24
June , 2017
Saturday
În cei 200 de ani care au trecut de la sfârtecarea Ţării Moldovei şi alipirea ...
Timpul trece şi steagul secuiesc nu dă pace vecinilor noştri maghiari. Începem rândurile noastre cu o ...
Din nou suntem puşi în faţa unei situaţii aparent absurde, când lipsa unor precauţii „ante” ...
De bună seamă, în ultimul sfert de secol s-au spus şi s-au scris multe despre ...
Dacă eşti angajat la domiciliu (empleada de hogar) Angajatul la domiciliu (empleada de hogar) este persoana ...
Compania „NIRO Investment Group” a devenit un sponsor eficient a unor importante acţiuni pe plan ...
Harnicii muncitori agricoli aduc belşug prin recolte performante pe ogoarele spaniole. Din păcate printre aceştia ...
Spania se afundă în recesiune Românii din Spania nu pot fi ocoliţi de ceea ce opinia ...
Cultură Fără îndoială, cel mai important eveniment cultural al anului care se încheie a fost Festivalul ...
Trăim zile în care o rememorare chiar și palidă a unor secvențe din istoria ...
Potrivit datelor oficiale, se estimează că 116.000 de români ar fi ajuns în Germania numai ...
Andreea Marin Bănică - Ambasador UNICEF al Bunăvoinţei - Binecunoscută realizatoare şi producătoare de emisiuni de ...
Cunoscut în istorie pentru statura sa impresionantă de om politic, Winston Churchill este totodată şi ...

Archive for September, 2012

BALCANII din primul număr al revistei noastre (nr 1./2000)

Reporter: editura September - 17 - 2012 Comments Off on BALCANII din primul număr al revistei noastre (nr 1./2000)

Consiliul balcanic

La 12 februarie 2000, au avut loc la Bucureşti lucrările celei de-a treia reuniuni a şefilor de stat şi de guvern din ţările Europei de Sud-Est. Primii miniştri de la Ankara, Atena, Skopje, Sofia şi Tirana, împreună cu preşedintele României şi cu primul nostru ministru, acompaniaţi de miniştrii afacerilor externe ai ţărilor lor, au abordat problemele de fond ale perspectivelor stabilităţii, securităţii şi democraţiei în Europa de Sud-Est în cursul anului 2000, precum şi căile şi mijloacele intensificării cooperării regionale şi impactul posibil al Pactului de Stabilitate asupra evoluţiilor economice şi sociale din zonă. Au participat şi reprezentanţi ai guvernelor de la Sarajevo şi Zagreb, ca observatori, precum şi coordonatorul special al Pactului de Stabilitate, germanul Bodo Hombach, ca invitat special. Reuniunea s-a desfăşurat în cadrul procesului de cooperare din Europa de Sud-Est (South-East European Process of Co-operation – SEECP) al cărei preşedinţie a deţinut-o România în intervalul 1 martie 1999 – 29 februarie 2000. A fost ultimul „Summit” al SEECP în acest secol şi mileniu şi primul de acest gen organizat vreodată în România.

Irlanda a eliminat restricţiile de pe piaţa muncii pentru muncitorii români

Reporter: editura September - 17 - 2012 Comments Off on Irlanda a eliminat restricţiile de pe piaţa muncii pentru muncitorii români

ne declară E.S. dl Iulian Buga, ambasadorul României în Irlanda

La sfârşitul lunii iulie, ca rezultat al demersurilor susţinute şi constante ale Ambasadei României la Dublin, cât şi ale autorităţilor române pe lângă Guvernul irlandez, a fost adoptată o decizie deosebit de importantă pentru comunitatea românească din Irlanda şi pentru relaţia româno-irlandeză în general: ridicarea, cu aplicare imediată, a tuturor restricţiilor impuse pe piaţa muncii irlandeze pentru cetăţenii români. Această măsură este cu atât mai importantă cu cât se petrece cu 18 luni mai devreme faţă de termenul convenit în Tratatul de Aderare a României la U.E., de 1 ianuarie 2014.

– Când aţi demarat acţiunea de ridicare a tuturor restricţiilor impuse pe piaţa muncii irlandeze pentru cetăţenii români?

– Acest obiectiv major s-a aflat pe agenda Ambasadei României de la Dublin încă din anul 2009, fiind continuat în anii 2010 şi 2011. Acest demers al Ambasadei României a fost unul în asociaţie cu omologul bulgar. La iniţiativa ambasadei noastre şi într-o logică evidentă de maximizare a şanselor demersurilor Ambasadei, a fost propusă şi pusă în aplicare o cooperare cu reprezentantul bulgar la Dublin. Astfel, o parte din acţiunile concepute de misunea noastră au beneficiat şi de angajamentul şi participarea colegului bulgar.

Insistenţa noastră s-a bazat şi a putut fi manifestată şi datorită deschiderii la dialog pe care cea mai mare parte din oficialii irlandezi au arătat-o, uneori dincolo de propriile lor opinii sau decizii. Mărturisesc că au existat momente în care opinia majoritară era în defavoarea continuării demersurilor. Din fericire, nu am dorit să renunţăm nici un moment. Decizia irlandeză nu a fost una simplă, uşor de luat, ci dimpotrivă. Pornind mai ales de la realităţile economice şi sociale proprii acestui spaţiu, dar şi în conexiune cu decizia altor state, care au extins aplicarea restricţiilor pe pieţele lor de muncă, este, cred, uşor de înţeles de ce întregul proces a fost unul destul de complicat şi dificil. Referitor la palierele politice abordate, acestea au cuprins atât reprezentanţii guvernamentali, cât şi parlamentari. Trebuie, însă, reţinut că decizia a aparţinut, potrivit procedurilor legale irlandeze, guvernului.

Credeţi că, odată ridicate restricţiile pe piaţa muncii, numărul românilor înregistraţi oficial în Irlanda, creşte peste 18.000, câţi sunt acum? E posibil ca în viitorul apropiat să sosească mai mulţi români ?

Aş face o menţiune: Ambasada apreciază ca numărul românilor prezentat în întrebarea dumneavoastră – rezultat în urma recensământului irlandez din 2011 – este, în mod real, mai mare. S-ar putea ca această cifră să fie crescută, dată fiind prezenţa unui număr de muncitori români care nu sunt înregistraţi oficial.

În ceea ce priveşte posibilitatea creşterii numerice a prezenţei românilor în Irlanda, nu se pot face predicţii. Chiar dacă într-o perioadă imediată un asemenea fenomen ar putea avea loc, condiţiile reale de piaţă a muncii – economie încă în proces de refacere, şomaj crescut etc – vor duce la o autoreglare a unui eventual asemenea proces. De altfel, am încercat şi voi continua să atrag atenţia tuturor românilor interesaţi de planuri de venire în Irlanda, pentru lucru, să se intereseze mai întâi asupra condiţiilor şi şanselor reale pentru materializarea unui asemenea proiect şi să insiste în legalizarea contractuală a relaţiilor de muncă cu angajatorii.

Mai poate aspira Irlanda la statutul de Celtic Tiger” al UE? Care e viitorul relaţiilor bilaterale româno-irlandeze în cadrul Uniunii?

Rezultatele eforturilor de redresare economică ale noului guvern au fost apreciate în mod pozitiv şi constant de delegaţiile FMI/UE/BCE, care vizitează regulat Dublinul, semnele înregistrate până în prezent fiind încurajatoare. Chiar dacă Irlanda nu va mai egala performanţele trecute, care au făcut-o să capete statutul menţionat, se înregistrează suficiente comentarii, inclusiv din partea instituţiilor financiare internaţionale, care indică evoluţia economiei irlandeze într-o direcţie de creştere credibilă şi care tind să contureze un exemplu irlandez pozitiv de ieşire din criză.

În ce priveşte viitorul relaţiilor bilaterale româno-irlandeze, semnalele sunt, de asemenea, solide şi pozitive. Chiar decizia recentă a guvernului irlandez referitoare la liberalizarea pieţei muncii pentru lucrătorii români dovedeşte intenţia ambelor state de a consolida parteneriatul dintre ele. De altfel, în ultimii trei ani au fost înregistraţi paşi importanţi ai dialogului bilateral şi proiectelor concrete, în toate domeniile – prima vizită a unui ministru de Externe irlandez în România în istoria post-decembristă, asistenţa pe absorbţia fondurilor europene, cooperări inter-instituţionale între ministere de linie, vizite reciproce parlamentare, creşterea schimburilor comerciale, concretizarea unor proiecte culturale excepţionale, completarea cadrului juridic bilateral etc. Planurile pentru viitorul apropiat şi mediu cuprind acţiuni importante care să completeze şi să consolideze această evoluţie ascendentă.

(a consemnat Marian Gârleanu)

Păi, până când…?

Reporter: editura September - 17 - 2012 Comments Off on Păi, până când…?

În urmă cu decenii, celebrul Constantin Tănase neliniștit de fărădelegile la care asista a montat pe scena teatrului o revistă prin care exprima “of”-ul popular și se întreba cât va mai continua fărădelegea:”Păi, până când…?” Ne-am adus aminte de acest episod politico-artistic stimulați de vara copleșitoare pe care am trăit-o, nu demult. Ne referim, bunăoară la simunul Saharei abătut asupra țării, însoțit de seceta ogoarelor și pârjolul pădurilor. La care s-a adăugat și criza politică din țară provocată într-un context economic european nefericit. Fără să concluzionăm asupra unui capitol trist din istoria contemporană a României vom constata doar că această perioadă a fost nefastă pentru toți: pentru partide, pentru economia țării, pentru populație, pentru raporturile noastre internaționale. Au fost făcute calcule greșite, abateri de la normalitate și de la respectarea normelor democratice, la care s-au mai adăugat ingerinte exagerate, neabile, din afara țării. Să speram că urgia a trecut și că fiecare se va ocupa de rosturile sale.

În acest context nefavorabil țării s-a încercat gradul de rezistență al politicienilor români. În Franța, noul președinte al țării, socialistul Francois Hollande urmând linia predecesorului său de dreapta, Nicolas Sarkozy a decis expulzarea rromilor în miezul verii și desfințarea așezămintelor imunde ale acestora. Astfel, că noua președinție și-a contrazis promisiunea electorală de a “nu expulza familii de rromi fără să le propună o altă soluție de găzduire.” Atitudinea, singulară a fost urmată de reacții în întreaga Europă care au determinat, în cele din urmă, punerea Franței sub supraveghere de către Uniunea Europeană. Serviciile vigilentului comisar european pentru justiție, Viviane Reding au anunțat că se află în contact cu autoritățile franceze pentru a se asigura că regulile europene sunt respectate în privința rromilor. Și guvernul român a reacționat exprimându-și neliniștea față de aceste măsuri. După cum e și firesc într-o lume democratică, au urmat măsuri ale guvernului francez pentru facilitarea accesului la “piața muncii” prin eliminarea impozitului pentru angajatori și majorarea numărului de meserii accesibile pentru lucrătorii din România și Bulgaria. Toate acestea în speranța că rromii se vor integra mai bine în societate.

Referitor la contextual internațional creat în această vară fierbinte – ne referim la izolarea temporară a Romînie pe plan internațional – aceasta a fost depășită, după cum afirma chiar un comunicat al Comisiei Europene, ceea ce redeschide perspectivele redresării economice și integrării. Considerăm a fi de bun augur ridicarea,în viitorul apropiat, în toate țările europene a restricțiilor pentru forța de muncă românească și obținerea unor alocări cât mai generoase în bugetul european pentru perioada 2014-2020 la care s-ar putea adăuga perspective ridicării până la sfârșitul anului a Mecanismului de Cooperare și Verificare asupra reformei Justiției și combaterea corupției. O țară fără credibilitate politică își pierde pe plan internațional orice forță de negociere în privința fondurilor europene și a bugetului pentru anii viitori. Este evident că nimeni – nici Europa nici America – nu își dorește destabilizarea României în aceste moment dificile pentru Europa, dar și pentru țara noastră.

Cât privește coabitarea dintre președintele țări și partidele opozante, să sperăm că va prevala interesul național. Căci altfel, vorba lui Tănase “Păi până când…?”

Carol Roman

Limitele suveranităţii – speranţe, griji, îndatoriri

Reporter: editura September - 17 - 2012 Comments Off on Limitele suveranităţii – speranţe, griji, îndatoriri

Statele europene invitate” să cedeze din suveranitate în schimbul pachetelor financiare salvatoare sunt tot mai multe, mai importante în ecuaţia numită Uniunea Europeană, având datorii imense. Unii cred că a ceda din suveranitate este inadmisibil. Alţii consideră că deja nu mai există suveranitate în felul în care era ea înţeleasă, ci doar instituţii şi organizaţii ca FMI, NATO, Banca Mondială sau ONU, care dirijează totul.

Pentru un continent ca Europa, care a pornit două războaie planetare centrate pe ideea de suveranitate, actuala polemică pe tema suveranităţii este echivalentă cu un uragan. Pe de o parte, avem poziţia Germaniei, al cărei ministru de Finanţe, Wolfgang Schaeuble, a declarat, într-un interviu pentru revista „Stern”, că ţările care primesc pachete de asistenţă financiară din cauză că au datorii foarte mari trebuie să cedeze o parte din suveranitatea lor Uniunii Europene. După cum se ştie, spectrul intrării în spirala datoriilor nu a fost îndepărtat, deci…. Într-o amplă analiză, „The Times” trece în revistă pierderile de suveranitate care deja sunt fapte: „Apartenenţa la NATO ne obligă să intrăm în război dacă altă ţară – cum ar fi, de exemplu, Turcia – este atacată. Fără nici un comentariu: dacă nu dorim să ne încălcăm cuvântul înscris în tratatul fondator al NATO, vom purta război, indiferent dacă ne place sau nu. Apartenenţa la Organizaţia Mondială a Comerţului ne restrânge posibilitatea de a ne finanţa industriile sau de a aplica preţuri care să descurajeze importurile. Apartenenţa la Naţiunile Unite face ca acţiunile noastre să fie supuse legilor internaţionale. Apartenenţa la Organizaţia Maritimă Internaţională, împreună cu Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, reglementează traficul maritim şi stabileşte care sunt zonele economice exclusive din jurul coastelor…”. Şi totuşi, arată aceeaşi publicaţie, „am putea să fim independenţi şi să ne stabilim singuri regulile, dar nu am ajunge prea departe”.

Aşadar, este vorba despre reguli comune, acceptate pe scară largă şi pornite de la bune intenţii – dezvoltarea economică şi progresul social la scară mare. Şi totuşi, este repusă zilnic şi obsesiv pe tapet, în special de către eurosceptici (care, ca şi cei ce sunt pentru, au propria agendă şi propriile ţeluri de atins…) ideea pierderii de suveranitate odată cu acordarea pachetelor financiare de salvare. „Atunci când se acordă asistenţă financiară pe scară largă unei ţări, pe termen nelimitat, condiţionalităţile impuse erodează o parte din prerogative, este firesc”, argumentează economistul român Daniel Dăianu. Dacă, pe de o parte, prin suveranitatea statului se înţelege însuşirea puterii de stat de a fi supremă pe teritoriul statului şi a fi independentă faţă de puterea oricărui stat, însuşire exprimată în dreptul statului de a-şi rezolva liber treburile interne şi externe, cu excluderea amestecului altor state, nu este mai puţin adevărat că Uniunea Europeană este un angrenaj complex de decizii comune, interdependente, iar apartenenţa la ea şi implicit la toate aceste aspecte a fost decisă benevol de fiecare dintre membri. Însuşi felul în care funcţionează UE ar trebui să-i mai calmeze pe cei care consideră că se cedează prea multă suveranitate către Bruxelles: orice măsură care ar implica aşa ceva ar trebui să întrunească deplinul consens al celor 27.

Franţa, unul din „greii” continentului, s-a raliat imperativului momentului, declarându-se pregătită să cedeze suveranitatea în favoarea partenerilor europeni, dacă prin acest lucru s-ar putea stopa criza datoriilor din zona euro. Ministrul francez pentru Afaceri Europene, Bernard Cazeneuve, a arătat că „pentru mai multă solidaritate, este nevoie de mai multă integrare, prin urmare mai puţină suveranitate”. În ceea ce priveşte poziţia motorului european care este Germania, ea a renunţat la marcă atunci când a adoptat euro şi, odată cu asta, la un element important al suveranităţii sale (ca şi celelalte state care au trecut la moneda europeană), deci nu i se pare exagerat să le ceară partenerilor cedări. „Europa fără Germania s-ar descurca mult mai greu, dar Germania fără Europa nu s-ar descurca deloc. Chiar dacă eşti cel care conduce vaporul, nu trebuie să uiţi că, fără ceilalţi membri ai echipajului, nu ai putea rezista. Acum, tendinţa este, la nivel european, să trecem la o politică fiscală unică, ceea ce presupune renunţarea la unele prerorgative care ţin de suveranitate. Iar miza este cea a eficienţei economice”, consideră, în context, Adrian Vasilescu, consilier al Guvernatorului Băncii Naţionale a României.

Mai există cu adevărat suveranitate în vechile coordonate ştiute? Un articol din „Die Welt” subliniază că, pe de o parte, este un preţ de plătit pentru ajutorul primit din partea unor state ai căror cetăţeni ar putea cârti la ideea de a plăti pentru alţii (a se vedea reacţia de respingere a contribuabililor din ţările nordului continentului), iar pe de altă parte, oamenii obişnuiţi nu pot plăti la nesfârşit oalele sparte de politicieni mai mult sau mai puţin veroşi, mai mult sau mai puţin nepricepuţi: „Să faci datorii este o problemă cu consecinţe în viitor. Noua politică europeană a economisirii produce şi pagube. Oricât de frumos sună discuţiile despre o Europă federală, cu structura sa bazată pe subsidiaritate, în realitate interesul comun al Uniunii este puternic atins de interferenţele puternice cu suveranitatea naţională pe timp de criză. Atât timp cât statele individuale ale Europei nu înţeleg UE ca pe o comunitate, asemenea măsuri sunt înţelese de către cetăţeni ca pierdere de drepturi şi de suveranitate”, notează publicaţia. Cu alte cuvinte, singura soluţie pare să fie cea de mijloc, la care nu se poate ajunge decât prin negocieri, într-o Europă în care suveranitatea este o temă de la care poate porni chiar şi un un război. Şi tocmai timp nu este…

„Balansul” Serbiei între Rusia şi UE

Reporter: editura September - 17 - 2012 Comments Off on „Balansul” Serbiei între Rusia şi UE

Istoria atestă faptul că Rusia a avut întotdeauna dorinţa şi puterea de a susţine sârbii datorită originii slave şi a religiei creştin-ortodoxe. Sârbii au fost sprijiniţi în conflictele cu croaţii (catolici) şi bosniacii (majoritatea musulmani), în cadrul separării Iugoslaviei, dar şi în problema Kosovo. Ca răspuns la acestea, Serbia menţine relaţii strânse cu Rusia şi reprezintă, pentru aceasta, în opinia multor specialişti, o oportunitate de a-şi restabili influenţa în zona Balcanilor. În acelaşi timp însă, statul vecin nu pierde nici o ocazie de a-şi reafirma angajamentul pe drumul european, cu atât mai mult cu cât ţara tocmai a primit statutul de candidată la a intra în Uniunea Europeană.

În regiunea Balcanilor, implicit în Serbia, Federaţia Rusă are atât interese economice, cât şi geostrategice. Economic analizând, Rusia, prin construcţia gazoductului South Stream, poate să ajungă să livreze cantităţi mari de gaze, la preţ favorabil ei. Totodată, există factorul cultural şi religios care împinge Rusia să aibă cât mai multă influenţă în regiune, ţările ortodoxe – printre care şi Serbia – jucând un rol central în dezvoltarea unui coerent bloc rus în afacerile mondiale şi euroasiatice. De asemenea, Rusia îşi propune o cât mai mare prezenţă în Balcani pentru a contrabalansa extinderea Uniunii Europene şi NATO spre est şi tendinţa statelor balcanice de a colabora cu cele două organizaţii.

În acest context, există, ca de obicei în jocul geopolitic, două feţe ale monedei în ce priveşte relaţia Rusia-Serbia şi Serbia-UE. Jocul Rusiei, pe de o parte, include, alături de calculele energetice, funcţionarea pe teritoriul sârb a unui centru logistic „umanitar” pentru situaţii de urgenţă, situat în apropierea aeroportului din Niş, la 250 de kilometri de Belgrad (şi la 100 de kilometri sud-vest de frontiera cu România, ceea ce i-a determinat pe mulţi experţi să considere că ar putea fi utilizat pentru operaţiuni de spionare a României, dată fiind prezenţa pe teritoriul nostru a scutului american, care aţâţă spiritele în Rusia. Ministrul rus pentru Situaţii de Urgenţă, Serghei Şoigu, a dat asigurări că speculaţiile conform cărora centrul ar avea rolul de a spiona România sunt „pure invenţii”, dar ce putea spune?…). Tot Rusia a făcut presiuni asupra liderului Partidului Socialist din Serbia, Ivica Dačić, care a acuzat Moscova că-l împinge să formeze o coaliţie cu naţionaliştii din Partidul Progresist Sârb şi să rupă coaliţia cu Partidul Democrat, principalul partid din ţară cu orientare pro-europeană. Aşadar, nici segmentul politic nu scapă jocului. De altfel, cotidianul sârb „Politika” remarcă faptul că, în ultimul timp, prezenţa Rusiei în Serbia s-a majorat sistematic. Istoricul şi economistul Dragomir Andjelkovi, la rândul său, sintetizează, afirmând că interesele politice ale Rusiei s-au reflectat prin sprijinul principial acordat politicii sârbe în problema Kosovo, prin susţinerea statutului Republicii Srpska şi prin cooperarea în domeniul culturii, Rusia încercând permanent să reducă distanţarea politică şi socială a Serbiei. În plus, blocarea procesului aşa-zisei integrări euro-atlantice a teritoriului sârb are pentru Rusia o substanţială importanţă simbolică. „Aceasta înseamnă că, de dragul nostru, Rusia este dispusă să-şi strice relaţiile cu SUA şi cu alte câteva ţări occidentale, într-o anumită măsură, însă fără să rişte”, evaluează istoricul sârb.

Există şi voci care consideră că influenţa şi interesul Rusiei în ce priveşte Serbia sunt „umflate” artificial. Igor Novakovi, colaborator al Centrului de Securitate şi Relaţii Internaţionale (fondul ISAC), afirmă că Serbia nu se numără printre partenerii prioritari ai Rusiei, cum sunt în special fostele republici ale Uniunii Sovietice: Rusia vede Serbia în primul rând ca pe o ţară europeană, cu ajutorul căreia şi-ar putea amplifica influenţa economică, precum şi prezenţa în sectorul energetic al ţărilor din regiune. În afară de aceasta, Serbia îi este utilă Rusiei în calitate de stat neutru din punct de vedere militar, adică de ţară care nu face parte din NATO şi care va sprijini iniţiativele Rusiei în cadrul forumurilor internaţionale”.

Între oglinzi paralele”…

În tot acest timp, ce face Serbia? Îşi reafirmă angajamentul pentru Europa. Iar mai-marii de la Bruxelles o cred, din moment ce au acordat ţării statutul de candidată la integrare. „Serbia îşi va menţine calea europeană”, spune preşedintele Serbiei, Tomislav Nikoli.

De remarcat, însă, că acelaşi şef de stat nu şi-a ascuns niciodată simpatia faţă de Rusia. Dovadă faptul că a întreprins prima vizită oficială la… Moscova, unde s-a întâlnit cu preşedintele rus Vladimir Putin. Reacţiile nu au întârziat. „De obicei, prima vizită în străinătate a preşedintelui ales reprezintă un indiciu în privinţa orientării sale politice”, declară comentatorul de politică externă Predrag Simi.

Mai mult, actualul preşedinte sârb avea, la un moment dat, o intervenţie în Parlamentul ţării sale cel puţin controversată din perspectiva apropierii de Europa: „Serbia ar face mai bine să fie o provincie rusă decât să adere la UE”. Între timp, şi-a nuanţat discursul…

Şi premierul sârb Ivica Dačić afirmă că priorităţile guvernului său sunt aderarea la UE, redresarea economică şi reluarea dialogului cu Kosovo. „Obiectivul nostru este accelerarea procesului de integrare europeană, în special pentru obţinerea unei date pentru deschiderea negocierilor cu UE”, declară liderul socialist, al cărui guvern este format majoritar de politicieni naţionalişti din partidul preşedintelui Tomislav Nikoli, subliniind, totuşi, că „Serbia nu va recunoaşte independenţa provinciei Kosovo”. Este acelaşi oficial care avertiza nu demult că Europa ar comite o mare greşeală dacă Serbia nu va obţine statutul de candidat. Dacă Bruxelles şi Washington vor ţine departe Belgradul, va fi normal să se aştepte ca o formaţiune politică ce se va îndrepta spre Rusia să poată veni la putere în Serbia”.

Aşadar, Serbia se află în plin „balans” între UE şi Rusia, încercând, în paralel, să-şi atingă propriile scopuri. A obţinut statutul de stat candidat la aderarea în UE, dar „lasă loc de bună ziua” şi în relaţia cu Rusia, pentru că, totuşi, oficiali de la Kremlin au avertizat în mod repetat că, dacă Serbia va deveni membră a UE, legăturile tradiţionale dintre cele două popoare slave vor fi afectate, la fel şi relaţiile comerciale dintre cele două ţări. Iar oficialităţile sârbe ştiu foarte bine că, în fond, argumentul economic al prezenţei masivelor investiţii ruseşti este foarte serios în plină criză, în timp ce dorita intrare în marea familie europeană va mai dura ani şi va implica subiectul extrem de sensibil numit Kosovo…

SCHIMBĂRI PE „TRONUL” MOLDOVEI

Reporter: editura September - 14 - 2012 Comments Off on SCHIMBĂRI PE „TRONUL” MOLDOVEI

În cei 200 de ani care au trecut de la sfârtecarea Ţării Moldovei şi alipirea jumătăţii sale estice la Rusia, teritoriul dintre Prut şi Nistru a dobândit statut de republică pentru prima dată în 1940, când a fost înfiinţată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), printr-o extensie, de fapt, în Basarabia, a structurilor comuniste ale fostei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM), din stânga Nistrului. O republică unională, condusă timp de aproape un deceniu (cu excepţia perioadei războiului) direct de Moscova, prin aşa-numitul Birou al PC(b)US pentru Moldova sau împuterniciţi speciali ai puterii centrale, care asigurau controlul asupra principalelor pârghii chemate să aplice politica de sovietizare şi rusificare a Basarabiei: Partidul Comunist şi comisariatele pentru securitatea statului şi afaceri interne.

Primul conducător autohton ajuns în fruntea PC al Moldovei a fost Semion Grosu, iar numirea sa în funcţia politică cea mai importantă într-o republică unională s-a realizat la patru decenii de la înfiinţarea RSSM, în 1980. Promovarea unui localnic în postul de conducere cel mai înalt nu însemna, însă, şi o revenire a RSS Moldoveneşti la vechile tradiţii şi obiceiuri naţionale, ci ar fi trebuit să semnifice mai degrabă o finalizare a procesului de asimilare şi sovietizare a populaţiei moldoveneşti. De altfel, în ultimii ani ai existenţei URSS, RSS Moldovenească – această mică şi dinamică republică sovietică, după cum îi plăcea lui Gorbaciov să o numească – a devenit unul din locurile preferate de câteva mii de pensionari din nomenclatura de partid şi militară de pe întregul teritoriu al Uniunii.

Acest curs nou va căpăta contururi reale şi va marca decisiv desprinderea Moldovei din componenţa URSS, sub conducerea primului preşedinte al republicii, Mircea Snegur, originar dintr-o familie cu străvechi rădăcini ţărăneşti basarabene. Desprinderea s-a derulat destul de rapid, în etape: adoptarea Declaraţiei de suveranitate (23 iunie 1990), care, ca şi în cazul ţărilor baltice, nu mai prevedea dezvoltarea Moldovei în componenţa URSS; renunţarea la sintagma sovietică socialistă din denumirea RSSM, care devine Republica Moldova (23 mai 1991); adoptarea Declaraţiei de independenţă (27 august 1991).

De numele lui Mircea Snegur se leagă luarea unor măsuri îndrăzneţe într-o perioadă plină de entuziasm, dar complicată şi plină de neprevăzut, aceea a tranziţiei de la un regim totalitar neîndurător la unul animat de suflul libertăţii şi al redobândirii demnităţii naţionale: restabilirea simbolurilor identitare – imn, stemă, tricolor, limbă în grafie latină; deschiderea spre Vest – Snegur a fost primul preşedinte moldovean invitat oficial să viziteze Statele Unite ale Americii, fiind primit la Casa Albă de preşedintele Bill Clinton (1995); primirea tânărului stat independent în ONU, CSCE, Consiliul Europei… De numele său se leagă, de asemenea, marile speranţe ale regăsirii fraţilor cu fraţii, al căror simbol l-au reprezentat manifestările prilejuite de Podul de flori de la Prut (începutul anului 1990), un pod de revenire la adevăr, demnitate şi fraternitate, cum va consemna Snegur mai târziu, în „Memoriile” sale.

Desigur că toate aceste schimbări, derulate într-un ritm trepidant, nu puteau găsi înţelegere în cercurile naţionaliste ale fostei metropole, nostalgice după perpetuarea vechilor rânduieli, care au trecut la măsuri de retorsiune. Mircea Snegur a fost inclus în categoria acelor lideri din republicile unionale pe care, în ultimii ani ai mandatului în fruntea URSS, Mihail Gorbaciov îi numea aventurieri şi naţionalişti. Un conflict violent şi pustiitor, montat de Moscova sub „firma” separatiştilor rusofoni din Transnistria, a însângerat malurile Nistrului în prima parte a anului 1992, antrenând, practic, Republica Moldova într-un veritabil război cu Federaţia Rusă. Un război nedrept, declanşat de fosta metropolă, disproporţionat în raport cu un stat mic şi fără armată naţională. După câteva luni de încercări tragice, Mircea Snegur este cel care va semna la Moscova, sub dictatul forţei, pacea cu Boris Elţîn, noul ţar roşu al Rusiei, aflat atunci în graţiile Occidentului.

Astăzi, Mircea Snegur aparţine deja istoriei Moldovei, după cum scrie Andrei Vartie, un inspirat istoric şi scriitor de la Chişinău: „Sunt sincer convins că Snegur este destinul nostru. El a adunat prin cariera sa politică toate bucuriile şi necazurile tranziţiei şi meritul lui este că nu s-a ferit de greutăţi, că şi-a recunoscut greşelile, care, posibil, au fost destul de multe. Dar mult mai multe au fost lucrurile bune ale acestui om…”.

În 1996, funcţia de preşedinte al Republicii Moldova a revenit, după două tururi de scrutin şi o confruntare strânsă cu Mircea Snegur, lui Petru Lucinschi, fost prim-secretar al CC al PC al Moldovei (1989-1991), fost preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova (1993-1996). Lucinschi a ajuns, în anii lui Gorbaciov, la cea mai înaltă funcţie deţinută de reprezentantul unei republici ne-ruse în ierarhia politică sovietică: secretar responsabil cu propaganda al CC al PCUS. Beneficiind de încredere şi relaţii în cercurile de la Moscova, dar şi de o bună cunoaştere a tendinţelor de evoluţie a evenimentelor în spaţiul fostei URSS şi pe plan mai larg, regional şi european, Petru Lucinschi a încercat, pe timpul mandatului său, să realizeze un echilibru în relaţiile Republicii Moldova cu Federaţia Rusă şi Occidentul. A iniţiat o serie de măsuri pentru reorganizarea aparatului de stat, demararea unor programe de dezvoltare şi privatizare economică, şi-a numit un reprezentant special pentru Transnistria şi a iniţiat un proces de negocieri cu Tiraspolul.

După preluarea de către Vladimir Putin a primului mandat la preşedinţia Federaţiei Ruse şi efectuarea de către acesta a unei vizite la Chişinău, în iunie 2000, Petru Lucinschi a realizat o deschidere promiţătoare cu noul şef al administraţiei de la Kremlin, încercând, totodată, chiar o mediere în relaţiile ruso-române. Pe ansamblu, însă, raporturile cu România au reconfirmat stagnarea survenită în ultima perioadă de mandat a predecesorului său, fără a cunoaşte momente tensionate – şi chiar de conflict deschis – cum s-au înregistrat în timpul următorului preşedinte, Vladimir Voronin, liderul Partidului Comuniştilor din Moldova, care a preluat funcţia supremă la începutul anului 2001. De menţionat că formaţiunea comuniştilor moldoveni a fost repusă în legalitate chiar cu sprijinul lui Petru Lucinschi, ca şef al legislativului de la Chişinău, după o interdicţie introdusă la 23 august 1991, imediat după eşuarea puciului de la Moscova şi cu aproape două luni şi jumătate înainte de scoaterea de către preţedintele Boris Elţîn a PCUS şi a Partidului Comunist din Rusia în afara legii.

Voronin şi-a început mandatul cu promisiuni ce vizau tratarea exclusiv pe baze pragmatice a relaţiilor Republicii Moldova cu Federaţia Rusă şi CSI, pe de o parte, şi Occidentul (inclusiv România), pe de altă parte. La scurt timp, contradicţiile, ambiguităţile şi antioccidentalismul funciar al comuniştilor rusofoni de la Chişinău vor deveni tot mai evidente. Ei se vor dovedi pragmatici preluând sub control şi gestionând în interes propriu de partid principalele ramuri ale economiei moldoveneşti – industria tutunului şi cea a vinificaţiei şi alcoolului, care au îmbogăţit rapid câteva clanuri din jurul preşedintelui. Alte afaceri oneroase desfăşurate de familia lui Voronin şi anturajul său, însoţite de derapaje democratice evidente – mai ales prin intimidarea opoziţiei şi sugrumarea presei independente – au atras atenţia Occidentului şi punerea sub monitorizare a situaţiei din Republica Moldova de către Consiliul Europei.

În timpul guvernării lui Voronin nu s-a reuşit nici soluţionarea diferendului transnistrean. Pe fondul discreditării, deopotrivă în faţa Occidentului şi a Moscovei, precum şi al unor ample mişcări de protest popular, regimul Voronin a fost înlăturat prin alegerile generale repetate din 2009.

A urmat, după cum se cunoaşte, o lungă perioadă de provizorat, în care funcţia de preşedinte interimar al Republicii Moldova a fost exercitată succesiv, potrivit Constituţiei, de preşedinţii în exerciţiu ai Parlamentului Mihai Ghimpu şi, respectiv, Marian Lupu. După intense controverse şi căutări, la începutul anului 2012, s-a ajuns la o soluţie de compromis, prin care forţele politice din Alianţa pentru Integrare Europeană au convenit alegerea lui Nicolae Timofti ca preşedinte al Republicii Moldova. Un jurist cu o carte de vizită curată, fără implicare în confruntările politice. O personalitate privită la început cu o anumită neîncredere de politicieni, datorită lipsei de experienţă în conducerea statului, dar care, cu echilibru şi grijă pentru respectarea strictă a legilor, contribuie la restabilirea calmului necesar începerii sau continuării oricăror lucrări reale de reformă şi modernizare.

Ioan C. Popa

Avem cu ce ne mândri de-a pururi

Reporter: editura September - 14 - 2012 Comments Off on Avem cu ce ne mândri de-a pururi

Iuliu Maniu, o mare personalitate a vieţii politice româneşti

La 5 februarie 2013 se vor împlini 60 de ani de la moartea lui Iuliu Maniu. Cel ce fusese una din marile figuri ale întregirii României la sfârșitul Primului Război Mondial, fondator al Partidului Național Țărănesc, ministru și prim ministru al Regatului României, figura emblematică a Opoziției democratice din anii Marii conflagrații și a celor întunecați care i-au urmat. Venerabilul octogenar, își sfârșea zilele în chinuri și singurătate pustiită, într-o celulă înghețată a vechii temnițe austro-ungare de la Sighet. Trupul lui, aruncat cu o criminală nepăsare undeva în neștiuta necropolă a închisorii-mormânt, nu are parte nici azi de cuvenitele cinstiri postume; memoria lui însă a hrănit generații succesive de rezistenți anti-comuniști, a prezidat marea renaștere a României democratice din anii ’90 și, devenită legendă, propune viitorimii un model de bărbat de stat cum nu sunt multe în istoria neamului.

Se cunoaşte că Iuliu Maniu a fost neîndoielnic o mare personalitate a vieții politice din prima jumătate a sec. XX; a fost o personalitate cu totul singulară în peisajul politic interbelic prin inflexibilitatea cu care refuza să despartă politica de morală. Într-o lume a tranzacțiilor, el încarna, aproape de unul singur, refuzul concesiilor; într-o lume a căpătuielii, el încarna refuzul explicit al oligarhiilor; într-o lume a voltelor oportune, el părea imun la orice formă de oportunism. Și, mai presus de orice, într-o lume a tentațiilor pactizării cu diferite forme de autoritarism și dictatură, Maniu a încarnat voința democratică și crezul neclintit în destinul democratic al patriei sale.

Laurenţiu Man, primul dintre strămoşii cunoscuți azi ai lui Iuliu Maniu, apare în “Diploma de Înnobilare” din 1699, când, pentru credința și slujbele credincioase pe care le-a îndeplinit cu fidelitate, împăratul Leopold I (1640-1705) decide să-l scoată din starea de rând în care s-a născut și să-l socotească ba chiar să-l introducă cu milostivire în rândul și numărul adevăraților nobili ai ținutului supus, hotărând în chip lămurit că de acum înainte acesta și toți moștenitorii și succesorii lui de ambele sexe, să fie considerați de nobili adevăraţi. Această categorie de locuitori români ai Transilvaniei, pe care împărații Austriei îi ridicaseră în rang, permițându-le – mai ales după constituirea Bisericii Unite cu Roma – o ascensiune socială și culturală remarcabilă, a fost cea mai lovită de politica de maghiarizare și de opresiune din perioada dualistă, și cea mai pregătită să intre în bătălia politică pentru egalitate și libertate națională. În familia lui Iuliu Maniu, această bătălie reprezenta însăși identitatea care și unea: tatăl lui Iuliu Maniu era nepotul lui Simion Bărnuțiu, iar mama sa, Clara, era sora memorandistului Iuliu Coroianu. Foarte tânărul Iuliu, absolvent al școlilor de la Blaj și Zalău, va redacta încă înainte de anii studenției, împreună cu Pompiliu Dan, manifestul Către poporul român din Ardeal şi Ţara Românească, în care se exprima cumplita indignare faţă de înscenarea judiciară, şi deplina adeziune la Memorandum, cartea durerilor şi a plângerilor noastre, evanghelia drepturilor şi a postulatelor şi crezul fericirii noastre naţionale.

În timpul studiilor universitare la Budapesta și Viena, este membru fondator şi preşedinte al Societăţii Academice „Petru Maior” (1892) şi al Societăţii studenţilor români, sârbi şi slovaci din Budapesta (1894). În 1896 obține doctoratul în drept și revine în Transilvania, la Blaj. În 1897, la vârsta de numai 24 de ani, Iuliu Maniu este ales în Comitetul de conducere al PNR, iar în1904, când Gheorghe Pop de Băseşti este ales președinte al Partidului Național Român, Iuliu Maniu devine vicepreşedinte al partidului. În anul următor, la Conferinţa PNR, are un rol esențial în adoptarea tacticii activismului, care presupunea folosirea tuturor posibilităţilor legale pentru apărarea drepturilor românilor ardeleni. În consecință, Maniu a candidat în circumscripţia Vântul de Jos, din comitatul Albă, și, în aprilie 1906, a câştigat locul de deputat în Parlamentul de la Budapesta cu 558 de voturi, în pofida discriminării politice și electorale.

Prezența tânărului Iuliu Maniu în parlamentul maghiar a fost cu totul remarcabilă: vorbitor perfect al germanei și maghiarei, excelent cunoscător al legislației, el se afirmă deasemeni prin calmul său glacial și prin desăvârşita eleganță a comportării și expresiei. A rămas celebră replica adresată unui deputat ungur care a declarat că România era un mic stat balcanic zdrenţuit; Maniu a protestat contra acestei expresiuni foarte jignitoare pentru statul vecin, care nu este zdrenţuit, ci sfâşiat.

Odată cu izbucnirea războiului, în 1914, și mai ales după intrarea României în război de partea Antantei, dilemele tinerilor români din Imperiu au devenit dramatice, așa cum le evocă cu geniu Liviu Rebreanu în “Pădurea spânzuraților”. Maniu refuzase să semneze declarația de fidelitate, și ajunge în linia întâi a frontului din Italia. În octombrie 1918, locotenentul Iuliu Maniu se afla la Viena cu Regimentul 64 Orăştie. Erau zile și luni de definitivă prăbușire a imperiului, de debandadă și disperare. În anarhia generalizată, el a devenit cel mai important factor de organizare a mulțimii de soldați români din Viena, pe care îi adună sub comanda generalului Ioan Boeriu. Pe 30 octombrie, la Viena, s-a constituit Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania, sub conducerea lui Maniu, iar în ziua următoare a luat fiinţă Senatul Central al Ofiţerilor şi Soldaţilor Români, Maniu făcând apel la soldaţi şi ofiţeri să nu primească nici o poruncă de la străini, nici să depună jurământ pentru altă armată decât cea românească. Cu toate acestea, Ministrul de Război austriac, generalul Stäger-Steiner, a fost încântat de modul în care corpurile românești de armată asigurau ordinea în mijlocul dezastrului, și Maniu a obținut birouri chiar în clădirea Ministerului de Război de la Viena.

Unitățile românești au fost astfel trimise în deplină ordine în Ardeal, constituind componenta militară a forței naționale care a preluat autoritatea. La 3/15 noiembrie, Consiliul Național Român a publicat manifestul Către popoarele lumii, prin care a comunicat hotărârea de a convoca o Mare Adunare Naţională a românilor care să voteze unirea tuturor teritoriilor din Austro-Ungaria locuite de aceştia cu Regatul României. La Alba Iulia, la 1 decembrie, Rezoluţia Unirii – la care a avut o contribuţie semnificativă şi Iuliu Maniu – a fost citită de Vasile Goldiş în prezenţa a peste 100.000 de participanţi. În discursul său cu acest prilej, Maniu declară: Noi, onorată Adunare Naţională, privim în înfăptuirea unităţii noastre naţionale un triumf al libertăţii omeneşti […] rog onorata Adunare Naţională să primească proiectul nostru de Rezoluţie, pentru a întemeia pe veci România unitară şi mare şi de a se institui pentru totdeauna o adevărată democraţie şi deplină dreptate socială. După adoptarea în unanimitate a Rezoluţiei, Marea Adunare a ales Marele Sfat Naţional Român din Transilvania pentru a reprezenta interesele românilor până la convocarea viitoarei Adunări Constituante a României Mari, iar din sânul acestuia a desemnat un organism executiv, numit Consiliul Dirigent, al cărui președinte și ministru de Interne a devenit Iuliu Maniu.

Consiliul Dirigent era în fapt un guvern interimar al Transilvaniei în perioada de tranziție spre deplina unificare. Iuliu Maniu a fost personalitatea dominantă a acestui atât de complex și de delicat proces, care trebuia să realizeze, dincolo de “unirea-n cuget și simțiri”, unificarea instituțională și administrativă a celor două mari componente ale actului de la Alba Iulia. Maniu a rămas în memoria colectivă a națiunii române ca marea personalitate a unificării statale a românilor. Ne putem chiar întreba dacă unificarea cu Basarabia și Bucovina nu ar fi avut o mai mare trăinicie dacă ar fi existat și acolo un Iuliu Maniu care să participe cu voința sa de fier la întregul proces.

În același timp, conștient de marile imperative ale unirii, Iuliu Maniu a luptat pentru a face din Partidul Național Român principala forță politică la nivel național. În 1919, apoi în 1921, Ion I.C. Brătianu îi propune o fuziune cu Partidul Național Liberal. Neacceptând ceea ce ar fi dus inevitabil la o subordonare, Maniu a refuzat în ambele împrejurări oferta liberalilor, și s-a dedicat creării unei noi forțe politice.

Criza dinastică declanșată la sfârșitul anului 1925 de renunțarea la tron a Principelui moștenitor este un complex de evenimente politice care pun în lumină singularitatea poziției lui Iuliu Maniu. În pofida opoziției acestuia, care miza pe întoarcerea lui Carol în țară, Consiliul de Coroană din 30 decembrie 1925 decide să ia act de renunțarea la succesiune a lui “Carol Caraiman”. La 4 ianuarie 1926, Adunarea Naţională Constituantă acceptă renunţarea, modifică statutul Casei Regale și îl proclamă moștenitor pe principele Mihai. Cu același prilej se constituia o Regenţă – compusă din principele Nicolae, patriarhul Miron Cristea şi Gheorghe Buzdugan, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – care să exercite prerogativele suveranului, în cazul că acesta ar ajunge pe tron înainte de vârsta majoratului. Or, Maniu era profund nemulțumit de aceste decizii, și mai ales de regență, considerând că astfel se constituia alături de rege o „autoritate latentă”.

Abia în acest context se produce îndelung negociata fuziune între PNR și Partidul Țărănesc condus de Mihalache, după ce, în alianța numită Blocul Naţional Ţărănesc, cele două partide au reuşit să obţină 27,73% din voturi. În vară, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au ajuns la un acord complet privind programul, statutul şi conducerea noului partid. La 10 octombrie 1926, la Congresul de constituire a Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu declară că noul partid are ca misiune să pună capăt regimului de dictatură care înăbuşe orice avânt de organizare a iniţiativelor şi energiilor producătoare ale naţiunii şi să așeze statul român pe temeliile unei noi ordine de drept.

Două evenimente grave se vor succeda în anul următor: moartea regelui Ferdinand la 20 iulie 1927, și, în noiembrie al aceluiași an, neașteptata dispariţie a lui Ion I.C. Brătianu. Imediat după decesul regelui are loc o şedinţă a Adunării Deputaţilor şi a Senatului, în cadrul căreia cei trei regenţi depun jurământul. În discursul său din Cameră Iuliu Maniu declară că PNȚ acceptă situația de fapt, dar continuă să considere că Regenţa era alcătuită nedemocratic, fără concursul liber exprimat al naţiunii.

Când, la 24 noiembrie 1927, Ion I. C. Brătianu, primul ministru al Românei, a încetat din viaţă subit din cauza unei infecţii, Regenţa îl numește prim-ministru pe Vintilă I. C. Brătianu, ales preşedinte al PNL în aceeași zi. PNȚ organizează uriașe adunări populare de protest contra acestei succesiuni cvsi-dinastice: pe 18 martie 1928, la Bucureşti, participă aproximativ 40.000 de persoane, PNȚ anunţând organizarea unei „mari adunări naţionale” la Alba Iulia pentru 6 mai. În secret, fruntaşii naţional-ţărănişti luaseră legătura cu Carol, care urma să sosească în ţară cu un avion, să aterizeze pe platoul de la Alba Iulia, și apoi să se îndrepte spre Bucureşti, unde să fie încoronat pe 10 mai. Autorităţile engleze au zădărnicit acest plan, dar chiar și așa, la adunare au participat aproximativ 100.000 de oameni, printre care aproape 2000 de mineri din Valea Jiului. Aceasta a fost cea mai mare manifestație populară din istoria României interbelice.

Sub această presiune crescândă, Vintilă Brătianu a demisionat la începutul lui noiembrie 1928, marea majoritate a liderilor politici declarându-se pentru un guvern de concentrare naţională. Iuliu Maniu se opune însă cu cerbicia care și era caracteristică, susținând, așa cum avea să scrie oficiosul „Dreptatea” al PNȚ Masele vor un guvern Iuliu Maniu ca o antiteză a guvernelor liberalo-averescane. Masele nu vor continuitate, ci rupere cu trecutul. Vor un program nou, metode noi, oameni noi. După o încercare eșuată a lui Nicolae Titulescu, pe 8 noiembrie 1928, Iuliu Maniu a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Miniştri și pe 10 noiembrie, a depus jurământul. La alegerile parlamentare din 12 decembrie, PNŢ a obţinut cel mai mare succes electoral înregistrat vreodată de un partid politic din România în perioada interbelică, de 77,76%

Lovit de aceleași crize care, conjugate, îi deschiseseră drumul spre putere, PNȚ ajunge din nou în opoziție după doar doi ani și câteva luni, și, de fapt, acolo avea să rămână până în noiembrie 1996. Putem, în acest moment de apogeu, să schițăm portretul acestui mare bărbat. Sever, incoruptibil, indiferent la privilegii materiale, Maniu- cum scria odată Dan Berinndei – nu negocia pentru a se tocmi, ci pentru a convinge, refuzând să accepte compromisul. Cu până să acidă, Pamfil Şeicaru observă: D. Maniu este un om de o îndelungată răbdare, de exasperantă răbdare, ce-și reazimă acțiunile pe osteneala nervilor adversarului… practică războiul de uzură, ocolește lupta decisivă, spațiază hărțuielile… este d. Maniu neîntrecut în arta de a-şi exaspera adversarii.

Democrația modernă se deosebește de formele ei anterioare nu atât prin forța majorității, cât prin relația biunivocă între această majoritate și opoziția care o ține în frâu. Maniu a încarnat în chip superior statutul de opozant a cărui voce, departe de a fi înăbușită, a răsunat constant și puternic în numele națiunii politice și al democrației. “. Politicosul bărbat de stat n-a ezitat să exprime clar și cu intransigență opoziția sa față de regele Carol II, apoi față de Ion Antonescu și în apusul vieții, față de puterea comunistă. După ce sprijinise întoarcerea pe tron a lui Carol, sperând că acesta va juca un rol pozitiv în asanarea vieții parlamentare și politice din România, tot el s-a opus cu curaj treptatei ascensiuni spre o domnie autoritară a regelui, și a reprezentat pentru națiune principală personalitate dedicată apărării democrației. A fost apoi marele opozant al regimului Antonescu. În memoriile sale, Corneliu Coposu evocă întâlnirea secretă dintre Maniu și Antonescu, la Floreşti, într-o mașină. Maniu i-a spus atunci generalului: Dacă regele Carol al II-lea va face apel la dumneata, dumneata vei refuza orice colaborare şi îi vei cere abdicarea. Antonescu şi-a dat cuvântul de onoare şi a precizat că, dacă regelui i-ar veni ideea să apeleze la el, îi va cere imediat abdicarea şi nu va accepta din partea lui nici un mandat. Într-o scrisoare dactilografiată de Corneliu Coposu şi adresată de Maniu lui Antonescu pe 7 septembrie 1940, preşedintele P.N.Ţ. scria: Domnule general, am contat pe angajamentul dumneavoastră de onoare. Nu l-aţi respectat, în sensul că aţi acceptat de la regele Carol mandatul de a forma guvernul cu depline puteri, ceea ce nu era în înţelegerea noastră. Aşa cum ne relatează Corneliu Coposu, Maniu i-a reproşat lui Antonescu faptul că a acceptat un mandat cu depline puteri de a forma guvernul şi că abia atunci când regele Carol a încercat prin generalul Mihail şi prin ofiţerii şi generalii devotaţi lui să contracareze acţiunea lui Antonescu, eventual să-l aresteze, abia atunci i-a cerut abdicarea” (Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian, Bucureşti, 1966, p.63-65). S-au păstrat nu mai puțin de17 memorii prezentate lui Antonescu de către Iuliu Maniu, confirmate și de amintirile lui Corneliu Coposu, care era secretarul lui Maniu în acea vreme. În numele poporului român, Maniu a protestat împotriva instaurării statului naţional-legionar, a protestat împotriva aderării României la Axa Roma-Berlin, a protestat împotriva intenţiei lui Antonescu de a face un referendum pentru a-şi justifica politica. (Mărturisiri…, p.66-67).

După armistițiu, Maniu a fost chemat, alături de alți lideri ai partidelor politice democratice, să participe la restaurarea democratică pe care întreaga națiune o spera. Foarte repede însă s-a dovedit că istoria urmă cu totul alt curs, și Maniu e silit să pornească o nouă luptă de opozant în numele valorilor libertății. Puternică lui personalitate, inflexibila sa voință, se manifestă din nou prin refuzul de a renunța la ideile pe care le slujise o viață întreagă. Refuză să accepte măcar posibilitatea acaparării puterii de către comuniști, și se încrede mai mult decât era realist să o facă în sprijinul marilor puteri occidentale. Refuză exilul, și cu toate acestea cade victimă odioasei înscenări de la Tămădău, fiind aruncat în temnița de la Sighet sub infama acuzație de a fi trădat patria pentru construcția căreia își dedicase întreaga viață. Spiritul său neclintit și drept, nobila lui dăruire, fermitatea de granit, vor deveni exemple pentru generațiile viitoare.

Zoe Petre

„Paradisul fiscal” în 2012

Reporter: editura September - 14 - 2012 Comments Off on „Paradisul fiscal” în 2012

Despre paradisurile fiscale şi firmele offshore se vorbeşte în şoaptă. O anatemă pluteşte asupra lor, dar şi o miză uriaşă. Jumătate din economia lumii tranzitează ţările cu fiscalitate privilegiată. Iar acestea contribuie doar cu 3,2% la economia mondială curată. Conform criteriilor OCDE (Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică), un paradis fiscal se defineşte prin impozite insignifiante sau inexistente, lipsă de transparenţă în ceea ce priveşte regimul fiscal, lipsă de schimburi de informaţii fiscale cu alte state şi atragerea de societăţi paravan cu activitate fictivă. Ultimul studiu apreciază că lipsesc cam 21.000 miliarde de dolari de pe piaţa legală de capital şi că aceşti bani ar fi ascunşi în ceea ce numim generic Paradisul Fiscal (offshore).

Utilizarea diferenţelor de legislaţie fiscală dintre două sau mai multe ţari în încercarea de a atenua răspunderea fiscală este, probabil, la fel de veche ca şi impozitarea în sine. În Grecia antică, unele dintre insulele greceşti au fost folosite ca depozite de către comercianţii maritimi ai epocii, pentru a vinde mărfurile către străini, în încercarea de a evita, astfel, impozitele impuse de oraşele-state Sparta şi Atena la mărfurile importate. Apoi, odată cu trecerea timpului, mecanismele de evitare a taxelor s-au sofisticat, la fel ca şi economia. În prima jumătate a secolului XVIII, coloniile americane făceau tranzacţii în America Latină pentru a evita taxele din Marea Britanie.

Care este cel mai vechi paradis fiscal din lume? Greu de spus, dar cea mai mare legitimitate în această competiţie o au Insulele Anglo-Normande (situate în canalul Mânecii) şi Insula Man (situată între Insula Marii Britanii şi Irlanda). Conceptul modern de paradis fiscal a apărut în 1926, când micul stat Liechtenstein a adoptat o lege de autorizare pentru a atrage capital străin. Între paradisurile fiscale certe se numără şi Elveţia, băncile elveţiene fiind de mult timp un refugiu pentru capitalul celor care fugeau de revolte sociale din Rusia, Germania, America de Sud ş.a. În prima parte a secolului XX, în anii de după primul război mondial, multe guverne europene au crescut taxele brusc, pentru a sprijini eforturile de reconstrucţie. Elveţia, după ce a rămas neutră în timpul războiului, a evitat aceste costuri suplimentare de infrastructură şi a menţinut un nivel scăzut al taxelor. Ca urmare, a existat un aflux considerabil de capital în conturile bancare din Elveţia, din motivele fiscale aferente. De atunci, lucrurile au evoluat ameţitor. Direcţia Generală a Impozitelor Franceze a definit paradisul fiscal încă din 18 mai 1973: „o ţară care aplică un regim fiscal derogatoriu, având ca rezultat un nivel de impozitare excesiv de scăzut”, preferându-se, totuşi, sintagma „ţară cu regim de fiscalitate privilegiată”.

Se estimează că peste 53% din comerţul mondial se tranzitează prin paradisurile fiscale, care în ultimii treizeci de ani şi-a triplat „volumul” ajungând astăzi să reunească, mai mult sau mai puţin legal, 72 de state ale lumii. Aceste state contribuie, în termeni de PIB (PNB), doar cu 3,2% la producţia mondială. Tot prin paradisurile fiscale sunt înregistrate 55% din împrumuturile bancare la nivel mondial şi 35% din investiţiile directe în străinătate. Cifrele sunt ameţitoare, vorbindu-se de peste 21.000 miliarde de dolari „ascunşi”, în ultimii 30 de ani.

Începând cu anul 2009, summit-urile G20 au tot avut pe listele de discuţii problematica paradisurilor fiscale. Fie că este vorba de ţările suverane (Liechtenstein, Elveţia, Irlanda, Luxemburg, Monaco, Andorra, San Marino etc.), fie de teritorii mai mult sau mai puţin autonome (Jersey, Insulele Cayman, Insulele Virgine britanice, Bahamas, Bermude, Barbados, Panama, Belize etc.), opacitatea sectorului financiar-bancar permite inducerea în eroare atât a fiscului, cât şi a justiţiei naţionale în cazul celor nerezidenţi, care consideră evaziunea fiscală o crimă, pedepsită sever de către legislaţia ţărilor lor (de la amenzi mari până la închisoare). În ciuda războiului declarat împotriva lipsei de transparenţă din paradisurile fiscale, care, pe lângă imensele prejudicii economice contribuie şi la proliferarea criminalităţii, prin oferirea mijloacelor prin care se spală banii proveniţi din traficul de arme şi droguri, rezultatele întârzie să apară. Factorii implicaţi în această luptă nu reuşesc, de ani buni, să întocmească o listă comună cu ţările declarate paradisuri fiscale. Astfel, pe lista ONU erau 48 de ţări, pe cea a OCDE 35 de ţări şi pe cea a FMI 62 de ţări.

De altfel, pe lista Asociaţiei pentru Taxarea Tranzacţiilor Financiare (ATTAC) se află şi ţări respectabile, precum Belgia, care, chiar dacă are o fiscalitate destul de serioasă, nu impune impozit pe acţiuni, titluri, câştiguri mobiliare şi practică anonimatul în fiscalitate. Canada este pe listă din cauza facilităţilor oferite organizaţiilor religioase, care au ajuns la 15.000. Marea Britanie, prin Londra, poate intra în această categorie, dacă ţinem cont de serviciile oferite (secret bancar, absenţa taxelor pentru nerezidenţi); se poate afirma că este un mare paradis fiscal. Statele Unite, la rândul lor, se „mândresc” cu Delaware, unde nu există TVA şi nici impozit pe beneficii, iar impozitul pe societăţi este foarte mic (motiv pentru care cca 35.000 de firme americane îşi au aici sediul social-administrativ). Astfel, pe de o parte, marile puteri economice luptă cu metodă împotriva paradisurilor fiscale prin care se tranzitează anual cam 55% din comerţ şi 35% din fluxul financiar internaţional, însumând cam 11.000 miliarde dolari, dar pe de altă parte, fiecare dintre ele îşi protejează propriul paradis fiscal, opunându-se în fapt revizuirii legislaţiei internaţionale: Franţa (steuerparadies = paradis fiscal) pe Monaco şi Andorra, Ţările germanice (Steueroase – „oază fiscală”) pe Elveţia şi Liechtenstein, Marea Britanie (tax haven = refugiu fiscal) insulele Anglo-Normande, SUA pe insulele Bahamas, China pe Macao şi Hong Kong. Astăzi, practic, toate băncile şi toate societăţile multinaţionale au filiale în Paradis, având în vedere că oferă avantaje fiscale considerabile, prin neimpozitarea sau impozitarea redusă a veniturilor şi beneficiilor lor.

Există şi dezavantaje? Ar fi câteva: anatema aruncată asupra firmelor înregistrate în aceste paradisuri fiscale de către autorităţile statelor cu fiscalitate ridicată; costurile de întreţinere ale unei asemenea firme; distanţele destul de mari pe care le are de străbătut un investitor până la cele mai multe dintre locaţiile offshore.

Cât priveşte modalitatea ca o companie offshore să devină acţionar într-o companie românească, aceasta este similară cu aceea a unei companii româneşti care devine acţionar într-o companie românească, doar că pentru compania străină se cere ca toate actele de înregistrare şi certificatul constatator (status letter) să fie cu apostilă. În ce priveşte domeniul imobiliar, în ţara noastră, o companie offshore poate deţine un imobil în proprietate, dar nu poate avea şi proprietatea terenului de sub imobil.

România, la fel ca multe alte ţări, impune taxe pe profitul obţinut pe teritoriul ei de către cetăţenii străini. Unele ţări, însă, au semnat acorduri de evitare a dublei taxări, care permit reducerea şi chiar eliminarea acestor taxe. Pentru un investitor străin care doreşte să investească într-o ţară din estul Europei e mult mai potrivit să-şi direcţioneze investiţiile printr-o ţară care a semnat un astfel de acord cu ţara în care urmează să fie făcute investiţiile. Dacă ţara folosită ca intermediar are un nivel scăzut al taxelor, atunci rezultatul este evitarea plăţii taxelor percepute, precum şi evitarea taxării dividendelor la primirea lor în ţara investitorului. Un exemplu este Ciprul, care a încheiat, de asemenea, acorduri cu peste 40 de ţări pentru a evita dubla impozitare şi a dezvoltat relaţii apropiate cu estul Europei (deţine locul 8 în topul investiţiilor în Rusia).

În România, Regulamentul bancar stabileşte că operaţiunile valutare de capital pot fi efectuate numai cu autorizarea prealabilă a Băncii Naţionale a României, orice investiţie în străinătate trebuie să aibă avizul Băncii Centrale. Numai că în foarte multe zone, companiile offshore se înregistrează fără nici un fel de capital social, deci nu este vorba de investiţie directă şi, deci, nu e nevoie de acordul BNR.

Ţări ca Olanda, Cipru, Luxemburg ocupă locuri importante în topul investiţiilor străine în România. O mare parte dintre investitorii ciprioţi, olandezi sau luxemburghezi sunt, de fapt, după cum afirmă importante publicaţii financiare, acţionari români cu puternice capitaluri în spate şi care îşi scutesc profiturile de impozite, prin societăţile înregistrate offshore.

În prezent, se apreciază că aproximativ 30% din investiţiile străine în România sunt, de fapt, bani româneşti veniţi prin offshore. Paradisurile fiscale sunt folosite, mai ales, pentru inginerii financiare cum ar fi neplata TVA sau efectuarea de importuri fictive. Mecanismele offshore sunt absolut legale, chiar dacă moralitatea lor economică (putem vorbi despre aşa ceva?…) este îndoielnică. Ultimele estimări apreciază că, din cauza crizei, 70% din tranzacţiile pe plan mondial se fac prin intermediul sistemului offshore, care este o componentă a… globalizării. Există însă şi mecanisme de protecţie; în Statele Unite, de exemplu, doctrina federală spune că nu se impozitează în locul unde se face firma, ci acolo unde se face afacerea.

În ce priveşte România, au existat voci, în guvernele trecute, care au atras atenţia că ne-ar trebui o lege offshore. În absenţa acesteia, pierdem bani încontinuu…

Violeta Baur

Primari celebri controversaţi

Reporter: editura September - 14 - 2012 Comments Off on Primari celebri controversaţi

În democraţiile reale primarul ales reprezintă o figură politică de prim-plan. Unii primari sunt dedicaţi comunităţilor, alţii folosesc aceste funcţii ca rampe de lansare a carierelor lor; unii sunt profesionişti care urmăresc „să sfinţească locul”, alţii doar îşi urmăresc propriile ascensiuni. În toate cazurile, însă, mandatele de primar sunt puncte de referinţă în biografiile politicienilor. De aici atenţia opiniei publice asupra persoanelor care ocupă aceste funcţii.

Marion S. Barry Jr

Politicianul american Marion Berry a fost ales primar al Washingtonului de patru ori, între anii 1979 – 1999, în ciuda faptului că a făcut închisoare pentru o infracţiune legată de droguri. Asta nu l-a împiedicat însă doar să câştige, ci şi să rămână cunoscut pentru promovarea constantă a drepturilor civile.

Jacques Chirac

Jacques Chirac este celebru în toată lumea pentru longevitatea în funcţia de primar al Parisului (1977-1995). Mulţi consideră că aceste mandate l-au propulsat şi în funcţia supremă de preşedinte al Franţei, unde prestaţia sa a fost controversată, aducându-i în final şi un proces finalizat cu o condamnare pentru fraudă.

Billy Bell

William Bradshaw „Billy” Bell, politician nord-irlandez, a rămas faimos în analele administraţiei publice europene prin faptul că a fost singura persoană care a deţinut posturi de primar în două oraşe ale Regatului Unit: Belfast (1979-1980) şi Lisburn, în 2003.

Celso Pitta

Celso Roberto Pitta do Nascimento, politician brazilian, a fost cel de-al doilea primar afro-brazilian al oraşului São Paulo, în perioada 1997-2000, în ciuda acuzaţiilor de corupţie care i-au însoţit mandatul (în special cele aduse de fosta soţie, Nicéa Camargo). Înlăturat din funcţie de o decizie a Curţii Supreme, Pitta s-a reîntors pe fotoliul de primar după 18 zile, urmare a unui apel urmat de o sentinţă favorabilă.

Davíð Oddsson

Davíð Oddsson este o altă personalitate pentru care mandatul de primar a fost extrem de important. Ajuns în fruntea oraşului Reykjavík pentru nouă ani (1982-1991), Oddsson a reuşit să „sară” direct în postul de premier al Islandei, unde de asemeni a rămas un timp record. Ulterior a devenit preşedintele Consiliului de Administraţie al Băncii Centrale a Islandei, de unde, odată înlăturat, a ajuns în fruntea unuia dintre cele mai importante ziare ale ţării…

Michael Bloomberg

Cine nu a auzit de Michael Bloomberg, faimosul miliardar care a revoluţionat distribuţia informaţiilor financiare? Dornic să fie în centrul vieţii politice (implicit şi al deciziilor), Bloomberg a devenit primar al oraşului New York în 2001, apoi a fost ales pentru un al doilea mandat. S-a zbătut şi în cele din urmă a reuşit, graţie unei decizii la limita legii (şi a posibilităţii de a cheltui 90 milioane de dolari!) să obţină şi un al treilea mandat.

Edgar Savisaar

Un exemplu de evoluţie diferită îl oferă politicianul estonian Edgar Savisaar, care a fost întâi prim-ministru al ţării sale, ministru de Interne, ministru al Economiei şi abia după aceste funcţii a reuşit să devină primar al capitalei Estoniei, Tallin, post în care se află şi astăzi.

Frank Kelty

Frank Victor Kelty este o personalitate cu totul deosebită, dată fiind ascensiunea sa în funcţia de primar al portului Unalaska (Alaska), în 1981, din poziţia de fost lucrător simplu în industria locală de pescuit. A fost ales primar al oraşului pentru cinci mandate consecutive, mai multe decât a avut oricine altcineva în oraş. Asta nu l-a oprit, dat fiind faptul că a fi primar în Unalaska este o slujbă part-time, să lucreze în continuare în industria locală.

Helmut Zilk

Ajuns în fruntea oraşului Viena, unde a fost primar 10 ani, în perioada 1984-1994, Zilk a suferit răni serioase în urma unei tentative de asasinat (a deschis o scrisoare în care era o bombă), în cel de-al nouălea an de mandat. Spre finalul anilor `90, Zilk a fost acuzat de legături cu poliţia secretă cehoslovacă, dar după un mare scandal media în cele două ţări, acuzaţiile au fost retrase, iar fostul preşedinte ceh Vaclav Havel i-a cerut scuze personal.

Flavio Delbono

„Cinziagate” este scandalul care a agitat apele politicii italiene în anul 2010, când primarul Bolognei, Flavio Delbono, în funcţie din 2009, era silit să demisioneze în urma acuzaţiilor aduse de asistenta sa, Cinzia Cracchi, care a susţinut că edilul deturna fonduri şi cheltuia împreună cu ea bani publici. Şi nu doar cu ea; banii statului au fost folosiţi şi la achiziţionarea de către Delbono a 50% din compania bulgară „Bulfrantz” şi a unor proprietăţi din Bulgaria.

Alături de minerii din Valea Jiului

Reporter: editura September - 14 - 2012 Comments Off on Alături de minerii din Valea Jiului

Karl H. Koch, cetăţean de onoare al Municipiului Vulcan

De numeroşi ani Fundaţia „Internationaler Hilfsfonds” îşi desfăşuară acţiunea caritabilă în România, ajutându-i în mod special, în ultima perioadă – ne referim la anii 2001, 2003 şi 2009, 2010, 2011, 2012 – pe minerii din Valea Jiului, locul în care sprijinul Fundaţiei s-a resimţit din plin. Spre locuitorii din această zonă s-au îndreptat tiruri cu utilaje spitaliceşti, medicamente, alimente, îmbrăcăminte pentru adulţi şi copii, materiale de construcţii, mobilier, electrocasnice etc.

Drept urmare, în semn de apreciere, Consiliul Local şi Primăria Vulcan i-au conferit prof. Karl H. Koch titlul de cetăţean de onoare al Municipiului Vulcan. Astfel, preşedintele Fundaţiei „Internationaler Hilfsfonds” a primit cel de-al treilea titlu de cetăţean de onoare al unor oraşe, după Minsk şi Semipalatinsk, alături de alte importante distincţii, cum ar fi „Medalia de Aur” a programului UNESCO Cernobâl.

Fundaţia „Internationaler Hilfsfonds”, din Germania, derulează încă din anii `90, alături de alte importante proiecte, şi un cuprinzător program de ajutorare a unor ţări, prin trimiterea de numeroase tiruri cu utilaje şi mobilier pentru spitale, medicamente, alimente, îmbrăcăminte pentru adulţi şi copii etc. Neîntrerupt, Fundaţia a adus alinare şi speranţă pentru zeci de mii de oameni, implicându-se activ şi cu multă dăruire în îmbunătăţirea condiţiilor de trai ale unui mare număr de oameni nevoiaşi.

De-a lungul anilor, România s-a bucurat – chiar din primele zile de după 1989 – de ajutoare umanitare acordate familiilor sărace, unor cantine sociale, spitale, unităţi de învăţământ preşcolar şi şcolar. În ţară au intrat zeci de tiruri care au alinat adesea suferinţe şi au atenuat nevoi. De asemeni, „Internationaler Hilfsfonds” a înzestrat cu aparatură şi mobilier numeroase unităţi de învăţământ superior, între care Academia de Studii Economice, Institutul Politehnic, precum şi instituţii de cercetare ştiinţifică ale Academiei Române. Nu a fost uitat nici mediul rural, unde adesea au sosit din partea Fundaţiei transporturi cu alimente şi materiale de construcţii.

Prieten neobosit al României, profesorul Karl. H. Koch, importantă personalitate a lumii ştiinţifice internaţionale, a fost distins, pentru implicarea sa în acţiunile umanitare din ţara noastră, cu diploma „Honoris Causa” a Academiei Române, titlu înmânat, în anii `90, în cadrul unei ceremonii care s-a desfăşurat la Palatul Elisabeta, de către vicepreşedintele înaltului for ştiinţific, d-na prof. dr. Maia Simionescu.

Oprelişti slovace

Reporter: Adrian Paradovschi September - 14 - 2012 Comments Off on Oprelişti slovace

Este necesară poziţia intransigentă, corectă şi europeană în care Slovacia a înţeles să rezolve problema neo-revizionismului maghiar intern, care ameninţă siguranţa sa naţională.

Rememorarea acţiunilor statului slovac împotriva neo-revizionismului practicat şi inspirat de Ungaria se impune a fi evidenţiată. Măsurile luate de Slovacia ne prezintă modul în care această ţară a ştiut să se protejeze. Amintim, în acest sens, refuzul autorităţilor slovace de a permite, în august 2009, intrarea în ţară a preşedintelui Ungariei, Laszlo Solyom, care dorea să inaugureze o statuie a „Sf. Ştefan” în localitatea Komarno, în care trăiesc mulţi etnici maghiari. Refuzul Slovaciei a avut o motivare inatacabilă, anume că vizita preconizată coincidea cu împlinirea a 41 de ani de la invazia trupelor Tratatului de la Varşovia, între care şi cele ale Ungariei, în Cehoslovacia. Întrucât Laszlo Solyom nu a vrut să ţină seama de anunţul făcut pe căi diplomatice, că „vizita nu este binevenită”, acesta a fost oprit la graniţa statului slovac, fiind nevoit să se întoarcă şi, mai mult decât atât, a fost declarat „persona non grata”! Prin decizia lor, autorităţile slovace au preîntâmpinat organizarea, pe teritoriu slovac, a unor manifestări cu caracter revizionist, ce urmau să aibă loc cu prilejul acestei vizite. Un alt act semnificativ: Slovacia a făcut faţă cu succes intenţiei Ungariei de a acorda cetăţenia ungară etnicilor minoritari maghiari de pe teritoriul naţional slovac, prin adoptarea, de către Parlamentul ungar a unei legi în acest sens (în luna mai 2010). Reacţia a fost una la fel de fermă, neezitantă şi perfect legală, prin adoptarea legii care prevede că în acest caz se interzice dubla cetăţenie, iar etnicii maghiari care deţin cetăţenia ungară nu pot ocupa funcţii publice în Slovacia. Cu atât mai mult cu cât politica Ungariei faţă de Slovacia este una revanşardă, de revizuire a tratatelor de pace de după primul război mondial. Semnificativă în această situaţie a fost solidarizarea cu Slovacia a lui Vaclav Klaus, preşedintele Cehiei.

La fel, în baza aceluiaşi principiu al primordialităţii interesului naţional, autorităţile slovace au implementat regionalizarea respingând organizarea administrativ-teritorială pe criterii etnice şi evitând, astfel, apariţia acelei „mici Ungarii” pe teritoriul său, subordonată total intereselor Budapestei (a se vedea şi cazul altor state, printre care România, Ucraia, Serbia etc., în care există o minoritate maghiară…). Deosebit de consecvent în planul contracarării acestor acţiuni de amestec în problemele sale interne, iniţiate chiar şi în prezent de Ungaria, statul slovac a interzis desfăşurarea pe teritoriul său, la Komarno, în ziua de 27 iunie 2012, a şedinţei unei comisii a Parlamentului Ungariei. Şi în acest caz, ca şi în altele, Ungaria a intenţionat organizarea şedinţei menţionate fără a consulta, în prealabil, autorităţile slovace.

În acest context, se relevă făpul că trupa rock Karpatia, din Ungaria, este interzisă pe teritoriul Slovaciei, datorită mesajelor extremiste cuprinse în repertoriul ei. O menţiune reţine atenţia: amintitele măsuri aplicate de Slovacia nu au fost criticate de ţări membre ale Uniunii Europene, nefiind considerate a fi nici nelegale, nici antidemocrate, nici antieuropene, nici antimaghiare!

Fie şi la o simplă privire, este evidentă asemănarea izbitoare a modului de acţiune practicat de Ungaria în cazul Slovaciei şi al României. Toate situaţiile din Slovacia, enumerate mai sus, s-au petrecut, copie la indigo, şi în România. Trebuie remarcat, însă, că în timp ce Slovacia a rezolvat, ferm, logic, fără ezitare, în favoarea sa această situaţie, România a trecut destul de uşor peste acest gen de acte incriminante, destul de numeroase, poate că şi dintr-o evaluare greşită a acţiunilor de sfidare faţă de ţara noastră. Slovacia dovedeşte Europei şi lumii întregi că, deşi este un stat mic ca teritoriu şi populaţie, posedă o splendidă calitate, specifică numai statelor puternic consolidate ca democraţii, anume aceea a unei impresionante demnităţi naţionale şi, prin aceasta, că este un stat mare.

Prof. Claudiu Aiudeanu

Mesajul politic al mitingului maghiar

Dura lex sed lex”(“Legea e dură, dar e lege”)! Se pare că acest străvechi dicton latinesc nu este priceput de către unii cetățenii ai țării noastre. Altfel nu poate fi interpretat mitingul la care au participat mii de maghiari drept protest la adresa justiției din România care potrivit organizatorilor mitingului a luat o decizie care nu le convine. În mod evident este vorba despre anularea de către Judecătoria din Buzău a actului de retrocedare a colegiului Szekely Miko din Sfântul Gheorghe către parohia reformată din Ardeal și a condamnat la pedepse cu închiosarea pe membrii comisiei de retrocedare. O agitație deosebită s-a desfășurat în timpul acestui miting la care au participat maghiari din toate colțurile Transilvaniei precum și oameni politici veniți din Ungaria. În mod special s-a evidențiat grupul Consiliului Național Secuiesc cu o pancardă imensă pe care scria “Autonomie pentru Ținutul Secuiesc”. De o deosebită hărnicie au dat dovadă televiziunile ungare EchoTV, HirTV și Duna TV. Primarul orașului Sfântul Gheorghe, Antal Arpad, în discursul său s-a lansat în afirmații cel puțin riscante: “… membrii comunității noastre sunt amenințați cu închisoarea și vor să ne ia drepturile prin metode ilegale…Granițele s-au schimbat însă noi am rămas aici”. La rândul său s-a evidențiat cu un discurs toxic europarlamentarul Tökes Laszlo, care nu a pierdut prilejul de a atrage atenție manifestanților, că la aceiași oră, la Kosice, în Slovacia are loc un protest al comunității maghiare împotriva legii care îi privează de cetățenia slovacă pe cei care au dobândit și cetățenia maghiară.

Mai amintim că mitingul s-a încheiat cu intonarea imnurilor Ungariei și al Ținutului Secuiesc în timp ce la Budapesta, în fața ambasadei României demonstrau câteva sute de persoane sub aceleași imperative.

Ce să ne mai ascundem după plop dar obsesia Trianonului și a “Națiunii Maghiare Reunite” se transformă, tot mai des, în acte reprobabile național, cu care nu avem încotro, deocamdată ne acomodăm.

 

Iredentism…artistic

Asociaţia “Tineretul Maghiar Ardelean” (Erdelyi Magyar Ifjak – EMI) a organizat o nouă tabără în România, invitaţii principali fiind membrii trupei iredentiste maghiare „Karpatia”.

Formaţia rock care concertează fără probleme în România, a provocat controverse cu puţine luni în urmă, când a cântat într-o tabără a extremiştilor maghiari organizată în apropiere de Târgul Secuiesc. Atunci solistul s-a adresat spectatorilor în mai multe rânduri şi a promovat deschis dezmembrarea teritorială a ţării gazdă prin mesaje de genul “Aici e Ardealul! România e mai încolo!”. Personaje binecunoscute pentru declaraţiile lor antiromâneşti sunt invitate să țină prelegeri. Printre aceștia se numără Csibi Barna sau liderul Jobbik din Ungaria, Vona Gabor. O serie întreagă de organizații extremiste maghiare, unele dintre ele neînregistrate legal, folosesc acest tip de evenimente pentru a atrage noi militanți ai ideologiei iredentiste maghiare. Trupa, care este interzisă în Slovacia tocmai din cauza cântecelor instigatoare, promovează reîntregirea Ungariei Mari, denunţă „Tratatul de a Trianon prin care Ardealul a revenit României după Primul Război Mondial şi cheamă maghiarimea la luptă împotriva “asupritorilor”.

Szekely Sziget” este de asemeni o manifestare dedicată exclusiv tineretului maghiar şi care are în centrul său ideea anulării Tratatului de la Trianon și refacerea Ungariei Mari.

„FERESTRELE CULTURALE” ALE SHANGHAIULUI

Reporter: editura September - 14 - 2012 Comments Off on „FERESTRELE CULTURALE” ALE SHANGHAIULUI

În anul 2002, Biblioteca din Shanghai a iniţiat, cu sprijin guvernamental, Programul „Window of Shanghai”, prin care înfiinţa centre de documentare în biblioteci, universităţi sau asociaţii de prietenie din lume. În cei 10 ani scurşi, au fost deschise 80 de „ferestre” în mai multe ţări (din care 14 în Europa). În România a fost iniţiată o asemenea „fereastră” în anul 2008, la Constanţa, la Universitatea „Andrei Şaguna”, unde funcţionează încă din anul 2000 o Asociaţie de Prietenie cu R. P. Chineză.

În perioada 17-19 iulie a.c., s-a desfăşurat la Shanghai aniversarea unui deceniu de la debutul programului „Window of Shanghai”, în paralel cu cea de-a 6-a ediţie a SILF (Shanghai International Library Forum), la care au fost prezenţi 73 de delegaţi ai „ferestrelor” din lume şi la care a participat şi Universitatea „Andrei Şaguna”, alături de cei peste 200 de colegi din China.

Subiectele discutate au avut legatură cu dezvoltarea remarcabilă a industriei informaţiei şi globalizarea dezvoltării bibliotecilor, care şi-au depăşit de mult funcţiile tradiţionale, integrându-se în viaţa şi ritmul oraşelor. „Smart cities-smart libraries” este un nou concept care a prins contur la această ediţie a SILF. Atât domnul Zhou Heping, Directorul Bilbiotecii Naţionale a Chinei, cu rang de vice-ministru, cât şi valoroşi cercetători în ştiinţele informaţiei şi formatori de opinie ca Ian Johnson (Anglia), Paula Kaufman, (USA), Anna-Maria Soininvaaraa (Finlanda), Aldor Pirola (Milano), John Fitzgerald (Irlanda), dr. Aurel Papari (România) au adus în dezbatere teme interesante, legate de noile sisteme integrate de biblioteci, managementul şi evaluarea performanţelor ş.a.

În acest context, implementarea propunerii Universităţii „Andrei Şaguna” de a se realiza o interconectare a „Window of Shanghai” în toată lumea şi asumarea de către fiecare „fereastră”, în fiecare an, a câte 1-2 evenimente transmise în direct, a fost primită cu deosebit interes.

A.P.

Adevărul despre Nicolae Titulescu

Reporter: editura September - 14 - 2012 Comments Off on Adevărul despre Nicolae Titulescu

Ediţia de faţă a monumentalei crestomaţii avându-l ca subiect pe Nicolae Titulescu, apărută la Editura Fundaţiei Europene Titulescu, cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural Naţional, beneficiază de un Cuvânt înainte, postfaţă, note biografice, adnotări şi explicaţii precum şi de un indice realizate de iniţiatorul crestomaţiei, distinsul diplomat şi competentul istoric al diplomaţiei, George G. Potra, ne dăruieşte o a doua ediţie. Sub titlul acestei cărţi, în trei volume impresionante, anume Pro şi Contra – Titulescu, fierbe de multă vreme un cazan al istoriei noastre care nici astăzi, se pare, nu şi-a găsit rezolvarea, adică înţelegerea deplină. Nicolae Titulescu, aşa cum îl descoperim în lectura textelor reunite de domnul Potra, devine cu prisosinţă una din marile figuri tragice ale istoriei românilor.Nu cred că exagerez, nu cred că greşesc cu totul, atunci când consider că Nicolae Titulescu este cea de a patra figură din şirul personalităţilor tragice care au marcat devenirea social politică a poporului român prin soarta lor, aflată sub semnul jertfirii de sine şi a crucificării în suferinţă de către cei care fie că nu le-au înţeles, fie că le-au înţeles dar le-au considerat primejdioase. Primejdioase, adică oameni de caracter şi cu idealuri înalte. Cei patru cavaleri ai nobleţei româneşti, cele patru embleme ale sacrificiului din istoria noastră modernă sunt, aşa cred, Horea, Avram Iancu, Tudor Vladimirescu şi, iată, cu argumentele cuprinse în cartea editată de domnul Potra, Nicolae Titulescu. Comun celor patru oameni de cumpănă le este faptul că au fost trădaţi, umiliţi şi ucişi, direct sau indirect, din acelaşi motiv – îşi iubeau neamul şi ţara într-un mod atât de profund şi de înălţător încât potrivnicilor lor le erau de neînţeles aceste fapte. Şi tot comună le este cauza sfîrşitului lor – lucrarea în rău a apropiaţilor lor, a celor pe care ei au înţeles să-i slujească şi să-i apere până la capăt.

Textele cuprinse în cele trei volume sunt grăitoare în ceea ce priveşte prestigiul naţional şi internaţiuonal de care se bucura Nicolae Titulescu după cum sunt la fel de expresive atunci când este vorba de o scenă politică internă sfîşiată de interese şi o panoramă externă bulversată de apariţia statelor totalitare într-o vreme în care iluzia unei lumi, a dialogului şi a aplicării principiilor care stăteau la baza Ligii Naţiunilor, mai funcţiona.

Textele adunate cu migală şi acurateţe nu sunt o simplă înşiruire. Domnul George G. Potra are ştiinţa rară a alcătuirii unui context coerent din piese aparent disparate iar în acest caz contextul coerent este România interbelică, nu o Românie idilică şi o culme a democraţiei ci o ţară care face eforturi gigantice să-şi găsească locul şi identitate după un cataclism sângeros, care pendulează între normalitate şi grotesc, o societate în care figurile politice sunt atât de contradictorii şi controversate încât întrebarea firească este, chiar vine din texte , – care a fost norocul ei că a rezistat? Nu cred că a fost vorba de un noroc, mai degrabă a fost vorba de inteligenţa politică şi nu doar, însoţită de consecvenţa unor mari sentimente cum ar fi dragostea de România, a unor personalităţi între care se desprinde Nicolae Titulescu.

Lucrarea abundă în probe pro şi contra Titulescu, de la mici reverenţe la mărturii sincere şi cuceritoare ale aprecierii pozitive până la obişnuitele pişcături ori grobianele atacuri.

Este uimitor cît de diferite sunt personalităţile care au găsit de cuviinţă să se pronunţe împotriva lui Nicolae Titulescu, dau exemplu două dintre ele, aflate în evidentă adversitate ideologică, Gheorghe Brătianu, ilustrul istoric şi Octavian Goga, ilustrul poet.Tot uimitoare sunt argumentele care se aduc în aceste vituperante atacuri, de la faptul că e bolnăvicios la cel că prea era …o figură internaţională. Toate acestea stau între aceleaţi coperţi cu aprecieri şi constatări obiective care te conving că Nicolae Titulescu era nu doar în centrul atenţiei naţionale şi internaţionale ci se bucura de stimă, simpatie şi admiraţie. Nu – l amintesc decât pe Winston Churchill care scriind despre Titulescu constata cu amărăciune – „Dacă l-am fi ascultat mai mult pe Titulescu, n-am fi ajuns la discreţia nebunului de Hitler! Poate exista un elogiu mai mare adresat unui diplomat, unui politician român”?

Cartea domnului George G. Potra, pe lângă toate meritele directe, de la cele filologice, istorice ori ştiinţifice mai are unul. Un merit, ca să spunem aşa, colateral. Este o carte extrem de actuală în sensul necesităţii observării celor întâmplate pentru a măsura dimensiunea prezentului. Tot ceea ce s-a întâmplat are toate şansele să se repete, ba chiar se repetă…

*

Eugen Uricaru

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult