16
December , 2017
Saturday

În cei 200 de ani care au trecut de la sfârtecarea Ţării Moldovei şi alipirea jumătăţii sale estice la Rusia, teritoriul dintre Prut şi Nistru a dobândit statut de republică pentru prima dată în 1940, când a fost înfiinţată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), printr-o extensie, de fapt, în Basarabia, a structurilor comuniste ale fostei Republici Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (RASSM), din stânga Nistrului. O republică unională, condusă timp de aproape un deceniu (cu excepţia perioadei războiului) direct de Moscova, prin aşa-numitul Birou al PC(b)US pentru Moldova sau împuterniciţi speciali ai puterii centrale, care asigurau controlul asupra principalelor pârghii chemate să aplice politica de sovietizare şi rusificare a Basarabiei: Partidul Comunist şi comisariatele pentru securitatea statului şi afaceri interne.

Primul conducător autohton ajuns în fruntea PC al Moldovei a fost Semion Grosu, iar numirea sa în funcţia politică cea mai importantă într-o republică unională s-a realizat la patru decenii de la înfiinţarea RSSM, în 1980. Promovarea unui localnic în postul de conducere cel mai înalt nu însemna, însă, şi o revenire a RSS Moldoveneşti la vechile tradiţii şi obiceiuri naţionale, ci ar fi trebuit să semnifice mai degrabă o finalizare a procesului de asimilare şi sovietizare a populaţiei moldoveneşti. De altfel, în ultimii ani ai existenţei URSS, RSS Moldovenească – această mică şi dinamică republică sovietică, după cum îi plăcea lui Gorbaciov să o numească – a devenit unul din locurile preferate de câteva mii de pensionari din nomenclatura de partid şi militară de pe întregul teritoriu al Uniunii.

Acest curs nou va căpăta contururi reale şi va marca decisiv desprinderea Moldovei din componenţa URSS, sub conducerea primului preşedinte al republicii, Mircea Snegur, originar dintr-o familie cu străvechi rădăcini ţărăneşti basarabene. Desprinderea s-a derulat destul de rapid, în etape: adoptarea Declaraţiei de suveranitate (23 iunie 1990), care, ca şi în cazul ţărilor baltice, nu mai prevedea dezvoltarea Moldovei în componenţa URSS; renunţarea la sintagma sovietică socialistă din denumirea RSSM, care devine Republica Moldova (23 mai 1991); adoptarea Declaraţiei de independenţă (27 august 1991).

De numele lui Mircea Snegur se leagă luarea unor măsuri îndrăzneţe într-o perioadă plină de entuziasm, dar complicată şi plină de neprevăzut, aceea a tranziţiei de la un regim totalitar neîndurător la unul animat de suflul libertăţii şi al redobândirii demnităţii naţionale: restabilirea simbolurilor identitare – imn, stemă, tricolor, limbă în grafie latină; deschiderea spre Vest – Snegur a fost primul preşedinte moldovean invitat oficial să viziteze Statele Unite ale Americii, fiind primit la Casa Albă de preşedintele Bill Clinton (1995); primirea tânărului stat independent în ONU, CSCE, Consiliul Europei… De numele său se leagă, de asemenea, marile speranţe ale regăsirii fraţilor cu fraţii, al căror simbol l-au reprezentat manifestările prilejuite de Podul de flori de la Prut (începutul anului 1990), un pod de revenire la adevăr, demnitate şi fraternitate, cum va consemna Snegur mai târziu, în „Memoriile” sale.

Desigur că toate aceste schimbări, derulate într-un ritm trepidant, nu puteau găsi înţelegere în cercurile naţionaliste ale fostei metropole, nostalgice după perpetuarea vechilor rânduieli, care au trecut la măsuri de retorsiune. Mircea Snegur a fost inclus în categoria acelor lideri din republicile unionale pe care, în ultimii ani ai mandatului în fruntea URSS, Mihail Gorbaciov îi numea aventurieri şi naţionalişti. Un conflict violent şi pustiitor, montat de Moscova sub „firma” separatiştilor rusofoni din Transnistria, a însângerat malurile Nistrului în prima parte a anului 1992, antrenând, practic, Republica Moldova într-un veritabil război cu Federaţia Rusă. Un război nedrept, declanşat de fosta metropolă, disproporţionat în raport cu un stat mic şi fără armată naţională. După câteva luni de încercări tragice, Mircea Snegur este cel care va semna la Moscova, sub dictatul forţei, pacea cu Boris Elţîn, noul ţar roşu al Rusiei, aflat atunci în graţiile Occidentului.

Astăzi, Mircea Snegur aparţine deja istoriei Moldovei, după cum scrie Andrei Vartie, un inspirat istoric şi scriitor de la Chişinău: „Sunt sincer convins că Snegur este destinul nostru. El a adunat prin cariera sa politică toate bucuriile şi necazurile tranziţiei şi meritul lui este că nu s-a ferit de greutăţi, că şi-a recunoscut greşelile, care, posibil, au fost destul de multe. Dar mult mai multe au fost lucrurile bune ale acestui om…”.

În 1996, funcţia de preşedinte al Republicii Moldova a revenit, după două tururi de scrutin şi o confruntare strânsă cu Mircea Snegur, lui Petru Lucinschi, fost prim-secretar al CC al PC al Moldovei (1989-1991), fost preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova (1993-1996). Lucinschi a ajuns, în anii lui Gorbaciov, la cea mai înaltă funcţie deţinută de reprezentantul unei republici ne-ruse în ierarhia politică sovietică: secretar responsabil cu propaganda al CC al PCUS. Beneficiind de încredere şi relaţii în cercurile de la Moscova, dar şi de o bună cunoaştere a tendinţelor de evoluţie a evenimentelor în spaţiul fostei URSS şi pe plan mai larg, regional şi european, Petru Lucinschi a încercat, pe timpul mandatului său, să realizeze un echilibru în relaţiile Republicii Moldova cu Federaţia Rusă şi Occidentul. A iniţiat o serie de măsuri pentru reorganizarea aparatului de stat, demararea unor programe de dezvoltare şi privatizare economică, şi-a numit un reprezentant special pentru Transnistria şi a iniţiat un proces de negocieri cu Tiraspolul.

După preluarea de către Vladimir Putin a primului mandat la preşedinţia Federaţiei Ruse şi efectuarea de către acesta a unei vizite la Chişinău, în iunie 2000, Petru Lucinschi a realizat o deschidere promiţătoare cu noul şef al administraţiei de la Kremlin, încercând, totodată, chiar o mediere în relaţiile ruso-române. Pe ansamblu, însă, raporturile cu România au reconfirmat stagnarea survenită în ultima perioadă de mandat a predecesorului său, fără a cunoaşte momente tensionate – şi chiar de conflict deschis – cum s-au înregistrat în timpul următorului preşedinte, Vladimir Voronin, liderul Partidului Comuniştilor din Moldova, care a preluat funcţia supremă la începutul anului 2001. De menţionat că formaţiunea comuniştilor moldoveni a fost repusă în legalitate chiar cu sprijinul lui Petru Lucinschi, ca şef al legislativului de la Chişinău, după o interdicţie introdusă la 23 august 1991, imediat după eşuarea puciului de la Moscova şi cu aproape două luni şi jumătate înainte de scoaterea de către preţedintele Boris Elţîn a PCUS şi a Partidului Comunist din Rusia în afara legii.

Voronin şi-a început mandatul cu promisiuni ce vizau tratarea exclusiv pe baze pragmatice a relaţiilor Republicii Moldova cu Federaţia Rusă şi CSI, pe de o parte, şi Occidentul (inclusiv România), pe de altă parte. La scurt timp, contradicţiile, ambiguităţile şi antioccidentalismul funciar al comuniştilor rusofoni de la Chişinău vor deveni tot mai evidente. Ei se vor dovedi pragmatici preluând sub control şi gestionând în interes propriu de partid principalele ramuri ale economiei moldoveneşti – industria tutunului şi cea a vinificaţiei şi alcoolului, care au îmbogăţit rapid câteva clanuri din jurul preşedintelui. Alte afaceri oneroase desfăşurate de familia lui Voronin şi anturajul său, însoţite de derapaje democratice evidente – mai ales prin intimidarea opoziţiei şi sugrumarea presei independente – au atras atenţia Occidentului şi punerea sub monitorizare a situaţiei din Republica Moldova de către Consiliul Europei.

În timpul guvernării lui Voronin nu s-a reuşit nici soluţionarea diferendului transnistrean. Pe fondul discreditării, deopotrivă în faţa Occidentului şi a Moscovei, precum şi al unor ample mişcări de protest popular, regimul Voronin a fost înlăturat prin alegerile generale repetate din 2009.

A urmat, după cum se cunoaşte, o lungă perioadă de provizorat, în care funcţia de preşedinte interimar al Republicii Moldova a fost exercitată succesiv, potrivit Constituţiei, de preşedinţii în exerciţiu ai Parlamentului Mihai Ghimpu şi, respectiv, Marian Lupu. După intense controverse şi căutări, la începutul anului 2012, s-a ajuns la o soluţie de compromis, prin care forţele politice din Alianţa pentru Integrare Europeană au convenit alegerea lui Nicolae Timofti ca preşedinte al Republicii Moldova. Un jurist cu o carte de vizită curată, fără implicare în confruntările politice. O personalitate privită la început cu o anumită neîncredere de politicieni, datorită lipsei de experienţă în conducerea statului, dar care, cu echilibru şi grijă pentru respectarea strictă a legilor, contribuie la restabilirea calmului necesar începerii sau continuării oricăror lucrări reale de reformă şi modernizare.

Ioan C. Popa

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult