15
December , 2017
Friday

Alternative

Cu luciditate, despre opoziţie

Reporter: editura July - 24 - 2012

Mai mulţi cititori,ne-au rugat să descifrăm pentru aceştia, ce rol joacă opoziţia într-un stat democrat. Numai să spună „NU” activităţii guvernelor aflate la putere? Le satisfacem dorinţa, publicând acest articol.

Cea mai importantă şi eficientă contragreutate la puterea statală a fost dintotdeauna opoziţia parlamentară. Date fiind efectele nocive, uneori devastatoare şi destabilizatoare pentru pacea lumii, pe care le poate avea o putere absolută, se poate afirma că democraţia este o sumă a încercărilor de a preveni aceste pericole, prin controlul sistematic al puterii. Adică prin opoziţie.

Ideea opoziţiei parlamentare constituie suma eforturilor de depăşire a carenţelor naturale ale omului ajuns… politic – în primul rând ispita corupţiei şi a excesului de putere – şi de a permite societăţii să înfăptuiască şi să critice, să acţioneze şi să cumpănească în acelaşi timp. Instituţionalizarea limitelor impuse puterii politice în cadrul regimului parlamentar, prin crearea unei opoziţii, a fost considerată de către politologul şi juristul Otto Kirchheimer „una dintre cele mai fericite invenţii în inventarul destul de sărac al instituţiilor politice”.

Se poate spune, pe bună dreptate că opoziţia este, după guvern, cea de-a doua forţă politică. Prezenţa opoziţiei împiedică partidul de guvernământ să se identifice cu statul, să devină partid de stat şi să-şi ridice propria interpretare a binelui comunitar la rangul de adevăr absolut şi singur valabil. Opoziţia parlamentară exercită o influenţă directă asupra procesului legislativ (modificările aduse Constituţiei, de pildă, au nevoie, de regulă, de aprobarea ei). Dar şi în ceea ce priveşte legile obişnuite ea poate modifica deseori, împreună cu partidul de guvernământ, proiectele guvernului. Opoziţia are astfel rolul de a veghea la respectarea intereselor neluate suficient în considerare de guvern. Poate face acest lucru în două feluri – din poziţia de opoziţie competitivă (criticând permanent activităţile guvernamentale şi contrazicând constant deciziile luate de guvern, ba chiar înfiinţând guverne „din umbră, cu „premier” şi „ministere”, cum este cazul în Marea Britanie, dar şi în alte ţări care au preluat trendul) şi din cea de opoziţie cooperantă, care este interesată în primul rând să-şi promoveze propriile proiecte, şi nu doar ca alternative la deciziile guvernului.

În oricare variantă, este limpede că, pentru a putea funcţiona eficient, opoziţia trebuie să aibă anumite drepturi parlamentare şi suficient spaţiu „de manevră”.

Opoziţia” la democraţiile vestice

Cel mai „celebru” model de opoziţie a rămas până astăzi cel britanic, centrat pe forţa aceluia dintre cele două partide care nu a câştigat alegerile. De notat că formaţiunile minoritare nu au drept de veto sau pârghii pentru a participa la procesul parlamentar. Exact pe dos stau lucrurile în cazul opoziţiei din Germania, în cadrul căreia partidele minoritare au puterea de a-şi exercita dreptul de veto, chiar de a „co-guverna”. Se poate spune că în cadrul acestui al doilea model major de opoziţie, instrumentele democratice de tip „sub-naţional” sunt mult mai puternice. Un alt model important pentru ideea de opoziţie politică este cel francez, care are particularitatea existenţei unor puteri sporite pentru preşedinte. Astfel, principiul responsabilităţii guvernului se combină, în acest caz, cu reprezentativitatea preşedintelui ales direct şi, chiar dacă, în principiu, şeful statului poate fi un opozant puternic în cazul în care are opinii divergente faţă de guvern, ultimele republici franceze au arătat mai degrabă că preşedintele poate fi în mare măsură şi prim-ministru.

Modelul american poate fi considerat, la rândul său, ca având o particularitate semnificativă: preşedintele acţionează de multe ori că factorul major şi „natural” de veto în interiorul sistemului separaţiei puterilor, care funcţionează în această ţară. Specialiştii consideră că relaţia congres-preşedinte este foarte aproape de jocul putere-opoziţie, în accepţiunea sa cea mai largă. Nu putem încheia enumerarea modelelor de opoziţie fără să amintim cazul special al Elveţiei, stat în care nu se poate vorbi despre opoziţie clasică, din simplul motiv că pârghiile democraţiei se află direct în mâna cetăţenilor, care, prin referendum, pot împiedica orice iniţiativă legislativă să devină lege. Acest model de democraţie directă a făcut ca tot ceea ce în alte state se poate transforma în focar de nemulţumire populară (alimentând astfel arsenalul politic al opoziţiei) să poată deveni „opoziţie constructivă”. Din această perspectivă, Elveţia poate fi considerată un etalon democratic. La fel de adevărat este că fiecare dintre modelele prezentate are şi puncte forte şi slăbiciuni.

Opoziţiapre-parlamentară

Nu mai poate fi ignorată de palierul politic, în zilele noastre, aşa-numita „opoziţie pre-parlamentară”, mai exact cumulul de mişcări sociale şi iniţiative civile care au dat o efervescenţă sporită activităţii opoziţionale din democraţiile vestice. Sunt de notorietate mişcările feministe care au obligat politicul să aducă modificări considerabile programului şi politicii de personal sau iniţiativele civile regionale şi locale, care îşi desfăşoară activităţile de multe ori sub semnul opoziţiei faţă de îndeplinirea unor planuri supra-regionale (vezi infrastructură, aeroporturi, gropi de gunoi) şi care izbutesc să declanşeze uneori conflicte de proporţii, care implică toate fronturile politice. Toate aceste date noi ale ultimelor decenii arată apariţia unui nou element opoziţional, dificil de integrat la nivelul partidelor politice, dar care nu poate fi trecut cu vederea. Această opoziţie „pre-parlamentară”, exercitată de iniţiativele locale, obligă, pe de o parte, autorităţile locale şi regionale să-şi plece urechea la revendicările lor, dar în acelaşi timp, noile mişcări sociale articulează şi năzuinţa democratică fundamentală spre o implicare mai crescută şi mai eficientă a cetăţenilor în viaţa politică.

În România, indiferent cine se află în opoziție, guvernul este considerat a fi un potențial dușman care ar trebui demolat cu orice sacrificiu incluzând soluții și metode uneori mai puțin ortodoxe. Sensul articolului publicat de redacție este acela de a demonstra că “opoziția” și “guvernul” entități naționale formează împreună un ansamblu democratic ce trebuie să asigure libertatea și drepturile cetățenești.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult