29
May , 2017
Monday
Editorial „Este ceva putred în Danemarca” era replica lui Marcellus, un ofiţer din garda regelui, în ...
Publicistica eminesciană nu este doar de o tulburătoare actualitate, ci şi profund implicată social, străbătută ...
La noi, de mai multă vreme s-a instaurat o obişnuinţă nefastă: orice ar face un ...
Prin intermediul publicației noastre au ajuns mesaje de la importante personalități în comunitӑțile românești din ...
Asasinatul, ca şi eliminarea de la putere a numeroşi oameni politici, s-a dovedit a fi ...
Editorial La început de an au fost ridicate ultimele restricţii în ceea ce priveşte libertatea de ...
Legile privind dreptul cetățenilor de a avea arme diferă în statele europene, în unele cazuri ...
Mulţi dintre liderii autoritari ai lumii au „cochetat” cu literatura. De la poezie la eseuri ...
Conferinţa Studenţilor, Profesorilor şi Cercetătorilor Români din Marea Britanie - ediţia a V-a – În această toamnă ...
- Bratislava, în conştiinţa europeană- Ori de câte ori ne aflăm în faţa unor probleme speciale ...
Politică La începutul lunii octombrie, alegerile din Portugalia s-au încheiat cu un rezultat care reflectă în ...
Discret, însă dăruit total literaturii, Ion Brad îşi împlineşte destinul de scriitor, început într-un moment ...
Remember În urmă cu 70 de ani, imediat după cel de-al doilea război mondial, România, a ...

Archive for October, 2012

Cine câştigă, cine pierde?

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on Cine câştigă, cine pierde?

Editorial de Carol Roman

S-ar părea că toţi acei ce consideră lumea drept un mare” bâlci’, au multă dreptate. Pe vremuri, pomenitul spectacol întrunea clovnerii, înghiţitori de săbii şi alte asemenea parascovenii, spre amuzamentul nepricopsiţilor. Astăzi, ne-am emancipat. Globalizarea, cu minunatele sale invenţii tehnice, aduce pe scena lumii un altfel de bâlci modern, cu ciudăţenii vizibile, de astă dată, pe arii mai largi de privitori.

Bunăoară, în urmă cu câtva timp, am asistat la peripeţiile preşedintelui polonez, Lech Kaczinski, care ţinea cu tot dinadinsul să participe la un summit european, la Bruxelles, în timp ce premierul liberal, Donald Tusk, nu a vrut să permită preşedintelui conservator să se afle alături de el, în scaunul atribuit ministrului de externe. I s-a adresat direct prin radio şi televiziune rugându-l să stea acasă, numai că preşedintele polonez a rămas neclintit. Trecând peste impedimentul impus de premier care i-a refuzat o aeronavă oficială a virat către Bruxelles, cu un simplu avion de pasageri şi astfel europenii s-au trezit cu trei persoane pentru două scaune. Ministrul de externe s-a dat deoparte, preşedintele s-a prezentat în locul acestuia şi, după un scurt timp plictisindu-se, a părăsit sala, scria presa poloneză.

Ne reamintim nu atât de acest episod, cât de situaţia creată între preşedintele ţării noastre şi primul-ministru numit de acesta, pentru un singur loc, la o reuniune ce avea loc la Bruxelles. Neînţelegerea s-a consumat zile în şir. România a furnizat lumii un spectacol ciudat, iar cel ce a pierdut a fost prestigiul românesc, şi aşa destul de şifonat pe plan internaţional.

Mai recent, a avut loc o altă scenă deloc favorabilă ţării noastre: plecarea intempestivă şi demonstrativă a primului ministru invitat la şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a ţării, care avea în dezbatere importante probleme. Indiferent de dezacordurile cu preşedintele ţării, ori de motivele avute în vedere, acest gest a fost interpretat negativ în capitale europene.

În acest context, vom constata că toate “consultările” în raporturile dintre principalii făuritori ai politicii noastre se fac, de obicei, destul de greu şi cu prea puţine rezultate. Ne amintim că, în DEX online, găsim amintitul cuvânt, „consultare”cu următoarele explicaţii: „solicitare a unui aviz, ascultare a unei păreri”, „a solicita avizul unei persoane autorizate”, „a cere un sfat competent”, ca să mai amintim şi de utilizarea termenului, în Moldova – „a se chibzui”.Din păcate, în mai toate cazurile cunoscute la noi, atunci când se organizează o „consultare”, părţile sosesc cu idei preconcepute, betoane de nemişcat. Oricine, se va întreba: „Ce mai vii să te „consulţi” când reţeta, unică, este de acum găsită?!

Ţara noastră, împreună cu întreaga Europă parcurge o etapă dificilă din punct de vedere economic şi social. În acest context, mai mult ca oricând, toate forţele naţionale ar trebui să se consulte în mod real între ele, încercând să promoveze, împreună, un program naţional economic de dezvoltare, bine chibzuit în concordanţă cu solicitările actuale ale Uniunii Europene. Nu de mult, un ziar francez, „Le Monde” nota că pentru români a cam trecut vremea „consultărilor “goale, inutile şi că momentul actual trebuie înţeles în toată amploarea sa.

„Semnalele transmise de noile autorităţi de la Belgrad par încurajatoare”

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on „Semnalele transmise de noile autorităţi de la Belgrad par încurajatoare”

Dr. Bogdan Aurescu

Secretar de stat pentru afaceri strategice

Ministerul Afacerilor Externe

La 1 martie 2012, în marja Consiliului European de la Bruxelles, s-a semnat, de către reprezentanţii permanenţi ai României şi Serbiei la UE, Protocolul celei de-a doua sesiuni a Comisiei Mixte România – Republica Serbia pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale.

Presa din România a acordat spaţii generoase evenimentului, pe bună dreptate. România îşi exprimase iniţial, ca stat membru al UE, rezervele faţă de acordarea statutului de candidat pentru Serbia în lipsa unui angajament ferm al acestei ţări faţă de îmbunătăţirea situaţiei românilor din ţara vecină, indiferent de numele sub care sunt cunoscuţi.

Interesul României pentru minoritatea înrudită din Serbia, ca de altfel pentru toate comunităţile de români din statele învecinate nu este nou. De fapt, dacă privim retrospectiv, chiar şi la o evaluare sumară, vom constata faptul că preocuparea pentru asigurarea la standard european a drepturilor persoanelor aparţinând minorităţii române reprezintă o constantă a diplomaţiei româneşti, indiferent de perioada istorică la care ne raportăm. România de astăzi nu-şi uită nici tradiţiile diplomatice, nici interesele. Iar, în materie de minorităţi, nu ridicăm probleme pe care acasă să nu le fi rezolvat sau pus deja în practică. Într-o dinamică accelerată a vieţii internaţionale în care, de multe ori, sunt foarte multe dosare de urmărit şi obiective de atins, avem un subiect cu privire la care suntem – o spun fără falsă modestie – un model de urmat: drepturile minorităţilor naţionale. La acest capitol, cu tot ceea ce presupune el – drepturile politice, la educaţie, la folosirea limbii materne, la cultură şi spiritualitate – România este un model european de urmat.

Minoritatea română din Serbia este un subiect constant de dialog pe agenda bilaterală. Protocolul încheiat la 1 martie 2012 este încheierea „văzută” a unei etape care a durat aproape un deceniu. În anul 2002 cele două ţări, România şi – pe atunci – R. F. Iugoslavia au negociat şi semnat Acordul privind cooperarea în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale, document care defineşte aria de preocupări în acest domeniu al celor două părţi. Pe scurt, prin acest document, România şi Serbia s-au angajat să conlucreze pentru protejarea şi afirmarea drepturilor specifice ale tuturor persoanelor care îşi asumă limba, tradiţiile, cultura şi spiritualitatea română, respectiv sârbă din cele două ţări. Documentul, semnat în 2002 şi intrat în vigoare în anul 2004, prevedea instituirea unei Comisii mixte româno-sârbe care să analizeze şi să rezolve solicitările punctuale ale etnicilor români din Serbia, respectiv sârbi din România.

Aparent, subiectul pare lipsit de controverse. România şi Serbia, românii şi sârbii, au o lungă istorie, subliniez, neconflictuală, a convieţuirii. Numai că, dincolo de aceste adevăruri, există unele aspecte pe care diplomaţia românească le-a ţinut permanent sub observaţie. Românii din Serbia, circa 35.000 în Banatul sârbesc şi peste 150.000 în Valea Timocului sunt împărţiţi artificial în două categorii: români şi „vlahi”. Istoria celor două regiuni din Serbia a făcut ca aceşti oameni să aibă destine diferite. Românii din Voivodina se bucură de toate drepturile specifice minorităţilor naţionale, au o lungă şi frumoasă tradiţie ca grup identitar în cadrul Serbiei, cu legături multiple şi durabile cu statul înrudit, România, cu limba şi cultura română. Românii din Valea Timocului sunt într-o altă situaţie.

Având ca bază acordul bilateral în domeniu, tradiţia istorică, dar şi cercetările şi raportările întreprinse chiar de autorităţile sârbe şi remise forurilor europene, România a considerat întotdeauna că dialogul privind drepturile persoanelor aparţinând minorităţii române din Serbia se referă la toţi etnicii români, indiferent de regiunea din Serbia unde locuiesc sau de etnonimul folosit în identificare: român, „rumân” sau „vlah”. Aceste definiţii sunt, în mod evident, parte a patrimoniului simbolic al poporului român, faptul că românii din Valea Timocului îşi spun „rumân” în graiul lor românesc de acasă sau „vlah” când vorbesc limba sârbă, nu este un element de identificare aparte faţă de românii din România sau din Voivodina, ci rezultatul unei experienţe istorice specifice, diferită de cea a românilor din Ţara Românească – denumită până târziu, în secolul al XIX-lea, Valahia – presărată de cele mai multe ori cu imposibilitatea afirmării identităţii româneşti a acestora. Timocenii nu au şcoli româneşti, nu beneficiază de serviciu religios în limba maternă la nivelul dorit – aş spune mai mult prin iniţiativa personală a unor preoţi inimoşi. În aceste condiţii faptul că încă vorbesc româneşte şi că îşi păstrează tradiţiile proprii este salutar. Ambele guverne ar trebui să ajute această comunitate să recupereze această întârziere pentru a putea să se integreze mai uşor în circuitul european de valori.

Din păcate sunt încă încurajate, la nivel formal, elemente care conduc la o anume „separare” identitară. În Serbia există un consiliu naţional al minorităţii române în Voivodina – organism de stat al minorităţii române – şi un consiliu „naţional” al minorităţii „vlahe” în Valea Timocului. Mai mult, în Voivodina există şcoli, teatre, ziare, emisiuni de radio şi televiziune în limba română, se slujeşte liturghia în limba română de preoţi subordonaţi patriarhului României. În Valea Timocului aceste lucruri – fireşti pentru orice comunitate etnică – sunt încă deziderate. Mai mult, a fost încurajată crearea unei limbi „vlahe” separate de română, scrisă de cu caractere chirilice, pentru a sublinia diferenţele între români şi „vlahi”.

Comisia Mixtă pentru problemele minorităţilor este instituţia care trebuie să reglementeze, concret şi punctual, toate aceste lucruri. Deşi Acordul privind cooperarea în domeniul protecţiei minorităţilor naţionale între cele două ţări intrat în vigoare încă din 2004, Comisia mixtă s-a putut reuni într-o primă sesiune tehnică abia în anul 2009, la insistenţele României. De fapt, cel de-al doilea Protocol al Comisiei Mixte, semnat la Bruxelles, la începutul lunii martie a acestui an, este prima discuţie pe fond între România şi Serbia pe subiectul minorităţilor înrudite. Semnarea acestui Protocol este rezultatul demersurilor repetate şi insistente ale României pentru stipularea unor măsuri concrete de protejare a drepturilor şi identităţii persoanelor aparţinând minorităţii române din Republica Serbia, inclusiv a persoanelor aparţinând acestei minorităţi din Valea Timocului. Cu toate că întâlnirea plenară a Comisiei Mixte a avut loc în luna mai 2011, Protocolul nu a putut fi convenit până în seara zilei de 29 februarie 2012, chiar dacă reprezentanţi ai celor două delegaţii s-au întâlnit de mai multe ori în a doua parte a anului 2011, inclusiv în lunile octombrie şi noiembrie 2011, în sesiuni de lucru de mai multe zile. Documentul conţine angajamente concrete în vederea protejării drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, care variază de la reprezentarea parlamentară a minorităţilor, la autorizaţiile de construire a unor biserici sau asigurarea dreptului la educaţie în limba maternă. Protocolul precizează expres şi asumarea de către Serbia a conexiunii dintre aderarea la UE a acestui stat şi criteriile politice de aderare de la Copenhaga, care includ şi protecţia minorităţilor naţionale. Părţile au fost de acord să includă recomandări destinate ameliorării situaţiei minorităţii române de pe tot teritoriul Serbiei cum ar fi necesitatea asigurării posibilităţii de utilizare a limbii române în mod curent în Timoc sau îndreptarea deficienţelor înregistrate în ceea ce priveşte accesul la mijloacele de informare mass-media în limba română, angajarea în administraţie, problematica proprietăţilor comunităţii române, precum şi dreptul la serviciu religios şi libera practica a cultului în limba maternă pentru românii din Valea Timocului. Mai important, Protocolul conţine referiri exprese la interzicerea demersurilor de afectare a identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, subliniind importanţa auto-identificării libere, fără nicio interferenţă, şi precizând în mod expres că autorităţile sârbe au obligaţia de a aplica recomandările formulate de Comisia Mixtă, precum şi prevederile Acordului din 2002, pe întregul teritoriu al Republicii Serbia, aşadar inclusiv în Valea Timocului.

Documentul semnat la Bruxelles este orientat spre rezultate concrete, partea română insistând pentru implementarea rapidă a Protocolului privind statutul minorităţilor înrudite din România şi R. Serbia, precum şi pentru implicarea Comisiei Europene şi a Înaltului Comisar OSCE pentru Minorităţi Naţionale în monitorizarea eforturilor Serbiei pentru respectarea principiilor protecţiei minorităţilor, în conformitate cu standardele UE. Înaltul Comisar Vollebaek a efectuat deja vizite în România şi Serbia pentru a lua contact cu realităţile concrete.

Acestea sunt faptele şi angajamentele asumate de cele două state. Punerea lor în practică, astfel încât viaţa de zi cu zi a etnicilor români şi sârbi din cele două ţări să se îmbunătăţească, ţine de consecvenţa autorităţilor din cele două ţări. România şi-a declarat de nenumărate ori disponibilitatea de a dialoga direct cu partea sârbă pe marginea aplicării concrete a protocolului, în cadrul unor discuţii bilaterale. Semnalele transmise de noile autorităţi de la Belgrad par încurajatoare. În curând, la Haga, în această lună, sub auspiciile Înaltului Comisar OSCE pentru Minorităţi Naţionale, vor avea loc discuţii româno-sârbe privind aplicarea concretă a prevederilor protocolului. Aceasta nu poate însemna decât un singur lucru: şcoli, ziare, reviste în limba română, emisiuni de radio şi televiziune, serviciu religios în limba maternă pentru toţi românii din Serbia, indiferent de regiunea în care locuiesc.

Protocolul celei de-a doua sesiuni a Comisiei Mixte România – Republica Serbia pentru protecţia minorităţilor naţionale reprezintă încheierea unei etape. Urmează urmărirea aplicării angajamentelor asumate de cele două părţi fapt ce va presupune, pe lângă angajamentul politic al părţilor de a face acest lucru, şi consecvenţa de a urmări zi de zi, cu calm şi determinare, îndeplinirea acestor obiective. Calităţi pe care diplomaţia românească a dovedit că le are, urmărind un subiect de interes naţional şi strategic, asupra căruia există o abordare consensuală pe plan intern.

-sublinierile aparţin redacţiei

Ample posibilităţi de colaborare prietenească între China şi România

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on Ample posibilităţi de colaborare prietenească între China şi România

– ne declară domnul Su Yanwen, Consul general al Chinei la Constanţa

Am dori să ne expuneţi care este evoluţia comerţului chino-român, acum, în anul 2012, având în vedere că portul Constanţa, unde dumneavoastră vă desfăşuraţi activitatea, constituie poarta principală prin care mărfurile din ţara dvs. intră în România, iar cele româneşti ies şi iau drumul Chinei.

– În calitate de consul general al Chinei la Constanţa, am promovat şi am sprijinit eforturile de cooperare chino-române din diferite domenii. Avem relaţii bune de conlucrare cu conducerea Camerei de comerţ, industrie, navigaţie şi agricultură din Constanţa, cu care am discutat despre oportunităţile de colaborare economică şi comercială dintre provincii din China şi Constanţa. De altfel, o întreprindere mare de prelucrare a produselor agricole a vizitat China şi a participat la Forumul de colaborare agricolă dintre China şi ţările din Europa de est. La rândul său, partea chineză a fost activă: astfel, „Compania Tianjin Metalurgic”, Banca chineză de exploatare, precum şi firme din domeniul energiei eoliene au făcut vizite de documentare în Constanţa, pentru posibile investiţii.

După statistica Ministerului Comerţului al Chinei, în prima jumătate a anului 2012, volumul comerţului chino-român a ajuns la 1,82 miliarde dolari, cu o reducere de 10,6% faţă de perioada similară a anului precedent; volumul exportului chinez a fost de 1,37 miliarde dolari, cu o scădere de 14,5%, iar volumul importului de 450 milioane dolari, consemnând o creştere de 4.2%.

După statistica părţii române, China a devenit deja cea de a treia ţară ca surse de import pentru România, dintre ţările din afara Uniunii Europene, ocupând o pondere de 14,3% din volumul comerţului total cu aceste ţări. Volumul de export al României în China ocupă locul al 7-lea dintre ţările din afara UE, cu 2,9%. Exporturile româneşti către China cuprind maşini, utilaje şi echipamente, produse de lemn etc. Importurile României se referă îndeosebi la utilaje şi echipamente, metale şi altele.

Cât priveşte locul României în cadrul volumului comerţului Chinei cu ţările din Europa centrală şi de est, situaţia este următoarea: în prima jumătate a anului 2012, volumul comerţului chino-polonez a ajuns la 6,6 miliarde dolari, cel chino-ceh la 4,2 miliarde dolari, cel chino-ungar la 3,8 miliarde dolari, cel chino-slovac la 3 miliarde dolari, cel chino-român la 1,8 miliarde dolari, cel chino-bulgar la 0,9 miliarde dolari.

Consider că relaţiile tradiţionale de colaborare prietenească dintre China şi România deschid ample posibilităţi de explorare a potenţialului mare existent în domeniul energiei, al infrastructurii şi agriculturii.

La 1 octombrie 2012 s-a celebrat cea de a 63-a aniversare a înfiinţării Republicii Populare Chineze. Am solicita ca în contextul evoluţiei economice a Chinei, să ne faceţi o scurtă prezentare a oportunităţilor, precum şi a dorinţei Chinei de a dezvolta relaţii cu ţările din regiunea noastră.

– După reformă şi politica de deschidere, economia chineză şi-a menţinut ritmul rapid de dezvoltare, volumul Produsului Intern Brut ajungând pe locul 2 din lume, iar în multe domenii China a ocupat locul 1 – de altfel, succesele sale remarcabile sunt cunoscute de toată lumea. O Chină mai deschisă, mai dinamică a creat mai multe oportunităţi de investiţii şi spaţiu mai mare de piaţă pentru diferite ţări. În faţa crizei financiare internaţionale, China a păstrat dezvoltarea sa economică într-un ritm relativ rapid şi stabil, participând activ la cooperarea internaţională şi încercând să aducă o contribuţie importantă la relansarea economiei mondiale. Până astăzi, China a reuşit să facă investiţii în 177 ţări, oferind astfel posibilitatea creării a 1 milion de locuri de muncă în aceste state.

Trebuie, însă, să remarcăm că China rămâne o ţară în curs de dezvoltare, cu toate că volumul total al economiei chineze a crescut cu mult; totuşi, calitatea dezvoltării sale trebuie să fie în continuare ridicată. Cifrele vorbesc de la sine. Produsul Intern Brut pe cap de locuitor al Chinei este de numai 5.414 dolari, ocupând locul 89 în lume. În China mai sunt aproximativ 130 miloane de oameni ce duc o viaţă dificilă. În evoluţia economică au apărut probleme de dezvoltare dezechilibrată, necoordonată şi nedurabilă etc. Dorim să intrăm în rândul ţărilor dezvoltate şi mai avem de parcurs încă un drum lung şi anevoios.

Pentru întărirea relaţiilor dintre China şi ţările din Europa centrală şi de est, în data de 6 septembrie 2012 a avut loc, la Beijing, prima Conferinţă inaugurală a Secretariatului pentru Cooperare dintre China şi Ţările Europei centrale şi de est. 16 state din această regiune, între care şi România, au trimis coordonatori naţionali la această Conferinţă. S-a vădit faptul că atât China cât şi cele 16 ţări participante doresc să dezvolte cooperarea în domeniile economic, tehnico-ştiinţific, cultural, turistic şi altele. Partea chineză a făcut o scurtă prezentare a unor proiecte privind promovarea deschiderii unui credit de 10 miliarde dolari pentru investiţii în infrastructura din regiunea respectivă. Secretariatul va organiza o serie de activităţi, cum ar fi Conferinţa de prezentare a produselor turistice, Forumul de colaborare culturală, Forumul politicienilor tineri şi Dialogul cu privire la politica învăţâmântului dintre China şi cele 16 ţări.

– Se cunoaşte că în afara preocupărilor economice, aveţi şi alte obigaţiuni importante în calendarul dvs.

– În luna august, fregata „Yantai” a forţelor navale chineze a sosit pentru prima dată în portul Constanţa, într-o vizită. Peste 1.000 de militari şi cetăţeni români au vizitat această fregată şi au putut discuta prieteneşte cu marinarii chinezi.

Am însoţit, apoi, vizita efectuată la Galaţi de Li Xiansheng, vice-guvernator al Provinciei Hubei, vizita făcută de vice-preşedintele Conferinţei Consultative Politice din Provincia Shandong, precum şi vizita în Brăila desfăşurată de vicepreşedintele Comitetului Permanent al Adunării Naţionale a Reprezentanţilor Populari din Provincia Henan. Mai consemnez delegaţia Ministerului tehnico-ştinţific al Chinei, precum şi delegaţia Federaţiei femeilor din Shanghai, aflate la Constanţa şi Tulcea.

În domeniul colaborării pe linie umanistică, menţionez faptul că în luna martie 2011, la Universitatea „Ovidius” din Constanţa s-a înfiinţat clasa Confucius, în care 70 de studenţi şi elevi învaţă limba chineză. În vara trecută, 32 de studenţi şi elevi excelenţi din clasă au participat la o tabără de vară în China. Nu pot trece cu vederea şi colaboarea strânsă cu filiala Constanţa a Asociaţiei de prietenie cu China, care îşi desfăşoară activitatea la Universitatea „Andrei Şaguna”, împreună cu care am organizat, la 10 octombrie, vernisajul unei importante expoziţii de fotografii din Shanghai.

Consulatul nostru a participat activ la o serie de activităţi culturale, cum ar fi „Noaptea Chinei pe litoral”, „Festivalul Zmeilor”, Expoziţia de pictură „Peisajul din Macao” etc. În continuare depunem eforturi, dorind să contribuim la întărirea prieteniei chino-române, la o colaborare bazată pe avantaj reciproc între ţările noastre.

Republica Moldova, curtată de Occident şi Rusia

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on Republica Moldova, curtată de Occident şi Rusia

Republica Moldova are o perspectivă europeană; Moldova este un pilon al parteneriatului estic; putem spune că succesele obţinute în domeniul reformelor în Moldova sunt foarte clare, iar în ceea ce priveşte Acordul de asociere, Acordul de liber schimb şi condiţiile pentru liberalizarea vizelor sunt remarcabile. Acestea sunt doar câteva din expresiile folosite de cancelarul Germaniei, Angela Merkel, la conferinţa de presă ce a urmat întrevederii cu premierul Vlad Filat, cu ocazia vizitei întreprinse la Chişinău, în august 2012. O vizită scurtă, de doar câteva ore, dar cu adevărat istorică, după cum avea să califice şeful guvernului moldovean, prima prezenţă a unui cancelar german în capitala Republicii Moldova, la două decenii de la proclamarea independenţei şi stabilirea de relaţii diplomatice între cele două state.

O vizită plină de tentaţii şi promisiuni, am spune noi, comparabilă, în anumite limite, cu vizita de anul trecut la Chişinău a vicepreşedintelui SUA, Joe Biden. Ca şi în cazul înaltului oaspete american, cancelarul Merkel a dorit în primul rând să puncteze interesul direct şi sprijinul Germaniei pentru cursul reformist şi proeuropean al Republicii Moldova. La acest capitol, poate că mesajul cel mai important transmis de doamna Merkel a fost promisiunea de a susţine eliminarea regimului de vize în Uniunea Europeană pentru cetăţenii moldoveni. O promisiune cu un puternic impact în rândul opiniei publice, care ar putea avea, în timp, o anumită influenţă şi asupra chestiunii paşapoartelor de cetăţenie română pentru basarabeni, a căror miză – afirmă unii comentatori – era posibilitatea de a călători fără oprelişti în ţările UE. Din acest punct de vedere, vizita a fost apreciată unanim la Chişinău drept un semnal puternic de susţinere de către Germania a aspiraţiilor europene moldoveneşti, după cum se exprima însuşi preşedintele republicii, Nicolae Timofti.

În al doilea rând, Angela Merkel, însoţită de o importantă delegaţie a oamenilor de afaceri germani, a dorit să reconfirme interesul acestei mari puteri europene pentru efectuarea de noi investiţii în economia moldovenească, prezente deja în diverse ramuri de producţie, şi de a da un impuls suplimentar schimburilor economice şi comerciale bilaterale.

În sfârşit, cancelarul a ţinut să reconfirme angajamentul Germaniei de a susţine în mod activ procesul de negocieri în formatul „5 plus 2” în chestiunea transnistreană, la a cărui relansare din ultimul an Berlinul a avut un rol recunoscut pe plan internaţional. În pofida clarităţii mesajelor sale şi a activismului demonstrat deja în privinţa diferendului transnistrean, liderul german s-a exprimat totuşi destul de evaziv, pe deasupra esenţei problemei, cum aprecia un jurnalist la faţa locului, lăsând loc la diverse speculaţii. Este foarte important, de pildă, că Merkel a reafirmat cu tărie faptul că, în cazul Republicii Moldova, Uniunea Europeană nu va accepta un nou Cipru, rezultând în mod clar refuzul la nivel european al unei divizări a statului moldovean ca urmare a separatismului transnistrean. În acelaşi timp, însă, cancelarul german a menţionat că, în perspectiva posibilei sale integrări europene, Republica Moldova vine la pachet cu Transnistria şi doar după rezolvarea conflictului transnistrean, iar această rezolvare are nevoie de timp şi de foarte multă răbdare. În acest fel, perspectiva europeană a Moldovei capătă, implicit, o serie de condiţionări, a căror îndeplinire nu depinde doar de hotărârea şi de buna credinţă a Chişinăului, ci şi de factori din afară, cu alte interese şi adeseori cu o forţă superioară statelor mici din regiune. Unii comentatori nu s-au sfiit să afirme că, prin modul general de abordare a chestiunii Transnistriei, cancelarul Merkel a dorit să nu tulbure în vreun fel apele în relaţia Germaniei cu Federaţia Rusă, o relaţie complexă şi mult mai cuprinzătoare, în care Republica Moldova ocupă un loc secundar. Un prieten de la Chişinău, bun cunoscător al dosarului transnistrean, îmi spunea nu demult că maniera de punere a problemei de către Germania ne poate duce chiar cu gândul la înţelegerile germano-ruse din preajma celui de-al doilea război mondial, când Moscova a primit din partea Berlinului mână liberă în zona Nistrului, în schimbul satisfacerii altor interese geopolitice.

Cert este că nici presa germană nu s-a grăbit cu elogiile la adresa vizitei cancelarului la Chişinău. Dimpotrivă. „Toată lumea o urmăreşte pe Angela Merkel, care, în loc să salveze zona euro de la dezastrul economic, merge într-o ţară postsovietică minusculă, de care nimeni nu ştie şi unde nimeni nu a fost”, nota destul de acid influenta publicaţie „Die Welt”. Pe un ton asemănător, postul de radio „Deutsche Welle” aprecia că „de Moldova sunt interesaţi doar amatorii germani de integrame, dar şi consilierul pentru politică externă şi de securitate al cancelarului federal, amator de probleme deosebit de dificile”. În pofida notei lor ironice, publicaţia afirma, totuşi, un adevăr, catalogând chestiunile moldoveneşti ca fiind deosebit de dificile. Şi aceasta poate şi datorită trecutului, apropiat sau mai îndepărtat, care s-a dovedit adesea complicat şi plin de capcane. Un trecut pe care cancelarul Merkel nu s-a ferit să-l evoce: „Mi-am dorit personal să fac această vizită. În primul rând, pentru că pe acest teritoriu au locuit şi mulţi germani. Deci, suntem într-un fel legaţi istoric… Ţările din această zonă au suferit mulţi ani… Deportările şi celelalte lucruri negative nu trebuie date uitării”.

Într-adevăr, aşa cum afirma şi premierul Vlad Filat în alocuţiunea rostită în prezenţa cancelarului, cu mai bine de o jumătate de secol în urmă, pe teritoriul actual al Republicii Moldova (pe atunci în componenţa României, n.n.) locuiau circa 100.000 de etnici germani, integraţi în societatea basarabeană a acelor vremuri. Soarta lor s-a modificat dramatic în urma schimburilor de populaţie convenite de Hitler şi Stalin în preajma celui de-al doilea război mondial, când nemţii au trebuit să părăsească în masă teritoriul ospitalier al Basarabiei. După război, mulţi germani, reveniţi între timp pe meleagurile natale, au avut o soartă şi mai cruntă, pierind sub loviturile represiunilor staliniste.

Aparent fără o legătură directă cu vizita cancelarului german în Moldova, două săptămâni mai târziu, premierul Vlad Filat purta convorbiri cu oficialii ruşi la Moscova, fiind primit în final şi de preşedintele Vladimir Putin, în staţiunea Soci. Tot aparent întâmplător, toate subiectele abordate de Angela Merkel au făcut obiectul discuţiilor şi cu politicienii ruşi, dar poziţiile acestora din urmă nu au fost deloc concordante cu opţiunile cancelarului. Dimpotrivă, unele s-au situat deschis în opoziţie. De pildă, în faţa cancelarului Germaniei, premierul Vlad Filat declara fără ezitare: „Nu există o altă alternativă viabilă pentru ţara noastră decât integrarea europeană”. La Moscova, însă, primul ministru rus, Dmitri Medvedev, nu a ascuns faptul că „Rusia are divergenţe cu Uniunea Europeană, ce ţin de politica energetică”. Ministrul rus pentru Energetică, Aleksandr Novak, a fost şi mai tranşant, declarând că ţara sa „ar putea accepta reducerea cu circa o treime a tarifelor la livrările de gaze naturale către Republica Moldova”, condiţia fiind ca guvernul moldovean „să renunţe oficial la pachetele energetice ale Uniunii Europene”. Mai precis spus, Chişinăul ar trebui să denunţe protocolul semnat în octombrie 2011 privind aderarea la pachetul III energetic al UE. Acest protocol ar urma să fie implementat de la 1 ianuarie 2015, perspectivă care, potrivit afirmaţiei ministrului A. Novak „nu convine Rusiei”. Aşadar, promisiuni tentante, însă insistenţele repetate ale moldovenilor de a se bucura de un tratament mai bun la livrările de gaze din partea Rusiei au o singură alternativă: Chişinăul să renunţe la înţelegerile cu UE. Deci, ori Rusia, ori UE, un veritabil „şantaj economic al Moscovei”, cum a fost calificat de o parte a presei de la Chişinău. „Pentru noi, declara diplomatic şi preşedintele Dumei de Stat a Federaţiei Ruse, Serghei Narâşkin, Republica Moldova este un partener egal şi respectat”, subliniind totuşi că potenţialul din relaţiile bilaterale (inclusiv creşterea investiţiilor ruseşti în economia moldovenească) ar putea fi „extins în contextul cooperării în cadrul CSI”, adică, până la urmă, tot în opoziţie cu alternativa UE.

Şi în discuţiile cu oficialii ruşi s-a ridicat problema legăturilor istorice dintre cele două ţări, convenindu-se chiar înfinţarea unei comisii mixte de studiu în acest domeniu. Nimic nefiresc, am putea spune, numai că presa moldovenească atrage atenţia asupra faptului că istoricii ruşi nu şi-au schimbat deloc viziunea asupra trecutului şi continuă să susţină rolul eliberator al Rusiei de 200 de ani încoace. Şi nu doar cercetătorii în domeniul istoriei, ci şi politicienii de vârf ai Rusiei de azi, inclusiv preşedintele Vladimir Putin, care, la Soci, a afirmat că „istoria statului dintre Nistru şi Prut începe la 1812”, când ruşii i-au eliberat pe moldovenii din acest teritoriu de sub otomani. Cu asemenea jaloane dictate de interese politice, nu este greu să ne imaginăm cum vor progresa cercetările comisiei mixte de istorie asupra trecutului comun.

Premierul Vlad Filat a refuzat să comenteze declaraţiile interlocutorilor ruşi, sugerând că dosarul problemelor din relaţiile celor două state este mai cuprinzător. Dilema opţiunilor strategice pentru Republica Moldova rămâne, aşadar, deschisă.

Ioan C. Popa

„Statele unite ale Europei” – utopie sau soluţie?

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on „Statele unite ale Europei” – utopie sau soluţie?

Federalizarea Europei ţine de multă vreme capul de afiş al dezbaterii continentale. Presat de accentuarea crizei economice, care „centralizează” pe zi ce trece decizia financiară, acest proces este văzut ba ca o idee imposibilă, ba ca o salvare. Şi, în timp ce paşii concreţi se tot adună – vezi stadiul avansat al discuţiilor privind o uniune bancară la nivelul continentului – vocile contestatarilor spun că Europa înseamnă naţiuni atât de diverse, încât este imposibil de imaginat formula „statele unite ale Europei”.

Europa trebuie să evolueze către o „federaţie de state-naţiune”, consideră preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, care adaugă că „acesta este orizontul nostru politic”. Argumentând cu lecţiile crizei economice, care, pe lângă efectele financiare, are şi alte periculoase urmări (ca exacerbarea populismului şi extremismului), preşedintele CE pune accent pe faptul că „ideile vechi nu vor mai funcţiona şi o uniune politică mai strânsă este necesară pentru a salva moneda euro”.

Această direcţie îşi are argumentele ei. Solidaritatea între ţările europene a fost pusă la grea încercare, iar sensibilitatea electoratelor naţionale la distribuţia costurilor şi a beneficiilor în cadrul UE a crescut. Susţinătorii federalizării invocă această tensiune din inima proiectului european atunci când afirmă că ea trebuie contracarată pentru ca Europa să aibă o şansă de a se afirma ca actor coerent şi puternic pe arena internaţională (este binecunoscut faptul că Europa a pierdut mult, pe toate fronturile – economic, geopolitic, strategic etc – sub loviturile declinului financiar). În plus, UE are şi responsabilităţi externe la înălţimea cărora trebuie să se ridice, lucru deloc de neglijat dacă ne gândim la combaterea terorismului sau menţinerea păcii. Aşadar, „muniţie” pentru susţinătorii federalizării, care afirmă că statele europene sunt prea mici pentru a conta singure la scară mondială şi prea mari pentru a se susţine singure în viaţa de fiecare zi (în termeni fizici, cea mai mare ţară din UE, Franţa, este abia numărul 43 mondial, în timp ce Rusia, numărul unu necontestat, este de peste 26 de ori mai mare, notează „Financial Times”). În schimb, dacă UE ar fi considerată o ţară, ar fi a şaptea pe lista celor mai mari şi a treia pe listă în ordinea mărimii populaţiei. Şi, aşa cum responsabilii din Bruxelles repetă frecvent, ar deveni prima pe lista celor mai mari economii.

Ce altceva ar mai aduce federalizarea? Un guvern federal mic, ales prin sufragiu direct, şi un anumit număr de guverne locale. O mare parte din problemele actuale ar dispărea, mai ales aflarea unui echilibru între statele mari şi state mai mici, între nordul reticent şi sudul care trebuie salvat, dar şi o îmbunătăţire clară a protejării teritoriului, menţinerii statului de drept, asigurării de îngrijiri medicale şi de educaţie, întreţinerii drumurilor şi pădurilor, precum şi a redistribuirii bogăţiilor. Se mai susţine că, de fapt, procesul este în curs. Statele fac de ceva vreme ceea ce este nevoie să facă pentru a satisface popoare din ce în ce mai exigente şi mai emancipate: descentralizare. Marea Britanie, Germania, Franţa, Spania, Italia, toate au cedat puteri către interior de-a lungul ultimelor decenii.

Nu în ultimul rând, susţinătorii amintesc că proiectul de integrare europeană a fost fondat bazându-se pe convingerea că naţiunea şi autodeterminarea naţională au fost cauzele principale ale războaielor care au ruinat Europa. Ca urmare, procesul a fost conceput cu o singură dimensiune: o unificare continuă într-o structură de conducere centralizată, fiecare creştere a puterii centrale trebuind să fie însoţită de o scădere a puterii naţionale, afirmă istoricul Thierry Baudet în publicaţia NRC Handelsblad”.

UE înseamnă naţiuni; naţiunile înseamnă popoare

Ne-am obişnuit într-atât cu actuala împărţire a teritoriului european, încât ideea federalizării pare de-a dreptul o utopie şi dacă privim înapoi, la istorie, dar şi la prezent, la felul în care, oriunde ar fi, minorităţile oricărui popor european strâng rândurile pentru a-şi conserva tradiţiile. Este suficient să ne amintim cât i-a costat pe mulţi această împărţire (la sfârşitul războiului din fosta Iugoslavie, unii europeni s-au trezit că noua graniţă le-a tăiat în două grădina de legume a casei; cartofii au ajuns în Croaţia, dovleceii în Slovenia, iar înainte de asta, mulţi italieni s-au trezit că Istria şi Dalmaţia au devenit slave şi mulţi tirolezi şi-au văzut Tirolul tăiat în două – Innsbruck în Austria, Bolzano în Italia”, notează „La Repubblica”). Argumente, aşadar, pentru cei care susţin că entitatea „statele unite ale Europei” nu va fi niciodată o realitate, cu atât mai mult cu cât des pomenita cedare de suveranitate trezeşte fiori de spaimă pentru mulţi politicieni europeni care trebuie să prezinte formula popoarelor lor. Asta pentru că sentimentul naţional este, pentru majoritatea europenilor, singurul motiv împărtăşit capabil să justifice sacrificiul pentru o cauză comună. Loialitatea naţională este, în esenţă, ataşamentul faţă de teritoriu şi de comunitatea care s-a dezvoltat pe el. Pe de altă parte, criza actuală este un exemplu clar al faptului că atunci când lucrurile merg rău, politicienii cer sacrificii şi se aşteaptă să le obţină. Dar cum poţi avea sacrificiu fără apartenenţă şi cum poţi avea apartenenţă dacă nu ai graniţe?…

Aceiaşi contestatari ai unei eventuale federalizări europene mai invocă faptul că mai-marii de la Bruxelles nu sunt aleşi direct şi, în general, deficitul democratic, adică dificultatea europenilor obişnuiţi de a fi părtaşi la decizie. „De ce europenii îi cunosc mai bine pe Obama şi Romney decât pe Barroso sau Van Rompuy? Pentru că ei nu îi pot alege pe liderii UE”, argumentează publicaţia suedeză Fokus.

Şi poate tocmai această diversitate determină reacţii atât de opuse. Germania este cunoscută ca o susţinătoare a federalizării, iar Franţa, marele ei partener şi unul din greii continentului, se alătură proiectului, prin vocea ministrului pentru Afaceri europene Bernard Cazeneuve, care arată că ţara sa este „pregătită să cedeze suveranitate către partenerii din zona euro”. De cealaltă parte, în timp ce eurozona tinde spre unificare, Marea Britanie nu ştie cum să se separe mai repede. În timp ce premierul Cameron doreşte să renegocieze termenii apartenenţei ţării sale la clubul european, ministrul britanic de Externe, William Hague, a mers şi mai departe, lansând un audit privind amestecul Bruxelles-ului în treburile interne al Marii Britanii! Relevantă este şi poziţia Cehiei, care, deşi membru mai nou al UE, nu se sfieşte să afirme, că ţara „a aderat la Uniunea Europeană, nu la o federaţie în care vom deveni o provincie fără importanţă”, după cum sună reacţia de respingere a preşedintelui Vaclav Klaus.

Alternative originale

Pornind de la aceste realităţi, în principal reticenţa faţă de proiectul federalizării, dar constatându-se că nici formula care a funcţionat până acum nu mai este viabilă în contextul financiar dificil şi prelungit, se lărgesc spaţiile de negociere şi unele iniţiative care până acum erau de neconceput. Există, în acest context, ceea ce mulţi numesc „alternative originale”, cum ar fi cea a unui club al Mediteranei sau o uniune latină. Iată un exemplu: Italia, Spania, Portugalia, Irlanda, Austria sau chiar doar primele trei ar putea fonda sau ar relansa un Club mediteraneean cu reguli proprii şi instituţii comune, care să rămână în Uniunea Europeană şi în zona euro nu doar ca state individuale, ci ca alianţă de state. Ele ar dezvolta la un alt nivel relaţiile de consultare şi prietenie la nivel economic şi politic cu alte ţări mediteraneene – Algeria, Maroc, Libia, Egipt, Israel, Turcia – dar şi cu întregul spaţiu latin din America Centrală şi de Sud (Argentina şi Brazilia au anunţat deja că doresc analizarea şi stabilirea unor astfel de relaţii).

Europa regiunilor, contrapusă Europei statelor, nu este ceva nou. De câţiva ani (mai exact din anul 2007, anterior declanşării crizei economice!), Parlamentul European a instituit formula Euroregiunilor, denumită GECT (Grupul European de Cooperare Teritorială). Italia, spre exemplu, este implicată în patru dintre cele 23 de euroregiuni existente şi care sunt recunoscute ca GECT, iar alte euroregiuni se referă la colaborări între Franţa şi Spania, Franţa şi Belgia, Franţa şi Germania, Belgia şi Olanda, Spania şi Portugalia, Ungaria şi Slovacia, Ungaria, România şi Serbia. Susţinătorii acestor formule invocă depăşirea graniţelor regionale şi naţionale, pentru a construi regiuni europene plurinaţionale, multiculturale, multilingvistice, al căror nucleu să fie ceea ce populaţiile vecine au în comun (economie, turism, ocuparea forţei de muncă, sănătate, transporturi, cultură etc). Fireşte, în tot acest tablou se invocă şi ştergerea convulsiilor trecute, prin faptul că euroregiunile ar respecta istoria fiecăreia dintre naţiuni şi implicit s-ar îngropa securea războiului.

Europenilor le trebuie timp pentru a concepe ideea că într-o zi şi-ar putea risca viaţa sub un steag comun. Şi, dat fiind faptul că tentativele de „unificare” au stat sub semnul unor Attila Hunul sau Hitler, este greu de presupus că Europa poate fi consolidată împotriva voinţei popoarelor sau într-un mod lipsit de transparenţă. Dar mai este timp pentru transferul „lin” al suveranităţii către o structură europeană? Oare nu cumva dificultăţile actuale ale zonei euro obligă popoarele europene să gândească, pe termen lung, într-o altă logică, iar pe termen scurt să se decidă urgent?

Stimularea fanatismului religios

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on Stimularea fanatismului religios

Nu cred că este o pură coincidenţă faptul că pe fondul tensiunii declarate dintre Iran şi puterile zonale ori SUA, Orientul Apropiat a intrat într-o turbulenţă socială şi politică de majoră amplitudine. Aşa-numita Primăvară Arabă a dus la schimbarea regimurilor în Tunisia, Libia, Egipt, Yemen, iar Siria se află în pragul unei mari răsturnări de situaţie. Demonstraţiile de amploare din Bahrein arată că nici micile state dominate de mari capitaluri nu sunt scutite de frământări. Există un element comun al acestor schimbări, indiferent de specificul fiecărei ţări arabe în discuţie – ceea ce s-a schimbat erau regimuri mai mult sau mai puţin autoritare, dar cu puternice trăsături de dictaturi de dezvoltare, cu inflexiuni laiciste şi eventual pro-europene ori pro-americane, iar ceea ce s-a aşezat în loc sunt regimuri cu puternice influenţe islamiste şi, se va vedea, nu mai puţin autoritare. Probabil se vor manifesta şi ca puteri anti-occidentale ori anti – americane. Fondul schimbării va modifica vizibil forma guvernării. Dovadă stau sângeroasele evenimente de la Benghazi, unde au fost ucişi oficiali americani, între care şi Ambasadorul SUA.

Violenţa şi manifestarea stihinică a militanţilor musulmani ne dau de înţeles că potenţialul exploziv al moştenitorilor Primăverii Arabe este uriaş, iar iminenţa unei explozii sociale în zonă este sesizabilă. Dar ce a declanşat seria de incidente sângeroase care s-au produs în multe ţări musulmane, iar, mai nou, în ţări europene, dar cu comunităţi mai mult sau mai puţin importante de musulmani, cum ar fi, spre exemplu, Anglia sau Grecia? Pretextul l-a constituit postarea pe YouTube a unui filmuleţ, nefericit din toate punctele de vedere, realizat de un american de origine libaneză. Interesant este de ştiut că filmul a fost postat cu şapte luni în urmă. Este de necrezut că au trebuit să treacă atâtea zile şi nopţi fără ca vreun un militant islamic să-l fi semnalat. Iar de la a semnala la a reacţiona în mod organizat, la mari dimensiuni, în ţări care se întind pe jumătate de mapamond, mobilizând numere mari de protestatari, este cale lungă. Apropierea lunii noiembrie, a datei care este anunţată ca moment al declanşării presupusului atac preventiv israelian împotriva industriei militare nucleare iraniene să fi dus la aceste uriaşe şi violente manifestaţii? Nu credem în coincidenţe în cazul unor astfel de evenimente! Toată această fierbere cu tentă de fanatism religios poate să fie, foarte plauzibil, un răspuns la ameninţările deschise la adresa responsabililor iranieni care dezvoltă de câtva timp programul de producere a armamentului nuclear. Este un răspuns neconvenţional, după cum neconvenţională este şi modalitatea iraniană de a rezolva o criză internă prin exportul acesteia. Neconvenţională, dar uzuală. Nu este pentru prima dată în istoria recentă – sau relativ recentă – când un regim autoritar caută soluţii externe la profunde crize interne. Singura problemă care transformă criza iraniană într-o chestiune globală este faptul că ea capătă o dimensiune religioasă, mult mai gravă decât o dimensiune ideologică, în ceea ce priveşte persistenţa şi mobilizarea partizanilor săi.

Asistăm, cu alte cuvinte, la o operaţiune uriaşă de manipulare a unor mari mase. La ea participă, cu sau fără conştiinţa faptului, persoane şi instituţii care exhibă un primitivism al judecăţii îngrijorător. Publicarea, în acest context, sau în orice context, a unor caricaturi la adresa Profetului Mohammed în mai multe ţări europene, nu este doar o copilărie sau o încercare de creştere a tirajului. este de-a dreptul provocare deliberată. După cum manifestările de intoleranţă faţă de populaţiile creştine din zone majoritar islamice, încercările teoretice de a atribui forţelor democratice ale Europei ori SUA comportamentul, mesajul şi semnificaţia cruciaţilor medievali, cu toate consecinţele, este acelaşi lucru. Diferenţele dintre culturi şi civilizaţii sunt speculate de forţe obscure în sensul instrumentalizării lor ca motive ale intoleranţei şi segregării. Aceste forţe obscure sunt în fapt profitorii obscurantismului. Sărăcia duce la disperare, iar disperarea este una din condiţiile fanatismului religios. Cu mici excepţii, ţările în care violenţa declanşată din motive religioase,sunt ţări extrem de bogate în hidrocarburi şi cuprinse de o sărăcie endemică. Soluţia eradicării sărăciei şi implicit a scăderii gradului de violenţă este la îndemâna celor care decid chiar în acele ţări, fie că sunt autohtoni, fie că sunt reprezentanţi ai companiilor multinaţionale.

Pare desuet, dar vechiul motiv al dreptăţii sociale şi a folosirii resurselor în folosul popoarelor care le deţin devine tot mai actual. Din păcate, astăzi se joacă aceeaşi piesă – altcineva este întotdeauna de vină pentru propria nefericire. Milioanele de flămânzi şi analfabeţi din ţările cuprinse de febra fundamentalismului islamic sunt îndemnate să creadă că starea lor de nefericire morală şi materială este pricinuită de ofensatorii Profetului din întreaga lume. Nu este greu să-i convingi, deoarece săracii au o ultimă bogăţie – onoarea şi, îndeosebi, credinţa. Dacă li se ia şi această ultimă valoare, nu mai au nimic de pierdut. Iar atunci când te confrunţi cu persoane care nu mai au nimic de pierdut, nu mai există soluţie.

În tradiţia culturală a Europei moderne există câteva momente simbolice ale unei atitudini ecumenice, ale unui respect şi unei înţelegeri faţă de lumea islamică, în ciuda conflictelor ce păreau a fi fără de sfârşit. Mi se pare că Friederich cel Mare, regele Prusiei, a făcut cel mai semnificativ gest, construind, fără nici o necesitate practică, o moschee în regatul său. Europa aşteaptă încă răspunsul la acest gest simbolic. Aşteaptă semnul unei păci, de prea multă vreme. Din păcate. Războiul se arată a fi… mult prea aproape.

Eugen Uricaru

De la „mijlocaşul” autohton la „middle class-ul” global

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on De la „mijlocaşul” autohton la „middle class-ul” global

Motto: „Statul constituit din oamenii de mijloc va avea cea mai bună organizare“

Aristotel

În vremea din urmă, cel mai relativ concept socio-economic este cel al clasei de mijloc. De ce? Pentru că e relativ la… economia mondială, la interesele electorale de moment, la coşul zilnic, la venitul şi cheltuielile unei familii pe lună sau pe an, la numărul proprietăţilor mobile şi imobile, la tipul de economie în care supravieţuieşti sau… trăieşti, la aprecierea subiectivă a cetăţenilor de rând sau a politicienilor, la aprecierea bancherilor, la aprecierea consultanţilor transnaţionali etc. Şi lista variabilelor care influenţează clasa de mijloc şi existenţa ei în definiţii poate continua. Oricum, se constată că se vorbeşte mai mult despre clasa de mijloc a lumii decât despre săracii lumii.

Una e la Londra, alta la Beijing…

În numărul din februarie al anului 2009, „The Economist” ne dădea vestea cea mare: pentru prima dată în istoria umanităţii, mai mult de jumătate din populaţia lumii făcea parte din clasa de mijloc; şi ea continuă să crească. Economiile emergente din Asia, mai ales India şi China, generaseră o asemenea cotitură istorică în economia mondială. Dar cum definesc economiştii apartenenţa la clasa de mijloc? A fi mijlocaş” la Beijing e acelaşi lucru cu a fi mijlocaş” la Londra. Nici vorbă! Cei 3.000 de dolari care te plasează în clasa de mijloc în China, în Marea Britanie nu reprezintă nici măcar un standard minim. Aşa că intră în joc conceptul de „economie emergentă” şi apartenenţa la clasa mijlocie se defineşte prin cuantumul venitului care rămâne ca venit discreţionar după ce necesităţile de bază (hrană, locuinţă) au fost satisfăcute. Acest venit trebuie să reprezinte o treime! Pe de altă parte, să fii „middle class global” înseamnă ca venitul discreţionar al familiei tale să fie de minim 30.000 de euro. Una e să fii mijlocaş la tine acasă, în România şi alta e să faci parte din middle class-ul global. La nivelul României, se pare că ajunge să ai în jur de 400 de euro pe membru de familie…

După criteriile nord-americane, mijlocaşul lor câştigă între 25.000 şi 100.000 de dolari şi este un element de propagandă redutabil în compania actualului preşedinte Barak Obama, care îşi asigură electoratul, din ce în ce mai lovit de criză, că este singurul care are un plan pentru clasa mijlocie. Numai că nu spune în ce constă acest plan. Casandrele din presa americană propovăduiesc chiar dispariţia acestei clase şi transformarea Americii într-o ţară… din lumea a treia. Unde vom fi noi atunci?

Compania de consultanţă „Ernst&Young” susţine că până în 2030, clasa de mijloc va număra peste 5 miliarde de persoane, creştere datorată pieţelor asiatice, aşa că firmele ar trebui să se adapteze la ridicarea clasei de mijloc globale şi să nu se mai concentreze pe clienţii premium, adică pe cei bogaţi. Şi în România politicienii se acuză reciproc că au distrus ceva ce nici nu ştiu cum arată sau dacă există cu adevărat. Analizele susţin că în primul deceniu de democraţie n-am avut clasă de mijloc, că ea ar fi apărut cam după anul 2000, criza ar fi înjumătăţit-o de vreo 3 ani încoace, deşi nu se ştie cât era iniţial. Nu există criterii clare, statistici, ci doar tot felul de instituţii şi institute de cercetare ce vehiculează date neoficiale – 2,5 milioane până prin 2010, din care au mai rămas 500.000, apreciază un departament de cercetare din cadrul unei companii medicale multinaţionale.

Vremuri de tranziţie

La începutul acestui an, Institutul Român pentru Evaluare şi Strategie a realizat un studiu despre percepţia românilor cu privire la bogăţie şi sărăcie. Rezultatele studiului i-au surprins până şi pe sociologii care l-au pus la cale. Sintetizând, jumătate din cei intervievaţi cred că românii îi urăsc pe bogaţi, clasa de mijloc din România numără cam 15 procente din populaţie, dar peste 70 la sută dintre repondenţi consideră că fac parte din ea (semn ca urâm bogaţii, dar e ruşine să fii sărac!). Concluzia cercetării este că românul doar se autoiluzionează că ar fi middle class. Sociologul Vasile Dâncu apreciază că „suntem o cultură ţărănească, urbanizată accelerat, care se uită cu spaimă la capitalism şi la economia de piaţă”.

În România, să fii în clasa de mijloc înseamnă să fii, de fapt, peste medie. În mod normal, ar trebui să ai un nivel de educaţie care să îţi permită un loc de muncă bine remunerat în mediul privat şi, inerent, un statut social decent. Cum arată asta în realitate? Până la debutul crizei, lucrurile începuseră să se aşeze: o casă achiziţionată cu credit şi un autoturism în leasing – rată lunară la bancă în jur de 1.000-1.200 euro. Vacanţe în străinătate, vara la mare, iarna la schi, ieşiri în week-end (când se blochează DN1…), copii la grădiniţe particulare, meditatori, bonă etc. Venit mediu în jur de 2.500 de euro de familie pe lună, cam 30.000 pe an (plafonul minim de clasă medie în SUA). În ultimii doi ani, însă, lucrurile s-au schimbat dramatic şi o mare parte dintre cei descrişi în tabloul de mai sus muncesc ca să îşi plătească datoriile la bănci şi din ce în ce mai mulţi eşuează în acest demers. Acum putem spune, vorba personajului Caţavencu, avem şi noi faliţii noştri.

Cele mai interesate entităţi de profilul clasei de mijloc din România sunt companiile care fac cercetări de piaţă. Ele abordează problematica prin prisma informaţiilor socio-demografice sau ca stil de viaţă. Acestea apreciază că actuala criză a lovit clasa de mijloc cel mai tare tocmai pentru că aceşti oameni au putut contracta credite, spre deosebire de pătura săracă.

Clasa medie – profil sociologic

25 şi 60 de ani; venit între 500 şi 5.000 de euro pe lună are cel puţin bacalaureatul; are o meserie non-manuală; o maşină, o casă, credite la bănci; căsătorit, 1 copil trăieşte într-un oraş mare

Profil clasă medie urbană (companie cercetare de piaţă)

26-45 ani; absolvenţi studii superioare/postuniversitare; angajaţi în companii de renume/multinaţionale; liberi profesionişti sau patroni de firme mici, independente; informaţi, activi, dinamici; maximum doi copii, uneori bonă; preocupaţi de educaţia copiilor; credite la bănci pentru locuinţă, maşină, nevoi personale; caută brandurile care le confirmă standardul de viaţă; caută modele reale de succes; sunt responsabili faţă de mediu, sunt cei care reciclează; nu îi interesează politica, sunt în căutarea unor modele politice; consideră că criza i-a adus cu picioarele pe pământ

Profil clasă medie rurală (companie cercetare de piaţă)

30-50 ani; 8-10 clase/şcoală profesională; plecaţi în ultimii 10 ani la muncă în occident; au achiziţionat pământ, vite, utilaje; şi-au construit case noi; au o gândire pragmatică, încearcă să găsească soluţii de dezvoltare ; au o mentalitate diferită faţă de a celor care nu au fost plecaţi; 2-4 copii, pentru care muncesc alături de părinţii lor

55% dintre români cred că a avea o casă şi o maşină nu înseamnă că eşti bogat; 27% consideră asta drept bogăţie, iar 15% sărăcie.

73% dintre români afirmă că sărăcia este cauzată de nedreptate, lene şi lipsa de voinţă.

Violeta Baur

Elevii de aur

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on Elevii de aur

România este ţara unde se nasc unele dintre cele mai strălucite minţi din lume. Aici, numărul copiilor supradotaţi este de două ori mai mare decât media la nivel mondial. În iulie, ţara s-a clasat pe primul loc în Europa la Olimpiada Internaţională de Matematică şi pe locul 10 din 100 de ţări din întreaga lume. Unii dintre cei mai temuţi hackeri din lume sunt români. Corporaţii precum Microsoft au o comunitate mare de români printre angajaţi şi continuă să-i angajeze” („The Economist”).

Ne-am obişnuit să acordăm tot mai puţină aenţie valorilor în general şi celor umane în special, iar egalizarea neselectivă prin globalizare nu ajută nici ea la menţinerea flăcării mândriei naţionale. Ese şi cazul olimpicilor români, elevi de aur, o comoară care în mod normal ar trebui să ne facă să tresărim de bucurie, iar statul să facă tot posibilul să-i menţină aproape. Care este realitatea? Îi exportăm fără regrete şi fără să ne batem capul cu faptul că pierdem o avere de care ţările dezvoltate sunt mai mult decât bucuroase să se folosească. Prin eforturi mai mult personale şi îndrumarea unor profesori de excepţie, elevii de aur ai României continuă să ne facă cinste… cât se află printre noi, după care, de cele mai multe ori, pleacă să contribuie decisiv la progresul altor ţări.

100 de medalii

Dacă urmărim doar statistica anilor 2011 şi 2012, ajungem la impresionantul palmares de 100 de medalii la olimpiadele internaţionale obţinute de elevii români de liceu şi gimnaziu. Datele anului 2011 sunt grăitoare – zeci de premii la olimpiade, câştigate în domenii dintre cele mai diverse – matematică, biologie, geografie, astronomie, chimie, informatică: 10 medalii de aur, 23 de medalii de argint, 17 de bronz şi o menţiune. Dacă adăugăm rezultatele la concursurile internaţionale (unele organizate şi la nivel regional), rezultă că au fost obţinute 25 de medalii de aur, 39 de argint, 17 de bronz şi 41 de menţiuni.

Nici în acest an situaţia nu diferă – elevii români participanţi la concursuri şi olimpiade internaţionale dedicate juniorilor sau tinerilor s-au întors acasă cu 50 de medalii (situaţie provizorie pentru 2012). Astfel, printre cele mai notabile rezultate se numără cele patru medalii – două de aur, una de argint şi una de bronz – şi clasarea pe locul doi pe naţiuni la Olimpiada Internaţională de Geografie, din Germania, ceea ce clasează România pe primul loc în Europa la această disciplină. România a ocupat primul loc din Uniunea Europeană şi locul 10 din 100 de ţări şi la Olimpiada Internaţională de Matematică, desfăşurată la Mar del Plata, Argentina, cu două medalii de aur, trei de argint şi un bronz. La ediţia din acest an a Olimpiadei Internaţionale de Matematică au participat 548 de concurenţi din 100 de ţări.

Şi alte discipline au prilejuit elevilor români deplina afirmare internaţională. Elevii care au participat la Olimpiada de astro-fizică şi astronomie au obţinut două medalii de aur şi două de bronz şi s-au clasat pe locul 3 din 40 de ţări participante, Olimpiada Internaţională de Chimie a adunat în dreptul României o medalie de aur, două medalii de argint şi o medalie de bronz. Elevii români au mai câştigat patru medalii – două de aur, una de argint şi una de bronz – la Olimpiada Balcanică de Informatică pentru Juniori, din Macedonia, la care au participat peste 50 de concurenţi din 10 ţări. Iar de la Olimpiada Internaţională de Biologie, care a avut loc în Singapore, România s-a întors cu trei medalii de bronz şi un certificat de merit. De menţionat că elevii români s-au evidenţiat dintre 236 de concurenţi, din 60 de ţări.

Succes constant

Aceste date nu sunt întâmplătoare. Elevii români şi-au făcut un obicei din a obţine rezultate de excepţie an de an, fiind competitori redutabili, recunoscuţi ca atare. Se pot aminti, spre exemplu, cele patru medalii la Olimpiada Internaţională de Chimie din Turkmenistan şi cele şase medalii – patru de argint şi două de bronz – la a 26-a-a ediţie a Olimpiadei Balcanice de matematică pentru seniori, ambele competiţii desfăşurate în 2009, apoi rezultate din 2010: 4 medalii la Olimpiada Internaţională de Informatică, trei medalii – două de aur si una de bronz – la Olimpiada Internaţională de Geografie, alte trei medalii – două de argint şi una de bronz – la cea de-a 17-a ediţie a Olimpiadei de Informatică a Ţărilor din Europa Centrală şi de Est, două medalii de aur şi patru de argint la Olimpiada Balcanică (locul I pe naţiuni). Şi exemplele ar putea continua.

Toate aceste rezultate reprezintă eforturile continue ale unor elevi de excepţie, îndrumaţi de profesori de excepţie, ale căror nume sunt mult mai rar menţionate, dar care nu sunt mai puţin meritorii decât străluciţii lor elevi. Este un proces care nu ţine cont de condiţii economice, de vremuri sau de starea învăţământului, având o evoluţie proprie, preponderent ascendentă şi care face ca numele României să fie mereu menţionat în topul mondial, graţie acestor tineri şi dascălilor lor.

  • Aceşti copii şi tineri (…) au monopolizat procente de încredere ştiinţifică incredibile în marile universităţi şi centre de cercetare din lume” (Prof. Radu Gologan, coordonatorul Lotului Olimpic de Matematică)

 

  • Din toamnă voi pleca la Harvard University. Este mult mai uşor să îţi creezi o reţea de prieteni acolo decât aici” (Octav Drăgoi, medalie de argint la Olimpiada Internaţională de Matematică 2012).

România investeşte într-un tânăr circa 8.000 de euro ca să-l treacă prin şcoală, liceu şi facultate, conform unui calcul al proiectului banipierduti.ro. Dacă tânărul pleacă imediat în străinătate, banii sunt pierduţi, din punctul de vedere al statului. România nu pierde doar sumele investite în formarea specialiştilor şi potenţialii bani pe care aceştia i-au aduce la buget prin contribuţiile salariale, ci şi alte taxe pe care le-ar putea colecta de la ei, precum accize sau TVA.

Martirii Horea, Cloşca şi Crişan

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on Martirii Horea, Cloşca şi Crişan

În dimineaţa zilei de 28 februarie 1785, avea loc pe dealul Furcilor de la Alba Iulia ultima mare execuţie – spectacol din istoria Imperiului Habsburgic: supliciul căpeteniilor marii răscoale ţărăneşti care incendiase Transilvania în toamna anului precedent, Horea, Cloşca şi Crişan. De fapt, acesta din urmă era doar simbolic supus la cazne, căci murise cu câteva zile înainte, pe cât se pare luându-şi singur viaţa. Capii răscoalei transilvane sunt supuşi unor torturi organizate deliberat ca spectacol public al suferinţei fizice extreme, menit să stârnească groaza mulţimii care asistă la supliciu. Horea şi Cloşca au fost aduşi la locul de execuţie în două care şi au urcat pe podiumul destinat caznei, care era păzit de un escadron de cavalerie de Toscana şi cam 300 de pedestraşi şi de husari. Împrejurul lor, erau strânşi vreo 3000 de iobagi români, câte trei tineri şi trei bătrâni din fiecare dintre cele 400 de sate din comitatele răsculate, aduşi sub pază la Alba Iulia, să ia aminte şi să povestească şi urmaşilor.

Responsabilitatea în privinţa izbucnirii răscoalei revine într-o măsură nu lipsită de importanţă unor acţiuni ale împăratului; e vorba înainte de toate de „problema conscripţiei”, care este fără îndoială cauza imediată a izbucnirii răscoalei. Iosif al II-lea a ajuns prima oară în Transilvania pe când era asociat la tron, în 1773, când constată mari deficienţe în apărarea graniţei de sud a imperiului. O a doua călătorie, zece ani mai târziu, îl convinge de necesitatea unei consolidări urgente a regimentelor de graniţă, cu atăt mai mult cu cât iobagii transilvani erau tot mai nemuţumiţi.

La fiecare călătorie, împăratul adună câteva zeci de mii de petiţii, în majoritate din partea iobagilor români de confesiune ortodoxă, care suportau acum două rânduri de obligaţii, cele faţă de Imperiu şi cele datorate nobililor maghiari. Referindu-se la situaţia populaţiei româneşti în preajma lui 1784, un ziar din Hamburg scria: „Ei (românii) sunt cu adevarat sclavi, fără nici un avut şi fără drepturi, legaţi de glie, iar cei mai mulţi dintre ei sunt trataţi fără cruţare de către administratorii moţiilor, încât niciodata nu le rămâne timpul necesar pentru a se ocupa de ogorul lor, pe care trebuie să-l lucreze femeile, pentru a-şi hrăni, cu chiu cu vai, familia”. Numărul zilelor de muncă ale iobagilor ajunsese la patru pe săptămână. Se adăuga zeciuiala din produsele agricole şi animale, plocoanele, cărăuşiile, cazarea perceptorilor imperiali, încărtiruirea militarilor. În plus, iobagilor li s-au luat unele drepturi pe care le aveau din moşi – strămoşi: dreptul asupra pădurilor, iniţial ale lor, dar luate de către nobili sau administraţia austriacă.

Această dublă exploatare, din ce în ce mai împovărătoare, era cu atât mai greu de suportat, cu cât împăratul emisese încă din 1781–82 un decret împerial care elibera de iobăgie pe ţăranii imperiului şi statua ca doar funcţionarii imperiali să decidă asupra obligaţiilor datorate de ţărani, şi ca impozitul pe proprietatea funciară să fie plătit de toţi proprietarii de pământ, indiferent de rangul lor. Această decizie a suscitat o opoziţie atât de aprigă a magnaţilor şi nobilimii maghiare din Ungaria şi Transilvania încât împăratul a fost silit să accepte tacit ca legea să nu fie aplicată.

La 31 ianuarie 1784 a fost emis decretul imperial de conscripţie în regimentele de grăniceri, adresat iniţial sătenilor din preajma Albei Iulia. Această decizie putea răspunde atât necesităţii de întărire a graniţelor, mai ales înspre Imperiul Otoman, cât şi nemulţumirii ţăranilor români, care puteau obţine în acest mod un statut comparabil cu cel al celorlalţi locuitori ai Imperiului, deveneau oameni liberi şi astfel dobândeau stăpânirea asupra propriei persoane, echivalentul unui „habeas corpus”, şi erau scutiţi de o bună parte din obligaţii. La Albeşti pe Târnava, ţăranii declarau: „De am putea scăpa de iobăgie, că mai bine vom sluji pe Împăratul decât pe domni, că nu mai putem birui cu slujbele şi cu mânăturile domnilor şi cu bătăile dregătorilor şi ale prefectului care ne bate în toate zilele”.

Ideea înrolării este colportată rapid. Un corespondent al ziarului hamburghez „Politische Journal”, contemporan cu răscoala, consemnează: „Nemulţumirea românilor era vizibilă de mai mult timp, iar acum câteva luni ea s-a manifestat evident; o mare parte din ei au refuzat să mai îndeplinească corvezile şi au cerut să fie înrolaţi ca grăniceri, la fel ca secuii… Aflând despre recrutare…au alergat în număr mare, înainte de termen, la ofiţerii de recrutare şi i-au implorat să-i ia. Aceştia nu s-au sfiit să-i recruteze, fără să prevadă urmările; căci abia începea recrutarea în sat, că imediat veneau 20 sau 30 deodată şi, de cum erau recrutaţi, socoteau că sunt liberi şi că nu mai trebuie să se supună tiranilor lor”.

Sentimentul de insecuritate este vizibil la nivelul oficialităţilor, al armatei şi mai ales al nobililor, a căror îngrijorare este agravată de faptul că ţăranii se înrolau declarând„ ei în afară de Împăratul nu vor să se mai supună înalţilor funcţionari, nici stăpânilor de pământuri, iar de conscripţie nici într-un chip nu se lasă”. Se ajunge repede la o situaţie extrem de încordată: numărul foarte mare de ţărani care doresc să devină grăniceri depăşeşte cu mult estimările iniţiale şi alarmează pe marii proprietari de pământuri, care îşi văd periclitate exploatările rurale din lipsa de mână de lucru. Pe de altă parte, capii răscoalei se revendică de la autoritatea imperială din primul moment al răzmeriţei şi până în clipa execuţiei.

Cine erau cei trei instigatori? Horea, pe numele lui adevărat Vasile Nicola, se născuse în anul 1731 în ţinutul moţilor, la Arada, pe Dealul Fericetului (azi comuna Horea, judeţul Alba). Numele de Horea era o poreclă care i se trăgea de la faptul că ştia să cânte frumos, ştia să „horească“. Este cunoscut şi sub numele de Ursu: ţăranii din Apuseni aveau obiceiul de a da nume de animale copiilor, în credinţa că pruncul va căpăta puterea animalului sălbatic după care a fost botezat. Acest obicei s-a păstrat până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când a fost interzis de capii bisericii ortodoxe ca fiind unul păgân. Horea a fost căsătorit cu Ilina, cu care a avut doi fii, Ion şi Luca. Ion a participat alături de Horea la răscoală şi a fost numit uneori „Horea cel tânăr“. După înăbuşirea răscoalei conduse de tatăl său, Ion a fost deportat în Banat, a reuşit să fugă înapoi în Ardeal de câteva ori, dar a fost de fiecare dată prins şi returnat, sfârşind prin a nu se mai întoarce niciodată.

Horea nu a fost un personaj oarecare, cum nici aghiotanţii lui nu au fost. Cloşca, pe nume Ioan Oarga, venea de la Carpiniş, din Munţii Abrudului. Avea doar 37 de ani, dar a dovedit o mare abilitate tactică, talent de negociator, iar sursele epocii îi atribuie o retorică uimitor de elaborată, într-o foarte marcată relaţie de descendenţă faţă de discursul latin clasic: „Noi ştim că pasul nostru va fi puternic dezaprobat, dar ne mângâiem că va fi şi un îndemn sa fie examinată purtarea acelora care ne-au înşelat atât de crud. Oricum, preferăm moartea acestei vieţi pe care o îndurăm; vom muri fericiţi dacă exemplul nostru va garanta drepturile ce se cuvin unor fiinţe umane pentru urmaşii noştri”.

Numele adevărat al lui Crişan era Giurgiu Marcu. Originar dintr-o comună din Zarand, era – nu ştim pe ce cale – un excelent cunoscător al artei militare, fiind principalul organizator al acţiunilor armate ale ţăranilor. A impus mişcării o disciplină riguroasă, prin pedepsirea cruntă a trădătorilor şi a pacifiştilor. Organizează asedii, întreruperi ale liniilor de comunicaţii duşmane, ambuscade, false retrageri şi atacuri prin surprindere. Mobilizează, acorda brevete de ofiţer şi subofiţer, stabileşte uniforma, semnele şi semnalele, drapelele de luptă şi îşi porecleşte camarazii – „horeni”.

La 11 noiembrie, Horea a trimis nobilimii maghiare un ultimatum care cuprinde de fapt obiectivele răscoalei:

1. „Ca nobilul comitat dimpreună cu toţi posesorii şi cu toată seminţia lor să pună jurământul sub cruce!”

2. „Nobilime (nemeşime) să nu mai fie, ci fiecare nobil, dacă va putea să capete vreo slujbă împărătească, să trăiască din aceea.”

3. „Stăpânii nobili să părăsească odată pentru totdeauna moşiile nobiliare.”

4. „Că dânşii (nobilii) încă să plătească dările întocmai ca poporul contribuabil plebeu.”

5.„ Pământurile nemeşeşti să se împărţească între poporul plebeu, în înţelesul poruncii ce o va da Maiestatea Sa Împăratul.”

Proprietăţile nobililor sunt incendiate şi jefuite, dar nu şi cele ale statului austriac, căci răsculaţii socoteau că împăratul era de partea lor. Nici soldaţii austrieci care păzeau clădirile administraţiei imperiale nu au avut nimic de suferit, deoarece răsculaţii îi considerau aliaţii lor. În bună măsură, această convingere e susţinută deliberat de Horea şi de cei din jurul lui.

Aşa cum arăta David Prodan în marea monografie consacrată răscoalei din 1784, referirile constante ale căpeteniilor răscoalei la legăturile lui Horea cu împăratul de la Viena se încadrează în mitologia populară despre “regele cel bun” – o constantă a războaielor ţărăneşti încă din antichitate, şi care capătă forme tot mai ample în zorii epocii moderne. ţăranii nu se împacă cu gândul răzvrătirii, şi născocesc o variantă în care ei nu fac altceva decât să îndeplinească porunca unei autorităţi superioare infailibile – rege, împărat sau chiar personaj sacru revenit printre muritori. Pentru ţăranii români din Transilvania, “drăguţul de Împărat apărea – nu odată chiar era, în comparaţie cu nemeţii abuzivi – o autoritate ocrotitoare şi dreaptă.

Doar că nu numai ţăranii credeau asta. Magnaţii, nemeţimea, care încercaseră în repetate rânduri să înlăture controlul habsburgic şi care se cutremurau în perspectiva reformelor “iacobine” ale lui Iosif al II-lea, nu erau departe de a da crezare acestei poveşti despre răzmeriţa provocată de însuşi împăratul de la Viena.

Prof. Dr. Zoe Petre

Femeile cuceresc armatele lumii

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on Femeile cuceresc armatele lumii

În prezent, americancele conduc bombardiere, norvegienele submarine, belgienele devin geniste, iar canadiencele activează în trupe speciale. Însă pentru a ajunge la această performanţă a fost nevoie de mult timp, depăşirea multor idei preconcepute şi a unui mare număr de piedici.

Deşi prezenţa femeilor în armatele lumii a fost o realitate în toate epocile, statutul lor a început să se schimbe abia după cel de-al doilea război mondial, când femeile au putut rămâne în rândurile armatelor franceză, cehă şi ungară, iar în Olanda şi Marea Britanie au fost formate unităţi speciale de femei. În primii ani ai „războiului rece”, în Canada, Turcia, Norvegia şi Danemarca femeilor li s-a permis să îndeplinească sarcini ajutătoare, pentru ca bărbaţii să se poată concentra pe cele de luptă. Unele forţe armate – de exemplu cele greceşti sau portugheze – au decis să accepte în rândurile lor doar surori medicale, notează publicaţia poloneză „Polska Zbrojna”.

Noi schimbări au avut loc în anii `70, când femeile au început să ceară tot mai insistent respectarea drepturilor lor civile. Armatele şi-au deschis uşile în faţa femeilor în Belgia, Franţa, Canada şi SUA, în timp ce unităţile feminine separate din SUA şi Olanda au fost dizolvate. În multe ţări, schimbările din legislaţie iniţiate în anii 1970-1980 le-au permis femeilor să studieze în academii militare. În armată au început să lucreze chiar şi cetăţenele statului Luxemburg.

Odată demarat procesul, au urmat alţi paşi decisivi. În anul 2000, Consiliul de Securitate al Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU) a îndemnat, prin rezoluţia 1325, la recrutarea mai multor femei în armată. În toamna aceluiaşi an, mai cădea un bastion strict masculin: Ministerul Apărării al Franţei a deschis pentru femei Legiunea Străină, înfiinţată în 1831.

Apoi, în ianuarie 2011, Curtea Europeană de Justiţie a declarat drept întemeiată plângerea tinerei de 23 de ani Tanja Kreil, din Hanovra, care a încercat fără succes să se angajeze în Bundeswehr (armata Germaniei). Justiţia europeană a decretat că articolul 12 din Constituţia acestei ţări, care le interzice femeilor să profeseze în armată cu arma în mână, încalcă legislaţia UE privind drepturile egale pentru bărbaţi şi femei. Astfel, femeile germane, care înainte erau acceptate doar în unităţi sanitare sau muzicale, au fost admise şi în cele de luptă. Astăzi, în Bundeswehr activează aproape 17.000 de femei…

Iar în februarie 2012, în armata americană s-a mai depăşit o „frontieră”: Pentagonul a emis un ordin conform căruia femeile trebuie admise la efectuarea tot mai multor sarcini de mare răspundere. Ele pot activa acum în unităţi de artilerie, pot ocupa un loc în echipajele tancurilor şi navelor-amfibie şi pot fi ingineri pe câmpul de luptă.

Există şi un alt fel de abordare. În Israel, spre exemplu, servicul militar este obligatoriu şi pentru femei, astfel încât fiecare al treilea militar din această ţară este femeie. Femeile israeliene activează în unităţi feminine ca şoferi, surori medicale, dispeceri, instructori şi pot lua parte directă la operaţiuni militare în situaţii excepţionale (de exemplu, pe vreme de război).

Toţi aceşti paşi pentru accederea femeilor în armată au fost determinaţi, pe de o parte, de reconfigurarea numerică a armatelor profesioniste, pe de altă parte de schimbările de mentalitate (obţinerea drepturilor civile, posibilităţi egale la angajare). Dezvoltarea tehnologică şi industrială vertiginoasă din a doua jumătate a secolului XX a făcut ca în multe funcţii importantă să fie nu forţa fizică, ci priceperea. A început căutarea de profesionişti, iar femeile, de multe ori cu studii mai avansate decât bărbaţii, au devenit pentru armată un „material preţios” (forţele armate belgiene şi canadiene au lansat chiar campanii publicitare pentru a recruta femei!).

În prezent, femei există în forţele armate ale tuturor ţărilor membre NATO (cu excepţia Islandei, care nu are o armată proprie). Raportul procentual dintre reprezentanţii celor două sexe în rândul structurilor militare diferă de la ţară la ţară, însă numărul de „femei-soldat” continuă să crească. Cea mai „feminină” este armata americană: aici profesează 200.000 de femei. Chiar dacă tinerele femei americane s-au dus pentru prima dată să lupte destul de târziu, la începutul anilor `90, totuşi, potrivit datelor Pentagonului, efectivele americane din Irak şi Afganistan au numărat 280.000 de femei, dintre care 144 au fost ucise şi peste 860 au fost rănite. În comandamentul american au existat femei şi în timpul operaţiunii din Libia: viceamiralul Margaret Klein monitoriza de la bordul unei nave de desant aflate în Marea Mediterană avioanele care patrulau spaţiul aviatic libian, iar general-maior Margaret Woodward comanda aviaţia SUA în Africa.

O notă aparte o face prezenţa femeilor în echipajele submarinelor. Multe s-au schimbat şi aici, de la momentul 1985, când Novegia devenea prima forţă navală care permitea militari femei la bordul acestora (din 1995, femeile pot deveni şi căpitani pe submarinele norvegiene). Exemplul a fost urmat la scurt timp de Danemarca, Suedia, Australia, Canada şi Spania. SUA, în schimb, au anunţat că abia din 2013 femeile vor fi admise în echipajele submarinelor de atac.

În pofida faptului că în forţele armate ale ţărilor membre NATO femeile activează cot la cot cu bărbaţii, ele ajung rareori în cele mai înalte posturi de conducere. Excepţie fac SUA, unde există „d-na general de patru stele” Ann E. Dunwoody. În schimb, în majoritatea armatelor europene femeile ajung doar până la gradul de colonel. Excepţii sunt femeile general de brigadă care există în Grecia şi Marea Britanie (unde se poate adăuga şi faptul că şeful suprem al forţelor armate este o femeie, în persoana reginei Elisabeta a II-a…).

În ciuda acestor evoluţii, femeile care îşi doresc o carieră militară mai au de depăşit obstacole. Este vorba despre obţinerea statutului de combatante active, întrucât doar câteva ţări permit acest lucru femeilor – Australia, Noua Zeelandă, Canada, Danemarca, Finlanda, Franţa, Italia, Germania, Norvegia, Serbia, Suedia.

Noul extremism face paşi în Balcani…

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on Noul extremism face paşi în Balcani…

În contextul crizei financiare europene, extremismul balcanic constituie atât o cauză, cât şi o consecinţă a situaţiei de neîncredere care încă există între comunităţile din Balcani. După un război care a bulversat Balcanii, manifestările extremiste încearcă rolul unei forţe sociale care promite liniştea şi siguranţa în această zonă.

Ce a determinat această situaţie? În primul rând, dificultăţile economice europene şi sistemul de management defectuos, incapabil să răspundă solicitărilor perioadei de criză. În al doilea rând, modelele propuse de principalele ţări europene nu au reuşit să fie implementate în ţările afectate de recesiune. Folosind această stare de fapt, mişcările extremiste au venit cu orientări destinate înlocuirii doctrinei unei clase politice depăşite de situaţia dificilă în care se zbate economia europeană.

O imagine concludentă a oferit şi scena balcanică, în special după alegerile din Serbia şi Grecia, dar şi după mişcările islamo-radicale din Macedonia, Kosovo şi Bosnia –Herzegovina. Situaţia economico-financiară grea din Europa a influenţat, cum era de aşteptat, şi Balcanii. În programele economice propuse de către ţările occidentale avansate, după conflictele sângeroase din fosta Iugoslavie, nu au fost regăsite elementele necesare stabilităţii şi încrederii în regiune. De această situaţie a profitat din plin mişcarea extremistă, aflată în proces de reconsolidare într-o zonă extrem de labilă. Alegerile din Serbia şi Grecia au adus sloganele naţionalismului şi extremismului din nou în actualitate, este adevărat, curăţate de praful istoriei, dar ajutate de situaţia creată de neputinţa clasei politice, depăşită de încercări şi nereuşite sociale.

Scrutinul parlamentar din 6 mai, din Serbia, a clarificat unele opţiuni. Lupta electorală a dat la iveală tabloul unei Serbii coagulate în jurul a două opţiuni – naţionalistă şi proeuropeană – dar şi al unei ţări mai divizate ca oricând. Sloganurile preşedintelui Tadici şi ale Blocului Democrat îndemnau atunci spre construcţia unei Serbii europene stabile şi prospere, în timp ce mesajul lui Nikolic (care a şi devenit preşedinte) solicita alegătorilor „să se prezinte la urne pentru a-l pedepsi pe Tadici, deoarece a făcut promisiuni pe care nu le-a realizat”. Aşadar, discursul lui Nikolic şi al partidului său cereau în mod clar schimbarea către o Serbie naţionalistă, independentă, orientată spre Europa, dar nu cu orice preţ. „Nu cu orice preţ“ a reprezentat, de altfel, şi motivul alăturării partidului lui Voislav Koştuniţa (adversar al aderării la UE) coaliţiei lui Nikolic. La noua platforma politică aveau să adere şi partidele mici de extremă dreaptă, chiar dacă alăturarea lor noului lider politic nu s-a făcut pentru sprijinirea acestuia, ci pentru cantonarea în spaţiul autorizat de votul electoratului, în sfera puterii, adică pentru posibilitatea de intervenţie legitimată în societate. Nikolic (fosta mână dreaptă a ultranaţionalistului Voijislav Seselji în cadrul Partidului Radical Sârb) a înţeles că după două înfrângeri în faţa lui Tadici, fără un discurs schimbat, pentru atragerea cât mai multor forţe politice, nu putea ajunge la putere. Pentru mulţi, schimbarea poziţiei acestuia de la„ Serbia ar mai bine să fie o provincie rusă, decât să adere la UE “ la afirmaţia că „UE este importantă pentru relansarea economiei sârbe” nu a fost o surpriză după preluarea puterii. Dar acestea au rămas nuanţe, pentru că extremiştii s-au văzut cu un spaţiu mult mai larg de mişcare decât înainte. În construcţia politică, noul preşedinte prezenta ciar problema Kosovo în alţi termeni, ceva mai convenabili extremiştilor.

Toate aceste dezvoltări de pe scena politică sârbă, după alegerea preşedintelui, au reactivat gândirea extremistă din această ţară. Grupurile Naşi şi Mişcarea Poporului Sârb (SNP) 1389 au devenit mai insistente cu programele lor, calificate acum ca fiind legale, chiar „necesare” societăţii. Analiştii apreciază că dizolvarea fostei Iugoslavii i-a arhivat pe vechii extremişti înrădăcinaţi în mişcările de eliberare naţională, dar i-a păstrat ca punte de referinţă pentru sofisticarea noului curent extremist. De remarcat că seminţele naţionalismului, după cum apreciază Raif Dizdarevic, fost ministru de Externe iugoslav şi unul din preşedinţii prin rotaţie după moartea lui Tito – au fost sădite în însăşi Constituţia din 1974. Fostul demnitar pune în dezbatere un paradox: o ţară puternic ancorată intern şi extern s-a destrămat într-un timp foarte scurt. Şi explică: Legea fundamentală din 1974 „a slăbit structura federală, fără a aduce însă reformele economice necesare. Descentralizarea nu a lăsat timp economiei, în schimb a lăsat timp republicilor, ceea ce a permis naţionalismului să reînvie şi să grăbească destrămarea.

Este adevărat că s-a creat o anumită presiune socială pentru scoaterea prezentelor grupări în afara legii, dar ea este întâmpinată cu un anume scepticism. Directorul de programe pentru Balcanii Vestici pentru Apărarea Drepturilor Cetăţeneşti arată că, în realitate, „guvernul nu are nici o intenţie de a implementa interdicţia, întrucât apelul biroului Procuraturii statului din Serbia către Curtea Constituţională, pentru a interzice grupările ultranaţionaliste, este o formă de legitimare a guvernului că face ceva”. În acelaşi timp, ombudsmanul Serbiei, Saşa Jankovic, se întreabă dacă „interdicţiile complete sunt cea mai bună modalitate de a gestiona problemele cauzate de grupările extremiste”. În opinia sa, o interdicţie impusă de Curtea Constituţională poate suspenda doar temporar activităţile grupurilor extremiste, dar nu ar rezolva problemele care fac ca aceste grupuri să atragă tinerii; în absenţa unor oportuntăţi sociale, aceştia devin vulnerabili la ideologii extreme, deci interdicţia nu ar rezolva mare lucru.

Înţelegerea extremismului din Balcani nu poate fi obţinută prin tratare segmentară, de aceea, analiza fenomenului cuprinde şi alte spaţii din regiune. Grecia, aflată de mai multă vreme în colaps economic, face faţă cu greu problemelor apărute din această cauză. Ca în alte părţi, grupările extremiste au profitat din plin de situaţie. Alegerile nu le-au adus victoria mult aşteptată, dar extremiştii cred în continuare că au o şansă de a răsturna construcţia partidelor tradiţionale obţinând o poziţie majoritară în parlament. Sunt mulţi cei dispuşi să taxeze faptul că timp de patru decenii Grecia a fost condusă de trei familii care nu au făcut altceva decât „să privatizeze viaţa politică”. Rezultatele alegerilor au arătat că poliţia, jandarmeria şi armata au votat în proporţie de 50% cu partidul neo-nazist Chrysi Avgi (Zorii Aurii). Pe bună dreptate apare întrebarea: dacă cei însărcinaţi cu ordinea votează cu o grupare neo-nazistă, care sunt perspectivele acestui stat? Dar nici sânga nu stă degeaba. Alianţa „SYRIZA” îşi continuă strategia, cu speranţa că societatea greacă va îmbrăţişa modelul propus de ei. Chiar dacă posibilitatea unei uniuni cu partidele ultra-socialiste şi comuniste şi formarea unui nou guvern a căzut, influenţa extremismului asupra percepţiei publice este exploatată din plin.

Aşadar, extremismul din ţările balcanice speră în continuare (şi activează tot mai vizibil) să poate impune un alt model. Sunt greu de prevăzut urmările „experimentului Grecia”, dar este limpede faptul că Balcanii nu sunt liniştiţi; iar acolo unde „nu merg” mişcările naţionaliste şi extremiste, apare radicalismul islamic. De aceea, înţelegerea fenomenului extremismului balcanic nu poate fi separată de a radicalismului prezent în zonă. Indiscutabil, sunt deosebiri între naţionalismul cu accente extremiste şi islamismul radical. Ultimul apare din lumea musulmană, celălalt din cea europeană. Dar conflictele din Balcani au adus la un loc cele două tipuri de manifestare, iar acestea nu s-au încurcat reciproc, ci, dimpotrivă, uneori s-au completat, de regulă când nu era vorba de teritoriul propriu. După terminarea războiului (sprijinit din afară), au apărut semnele şi efectele răspândirii predicatorilor musulmani fundamentalişti şi ale culturii conservatoare islamice. Motive de alertă au apărut şi în ceea ce priveşte islamismul radical, „wahhabismul” sau salafismul” (curent militant al islamismului sunit), bazate tot pe evoluţiile negative ale situaţiei economice, care a oferit cadrul propice stimulării radicalismului în Balcani. Deşi comunitatea musulmană tradiţională din regiune a fost caracterizată de o anumită moderaţie, răspândirea acestui curent „ţine pasul”, se pare, cu evoluţia generală. Teologia politică generală promovată de Islamism a găsit o societate balcanică ce a păstrat, în mare, perspectiva laică, dar în în care există şi politicieni care au început să folosească referinţele religioase pentru a „a încerca să-şi cârpească legitimitatea şi să-şi mascheze deficienţele în spaţiul politic“, după cum notează specialiştii. În acest context, dar şi al crizei economice europene, noua gândire religioasă din Balcani „wahabismul”, a devenit totmai activă. Cunoscută că latura ultra-conservatoare a ramurii sunnite a Islamului, bazată pe învăţăturile lui Muhamamad ibn Abd-al Wahhab (sec. al XVII-lea) şi promotoare a doctrinei unicităţii şi a unităţii lui Allah, mişcarea a adus în Balcani şi lucruri ce nu au de-a face cu Islamul sau cu ideea de comunitate religioasă, ci mai mult cu o mişcare politică. Exemplul cel mai concludent este protestul celor 3.000 de islamici radicali după uciderea celor cinci tineri macedoneni; s-a văzut clar că acţiunea a fost îndreptată împotriva societăţii, uitându-se perceptele religioase şi că protestatarii nu doresc coexistenţa, ci, prin sloganurile lor, promovează crearea unui stat pur etnic, ce ar duce, inevitabil, la conflict în regiune. Pe acest fundal activează în Bosnia–Herzegovina şi alte grupări cu programe de restructurare a societăţii bazate pe elemente religioase. Un exemplu relevant este de Mişcarea Mândriei Naţionale Bosniace, care se autocaracterizează ca având orientare naţional-socialistă, dar diferită de cele europene nu prin programe, ci prin faptul că majoritatea membrilor sunt musulmani!. Programul acestei organizaţii, conform unui manifesat răspândit generos, postează opoziţia faţă de comunism, capitalism sau sionism, menţionând că duşmanii Bosniei sunt „reprezentanţii Noii Ordini Mondiale, Uniunea Europeană şi NATO”.

Rezultă, aşadar, că mesajele nu sunt foarte departe de ale extremiştilor şi populiştilor care se dovedesc foarte vocali şi în restul Europei. Există, fără îndoială, un nucleu a legăturii dintre islamism şi extremism; ele se dezvoltă pe drumuri diferite, dar vădesc scopuri apropiate. În ultimă instanţă, deosebirea dintre extremismul european şi islamismul radical constă în mijloacele folosite, nu în obiectivele care sunt oarecum aceleaşi. Concret, situaţia prezentă din Grecia şi Serbia a edificat ceea ce poate fi denumit neo-extremism, în timp ce în Bosnia, Kosovo şi Macedonia a apărut o teologie politică ce urmăreşte, până la urmă, tot o formă de restructurare socială. Rezultă că per ansamblu, abordarea fenomenului extremismului în Balcani este o problemă extrem de complexă, pentru că factorul religios nu poate fi separat de cel etnic. Extremismul în Balcani nu este un fenomen de conjuctură, ci unul care foloseşte conjuctura, motiv pentru care trebuie manevrat cu atenţie şi rezolvat cu soluţii durabile. Cu atât mai mult cu cât între toate tipurile de extremism există o legătură care devine vizibilă în momentele de criză, iar uneori este prea târziu pentru contracararea unor grave urmări.

Ideologiile extremiste îşi pot găsi loc oriunde în lume, cu o condiţie: spaţiul să fie dominat de sărăcie, lipsă de speranţe şi teren favorabil conflictelor. Toate aceste elemente se reăsesc din belşug în Balcani. Ce se poate face pentru ca manifestările acestea să nu degenereze, iar formaţiunile care le propagă să nu ajungă să decidă soarta popoarelor lor? Unica şi cea mai bună cale, arată directorul Institutului de Politică Balcanică din Priştina, este îmbunătăţirea standardelor de trăi şi instituirea unor structuri viabile de siguranţă socială.

dr. Vasile Leca

Guriţe păcătoase

Reporter: editura October - 24 - 2012 Comments Off on Guriţe păcătoase

Cu respectul cuvenit vom constata că principele Nicolae, în vârstă de 27 de ani, nou afiliat în România la Casa Regală, a făcut o primă vizită la Iaşi. De vorbit româneşte nu ştie decât două cuvinte, dar a promis că în curând, va deveni român şi prin limbă. Şi nu peste mult timp, va trebui să se prezinte ca român, dovedind cunoştinte de cultură generală, de politică, de istorie, geografie.

Întrucât am dori să-l ferim de eventuale erori pe care le fac în faţa oficialilor români cei ce doresc să trăiască în România, ne permitem să-i prezentăm câteva dintre „perluţele” emise din guriţele acestora. Poate că sunt instructive. Deci:

– Cine a fost Ştefan cel Mare?

– A fost un preşedinte român care a reuşit sa bage România în NATO

– Ştiti cine este Mihai Eminescu?

– Da, este singurul poet român şi deci un erou este el!

– Ce ştiţi despre relieful României?

– Este un relief bun, unde din păcate există şi infractori.

Cine are drept de vot în România?

– Cine zice guvernul.

Aveţi prieteni români?

– Am, dar nu mai am, ei au furat de la mine nişte afaceri. Dar nu supărat, nu sunt, nu supărat, Dumnizeu are griji.

– Ştiti care este religia majoritara în România?

– Este creştini din aceia care nu stau pe scaun în biserica.

– Aveţi un loc de muncă în România?

– Nu am loc căci este foarte aglomerat, mai ales dimineaţa şi seara.

Vă place muzica românească?

– Da, mie imi place foarte mult, pentru că cântă despre lucruri fără război şi Fuego şi Pepe sunt nişte un fel de simbol etnic.

Cunoaşteţi vreun sportiv român?

– Nu cunosc pe nimeni, dar îi ştiu pe toţi, unii sunt Civu, Haghi, Ghicu, Nadia, Ducadal, Curnicova si Becali.

Care e cea mai importanta calitate a cetăţeanului român?

– Calitatea întăi.

– Aveţi familie?

– Am, dar nu este familia mea, este familia lui prietenul meu.

Pe o scară de la 1 la 10, la ce nivel credeţi că vă aflaţi cu limba română?

– Nu am scară acasă, locuiesc la un bloc.

– Cu ce va ocupaţi aici, în România?

– Eu nu sunt ocupat cam niciodată,ştiu să mă apar.

Mulţumin colegilor de la revista „Tango”, pentru original.

O vizită promiţătoare

Reporter: editura October - 10 - 2012 Comments Off on O vizită promiţătoare

Editorial – Carol Roman

Revista “Balcanii şi Europa” din cadrul NIRO Investement Group, a editat după cum se cunoaşte, , cu începere din luna iunie a.c., un ciclu de publicaţii – supliment a revistei ce se adresează românilor aflaţi la lucru în străinătate şi ne referim în mod special la cei din ţările Uniunii Europene.

Primele numere ale publicaţiei noastre pentru Spania s-au bucurat de o apreciere deosebită din partea a numeroase asociaţii ale românilor, de la care am primit, în ultima vreme, numeroase scrisori de susţinere a publicaţiei. În mod deosebit, după cum am mai subliniat, FEDROM (Federaţia Asociaţiilor de ERomâni din Spania), ne-a propus chiar „o colaborare care să fie punctul de plecare al unui contact prelungit”, ceea ce se şi înfăptuieşte. Drept urmare, în numărul trecut am publicat o amplă prezentare a activităţilor deosebite organizate în cadrul FEDROM în cele peste 20 de localităţi spaniole în care desfăşoară o impresionantă acţiune asociaţiile ce o compun. Mai mult chiar, de curând s-a aflat la Bucureşti domnul Miguel Fonda Ştefănescu, preşedinte al FEDROM cadrul unui program de lucru, cu care prilej a fost primit de către domnul Nicolae Dumitru, preşedinte al NIRO Investment Group, la sediul central al companiei. Cu acest prilej s-a stăruit asupra problemelor cu care se confruntă românii ce doresc să se reîntoarcă în ţară, în număr tot mai mare, precum şi acţiunile ce sunt în curs de desfăşurare pentru ca românii ce revin în patrie să-şi poată găsi posibilităţi de existenţă. Bineînţeles, cu sprijinul autorităţilor româneşti.

În acest context, preşedintele Nicolae Dumitru a sugerat că ar fi benefic ca asociaţiile importante ale emigranţilor români din diferite ţări europene să comunice frecvent între ele, să se întâlnească şi să conlucreze pe baza stabilirii unui program comun de acţiune, întrucât toţi emigranţii din Europa au de înfruntat acelaşi set de probleme de ordin legislativ, profesional şi moral. Suntem convinşi că departamente ale Uniunii Europene şi deasemeni autorităţile naţionele vor încerca să ţină seama de solicitările şi propunerile făcute de organizaţiile emigranţilor români.

Până una alta problema românilor care se reîntorc acasă se înscrie la ordinea zilei.

Descarca revista in format pdf

Evenimente

Premiile Uniunii Ziaristilor Profesionisti - Lansarea volumului "În balansul vremurilor" -

Lansarea volumului 'În balansul vremurilor'

Uniunea Ziaristilor Profesionisti din România a premiat cele mai prestigioase creatii publicistice din anul 2015, din toate domeniile - presa scrisa, audiovizuala, carte de gen - în cadrul unei manifestari de înalta tinuta.

Marele Premiu a revenit cartii "ÎN BALANSUL VREMURILOR" - "volum-reper al jurnalismului românesc", dupa cum a punctat juriul, sub semnatura publicistului Carol Roman, director general al revistei "Balcanii si Europa".

Citeste mai mult