doreşte în lume – un etalon al libertăţilor democratice. Sunt aceste viziuni o capcană pentru Europa, prin invocarea, de către naţionalişti şi separatişti a acestor aserţiuni? Există o dezbatere reală „separaţie” versus „european”? Sunt întrebări la care dorita coeziune europeană va trebui să răspundă, mai devreme sau mai târziu.

Bruxelles-ul întâmpină greutăţi în a denunţa tezele separatiste, fiindcă ar trebui să atace idei pe care UE le-a propovăduit mult timp. Astfel, Scoţia, Catalonia sau auto-proclamata Padania vorbesc făţiş de independenţa lor, iar idealul european devine, în discursul susţinătorilor separării, un argument politic. Iar recunoaşterea independenţei Kosovo şi agitaţia din rândurile formaţiunilor etnicilor maghiari din Transilvania vin, la rândul lor să completeze acest tablou. Asistăm la combaterea coeziunii europene chiar cu unele „arme” ale Uniunii, concomitent cu agravarea tendinţelor naţionaliste şi separatiste din pricina unei crize economice interminabile. Iar faptul că statele europene au în fundamentele lor un naţionalism puternic nu ajută deloc pentru planurile de viitor ale UE, ba mai mult, îngreunează un proces pe care anii de prosperitate economică doar l-au uşurat, nu l-au şi rezolvat. Analiştii continentului remarcă, nu fără temei, că valul naţionalist şi separatist, calat pe dificultăţile financiare ale statelor, va da serios de furcă unităţii construcţiei europene.

Privind înapoi…

Mişcările separatiste din Europa găsesc numeroase surse de inspiraţie în Evul Mediu. Liga Nordului, din Italia, se inspiră din comunele învinse de împăratul german Frederick Barbarossa, în 1176 şi fiecare elev scoţian ştie despre păianjenul a cărui hotărâre de a ţese o pânză a sădit vitejia în inima lui Robert the Bruce înainte de victoria din 1314 împotriva englezilor, la Bannockburn, arată „Financial Times”.

Entuziasmul medievalist al regionalismelor europene moderne provine încă din Evul Mediu, ultima epocă în care Aragon, Burgundia sau Ţara Galilor s-au bucurat de independenţă sau de un statut aproape de aceasta. Alex Salmond, liderul Partidului Naţional Scoţian, spre exemplu, doreşte un referendum cu privire la viitorul Scoţiei, în toamna lui 2014, imediat după aniversarea a 700 de ani de la… victoria de la Bannockburn! Atunci când guvernul britanic a acordat regimul de auto-guvernare Scoţiei, în 1998, a ataşat un sistem de vot conceput să asigure că nici un partid politic – mai ales unul dedicat independenţei scoţiene – nu poate câştiga direct o majoritate legislativă la Edinburgh. Partidul lui Salmond a stricat aceste planuri, sprijinul faţă de el fiind estimat la un remarcabil 51%.

Tendinţe similare sunt vizibile şi în alte ţări din Europa de Vest. În alegerile din Belgia, din 2010, marele câştigător a fost Noua Alianţă Flamandă, care îmbrăţişează cauza independenţei pentru Flandra. A fost nevoie de un record mondial de 18 luni pentru ca politicienii divizaţi lingvistic din Belgia să formeze un guvern de coaliţie, dar preţul a fost transferul de puteri sporite regiunilor. În Spania, autonomia regională vibrantă a fost un principiu de bază al democraţiei, de la moartea, în 1975, a lui Franco. Dar centralizarea, mai mare sau mai mică, rămâne în „ADN-ul” dreptului modern spaniol. Asta nu înseamnă că regiunea Catalonia, cea mai bogată a Spaniei, nu se opune unui control central sporit asupra bugetului său.

Este nostalgia o platformă pentru independenţă în timpurile moderne? Criza datoriei suverane şi a sistemului bancar din ultimii doi ani demonstrează că nu există înlocuitor pentru autorităţile centrale înarmate cu uneltele necesare prevenirii colapsului financiar. Până la urmă, „acordul fiscal”, care va forma un pilon al viitoarei guvernanţe economice, este un pact între state-naţiuni, notează publicaţia britanică.

Nici din perspectiva greutăţii politice nu se pot lua în considerare viitoare state ca Scoţia, Catalonia sau Padania. Este evident că nu şi-ar putea apăra niciodată interesele la fel de bine cum o fac statele-mamă – Spania şi Italia. Conştienţi de aceste realităţi, până la alte evoluţii interne şi internaţionale, separatiştii aleg frecvent târguiala profitabilă. Liga Nordului, atunci când era în guvernul de coaliţie al lui Silvio Berlusconi, a reuşit să schimbe regulile de finanţare a regiunilor, în detrimentul celor mai sărace. Catalanii din Convergenţă şi Uniune, cu ai lor 16 deputaţi în Parlamentul spaniol, au obţinut, la rândul lor, concesii în favoarea Cataloniei, în schimbul sprijinului lor pentru reformele lui Mariano Rajoy.

Susţinătorii auto-determinării îşi desfăşoară armele mai degrabă în atmosfera cabinetelor ministeriale şi a instituţiilor europene, precum şi prin evenimente culturale sau promovarea limbilor regionale. Este o strategie bine calculată: în ajunul alegerilor, sau pentru a menţine o majoritate parlamentară, guvernele se supun cererilor separatiştilor, în schimbul sprijinului acestora.

Naţionalismul, tot mai prezent

În toate statele bogate din Vest, naţionalismul, alături de separatism, câştigă teren şi devine tot mai vocal: în Franţa, în Olanda, în Belgia, în Finlanda, mai nou şi în Elveţia.

Campania electorală din Franţa a fost dominată de mesaje protecţioniste, de la dreapta la strânga politicienilor aflaţi în cursa electorală. Multe dintre ele au deviat în naţionalism, de la intregrarea străinilor la apărarea pieţei muncii, a graniţelor, până la distanţarea de regulile europene. Olanda a instituit prigoana asupra muncitorilor din est şi refuzarea dreptului la libera circulaţie. După ce au ameninţat că vor număra imigranţii din Europa de est pentru că din cauza lor ar fi crescut criminalitatea în Ţările de Jos, politicienii de la Haga au fost nemulţumiţi că au fost nevoiţi să accepte deschiderea pieţei muncii pentru cetăţenii statelor care au aderat la UE în 2004. Când să vină momentul acceptării românilor şi bulgarilor mai devreme decât perioada completă de tranziţie (sfârşitul lui 2013), olandezii s-au opus categoric. Blocajul aderării României şi Bulgariei la Schengen este o altă dovadă, în timp ce demonstraţia supremă a venit când liderul de extremă dreapta Geert Wilders a lansat site-ul de reclamaţii unde i-a chemat pe olandezi să se plângă dacă şi-au pierdut joburile din cauza muncitorilor care au venit din est… Criticat de toate diplomaţiile est-europene şi pus la zid de Bruxelles, premierul Mark Rutte, captiv guvernului care se bazează pe sprijinul naţionaliştilor, a tăcut.
Belgia nu deschide piaţa muncii pentru ultimii intraţi în UE, în 2007, aceiaşi români şi bulgari, după ce i-a încadrat la… „fraudă socială”. Partidul de extremă dreapta flamand, inspirat de olandezi, a lansat un site web în care cere „razii periodice ale poliţiei în raioanele cunoscute pentru numărul mare de imigranţi”, „închiderea acestora în centre”, „sancţiuni pentru cei care dau de lucru sau închiriază case la cei care nu locuiesc legal în Belgia”. Democratica şi toleranta Elveţie a anunţat reintroducreea aşa-numitelor „cote” pentru muncitorii care vin din opt state membre UE: Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia şi Republica Cehă. În cazul unui alt stat model democratic şi de nivel de trai, Finlanda, naţionalismul prinde rădăcini tot mai profunde, chiar mascat de argumente cum ar fi siguranţa cetăţenilor proprii. Reprezentanţi ai partidului naţionalist relevant intitulat „Adevăraţii finlandezi” au lansat ideea introducerii unor însemne speciale, de culori diferite, pe care toţi străinii din această ţară să le poarte. „În acest fel, va fi mai uşoară munca poliţiştilor, care nu vor mai trebui să ceară documentele de identitate”, scria portalul naţionalist „Uusi Suomi. „Modelul” aparţine naziştilor care obligau diferite categorii ale populaţiei, care nu erau „de rasa pură”, îndeosebi pe evrei, să poarte astfel de „elemente” de recunoaştere pe braţ…

Se poate spune că actuala criză, care se manifestă pe toate palierele în UE, angrenează veleităţi separatiste şi reacţii ale unui naţionalism furibund. Reacţiile naţionaliste exacerbate şi naţionaliste extreme de pe continent vădesc distanţa, în timp, între UE ca eşafodaj politico-financiar şi cei care încă nu s-au deprins cu conceptul de a fi european.

Români peste hotare – Supliment al revistei “Balcanii şi Europa

Reporter: editura July - 24 - 2012 Comments Off on Români peste hotare – Supliment al revistei “Balcanii şi Europa

Românii care muncesc în străinătate fac cinste ţării din care provin, în majoritatea cazurilor, în ciuda presiunilor la care sunt deseori supuşi, a nedreptăţilor şi etichetărilor pe care sunt nevoiţi să le îndure, în ciuda tratamentului uneori discriminatoriu; toate acestea dublate de dorul de casă şi inevitabila situaţie de „imigrant”. Şi, deşi rareori cer ajutor, fiind obişnuiţi să-şi rezolve singuri problemele, statul român are şi obligaţia şi, adesea, pârghiile necesare pentru a interveni în procesul dobândirii unui statut demn de cetăţeni ai Uniunii Europene pentru românii de peste graniţe. Şi nu doar statul, ci şi societatea civilă, cea care de atâtea ori se situează mai aproape de nevoile cetăţenilor unei societăţi.

Din aceste considerente, revista „Balcanii şi Europa” din cadrul Niro Investment Group, a iniţiat şi susţine, din îndemnul preşedintelui său domnul Nicolae Dumitru , un ciclu de publicaţii-supliment dedicate compatrioţilor noştri aflaţi la muncă în străinătate. Astfel, ne facem o datorie din a aborda printr-o publicaţie specială –Români peste hotare -Supliment al revistei “Balcanii şi Europa”, problematica celor peste două milioane de români care lucrează peste graniţe.

Primul supliment al revistei noastre a fost trimis în Spania. După primirea publicaţiei noastre, la redacţie au sosit numeroase mesaje din partea unor asociaţii şi organizaţii ale românilor din Spania, în care ne mulţumesc pentru iniţiativa noastră, pentru gândul frumos adresat lor şi socotesc că publicaţia – Români peste hotare -Supliment al revistei “Balcanii şi Europa, le este foarte utilă şi le tonifică încrederea că ceea ce fac, îi duce la reuşită şi le întăresc speranţele în mai bine.

Publicăm alăturat câteva din mesajele primite de la Asociaţii de români din Spania, ce conţin aprecieri, sugestii şi diverse impresii.

Asociaţia Suflet Românesc din Valencia

Bună seara şi felicitări pentru ceea ce întreprindeţi.

Suntem o asociaţie culturală în Valencia şi încercăm să menţinem cultura şi tradiţia română vie în sufletele oamenilor de aici,aşadar vă trimit datele ce mi-aţi cerut.

Daniel Iacob, sunt secretarul acestei asociaţii şi vă ataşez fotografii cu câţiva dintre noi.Sper să ne auzim cu bine şi succes în tot.

c/Ciudad Real nº 1 pta. 14 46980 Paterna ,Valencia

 

FEDROM-Federaţia Asociaţiilor de Români în Spania

Stimaţi editori,

Vă mulţumesc, în numele conducerii FEDROM, pentru oferta dumneavoastră. Vă menţionez, de asemenea, că de două săptămâni la sediul FEDROM s-a deschis Biblioteca Lucian Blaga, şi în acest sens v-am solicita, dacă vă este posibil, numere în plus… Exemplarele pe care ni le trimiteţi ne sunt de mare folos şi le difuzăm Asociaţiilor din componenţa FEDROM.

Cu urări de împliniri în activitatea dumneavoastră şi la multe numere de succes,

Crina Chiriuc (Relaţii instituţionale)

Adresa noastră este: FEDROM-Federaţia Asociaţiilor de Români în Spania C/ Wad-Ras, 19, Bajo 28039, Madrid, Spania

Asociación Cultural de Ayuda e Integración al Pueblo Rumano

Mulţumim pentru amabilitatea dumneavoastră, aşteptăm revista, cu mult interes. Ne este de mare folos

Cu salutări,

Preşedinte – Gheorghe Gainar.

C/ Camino Viejo de Esgaravita 12, 1b , Alcalá de Henares, Madrid , España.

. Parohia”Sf.Mare Mucenic Mina”

Doamne-ajută,

Preot –Paroh Alexandru Cotoraci.

c/Tordesillas no.89;13.700 Tomelloso; Prov.Ciudad Real, Spania.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult