24
September , 2017
Sunday

De-a lungul deceniilor, s-au scris multe cu privire la pacea ruso-turcă din 1812, care consacra un act lipsit de fundament juridic, dar încărcat de consecinţe pe plan istoric, şi anume încorporarea ţinutului dintre Prut şi Nistru în Imperiul Rus. Prin articolele 4 şi 5 ale Păcii de la Bucureşti, Imperiul Otoman ceda Imperiului Rus – în ciuda faptului că nu avea nici un drept să o facă – un teritoriu de 45.630 km², cu 482.630 de locuitori, 5 cetăţi, 17 oraşe şi 695 de sate, ţinuturile Hotin, Soroca, Orhei, Lăpuşna, Greceni, Hotărniceni, Codru, Tighina, Cârligătura, Fălciu. Se deschidea astfel calea Rusiei către inima Imperiului Otoman, într-o vreme în care visul elitelor ruseşti de a stăpâni Constantinopolul părea mai posibil ca oricând, în pofida complicatelor intrigi care făceau din Franţa lui Napoleon apărătoarea sultanilor.

Cum toată lumea ştie, tratativele de pace s-au purtat din toamna anului 1811 până în primăvara lui 1812 la Bucureşti, în clădirea Hanului lui Manuc. Acesta era departe de a fi un han oarecare, nu atât prin proporţii, care nu erau nici ele de neglijat, cât prin personalitatea proprietarului său, Manuc Bei (Manuc Mârzaian). Născut în 1769 la Rusciuc, Manuc devenise dragoman al Porţii, iar în 1808 era numit Bei al Moldovei. Între timp însă, semne tot mai clare ale duplicităţii acestuia, tot mai apropiat de interesele Rusiei, îi fac pe contemporani să-l califice fără ezitare drept agent rus. Aşadar, e greu să credem că alegerea hanului pe care Manuc-Bei îl construise la Bucureşti, în apropierea Curţii Domneşti, drept loc de desfăşurare a tratativelor a fost întâmplătoare.

Tratatul din 1812 face publice numele demnitarilor ruşi şi, respectiv, turci, mandataţi să negocieze condiţiile de pace. Aceştia sunt: de partea rusă, Domnia Sa Andrei Italinski, consilier intim al Curţii Rusiei, şambelan al Maiestăţii Sale ; Domnia Sa <Ivan> Sabaneiev, maior general al Armatei Maiestăţii Sale imperiale, comandant al unui regiment al Marii Armate a Dunării, şi, în fine, Domnia Sa Joseph Fonton, consilier la curtea Maiestăţii Sale Imperiale. De partea otomană, negociază Excelenţele lor Seid_Mehmet- Galip-Effendi, Chihaia –bei al Sublimei Porţi Otomane, Mastar-Zade-Ibrahim-Ali-Effendi, Kazarkir şi judecător superior al armatelor Otomane în Orient, şi Abdul-Halip-Effendi, cancelar al ienicerilor. Aceste şase personaje sunt cele care, după o lungă iarnă petrecută în serbări strălucite prevestind întrucâtva Congresul care va valsa la Viena peste câţiva ani doar – vor cădea de acord asupra textului Păcii de la Bucureşti.

De bună seamă, în preajma lor se aflau şi alţii, agenţi ai unuia sau celuilalt dintre imperii –sau chiar ai ambelor, cum pare să fi fost chiar Manuc-bei; tot aşa cum, de-asupra lor, acţionau alţii, mai puternici – cancelarul Metternich, hiper-duplicitarul Talleyrand, contele Rumianţev, prinţul Goliţân-Kutuzov, generalul Ciciagov, sau alţi ambasadori, miniştri de externe, şi chiar împăraţi: Napoleon al Franţei, Mahmud al II-lea, sultanul Imperiului Otoman, Alexandru I, ţar al Tuturor Rusiilor; să nu-l uităm nici pe împăratul Austriei.

Andrei Iacovlevici Italinski este fără îndoială cel mai interesant personaj al acestei drame. Născut în 1743 în Polonia, a fost educat mai întâi la şcoala iezuiţilor de la Kiev, apoi la Sankt Petersburg şi Leyda, a devenit PhD – doctor în filosofie – al Universităţii din Edimburgh, manifestându-se, în anii din preajma Revoluţiei franceze, în cercurile filosofilor luminişti de la Paris. Aici el îl întâlneşte pe Le Comte du Nord, nimeni altul decât Marele Duce Pavel, viitorul ţar Pavel I, care călătorea incognito în Occident sub acest nume. Devenit împărat, Pavel îşi aminteşte de tânărul nobil polono-rus, remarcabil prin vasta lui cultură, deopotrivă ştiinţifică şi clasică, şi îl desemnează ca reprezentant diplomatic al Rusiei la Napoli, pe lângă Regele celor Două Sicilii. De aici, Italinski este transferat la Constantinopol, unde suscită admiraţia unanimă a elitei otomane prin excelenta cunoaştere a literaturii şi culturii turceşti şi arabe. Foarte activ diplomat, aprig susţinător al intereselor suveranilor ruşi Pavel şi apoi Alexandru I, el e nevoit să părăsească Istanbulul când izbucneşte războiul ruso-turc, dar, după încheiera păcii de la Bucureşti, se întoarce ca ambasador, fiind apoi transferat în 1817 la Roma, unde rămâne până la sfârşitul vieţii, în 1827.

Italinski e citat în corespondenţa diplomatică a preşedintelui SUA, James Madisonşi în actele Royal Society de la Londra1, care îl menţionează ca fellow din 16/06/1814 pe The Chevalier Italinsky, Ambassador of His Majesty the Emperor of all the Russias at the Sublime Ottoman Porte, …Ambassador to Rome (1817), excelent cunoscător al multor domenii ale filosofiei, distins prin cunoaşterea literaturilor greacă şi orientală, care merită cu prisosinţă onoarea de a deveni membru al Royal Society.

În colecţiile Smithsonian Institution de la Washington2 figurează o publicaţie dintre cele mai preţioase de la finele sec. XVIII, Colecţia de gravuri după vase mai cu seamă greceşti, descoperite în morminte din Regatul celor două Sicilii, din colecţia Sir W. Hamilton, publicate cu observaţiile acestuia la fiecare vas, de către Hamilton, William Sir 1730-1803; Tischbein, Johann Heinrich Wilhelm 1751-1829; Italinski, Andre Jarowiewitch (sic!) 1743-1827. Ambasadorul Marii Britanii la Napoli, eruditul colecţionar de antichităţi greceşti, Sir William Hamilton, soţul nefericit al frumoasei Emma Lady Hamilton, iubita amiralului Nelson, a colaborat aşadar cu colegul său plenipotenţiar al Imperiului Rus Italinski. Generalul Ivan Vasilievici Sabaneev era şi el un model, cel al militarului rus de carieră. De origine mult mai modestă, născut în gubernia Iaroslav, el începe prin a sluji, în 1787, în regimentul de gardă Preobrajensk. Avansează distingându-se în războaiele contra lui Napoleon din Italia, unde e remarcat de Suvorov, care îl recomandă pentru Marele Ordin Sf. Ana cu briliante. Prizonier de război în Franţa, Sabaneev participă la campania din Cuban în 1803, în 1807 îl regăsim la comanda avangardei generalului Bagration, la Guttstadt, Heilsberg şi Friedland, apoi, sub comanda lui Barclay de Tolly, în Finlanda. Comandă regimentul 7 al Armatei ruse din Moldova, la Razgrad. Pentru fapte de vitejie e din nou decorat după bătăliile de la Şumla, Batin, Târnovo şi Ruse.

După succesul tratativelor de pace de la Bucureşti, Sabaneev este înaintat şef al Statului Major sub comanda amiralului Ciceagov, comandantul Armatei din Moldova. Luptă vitejeşte la Berezina la 25 – 26 noiembrie 1812, în 1813, devine şef al Statului Major al lui Barclay de Tolly. Continuă să fie militar activ, comandând trupele staţionate la Novorossisk din1816 până în 1823, când devine general şi primeşte o moşie în Basarabia.

Al treilea membru al delegaţiei ruse este şi el un personaj interesant. Joseph Fonton era francez de origine, nepotul omonimului dragoman al Ambasadei franceze de la Constantinopol. Devine consul al Rusiei la Smyrna, şi apoi, în 1802, la Ragusa. Cum ţarul Pavel era furios pe ragusani, el este cât se poate de mulţumit de consulul său, care vădeşte o brutalitate cu totul nediplomatică. În virtutea stipulaţiilor păcii de la Kucuik-Kainargi, ţarul putea interveni oriunde pentru a apăra interesele şi persoana ortodocşilor, şi Fonton abuzează fără scrupule de acest drept, aşa cum o va face şi mai târziu, când revine la Constantinopol şi îl ameninţă în stradă chiar pe sultan. Fonton rămâne reprezentant al Rusiei la Constantinopol până în 1832.

Reprezentanţii sultanului la tratativele de pace nu ne sunt nici pe departe la fel de cunoscuţi. Ghalib Efendi bin Musa’ed fusese guvernatorul regiunii Hijaz – “bariera”, în vestul Arabiei Saudite de azi, mai cunoscută prin faptul că era teritoriul sacru cupprinzând Mecca şi Medina – între 1788–1803; în timpul răscoalei saudite e silit să-şi părăsească postul, participă la negocierile de la Bucureşti, iar apoi, după bătălia de la Jedda, revine ca guvernator între 1813 şi 1827. Între timp, împreună cu Fonton, Ghalib ar fi fost plătit de englezi pentru a preda Marelui Vizir o scrisoare presupus fictivă – cel puţin aşa aveau să susţină francezii – a lui Napoleon către Alexandru I, care conţinea planul de dezmembrare a Turciei în folosul celor două imperii. Falsă sau nu, scrisoarea a provocat panică la Poartă şi a precipitat semnarea şi ratificarea Păcii de la Bucureşti, favorabilă Rusiei.

Tocmai de aceea, o corespondenţă de la Constantinopol datată 30 noiembrie 1812 şi publicată de “Journal de Lyon” din Franţa la 5 ianuarie 1813, relatează că Ghalib Effendi, primul dragoman al Porţii, prinţul Dumitraşcu Moruzi şi Mastar-Zade-Ibrahim-Ali-Effendi, Kazarkir – mare judecător al Armatei Otomane, semnatar al păcii <de la Bucureşti>, sunt foarte neliniştiţi pentru soarta lor. Cu excepţia lui Ghalib, aveau motive bine întemeiate, şi-şi vor pierde curând capul, împreună cu Panaiot Moruzi, plătind astfel o cedare pe care nici românii nu au încetat să o plătească.

Prof. dr. Zoe Petre

1http://royalsociety.org/DServe/dserve.exe?dsqIni=Dserve.ini&dsqApp=Archive&dsqCmd=Show.tcl&dsqSearch=RefNo==%27EC%2F1814%2F10%27&dsqDb=Catalog, accesat la i iunie 2012

2 http://collections.si.edu/search/results.htm?q=record_ID:siris_sil_717367

 

Politică secretă, trădare, jaf şi crimă la Hanul lui Manuk”

Istoria Hanului Manuk este bogată, întortocheată, fascinantă, mai ales la începuturile ei, când seamănă cu o ţesătură savantă de politică secretă, trădare, jaf şi crimă! Manuk, armean din Rusciuk, pe numele său Emanoil (Manuk) Mirzaian, a venit în Bucureşti odată cu izbucnirea Războiului ruso-turo în 1806, anul ctitoririi hanului ce-i va purta numele. Înzestrat cu inteligenţă superioară, cultură aleasă, simţ practic şi abilitate în afaceri, a reuşit să îşi creeze din mers un nume princiar şi o avere considerabilă.

Agent dublu turco-rus, a servit precumpănitor interesele Rusiei, deşi turcul îl ridicase la demnitatea de dragoman şi-i conferise în anul 1808, înşelat de aparenţe, rangul de bey de Moldova: “Ca răsplată pentru devotamentul său îi hărăzesc titlul de prinţ al Moldovei şi doresc ca pe viitor să adâncească strădania lui în slujba mea“. Dacă n-ar fi fost însăşi opinia celor înşelaţi, sultanul Mahmud II şi marele vizir Mustafa Bairaktar, textul ar fi un exemplu unic de cinism!

După încheierea păcii, la 16 mai 1812 – când Principatele Române au fost lipsite de domnitori -, ţarul Alexandru I l-a înnobilat cu titlul de cavaler al „Ordinului Sf. Vladimir” şi l-a numit consilier de stat. După un periplu prin Ardeal, Manuk s-a retras în noua gubernie Basarabia, ocupând conacul familiei Arbore din noua capitală Chişinău. S-a stabilit la Hânceşti, unde a construit un castel cu arhitectură bizară. S-a bucurat mai puţin de un an de frumuseţea castelului, un spion otoman reuşind să-l otrăvească. În ziua aceea, de 20 iunie 1817, se împlineau exact cinci ani de când Mahmud al II-lea îl condamnase la moarte pentru înaltă trădare.

Câtă vreme a trăit Manuk, hanul a prosperat în mod aproape miraculos. După moartea acestuia, situaţia s-a schimbat, încetul cu încetul, hanul avea “mai mulţi stăpâni, semn rău prevestitor de pagubă grea“. Călătorii de vază, precum contele ruso-italian Anatol Demidov, deşi nu-l ocolesc, au puţine cuvinte de laudă pentru confortul şi aspectul său. Cutremurul din 1838 îl loveşte cumplit.

Odată cu trecerea vremii, hanurile de modă veche, pentru a rezista concurenţei, dar şi epidemiei de demolare care a bântuit în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, trebuiau primenite şi rebotezate. În 186l Hanul Manuk este scos la mezat de autorităţi şi cumpărat de Lambru Vasilescu, care se grăbeşte să-1 boteze Hotel Dacia, considerând că denumirea de han devenise caducă. După un deceniu, folosit pentru diverse transformări şi modernizări, jurnalele bucureştene anunţă inaugurarea Marelui Hotel Dacia. Dispunea de 20 de odăi la parter şi 107 odăi la etaj, 23 prăvălii şi 15 pivniţe. Marele hotel dispunea şi de două “saloane” spaţioase, într-unul producându-se trupa lui I.D. Ionescu. “După fiecare danţ, se juca câte o chansonetă, iar la miezul nopţii avea loc marele cancan. Hărmălaia – spune Papazoglu – se auzea până în Dobroteasa, stricând somnul cocoşilor, care cântau la ore nepotrivite”. Câţiva ani, acolo s-au ţinut baluri mascate frenetice, gustate de public”

La început de secol XX şi în următoarele trei decenii, “salonul”, devenit Sala Dacia, a însemnat un punct de atracţie exclusiv pentru amatorii de politică. Discursurile unor mari oameni politici şi mari oratori, precum Tache Ionescu, Barbu Delavrancea şi Octavian Goga, au rămas exemplare prin frumuseţea şi logica lor impecabilă, prin patriotismul lor constructiv, verificat şi verificabil în actele guvernării. Nu doar o dată, soluţiile de întărire a României Mari au fost găsite la aceste întruniri, ţinute în locul unde Ţarul obţinuse în mod samavolnic jumătate din Moldova.

După documentarul cu acelaşi nume

de Emanuel Bădescu

 

 

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult